Arhiva tag-ul pentru: Bucovina de Nord

Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com

 

Unirea Bucovinei cu România reprezintă o serie de evenimente politice care au culminat cu votarea în unanimitate de către Congresul General al Bucovinei (1), pe data de 15/28 noiembrie 1918, a unirii fostului Ducat al Bucovinei cu Regatul României.

 

Context

Bucovina aparținea Imperiului Habsburgic (austriecilor) din 1774 („de facto”; iar „de jure” în urma convenției dintre turci și austrieci din 26 aprilie/7 mai 1775), când acesta o obținuse prin intermediul mitelor ambasadorului său la Istanbul, Franz Maria Thugut, de la Imperiul Otoman. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei. Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Președintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareșal al Bucovinei.

În ciuda afluxului de migranți încurajat sub stăpânirea austriacă, românii au continuat să rămână cel mai important grup etnic din provincie până în 1880, când ucrainenii i-au depășit în proporție de 5:4. Conform recensământului din 1880, existau 239.690 de ruteni și huțuli, adică circa 41,5% din populația regiunii, urmați de 190.005 de români, adică 33%, un procent care a rămas neschimbat până la Primul Război Mondial.

Sub stăpânirea austriacă, Bucovina era o provincie relativ mixtă etnic: predominant românească în sud, predominant ucraineană (sau ruteană, așa cum se menționa în înscrisurile din Imperiu) în nord, cu un mic număr de țărani secui, slovaci și polonezi, precum și un procent de târgoveți germani, polonezi și evrei. Recensământul din 1910 a evidențiat 800.198 de persoane, din care: 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,08% slovaci, 0,02% sloveni, 0,02% italieni și câțiva croați, țigani, sârbi și turci. Românii erau încă prezenți în toate așezările din regiune, dar numărul lor scăzuse în satele din nord. Mulți dintre germanii bucovineni, precum și câțiva români, emigraseră în secolele al XIX-lea și al XX-lea în America de Nord.

În 4/17 august 1916, Ionel Brătianu stabilește cu Franța, Regatul Unit și Rusia un tratat secret în care se promit României Transilvania, Banatul și Bucovina. De partea lor, Puterile Centrale semnaseră la Brest-Litovsk, în 27 ianuarie/9 februarie 1918, un tratat de pace cu Rusia revoluționară, prin care aceasta admitea, până la stabilirea unor frontiere definitive, ocuparea, administrarea și exploatarea de către Germano-Austrieci a țărilor baltice, a Poloniei rusești, a Bielorusiei și a Ucrainei, în schimbul unei autonomii parțiale a populațiilor slave din anumite teritorii ale Germaniei și Austriei, anume Poznania, Silezia de sus, Galiția și Bucovina. Acest tratat, ne-recunoscut de Antantă și de România, nu a rămas valid decât timp de câteva luni, deoarece Puterile centrale s-au recunoscut învinse în noiembrie 1918 (Austro-Ungaria pe 3 noiembrie, Germania pe 11).

 

„Ce vrem?”

„Ce vrem?” este titlul articolului din ziarul „Glasul Bucovinei”, publicat în 22 octombrie 1918, în care, o seamă ce intelectuali ai Universității din Cernăuți, în frunte cu Sextil Pușcariu, după întâlnirea din 11 octombrie din casa lui Isidor Bodea, prezintă problema românească din Bucovina.

Ce vrem?

Vrem: să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești.,

Nu mai vrem: să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în schimbul jertfelor de sânge aduse în acest război – jertfe mai dureroase decât ale altor popoare,

Pretindem: ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria, cu care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim viitorul, care ne convine nouă, în cadrul românismului.

Cerem: să putem aduce la Congresul de pace aceste postulate ale noastre prin reprezentanți aleși de noi înșine din mijlocul națiunii noastre.

 

Derularea

În decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, în timp ce Austro-Ungaria se recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, românii și ucrainenii din Ducatul Bucovinei revendică simultan unirea ținuturilor unde erau majoritari, cu Regatul României și, respectiv, cu nou proclamata Republică populară Vest-ucraineană, frontiera fiind în negociere deoarece ambele comunități revendicau orașe importante precum Cernăuți, Rădăuți sau Siret.

Pe 12/25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat Comitetul Regional Ucrainean, avându-l președinte pe Omelian Popowicz, cu scopul de a reprezenta Bucovina în Rada Națională Ucraineană. Pe 19 octombrie/1 noiembrie 1918, la Liov (Galiția), Rada Națională Ucraineană a proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Noul stat revendica și partea de nord-vest a Bucovinei, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret.

În replică, pe 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Pușcariu, la Cernăuți a fost convocată o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”, care, sub președinția fruntașului Dionisie Bejan, a ales un Consiliu Național format din 50 de membri din toate județele și păturile sociale, avându-l în frunte pe Iancu Flondor.

Pe 21 octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare publică la Cernăuți care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei și, pe 24 octombrie/6 noiembrie, a preluat „de facto” puterea în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în orașul Cernăuți, în timp de „de jure” Bucovina era încă sub autoritatea guvernatorului austriac Joseph Etzdorf.

La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, comisarii naționali ucrainean Omelian Popowicz și român Aurel Onciul, primul ales de Comitetul Regional Ucrainean, al doilea auto-proclamat, au semnat un acord cu privire la împărțirea Bucovinei, deși Onciul nu era împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român din Bucovina. Guvernul ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din Cernăuți de către milițiile ucrainene, iar reprezentanții Radei Naționale Ucrainene l-au somat pe guvernatorul austriac Joseph Etzdorf să le predea puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum și în orașul Cernăuți. Guvernatorul a cedat în fața forței și a semnat un proces-verbal prin care trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian Popowicz și Aurel Onciul, iar Popowicz a fost ales președinte al părții ucrainene a Bucovinei. Omelian Popowicz și Aurel Onciul s-au înțeles să împartă provincia pe baza principiului majorității populației din fiecare comună, iar în Cernăuți au creat un Condominium.

Un moment important în desfășurarea evenimentelor l-a constituit sosirea în Cernăuți, la 9 noiembrie, a unui detașament de 180 de militari români, sub comanda sublocotenentului Ilie Lazăr, care făceau parte din regimentul 8 husari, ce era amplasat la Trasciencz-Podolschi, la nord de Tiraspol. Din proprie inițiativă, acesta hotărăște să aducă trupele la Cernăuți și se oferă să sprijine autoritățile române.

Consiliul Național Român a solicitat ajutorul guvernului român de la Iași, în care scop a fost trimis la 2 noiembrie și 5 noiembrie avocatul dr. Vasile Bodnărescu, însă guvernul Alexandru Marghiloman n-a promis decât ajutor în arme.

Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform proclamației generalului Iacob Zadik, care a fost lansată din avion. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă.

Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția (la 9 noiembrie 1918), iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.

Primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți a fost ridicat de românul maramureșean Ilie Lazăr.

În ședința din 12 noiembrie a Consiliului Național Român a fost adoptată legea fundamentală a Bucovinei, în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe Iancu Flondor (și ad interim la justiție), miniștri fiind: Sextil Pușcariu (externe), Dorimedont Popovici (interne), Nicu Flondor (justiție și ad interim la apărare), Gheorghe Sârbu (agricultură), Radu Sbiera (instrucție publică), Ipolit Tarnavschi (culte), Maximilian Hacman (comerț și industrie), Vasile Marcu (afaceri sociale și ale alimentării publice), Aurel Țurcanu (lucrări publice), Cornel Tarnoviețchi (comunicație, poștă și telegraf), Octavian Gherghian (salubritate publică).

 

Reportaj despre primirea trupelor române în Bucovina din 17 noiembrie 1918.

Primirea entuziastă a trupelor române. ‒ Aspectul nou al Cernăuților. ‒ Soldații străini dezarmați. ‒ Plecarea conducătorilor ucranieni. ‒ Autoritățile vechi rămân la posturile lor. ‒ Guvernul național al Bucovinei. ‒ Președintele Consiliului național. ‒ Primarul Cernăuților. ‒ Serviciul de propagandă. ‒ Batalion de voluntari bucovineni. ‒ d. Sextil Pușcariu și D. Iancu Nistor la Iași. ‒ Scoaterea de sub pază al lui A.Onciul.

Trupele române, care au intrat în Bucovina, au fost peste tot locul primite cu mare entuziasm. Cu o însuflețire fără margini au fost primite la intrarea în Cernăuți. Liniștea a fost pretutindeni restabilită. Trupele s-au oprit o zi în Cernăuți, fiindcă în urma cererilor făcute de numeroase delegațiuni de peste Prut, au primit ordin să treacă Prutul și au început înaintarea înspre Prut și Nistru, marți dimineața.

Cernăuții prezintă acum un aspect deosebit. În locul Pajurei cu două capete a Austriei, fâlfâie tricolorul român care e arborat pe cele mai multe clădiri publice. Străzile sunt pline de diferiți soldați, din diferite armate, care au fost dezarmați. Șefii partidului ucrainian au părăsit teritoriul ocupat. În noaptea de marți spre miercuri 30‒31 octombrie au afișat pe furiș pe zidurile orașului, un scurt manifestă în care îndeamnă populația ucrainiană la liniște, asigurându-o că conducătorii ei veghează asupra intereselor lor. Deocamdată toate autoritățile austriece afară de guvernatorul Erzdorf au rămas la posturile lor. Mare indignare a produs în cercurile românești faptul că generalul Fischer, asasinul criminal al populației românești și fostul guvernator Erzdorf, au fost tolerați să rămână în Cernăuți.

Formațiuni militare naționale

În scurtă vreme soldații români bucovineni întorci de la diferitele fronturi, vor fi organizați într-o formație unitară națională.

Guvernul Național al Bucovinei

În ședința de marți, 30 octombrie, a Consiliului Național s-a hotărât formarea unui guvern național al Bucovinei care să ia asupra sa conducerea țării. Guvernul s-a și constituit îndată. În fruntea Guvernului stă d. Iancu cavaler de Flondor, care are și departamentul Justiției.

La externe a fost numit d. Sextil Pușcariu, profesor universitar și membru al Academiei Române, la Interne d. dr. Dorimedont Popovici, deputat în dieta țării, departamentul Apărării Naționale d. Nicu cavaler de Flondor, deputat în dieta țării, la Instrucție d. Radu Sbiera, profesor, la comerț d. dr. Max Hacman, la aprovizionare d. dr. Vasile Marcu, la lucrări publice Aurel Țurcanu, inginer silvic.

Noul guvern a numit pe d. dr. Vasile Bodnărescu, agent diplomatic al său pe lângă guvernul român. În ședința sa de miercuri guvernul și-a fixat programul care a fost înaintat prin d. dr. Sextil Pușcariu, guvernului român.

Președintele Consiliului Național

Consiliul Național ales președinte al tău pe d. Dionisie cavaler Bejan, fost membru al consistoriului din Cernăuți, vice-președinte pe D. Eusebie Popovici, profesor și deputat în dieta țării. Acest consiliu este organul suprem al reprezentanței naționale care funcționează ca parlamentele legislativ. Guvernul e responsabil de actele sale consiliului legislativ. Deocamdată atât Consiliul Național, cât și guvernul își țin ședințele în Palatul Țării.

Primarul Cernăuților

Primar al orașului Cernăuți a fost numit de guvern părintele Gheorghe Șandru, preot la biserica Sf. Paraschiva, care a îndeplinit funcțiunea aceasta și pe vremea ocupației rusești.

Serviciu de propagandă

“Comitetul Românilor Bucovineni Refugiați” din Chișinău a organizat un serviciu de propagandă pentru Bucovina, care va începe a funcționa zilele acestea. Statutele acestui serviciu au fost aprobate de guvern român. Scopul acestui serviciu este lămurirea populațiunii bucovinene asupra necesității și îndreptățirii realipirii Bucovinei la patria mamă. Acest serviciu este condus de un consiliu de 4 membri cu sediul în Cernăuți. Director d. Iancu Nistor, subdirector: d. Gheorghe Tofan, secretar: Dumitru Marmeliuc, casier: Vasile Greciuc. Prima echipă de propagandiști va pleca zilele acestea în Bucovina.

Batalionul de voluntari bucovineni

Guvernul român a aprobat ca voluntarii bucovineni să formeze un batalion special încadrat de ofițeri bucovineni, care va fi întrebuințat în Bucovina.

Bucovina și Transilvania

Un curier special susține și acum legătura între Consiliul Național din Bucovina și cel din Transilvania. Toate hotărârile luate de unul din consilii sunt comunicate imediat celuilalt consiliu.

D. Sextil Pușcariu în audiență la d. general Văitoianu

D. Sextil Pușcariu, delegatul guvernului național din Bucovina a sosit joi la Iași însoțit de dr. Vasile Bodnărescu și d. Gheorghe Tofan, delegatul Comitetului Românilor refugiații din Bucovina, și a fost primit într-o lungă audiență de d. general Văitoianu, ministru de interne.

D. Iancu Nistor la Iași

D. dr. Iancu Nistor a plecat la Iași în misiunea specială. Va lua contact cu membrii guvernului român și va avea o conferință cu d. Sextil Pușcariu.

 

Unirea Bucovinei cu România - Congresul General al Bucovinei

La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi, unirea cu România.

Declarația de unire a Bucovinei cu România din 15/28 noiembrie 1918 a fost citită în Congresul General al Bucovinei, reunit în ședința a cincea a Consiliului Național Român al Bucovinei.

„După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”

Majoritatea reprezentanților ucraineni și evrei bucovineni au refuzat să participe la ședința Congresului General al Bucovinei, pe care îl socoteau nereprezentativ.

 

Moțiune de unire a Basarabiei cu România.

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuți, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevii și Cernăuților, au făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat de stat:

- Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

- Considerând că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne;

- Considerând că în 1744, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri, cu cari el voiește să trăiască ca frate;

- Considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică, din școală și chiar din biserică;

- Considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despuiat în mare parte de vechea sa moștenire; considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit veșnic credința că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar;

Constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile, și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:

Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Declarația de unire a Bucovinei cu România a fost citită de Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei și a fost primită de plenul congresului cu aplauze prelungite. Moțiunea de unire a fost votată în unanimitate de cei prezenți.”

detalii despre desfășurarea congresului la ședința Consiliului Național din 28 noiembrie 1918

lista completă a deputaților Consiliului Național Român al Bucovinei care au votat declarația de unire a Bucovinei cu România.

Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit „Rege și Domn Liberator și Purtător de grijă al Bucovinei”, rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestății sale, Bucovina eliberată. De asemenea, au fost trimise telegrame către puterile Antantei: Franța, Marea Britanie, Statelor Unite ale Americii și Italiei. După închiderea Congresului, „…un cortegiu impunător a pornit la Primărie. Aici a vorbit dl Iancu Flondor, anunțând alipirea Bucovinei la Patria Mumă. A vorbit apoi primarul orașului [Gheorghe] Șandru, care a anunțat populațiunea că în semn de comemorare piața din fața Primăriei se va numi de astăzi înainte Piața Unirea.”

Iancu Flondor a plecat, apoi, la Iași, în fruntea unei delegații de 15 bucovineni, pentru a duce mesajul Unirii Bucovinei autorităților române.

Regele Ferdinand a sancționat actul unirii prin decretul nr. 3744 din 18/31 decembrie 1918, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 217 din 19 decembrie 1918. Semnatarii actului au fost Regele Ferdinand I și Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri. Prin Decretul-lege nr.3746 din 18/31 decembrie 1918, în funcțiile de miniștri secretari de stat fără portofoliu în guvernul central au fost numiți Iancu Flondor cu reședința la Cernăuți și Ion Nistor cu sediul la București.

La începutul anului 1919 începea procesul diplomatic de recunoaștere a făuririi României Mari pe baza unor tratate internaționale. La Conferința de pace de la Paris, chestiunea Bucovinei a fost prezentată și prin audierea lui I. I. C. Brătianu, la 1 februarie 1919, acesta referindu-se la revendicările României asupra Bucovinei.

Tratatul de pace cu Austria s-a încheiat la Saint-Germain en Laye, la 10 septembrie 1919. Referitor la Bucovina, conform articolului 59 din tratat, “Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României , astfel cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate“, iar conform articolului 60, România consimțea la înscrierea într-un tratat cu principalele puteri aliate și asociate că “vor ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populației.”

Conform articolului 61, România prelua sarcinile financiare ale fostului Imperiu al Austriei , pe care țara noastră le prelua de la habsburgi, adică, în speță, și pe cele ale Buovinei.

Rusia Sovietică nu s-a împăcat cu ideea unirii Basarabiei și Bucovinei cu România și, ca atare, după încheierea tratatelor de la Neuilly, Saint Germain, Trianon și Paris a pus de mai multe ori în discuție unirea acestor provincii cu Țara Mamă.

 

Numismatică

Pentru comemorarea a 100 de ani de la unirea Bucovinei cu România, Banca Națională a României, la 29 octombrie 2018, a pus în circuitul numismatic un set de monede (de aur, argint și de tombac cuprat) precum și o monedă de alamă, pentru colecționare. Toate monedele din set cât și cele de alamă sunt de calitate proof. Mondele de aur au valoarea nominală de 100 de lei, cele de argint au valoarea nominală de 10 lei, cele de tombac cuprat au valoarea nominală de un leu, iar cele de alamă au valoarea nominală de 50 de bani.

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

(1) Congresul General al Bucovinei a fost un organ format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Ducatul Bucovinei, după intervenția militară română în această regiune, care a proclamat Unirea Bucovinei cu Regatul României în 1918.

Pe 28 noiembrie 1918, Congresul l-a ales pe Iancu Flondor în calitate de președinte și a votat pentru Unirea cu Regatul României, cu sprijinul deplin al reprezentanților românii, germani și polonezi; ucrainenii nu au vrut să participe.

Cei șase reprezentanți polonezi erau: Bazyl Duzinkiewicz, Emil Kaminski, Stanisław (Stanislaus) Kwiatkowski, Wladislaw Pospiszil, Leopold Szweiger și Edmund Wicentowicz. Printre reprezentanții români se numărau Iancu Flondor, Vladimir de Repta, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Octavian Gheorghian, Radu Sbiera, Vasile Crăciun, Gheorghe Șandru, Vasile Marcu, Dimitrie Bucevschi, Gheorghe Voicu, Vasile Alboi-Șandru, Ion Candrea, Eudoxiu Hurmuzachi.

 

 

Centenarul Unirii Bucovinei cu România

articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.com)

28 noiembrie 2018

 

Miercuri, 28 noiembrie 2018, se împlinesc exact o sută de ani de la momentul în care Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu România a acestei străvechi provincii voievodale. Locuită în antichitate de dacii liberi din neamul costobocilor, pe teritoriul Bucovinei au avut loc descălecaturile întemeietorilor Moldovei, Dragoş Vodă şi Bogdan I, şi se află atât faimoasele biserici şi mânăstiri înscrise în Patrimoniul Universal UNESCO, cât şi primele capitale ale Moldovei istorice, Baia şi Suceava.

Unirea Bucovinei cu România, statul succesor al Principatului Moldovei, constituit prin unificarea acestuia cu celălalt principat românesc, cel al Valahiei, în 1859 (Mica Unire), repara nedreptatea istorică din anul 1775, când, sub pretextul creării unui coridor între Galiţia (sud-estul Poloniei, azi vestul Ucrainei) şi Transilvania, Ţara Fagilor (căci asta înseamnă de fapt Bucovina) era ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Habsburgic, cu complicitatea Imperiului Otoman. De asemenea, această Unire a fost şi cea de-a doua etapă a Marii Uniri, după ce, la 27 Martie/9 aprilie 1918, o altă parte a Moldovei istorice, Basarabia, se alăturase şi ea tânărului stat român prin votul democratic majoritar al Sfatului Ţării.

La puţină vreme, stră-străbunicul meu Gheorghe Nichifor, Nichiforiuc în actele austriece, născut la Rădăuţi, stabilit la Cernăuţi şi căsătorit cu Eufrosina, pe numele de fată Muscaliuc, nativă din Roşa, localitate suburbană, azi cartier al Cernăuţiului, veteran din primul război mondial din armata austro-ungară şi tatăl a doi băieţi şi o fată, scăpa de sufixul „iuc” ataşat de Habsburgi numelui său de familie românesc, pentru sine şi pentru întreaga sa familie.

În anii ocupaţiei, pentru că, spre deosebire de români, rutenii nu aveau un stat naţional la care să se raporteze, elementul ucrainean fusese încurajat în Bucovina, iar în acte multe nume de familie româneşti fuseseră ucrainizate. În primii ani ai secolului XX, când li se născuseră băieţii, tocmai pentru a-şi afirma identitatea românească, Eufrosina şi Gheorghe Nichifor le aleseseră numele conform unui curent de rezistenţă apărut în secolul al XIX-lea în Transilvania şi Banat, ca reacţie la politica autorităţilor regatului ungar de a traduce numele româneşti, prin folosirea de nume romane, lipsite de echivalent în limba maghiară. Astfel, unul din fraţi a fost botezat Modest, iar celălalt, străbunicul meu, Valerian.

Centenarul Marii Uniri nu este însă doar un prilej de evocare istorică şi de sărbătoare. Primul moment al acestuia, aniversarea Unirii Basarabiei, ne-a reamintit că unitatea românilor şi celorlalţi locuitori de pe cele două maluri ale Prutului a durat numai două decenii. Mai mult decât o sărbătoare, a fost un moment de conştientizare a faptului că azi există două state româneşti, dintre care doar unul, România, este stabil şi integrat în Uniunea Europeană, în timp ce celălalt, Republica Moldova, este încă victima tectonicii geopolitice. Că este parte a misiunii noastre istorice să ajutăm şi cealaltă Românie să revină la cursul istoric de la care a fost smulsă brutal în anul 1940.

Unirea Bucovinei este şi ea un moment dulce-amar. Odată cu Basarabia, din trupul României era ruptă şi partea de miazănoapte a Bucovinei, împreună cu capitala provincială Cernăuţi, unul din cele mai prestigioase centre universitare ale României interbelice, care rivaliza cu Bucureştiul, Iaşiul şi Clujul. Potrivit ciracilor lui Stalin, Bucovina de Nord era dorită ca o compensare pentru perioada de „ocupaţie” a României în Basarabia.

În anul 1940 circulau deja zvonuri că sovieticii, care căzuseră la înţelegere cu Hitler, vor ridica pretenţii faţă de Basarabia. Anunţul că sub ocupaţia URSS va intra şi Bucovina de Nord, inclusiv Cernăuţiul, a căzut ca un trăznet, mai ales pentru locuitorii acestei regiuni. Modest Nichifor, concentrat în acel moment în armata regală română, a practic dezertat pentru scurt timp pentru a-şi avertiza familia şi pentru a îi îndemna să se urce în trenurile cu refugiaţi care plecau din gara Cernăuţi. A mai comis încă o infracţiune, lăsându-i fratelui său pistolul său, să-l aibă pentru orice eventualitate.

Era 28 iunie 1940. Fuga lui Valerian Nichifor împreună cu soţia, fiica (bunica mea), fiul de nici doi ani şi nepoata de soră a început după ce Gheorghe Nichifor a venit negru de supărare şi anunţând că a văzut prima coloană a Armatei Roşii intrată în oraş. Pe străzi, evreii, persecutaţi deja de regimul de dictatură personală a regelui Carol al II-lea, manifestau bucuroşi cu steaguri roşii. Unul, care îl cunoştea pe topograful şi cadastristul Valerian Nichifor, i-a strigat: „Noi ne-am purtat cu demnitate steaua, acum să vedem cum o să vă purtaţi voi crucea!”

Străbunicii, bunica şi străunchiul meu au reuşit să prindă ultimul tren care pleca din gara Cernăuţi. Pistolul unchiului Modest s-a dovedit util, fără a trage vreun glonţ, pentru a obţine o pâine într-o gară dinainte de noua graniţă, de la o precupeaţă care se dăduse deja cu noua stăpânire şi nu mai vindea nimic refugiaţilor. Eufrosina şi Gheorghe Nichifor nu au reuşit să mai prindă ultimul tren. La întoarcere spre casa lor din Roşa, au asistat cum sovieticii au instalat în centrul oraşului un portret enorm al lui Stalin, dar şi cum o furtună de vară izbucnită din senin în acea după-amiază a trântit la pământ şi a făcut ţăndări portretul.
Timp de aproape un an stră-străbunicii mei au trăit sub ocupaţie. Au asistat la descinderile nocturne ale maşinilor Volga negre ale NKVD, care luau oameni spre destinaţii necunoscute de unde nu se mai întorcea nimeni. Au aflat probabil despre masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, când între 3000 şi 5000 de români bucovineni, păcăliţi cu zvonuri lansate de NKVD că graniţa va fi deschisă oricui va dori să plece în România, au fost mitraliaţi la un fals punct de trecere a frontierei şi înhumaţi în gropi comune în pădure.

În cele din urmă, bazându-se pe faptul că ştia limba germană (de fapt, mai mult idiş, care era mai degrabă vorbit pe străzile din Cernăuţi decât germana Hoch Deutsch), Gheorghe Nichifor s-a prezentat în faţa comisiei care se ocupa de repatrierea etnicilor germani (mai exact de trimiterea lor în cel de-al treilea Reich, unde erau colonizaţi în Polonia), susţinând că şi el este etnic german. Comisia avea trei membri: un ofiţer german, unul sovietic şi un colaboraţionist local, al cărui rol era de a confirma că petenţii sunt, într-adevăr, etnici germani. Acesta din urmă era un evreu pe care Gheorghe Nichifor îl cunoştea, fiind unul dintre clienţii debitului de tutun pe care îl gestiona cu sprijinul statului român, în calitatea sa de veteran de război. Aşa că omul a confirmat minciuna stră-străbunicului meu, care astfel a ajuns în Polonia împreună cu soţia, de unde s-au urcat spre primul tren către Bucureşti, unde se stabilise restul familiei, cu ajutorul rudelor soţiei lui Valerian Nichifor, Elena, născută în Bucureşti în 1907 şi care a avut grijă şi de mine timp de cincisprezece ani.

Până în 1942 întreaga familie revenise la Cernăuţi. Începuseră de bine, de rău să-şi refacă viaţa, când în primăvara anului 1944 au trebuit să plece din nou. De data asta, evacuările au fost organizate. Valerian Nichifor şi familia lui au privit pentru ultima oară spre frumosul oraş de pe Ceremuş la 1 aprilie 1944.

Astăzi, sudul Bucovinei, care corespunde în mare judeţului Suceava, este o parte integrantă a României, în timp ce nordul Bucovinei, împreună cu ţinutul Herţei (un mic teritoriu care a aparţinut mereu Moldovei şi apoi României, ocupat de sovietici ca urmare a creionului gros cu care a fost trasată pe hartă noua graniţă), precum şi cu fostul judeţ Hotin din nordul Basarabiei formează regiunea Cernăuţi a Ucrainei.

Câteva sute de mii de locuitori de aici sunt români, parte a minorităţii de o jumătate de milion, a doua ca număr din Ucraina, din care marea marjoritate populează teritoriile istorice româneşti din regiunile Cernăuţi, Odesa (care include două foste judeţe din sudul Basarabiei) şi Transcarpatia (de care aparţin o serie de localităţi maramureşene care au avut delegaţi care au votat Unirea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, dar care prin Tratatul de la Trianon din 1920 au fost adjudecate Cehoslovaciei, iar apoi anexate de URSS în mai 1945).

La ora la care noi celebrăm Centenarul Marii Uniri, această minoritate istorică românească trece prin momente grele, prea puţin sesizate în spaţiul public românesc. Imediat după victoria Euro-Maidanului, în 2014, Rada Centrală din Kiev a abrogat legea recent intrată în vigoare a limbilor regionale şi minoritare, în virtutea căreia fusese recunoscut statutul de limbă regională, cu folosire în administraţia locală şi justiţie, pentru limba română în cele trei regiuni amintite. O altă lege, adoptată în prag de Centenar, în anul 2017, a decis eliminarea treptată a limbilor minoritare din sistemul de învăţământ, termenul actual fiind anul 2022 (asta după ce zeci de şcoli cu predare în limba română, care funcţionaseră inclusiv în perioada sovietică, au fost închise sub diverse pretexte după obţinerea independenţei Ucrainei în anul 1991).

articol preluat de pe pe marturiilehierofantului.blogspot.com

 

BUCOVINA ȘI BASARABIA

Studiul istorico-politic

de Mihai Eminescu

S’au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să stabilească comunicaţiunea între Ardeal şi Galiţia, a luat în stăpânirea sa o parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea nici un drept asupra bucăţii de pământ, pe care o cerea şi pe care în urmă a şi luat-o, era însă interesul apărării puternicul argument, pe care îşi întemeia cererea.

Impărţindu-se Polonia, Austria luase partea despre miază-zi şi astfel câştigase o provincie, care se megieşea cu Ardealul fără ca să comunice cu dânsul. Dela hotarele Moldovei până la Maramureş munţii stau ca un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiţia despre miazănoapte ori despre răsărit, era peste putinţă a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din Ardeal.

Două provincii megieşe ale aceleiaşi împărăţii, cari nu comunică decât prin o a treia şi cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât şi pentru administraţie şi comerţ. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două provincii comunicaţia pe cea mai scurtă cale, care, după desvoltarea terenului, era cu putinţă, şi această mai scurtă cale era prin Moldova şi anume prin trecătoarea Bărgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecuenţă firească a împărţirii Poloniei şi cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din Moldova, deşi nu era întemeiată pe drept, era justificată prin nişte interese, a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.

Tot spre a stabili o comunicaţie, Rusia a luat Basarabia, şi acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Ţarul nu avea nicun drept recunoscut pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, şi cu atât mai puţin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicaţia între Basarabia rămasă încă rusească şi între Bulgaria.

Admiţând legitimitatea intereselor Rusiei, nu înţelegem cum Rusia ne oferă în schimb Dobro- gea, de oarece, îndată ce Dobrogea ar fi teritoriu românesc, comunicaţia între Rusia şi Bulgaria nu se mai poate face decât prin ţara noastră. Rusia n’a scăpat de o piedică, iar noi întâmpinăm nişte greutăţi mai mari chiar decât cele de până acum. In tot cazul, Rusia nu ne poate oferi Dobrogea decât cu hotărîrea de a ne sili mai târziu să i-o cedăm.

Contestăm însă legitimitatea intereselor, ce Rusia pretinde a avea pentru stabilirea comunicaţiei între Bulgaria şi Basarabia rămasă sub stăpânirea rusească. Bulgaria este eliberată, iar nu cucerită; şi numai atunci, când Rusia va avea o provincie peste Dunăre şi când apărarea acestei provincii ar fi pusă în joc, numai atunci vom putea discuta, dacă cererea de retrocedare e justificată. Nici atunci nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge ori şi când învinovăţirea, că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri. Dacă nu am putut păstra întreagă moşia rămasă dela părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare, că ni-am făcut datoria şi că nu din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită.
cititi continuarea pe www.mihai-eminescu.ro

cititi despre Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918) si pe www.historia.ro