Articole

Pomenirea minunii din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail (6 septembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Pomenirea minunii din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail

Între orașul Colose din Frigia – veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi Turcia) – și orașul Ieripoli se afla o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail, zidită deasupra unui izvor unde veneau mulți bolnavi și se tămăduiau.

Sfântul locaș a fost ridicat de un păgân din Laodiceea, oraș în Asia Mică (s-a numit inițial Diospolis, apoi Roas, Antioh al II-lea fiind cel care l-a colonizat între 261 si 246 i.Hr, dându-i numele soției sale, Laodiceea) convertit la creștinism în urma unei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail.

Fiica păgânului era mută din naștere, iar prin vedenie minunată tatăl ei a primit poruncă în vis de la Sfântul Arhanghel Mihail să își ducă copilul la acest izvor ca să se vindece. Ascultând porunca sfântului arhanghel fiica sa a primit vindecare, iar el a primit botezul creștin.

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După 90 ani de la zidirea sfântului lăcaș a venit acolo un copil în vârstă de 10 ani din Ieripoli care se numea Arhip. Acesta a rămas în biserică, postind și făcând rugăciuni ca și marii pustnici ai sihăstriilor.

La momentul potrivit s-a călugărit, învrednicindu-se și de darul preoției, slujind până la adânci bătrâneți și propovăduind cuvântul Domnului. Însă păgânii din orașul Ieripoli s-au hotărât să acopere apa izvorului, iar pe Arhip să-l omoare. Când s-au apropiat, Sfântul Arhanghel Mihail le-a amorțit mâinile, Cuviosul nepățind nimic, iar cei ce săpau au fost izgoniți de o flacără ce a țâșnit din cristalul izvorului.

Văzând cele întâmplate, păgânii și-au pus în gând să abată apele râurilor Hrisos, Licocaper și Kufos asupra bisericii Cuviosului Arhip, însă Sfântul Arhanghel Mihail din nou i-a oprit pe aceștia, poruncind apelor să stea, după care deschizând o prăpastie, le-a poruncit să intre acolo. Cuviosul Arhip a murit la vârsta de 70 de ani.

 

cititi mai mult despre Pomenirea minunii din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail si pe: www.crestinortodox.rodoxologia.ro

cititi si †) Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri (8 noiembrie)

† Începutul anului bisericesc (1 septembrie)

Hristos invățând in templu

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgziarullumina.ro

 

Începutul anului bisericesc

Anul bisericesc începe la 1 septembrie, când începea Indictionul (1) în Imperiul Bizantin. și se încheie la 31 august. După tradiția iudaică, în această zi Dumnezeu a început lucrarea de creare a lumii și Mântuitorul a început activitatea sa de propăvăduire a Evangheliei.

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic. Spre deosebire de anul bisericesc, anul liturgic începe în ziua de Paști.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit în urma hotărârii celor 318 Sfinți Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Împărțirea anului bisericesc

Anul bisericesc, sau liturgic, este împărțit în trei mari perioade, în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paști:

a. Perioada Triodului (2) (perioada prepascală) – triodul ține zece săptămâni și se încheie în Sâmbăta Mare;

b. Perioada Penticostarului (3) (perioada pascală) – penticostarul începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților (a 8-a după Paști);

c. Perioada Octoihului (4) (perioada postpascală) – tot restul anului bisericesc, din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului, este perioada Octoihului.

 

✝ Începutul anului bisericesc (1 septembrie)

Data de 1 septembrie, ca început al anului bisericesc, a fost împrumutată de la evrei, care începeau atunci anul civil, numit şi Indictionul, aşa cum apare menţionat şi în Sinaxarul din Minei, în ziua de 1 septembrie. Cultul creştin, având un caracter mixt, iudeo-creştin, şi-a însuşit în rânduiala sa cadrele exterioare ale Legii Vechi, despre care Însuşi Mântuitorul Hristos zicea: „N-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17), adică să desăvârşească Legea dată prin Moise poporului ales. După cum aflăm din textul Sinaxarului din Minei, Indictionul era cunoscut şi la romani, care începeau noul an de la această dată (Mineiul pe Septembrie, p. 22).

Un al doilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie a fost aşezată ca zi a începutului de an bisericesc este tradiţia potrivit căreia, în această zi, Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a început activitatea Sa publică, intrând în sinagogă şi citind cuvintele prorocului Isaia, care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19). Apoi dând cartea slujitorului sinagogii și șezând a zis: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“.

În fine, al treilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie este socotită ca ziua de început a anului bisericesc este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a lunii septembrie a început creaţia lumii.

Imnografia zilei din Minei se referă, pe lângă prăznuirea sfinţilor zilei, şi la momentul noului început de an:

Sosit-a intrarea anului, care ne cheamă să cinstim pe cei ce o luminează pe ea“, şi cere de la Hristos: „… Doamne, binecuvântează lucrurile mâinilor Tale şi ne învredniceşte pe noi, cu folos a trece crugul anului“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11).

În acelaşi sens, rugăciunea liturgică de mijlocire adaugă:

Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce întru înţelepciune toate le-ai zidit şi din nefiinţă întru fiinţă le-ai adus, binecuvântează cununa anului şi cetatea noastră păzeşte-o nevătămată. Şi pe credincioşii noştri cârmuitori cu puterea Ta îi veseleşte, biruinţă dându-le asupra potrivnicilor. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, dăruieşte lumii mare milă“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11);

Tu, Împărate, Cel ce eşti pururea şi petreci în vecii cei fără de sfârşit, primeşte rugăciunea păcătoşilor care cerem mântuire. Şi dă, Iubitorule de oameni, pământului tău bună rodire, bine întocmite văzduhuri dăruind; binecredincioşilor creştini ajută-le asupra celor fără de lege… Ci dăruieşte-ne biruinţă, Hristoase Dumnezeule…“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

Iar în Troparul Indicitionului, auzim doxologindu-se astfel:

A toată făptura Ziditorule, Cel ce timpurile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ne mântuieşte pe noi“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

 

(1) Termenul de indiction (lat. indictio, gr. indiktion) denumește o perioadă de timp (de un număr de ani diferit la diferite epoci și locuri), folosit inițial spre sfârșitul secolului al III-lea d.Hr. pentru a data ciclurile de impozite agricole și funciare din Egiptul roman sau legate de perioada plata soldei soldaților (indictiones). Către sfârșitul secolului al V-lea, folosirea indictionului se răspândise în toată Mediterana. Folosirea sa pe scară largă la acea vreme se reflectă încă în calendarul Bisericii.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(2) Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion τριώδιον, format din cuvintele tria (τρια), trei, și odi (ώδή), odă, adică cântare în trei ode/ strofe. Practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos cel răstignit și înviat.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

(3) Penticostarul este:

- O perioadă liturgică din anul bisericesc care începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților.

- O carte liturgică ce cuprinde cântările din cele 8 săptămâni, citite la slujbe în această perioadă. Ea a fost alcătuită de Sfântul Iosif Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Numele Penticostarului, de la grecescul Pentikostarion πεντηκοσταριον, i se trage tocmai de la perioada de cincizeci de zile ale cărei cântări le cuprinde, numită Cincizecime (gr. “penticosti”, πεντηκοστή). El conține „cântările de veselie ale Învierii lui Hristos în care se vădește pretutindenea bucuria cea mare a creștinului”.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(4) Octoihul (din grecescul οκτοηχος) este:

- Perioada liturgică cea mai lungă din anul bisericesc, care durează din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului. Octoihul are ca sărbătoare centrală Nașterea Domnului urmată de Bobotează și reînnoiește, prin slujbele Bisericii, activitatea profetică, didactică și învățătorească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care El a dat lumii învățătura dumnezeiască a Evangheliei Sale. La Sfânta Liturghie, lecturile vor fi în majoritatea din Evangheliile după Matei și Luca.

- Cartea care va conduce slujbele din această perioadă liturgică. Se numește octoih pentru că este structurată pe opt glasuri. Octoihul Mare este cartea utilizată pentru toate zilele săptămânii, iar Octoihul Mic cuprinde cântările duminicilor.

 

cititi mai mult despre Începutul anului bisericesc si pe: ziarullumina.rowww.crestinortodox.rodoxologia.ro;

✝) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.

 

Viața

S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Ecaterina și Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinți. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuță”. La 6 luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie își dă sufletul. După doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinții. El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești. În 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii.

Primii ani de școală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și liceul „Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

Dorul spre Împărăția lui Dumnezeu și al vieții pustnicești, după exemplul și pilda Părinților care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viața monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț (1913 - 1960) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Între anii 1934–1935 își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeași ascultare. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălțarea Domnului – ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt – primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.

Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Lavra Sf. Sava cel Sfințit de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.

Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.

Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939–1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite.

Între anii 1940–1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.

În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.

Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.

În sărbători mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, 5 august 1960, la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Iisus Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Știuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii. A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc. Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20–21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice.

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul (1913 - 1960) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Recunoaștere

Chiar înainte de a fi procedat la „canonizare”, adică la trecerea lui în rândul sfinților, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața moaștelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.

În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamț s-a construit o biserică în cinstea sa (sfințită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic în anul 1996).

Sfântul Ioan Iacob este, de asemenea, și patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi.

Trăgându-se de origine din părțile Dorohoiului, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât ca Sfântul Ioan Iacob să fie protectorul și mijlocitorul elevilor, profesorilor și ostenitorilor acestei scoli teologice înaintea Bunului Dumnezeu.

 

Scrieri

Publicate

- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer, Editura Trinitas

- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, București, 2000, pag.624

- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, (conține toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată)

 

Fragmente

Canonisirea împiedicată de cei adormiți

La un Preasfințit Episcop
au venit din eparhie
plângeri contra unui preot
cu năravul la beție.

Și precum aceste plângeri
stăruiau necontenit,
s-a găsit de cuviință
să-l oprească de slujit.

S-a alcătuit scrisoare
spre a lui canonisire,
ca prin asta parohia
și cei mari să aibă știre.

Dar când dă să iscălească
Preasfințitul la sfârșit,
s-a făcut un vuiet mare,
mii de glasuri s-au pornit:

Sf. Ioan Hozevitul
„Nu! Nu! Nu! Să nu faci asta!”
auzit-a din văzduh,
și scăpând din mână pana
tulburatu-s-a la duh.

Cugetând puțin bătrânul
s-a gândit că-i o părere,
căci îi țiuie urechea
uneori de priveghere.

Deci, apucă iar condeiul
ca să facă iscălire,
dar în clipa-aceea iarăși
se aude glăsuire!

„Nu! Nu! Nu! Arată-i milă!”
se aude lămurit,
și de frică Arhiereul
a lăsat de iscălit.

Dar venindu-și iar în fire,
vrea să termine de scris,
socotind acele glasuri
nălucire ca de vis.

Dar a treia oară, mâna
a-nceput a-i tremura,
căci potopul cel de glasuri
mai năvalnic răsuna.

Aruncând din mână pana
a lăsat neiscălit
și chemând pe cel cu vina,
cu blândețe i-a grăit:

„Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste știri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?”

„Toate sunt adevărate,
Preasfințitul meu stăpân,
mă înșel cu băutura
și de rău cu drept mă țin!

De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
dar năravul băuturii
deseori m-a biruit.”

„Dar, (îi zice lui Vlădica)
slujba cum ți-o împlinești?
căci de-acuma ai pedeapsă
șapte ani să nu slujești!”

„Preasfințite, eu din ziua
întru care m-ai sfințit,
n-a rămas în parohie
nici un om nepomenit.

Mai cu seamă eu, smeritul
foarte mult mă sârguiesc
ca pe cei trecuți din viață
pururea să-i pomenesc.”

Auzind Vlădica asta
a-nțeles cine striga,
și rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la parohia ta!

Eu asemenea persoane
nu le pot canonisi,
căci atunci pe mii de duhuri
aș putea nedreptăți!

Cei din viață cer pedeapsă
după faptul arătat,
iară cei din altă lume
solitor te-au câștigat!

Am aicea zeci de plângeri
scrise doar ca să te cert,
dar din ceruri, mii de glasuri
strigă astăzi să te iert!

Moaștele Sf. Cuvios Ioan
Mergi la slujba ta în pace,
dar să nu mai faci sminteli.
Ți să nu mă uiți pe mine
la a slujbei rânduieli!”

(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, ed. Lumină din Lumină, București, 2000, pag.140-142)

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Pe tine, Părinte, te cinstim, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea, urmând lui Hristos și în valea Iordanului, în peșteră pustnicească, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău.

Alt tropar, glasul al 8-lea:

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea lui Hristos și în valea Iordanului te-ai așezat spre nevoință. Pentru aceasta și cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit și în pustie locuind, cu liniștea duhului te-ai logodit, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, cu evlavie, laudă și cântare îți aducem, zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, astăzi, floare prea aleasă a Bisericii noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț si pe: basilica.ro; doxologia.ro; mitropolia-banatului.roro.wikipedia.org

Postul Adormirii Maicii Domnului (1 august – 15 august)

Adormirea Maicii Domnului (15 august)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: www.crestinortodox.ro; doxologia.robasilica.ro

 

Postul Adormirii Maicii Domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului incepe de obicei pe 1 august si are o durata de doua saptamani (1-15 august). Lasata secului pentru postul Adormirii Maicii Domnului se face pe data de 31 iulie. In cazul in care 31 iulie este in zi de miercuri sau vineri, se lasa sec in seara zilei de 30 iulie si postul incepe pe 31 iulie.

In popor este cunoscut si sub denumirea de Postul Sfintei Marii sau Santamariei.

Este un post care ii pregateste pe crestini pentru cele doua mari praznice din luna august: Schimbarea la Fata (6 august) si Adormirea Maicii Domnului (15 august).

A fost stabilit de Biserică pentru a celebra virtuțile Sfintei Fecioare Maria și pentru a reaminti de postul cu care ea însăși s-a pregătit, potrivit tradiției, pentru trecerea la cele veșnice.

Din punct de vedere istoric, postul de la începutul lui Gustar a apărut odată cu statornicirea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, după Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Comunitățile creștine nu ajunau în mod unitar: în Antiohia posteau doar o zi, la praznicul Schimbării la Față a Domnului; la Constantinopol se postea patru zile înaintea sărbătorii, iar în Ierusalim, ajunarea premergătoare praznicului Adormirii dura opt zile. Ba în unele comunități, se ținea post toată luna lui august.

Din pricina acestei neconcordanțe, Biserica a hotărât să uniformizeze aceste tradiții locale în privința duratei postului închinat momentului mutării Născătoarei de Dumnezeu din această viață, precum și a modului de ajunare. Astfel, în anul 1166 a avut loc la Constantinopol un sinod local, condus de Patriarhul Luca Chrisoberg, unde s-a hotărât ca „postul să înceapă în ziua de 1 august și să se termine în dimineața zilei de 15 august, când începem sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului”.

Ca să lămurim problema modului de postire trebuie să facem apel la sfintele canoane și la celelalte prevederi tipiconale prezente în învățătura Bisericii. În cartea Tipicul cel Mare şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare se prevăd următoarele reguli de postire: lunea, miercurea şi vinerea se ajunează până la Ceasul al IX-lea din zi (aprox. orele 15.00-16.00), când se consumă mâncare uscată. Marţea şi joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin.

Pravila Mare dă dezlegare la vin şi untdelemn şi pentru zilele de marţi şi joi. La 6 august, când serbăm Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmă că ajunarea de la începutul lui Gustar „este pentru amândouă sărbătorile, cea de 6, respectiv 15 august. Prima dintre ele este pricinuitoare de lumină, iar alta, aducătoare de milostivire și solire pentru noi”.

Cărțile de învățătură prevăd, de asemenea, ca rânduială specială, de-a lungul întregului post, săvârșirea celor două Paraclise ale Maicii Domnului. Se observă lesne o similitudine între rânduielile ajunării din postul Maicii Domnului şi al Sfintelor Paști. Cred că la acest aspect se refereau bătrânii evlavioși când afirmau că postul Sfintei Mării este rupt din Postul Mare.

Importanța Adormirii Maicii Domnului în tra­diția liturgică, dar și în evlavia populară, se dovedeşte covârși­toare. Denumirea sărbătorii, „Paștile de vară”, rămasă din strămoși, adeverește întru totul locul celebrării sale în viața Bisericii, aceasta fiind ziua în care Fecioara Maria, izvorul vieții, se mută la Viață.

Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt pentru cei care, din diferite motive, nu pot posti.
Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău. Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre”.

Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână”.

Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul”.

Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti”.

Învățătură de credință creștină ortodoxă menţionează că „sunt scutiţi de ajunare numai copiii, lăuzele, bătrânii şi bolnavii sau cei neputincioşi, precum şi cei aflaţi în situaţii speciale”.

 

cititi si Postul Adormirii Maicii Domnului, timp al curăţirii sufletului de patimi

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

 

7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1)

A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.

Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti.

Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.

Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”?

Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent… De unde ai învăţat violența, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o… Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui.

Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe:

Fiule, iertate îşi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”…

Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica, de ură şi mereu de ură.

Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său:

Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate.

Dacă nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.

Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în miercurea din ”Săptămâna brânzei”, la 8 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 21-24)

Rememorând epopeea celor 7 cuvinte, părintele Gheorghe Calciu relatează într-un amplu interviu că „în momentul când am hotărât să încep acțiunea cu cele șapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult lui Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reținea. Era ca și cum m-aș fi aruncat cu capul în prăpastie. Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna. Văzusem viața de la Seminar, știam că elevii erau supuși la tot felul de influențe și ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de curs – de educație socială, ziceau ei – dar în care se făcea elogiul Partidului și al situației din țară. Asta era obligația, n-aveai ce-i face! Și mă gândeam că toți copiii aceștia așteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a profesoratului mai ales, și atunci am pornit acțiunea aceasta, încercând să schimb ceva. Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoșteau deja. Să ajung la inima lor. Să reușesc să-i scot din această amorțeală, din rutina aceasta a credinței, pe care o practicasem și eu într-o vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credință vie.”

În acest sens, primul cuvânt rostit a fost sugestiv intitulat ”Chemarea”, adresat exclusiv elevilor seminariști. Ulterior au început să vină și studenți de la alte facultăți.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit 
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Iustin Pârvu (1919 – 2013)

foto preluat de pe www.radioromaniacultural.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Iustin Pârvu

Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț – d. 16 iunie 2013) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare.

Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca , Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane.

 

Biografie

- Născut pe 10 februarie 1919, la Poiana Largului, Neamț.

- 1936, intră frate la Mănăstirea Durău.

- 1938-1940 devine membru activ la Mișcării Legionare

- 1939, se înscrie la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica.

- 1942 – 1944, numit preot misionar pe frontul de est până la Odessa.

- 1948, este arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare. Trece prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. În ultima clipă, înainte de a fi trimis la “reeducare” la Pitești, este trimis să muncească, deținut fiind, în mină la Baia Sprie.

- 1960, este condamnat la încă patru ani de temniță pentru că nu s-a lepădat de credință.

- 1964, este eliberat și devine muncitor forestier.

- 1966 – 1975, preot-monah la Mănăstirea Secu.

- 1975 – 1990, viețuiește la Mănăstirea Bistrița.

- 1990 – 1991, este preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Secu.

- 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă – Neamț, al cărei stareț și principal duhovnic este.

- 2000, ridică un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă de educație pentru copii și o bolniță.

- 2003, înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită Glasul Monahilor.

- 2008, la data de 2 noiembrie este ridicat din gradul de Protosinghel la cel de Arhimandrit.

- 2008, înființează o nouă publicație de gândire și trăire românească, numită ATITUDINI.

- 2009, este inițiatorul campaniei împotriva actelor cu cip, lansând un APEL către țară

- Decedat la 16 iunie 2013.

 

Controverse

Una dintre controversele referitoare la Iustin Pârvu este legată de aniversările a 90, respectiv 92 de ani, când, conform unor înregistrări video postate pe YouTube, un grup de măicuțe de la Mănăstirea Petru Vodă i-au cântat starețului „Sfânta tinerețe legionară”.

 

Moștenirea

La Poiana Teiului din județul Neamț, Iustin Pârvu este cetățean de onoare, are un bust ridicat în curtea primăriei, iar o școală îi poartă numele.

 

Cu și despre părintele Iustin Pârvu

- Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate – 2007

- Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească și creștină – 2008

- Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu: o viață de mărturisitor – 2009

- Iustin Pârvu: Daruri duhovnicești – 2010

- Abecedar duhovnicesc, o crestomație de Fabian Anton, editura Eikon, Cluj, 2003.

- Ne vorbește Părintele Justin, editura Fundației Justin Pârvu, Petru Vodă, 2011

- Părintele Justin Mărturisitorul – Album de fotografii si vorbe de duh, Cristina Nichituș Roncea, editura Mica Valahie, București, 2013

 

cititi mai mult despre Iustin Pârvu si pe: doxologia.ro; www.fericiticeiprigoniti.net

 

 

 

 

Scrisoare deschisă poporului român, transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu

articol preluat de pe www.cotidianul.ro

Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț - d. 16 iunie 2013) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare. Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca , Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iustin Pârvu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

POPOR ROMÂN

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.

Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu – dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.

De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ.

Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat?

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă

fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?

Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci !!!

Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile „nerentabile” la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul, iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci !!!

Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse, pentru ca fiii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:

1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului,

sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci !!!

2. Elemente din tezaurul ţării, sunt trimise „la expoziţie” în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci !!!

3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională. Tu taci !!!

Slujbaşii ţării, căftăniţii, vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt „judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică „mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci !!!

Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci !!!

Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit. Tu taci !!!

Şi se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. Tu taci !!!

În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci !!!

Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci !!!

Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci !!!

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al Ţinutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac !!! Tu taci !!!

Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii, pentru că eşti prea bogat în viziunea lor, sau nu meriţi ce ai câştigat, iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. Tu taci !!!

Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci !!!

Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci !!!

Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine… Tu taci !!!

Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire. Tu taci !!!

ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ŞI TU TACI !!!

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.

Cât o să mai taci ?

Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.

 

 

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe Munte – Iubirea vrăjmașilor)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe Munte – Iubirea vrăjmașilor)

Textul evanghelic (Luca 6:31-36)

Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.

Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

cititi mai mult pe: basilica.ro; ziarullumina.ro

cititi si:

- Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor (Parintele Constantin Galeriu)

- Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor (Pr. Ilie Cleopa)

cititi mai multe Predici la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor pe doxologia.ro

"Sermon on the Mount" by Carl Bloch - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Sermon on the Mount” by Carl Bloch – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Corneliu Coposu, schingiuit şi el de torţionarul Vişinescu. Seniorul l-a iertat

Andrei Pricopie – http://epochtimes-romania.com/

25 iulie 2015

Printre cei care au avut neşansa să îl întâlnească pe torţionarul Alexandru Vişinescu, fostul comandant al penitenciarului comunist de la Râmnicu Sărat condamnat cu o zi în urmă la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanităţii, se numără şi seniorul Corneliu Coposu.

Din cei 17 ani de detenţie, în care a fost plimbat prin mai toate temniţele comuniste de notorietate, Corneliu Coposu a stat opt ani într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat, de unde când a ieşit avea dificultăţi de vorbire.

În cadrul unui interviu acordat după eliberarea sa, citat de aktual24.ro, Corneliu Coposu a vorbit despre întâlnirile sale cu torţionarul Alexandru Vişinescu:

Am întâlnit pe un torţionar, cu un grad mare, colonel de securitate care personal, cu mâna lui, m-a chinuit cu bătăi, cu saci de nisip, cearceafuri ude în baie care, nici măcar in procesul meu, in procesul Pătrăşcanu, încercând să mă transforme într-un martor mincinos, împotriva lui Pătrăşcanu. Lucru pe care l-am refuzat cu îndârjire, cu toate chinurile prin care am trecut. Omul asta, după Revoluţie, l-am întâlnit, trăieşte foarte bine, are o pensie mare.

Fiind o figură uşor de reţinut, când m-a văzut a încercat să treacă pe trotuarul celalalt şi l-am oprit. I-am spus: dacă cumva, cândva ţi se va face un proces pentru crimele pe care le-ai făcut personal, te rog să mă chemi de martor. Pentru că eu voi depune că nu eşti apt de închisoare. Pentru ca un subom care s-a putut preta la ceea ce ai făcut dumneata înseamnă că nu are răspundere psihică şi ca urmare eşti de internat în casa de nebuni, nu de băgat în puşcărie.

Nu am nicio ranchiună şi nicio ură faţă de cei care s-au pretat la crimele oribile în cei 50 de ani de comunism. Consider că oamenii care au ajuns să se degradeze până la a chinui pe semenul lui fără niciun fel de justificare şi-au pierdut calitatea de om şi ar fi o onoare pentru ei să păstrezi împotriva lor sentimente de inamiciţie. Trebuie iertaţi. Ca talharul de pe Cruce

Cu altă ocazie, seniorul Corneliu Coposu a descris regimul de exterminare de la Penitenciarul Râmnicu Sărat, unde domnea Alexandru Vişinescu:

Fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală… ferăstruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era şi de neatins la înălţimea la care era situat… În afară de 8 ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare, sau pe tinetă. Nu aveai dreptul să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti… Râmnicu Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie, dar şi un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre… pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia.

Intrau în celulă cinci-şase gardieni, gealaţi înalţi cu bastoane şi băteau toţi deţinuţii pe rând, fără nici o justificare, până cădeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii, erau bătuţi metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bătaie nici Pogoneanu, fost director în Ministerul de Externe care, paralizat pe jumătate, nu putea sta în picioare, era bătut în pat, culcat.

 

Cum si-a iertat IPS Bartolomeu Anania tortionarii, dupa 50 de ani!

Extras din Jurnalul nationalUltimul interviu publicat al Mitropolitului Bartolomeu Anania în România Literară

 

Reporter (Ilie Rad): Aşa cum se ştie, dumneavoastră aţi suferit pentru convingerile religioase o condamnare de 25 de ani, numai în închisoarea de la Aiud petrecând patru ani, din 1960 până în 1964. V-aţi aflat, recent, la Penitenciarul din Gherla, cu prilejul instalării, după 50 de ani de absenţă, a primului preot care să oficieze în închisoare. Acolo v-aţi întâlnit cu un grup de 50-60 de bărbaţi vârstnici, care erau foşti gardieni ai penitenciarelor politice din Ardeal, de la Gherla, Aiud, Deva, Sighet, aflaţi în închisoare pentru a vă cere iertare. Paradoxal este faptul că o parte dintre aceştia erau chiar foştii torţionari ai Înalt Preasfinţiei Voastre. După ce le-aţi vorbit câteva minute, le-aţi acordat iertarea şi i-aţi binecuvântat. Întrebarea este următoarea: Ce rol are iertarea în religia ortodoxă? Există deosebiri, sub acest aspect, în comparaţie cu alte religii? Poate omul săvârşi orice fărădelege, ştiind că păcatele îi vor fi iertate?

 

ÎPS Bartolomeu Anania: Da, poate săvârşi orice fărădelege! Acuma, despre acest episod n-aş vrea să repet, mi se pare că mi s-a mai pus această întrebare, la care am răspuns în ultima întâlnire publică pe care am avut-o, nu de mult, la Teatrul Naţional din Cluj. În genere, nu-mi place să vorbesc – repet şi acum – despre experienţele mele din închisoare, pentru că le-am acordat o anumită valoare morală, pe care nu aş vrea să le-o retrag.

Să ştiţi că important în ceea ce s-a petrecut la Gherla cu acei foşti gardieni ai penitenciarelor politice nu este faptul că eu i-am iertat, ci faptul că ei au simţit nevoia acestei iertări. Adică au căpătat această conştiinţă, cum-necum, de care vă vorbeam, de Raskolnikov. Adică, la vremea când erau puternici şi slujeau puterea, ei erau dumnezeii închisorii! Un şef de secţie era dumnezeul secţiei, n-aveai cu cine vorbi.

El te-ncuia, el te descuia, el te ţinea flămând, el te bătea cu pumnii, te-njura, nu te scotea din bandit. Mă rog, acestea erau zilnice, erau porţiile zilnice pe care orice deţinut le-ncasa, în faţa gardienilor tu trebuia să stai drepţi, să spui “să trăiţi!” ş.a.m.d. Care va să zică ei nu avea câtuşi de puţin decât o conştiinţă să servească stăpânii, care-i plăteau foarte bine.

Uneori veneau la celulă şi ziceau: “Tu simţi, mă? Tu puţi a rahat! Da’ tu vezi că eu miros a parfum?“Da’, domnu’ şef, să trăiţi!” “Da’ tu ştii de unde am eu parfumul ăsta? Mi l-a dat statul, mă!”. Şi spuneau cu foarte multă mândrie că statul le dă parfum, pentru ca să poată ei să suporte duhorile închisorii, în care până la urmă şi ei şedeau. Nu în celulă, în afara celulei, dar între aceiaşi pereţi. Ei bine, aceşti oameni practic se prezuma că nu au niciun fel de conştiinţă morală. Ce conştiinţă morală să le pretinzi?

De pildă eu, la arestare, în 1958, am luat aşa, la repezeală, un cojocel, un pieptar de miel, de oaie, ca să-l am să-mi ţină cald. Şi acest cojocel era căptuşit, pe dinafară, cu o faţă de stofă foarte veche, pe care o aveam de mulţi ani, de la mănăstire. Aşa cum poartă călugării pieptarul acela. Deci, pe dedesubt, era cojocelul şi pe deasupra era această stofă foarte subţire şi mâncată de vreme, de culoare gri, foarte bine îmi amintesc.

Ei bine, am pătruns cu ea în închisoare şi am rezistat la o seamă de percheziţii. Dar, la un moment dat, la Aiud, la o percheziţie – percheziţiile erau săptămânale şi erau înfiorătoare! Ieşeai afară din celulă, cu faţa la perete şi cu puţinele tale lucruri la picioare. Bineînţeles dezbrăcat în pielea goală, pentru că trebuia să fii controlat cu desăvârşire – gardianul, care o fi fost acela, o fi fost de faţă la Gherla sau nu, era numai prezumată prezenţa foştilor mei torţionari, pentru că, practic, nici ei n-aveau cum să mă cunoască pe mine, eu eram un număr din miile de numere, îmbrăcat în haine vărgate şi piele şi os. Şi nici eu n-aveam cum să-i recunosc, pentru că nu mi-am dat niciodată osteneala şi, pe de altă parte, atunci erau tineri, iar acum sunt oameni bătrâni.

Ei bine, acela, care o fi fost, şi-a adus aminte de regulamentul penitenciarului, care prevedea că un deţinut nu are voie să poarte nimic căptuşit! Aceasta pentru securitate, să nu cumva să aibă bileţele, foi de hârtie ascunse între stofă şi căptuşeală. Şi zeghea aceea vărgată era fără căptuşeală, pantalonii fără căptuşeală, nimic, nimic nu avea voie să fie dublu. Şi gardianul şi-a adus aminte de această dispoziţie regulamentară şi a înjurat şi a apus: “Ia uite-l pe ăsta, mă, banditul ăsta ţine o haină căptuşită!” Şi a sfâşiat-o în două.

Deci într-o parte era cojocul, şi-ntr-o parte era zdreanţa aceea, de stofă veche. Aicea intervine conştiinţa. Era la latitudinea lui să decidă. Admit că a trebuit să respecte regulamentul şi că s-a trezit în el conştiinţa datoriei. Dar ţinea absolut de judecata lui să hotărască, atunci, care este căptuşeală şi care nu-i căptuşeală!

Normal era asta: stofa este căptuşeală şi obligatoriu trebuia să meargă la magazie (deci în bruma de bagaj pe care-l aveam, aşa era regulamentul, ce nu este permis să meargă în celulă nu se confiscă; merge la magazie, n-ai voie să te foloseşti de el) şi să-mi lase cojocul. El a hotărât că acel cojocel e căptuşeală şi mi-a lăsat zdreanţa! Şi de-aci, câte ierni am avut, nu mă întrebaţi cum am tremurat!

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este problema individului, adică a insului. Ne imaginăm doar ceea ce se va fi petrecut în ei mai târziu, poate după Revoluţie sau poate când vor fi mers la biserică, vor fi ascultat o predică, vor fi citit o carte (că acela despre care vă vorbesc n-a fost singurul, au fost cam 50-60 de asemenea inşi), ce s-o fi întâmplat în conştiinţa lor nu ştiu, totul s-a petrecut în câteva minute, cert este, important este că ei au simţit, deci şi-au creat conştiinţa vinovăţiei faţă de nişte semeni de-ai lor şi au simţit nevoia să-şi ceară iertare printr-un exponent al acestora, care s-a întâmplat să fiu eu.

Putea să fie altul. Am fost eu, pentru că eram arhiepiscop, pentru că făcusem o slujbă, pentru că vizita mea fusese anunţată din timp şi anunţase chiar comandantul Penitenciarului Gherla, care, la rândul său, pe vremea aceea, fusese şi el comandantul unui lagăr în Delta Dunării şi există în Gherla un preot ortodox care a fost sub comanda lui (acuma-şi dau mâna şi aproape că-şi spun tu, dar amintirile rămân!).

De aceea vreau să vă spun că important nu este faptul că le-am acordat iertarea în numele celor ca mine, ci că ei au simţit nevoia să o ceară. Or, în acest fel – şi nu e vorba numai de ortodoxie, e vorba de creştinism în general, pentru că are la bază Evanghelia, iar în Evanghelie avem aşa:

“L-au întrebat ucenicii pe Iisus: «De câte ori, Învăţătorule, trebuie să ierte omul? De şaptezeci de ori?» Şi El a zis: «Nu de şaptezeci de ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte!»” Ceea ce, practic, însemnează un număr infinit. Ierţi de câte ori poţi să ierţi. Dacă ierţi, ţi se iartă. “Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Aceasta este condiţia înaltă pentru iertare. Este extrem de important.

În viaţa creştină (…) nu te poţi apropia de Sfintele Taine, dacă mai întâi nu ţi-ai iertat duşmanii. Nu este greu, o ştiu din experienţă. Or, în ceea ce mă priveşte personal, eu nu i-am iertat doar ca exponent al creştinilor din fostele temniţe comuniste, ci personal. Adică – şi iertaţi-mă că vă fac această mărturisire – sigur am trecut şi eu, ca mai toţi dintre deţinuţi, prin camerele de tortură, din care ieşeai aproape zdrobit.

Ieşeai aşa, o grămadă de carne sângerândă şi te uitai cum ţi se umflă totul pe tine. Şi în clipa aceea am început să mă rog. Adică în celulă, zvârlit acolo şi părăsit, am început să mă rog. Şi m-am pomenit că mă rog pentru ei, pentru cei care tocmai mă torturaseră. Şi atunci am avut o întrebare de conştiinţă şi m-am întrebat eu, pentru propria mea examinare:

“Îi ierţi pentru că eşti călugăr şi pentru că credinţa şi religia şi biserica ta îţi ordonă să-i ierţi sau îi ierţi pentru că-i ierţi pur şi simplu?”.

Nu vă imaginaţi ce bucurie imensă a zvâcnit în mine, în forul meu interior, în clipa în care mi-am răspuns:

Nu, îi iert pentru că îi iert. Necondiţionat, nu în funcţie de religia mea. Ci îi iert pentru că vreau să-i iert!

Şi, prin această iertare, toată durerea mea căpăta o încărcătură sacră, pentru care am pus-o în faţa lui Dumnezeu şi de care vorbesc uneori şi pe care nu vreau să o retrag, lăudându-mă cu ea. M-am socotit că, venind de la Dumnezeu, prin ei – erau nişte instrumente ale lui Dumnezeu, care a vrut El să-mi arate ceva prin toate acestea.

Aşa încât este extrem de important ca creştinul să aibă această capacitate imensă de a ierta, pentru ca şi el, la rândul său, să capete iertarea lui Dumnezeu, care are puterea nemărginită de a ierta. Dacă vom trăi sub semnul pedepsei, mare lucru nu putem aştepta nici de la viaţa noastră, nici de la Dumnezeu. Dar dacă vom trăi sub semnul iertării, al generozităţii şi al acestei suveranităţi a spiritului omenesc, care este capabil să acorde iertarea chiar în absurd, atunci într-adevăr omul începe să devină fiinţă superioară.

cititi mai mult pe jurnalul.ro

 

Conciliul de la Efes – Sinodul al III-lea Ecumenic (22 iunie – 31 iulie 431)

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al III-lea Ecumenic

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Conciliul de la Efes – Sinodul al III-lea Ecumenic (22 iunie – 31 iulie 431)

Al treilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Efes, în Asia Mică, în anul 431, în timpul împăratului Teodosie al II-lea. Este cunoscut și ca Sinodul de la Efes. Au fost prezenți aproximativ 200 de episcopi; Sinodul a început însă în grabă, înainte ca episcopii din Apus să poată ajunge. Atmosfera Sinodului a fost tensionată, plină de confruntări și de acuze reciproce. Acesta a fost al treilea dintre Sinoadele Ecumenice. Principala problemă dezbătută a fost cea a nestorianismului.

 

Controverse hristologice

După cum a stabilit Sinodul, nestorianismul insista excesiv asupra naturii umane a lui Hristos, în defavoarea naturii Sale divine. Sinodul a denunțat învățăturile Patriarhului Nestorie ca greșite. Nestorie învăța că Maica Domnului a dat naștere unui om, Iisus Hristos, iar nu lui Dumnezeu-Cuvântul. Cuvântul doar se odihnea în Hristos, precum într-un templu, astfel încât El era considerat numai teofor (“purtător de Dumnezeu”). De aici rezulta că Maica Domnului s-ar fi putut numi doar Christotokos, “Născătoare de Hristos”, iar nu Theotokos, “Născătoare de Dumnezeu”.

Sinodul a stabilit că Hristos era o singură Persoană (şi nu două persoane): Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având un singur trup și un suflet rațional. Astfel, Maica Domnului trebuie considerată “Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. Unirea celor două naturi ale lui Hristos era astfel încât nici una din cele două naturi nu o afecta negativ și nu o diminua pe cealaltă.

Sinodul a declarat că textul Crezului niceo-constantinopolitan era complet și a interzis orice modificare ulterioară a acesteia. În plus, a condamnat și pelagianismul.

 

Alte semnificaţii

A fost stabilită autocefalia Bisericii Ciprului, împotriva pretențiilor jurisdicționale ale Patriarhiei Antiohiei.

 

Pomenire

Sfinții Părinți de la al treilea Sinod Ecumenic sunt pomeniți în ziua de 9 septembrie, precum și în a noua Duminică după Rusalii, în Duminica Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Conciliul de la Efes – Sinodul al III-lea Ecumenic si pe: ro.wikipedia.org; ziarullumina.ro; www.crestinortodox.roen.wikipedia.org

Duminica Sfinților Români

Duminica Sfinților Români

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Duminica Sfinților Români este o zi de cinstire a tuturor sfinților care au trăit sau au petrecut o vreme pe pământul românesc actual, știuți și neștiuți. Este prăznuită în Biserica Ortodoxă Română începând din 1992 în a doua duminică după Rusalii, după Duminica Tuturor Sfinților. Este o sărbătoare schimbătoare, depinzând de data Sfintelor Paști.

 

Sfinții români

Anul 1992 marca reluarea procesului de canonizare a sfinților români început în anii 1950-1955, când Biserica Ortodoxă Română aproba, pentru prima dată de la obținerea autocefaliei, proslăvirea unor sfinți români. Procesul de documentare a continuat în perioada comunistă, ceea ce a permis adoptarea în 1992 a unei noi hotărâri de canonizare. După 1992, numărul sfinților canonizați în Biserica Ortodoxă Română (sau nou-înscriși în calendarul ortodox românesc) a depășit o sută.

Pe 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea mai multor sfinți români. A hotărât mai întâi ca „de acum și până la sfârșitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinții și să se cinstească după pravilă cu slujbă specială și cu acatist toți sfinții din neamul românesc, știuți și neștiuți, pentru a căror cinstire se instituie „Duminica Sfinților Români”, care va fi așezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor”.

Astfel, în Duminica Sfinților Români sunt pomeniți și cinstiți toți sfinții români sau care au trăit pe pământul românesc: ierarhi, preoți, diaconi, sfinți mucenici, mărturisitori, cuvioși și cuvioase, voievozi dreptcredincioși și luptători pentru apărarea credinței și a țării și a tuturor celorlalți sfinți care au trăit și/sau care sunt cinstiți în mod special în spațiul românesc.

 

Cinstirea Tuturor Sfinților Români

Pentru Duminica Sfinților Români există o icoană specială în care sunt zugrăviți toți sfinții români și viețuitori pe pământul românesc canonizați de Biserica Ortodoxă Română și o rânduială specială de slujbă, ca pentru orice sărbătoare. Există și un acatist al sfinților români. Duminica sfinților români a fost integrată și în programul iconografic al bisericilor nou-construite.

Există și biserici și mănăstiri închinate tuturor sfinților români, atât în țară cât și peste hotare. Astfel, o Mănăstire a Tuturor Sfinților Români a fost înființată în 2003 (construcția a durat până în 2006) în apropierea comunei Popești-Leordeni. Parohii închinate Tuturor Sfinților Români se găsesc la București, în Republica Moldova, la Cania, dar și în Elveția, la Lausanne sau în Republica Cehă, la Brno.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Duminica Sfinților Români si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

Duminica Tuturor Sfinților

Cristos şi sfinţii săi, Fra Angelico (1419), National Gallery, Londra

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Duminica Tuturor Sfinţilor, este prima duminică după Rusalii, fiind denumită astfel pentru pomenirea tuturor sfinţilor trecuţi în calendare şi în sinaxare, care s-au proslăvit de Dumnezeu din iubirea Sa atotcuprinzătoare.

 

Semnificaţie

Această duminică, prima după Rusalii, este o duminică închinată generic tuturor sfinţilor. Este o sărbătoare comună a tuturor sfinţilor care s-au pierdut în negura veacurilor, s-au uitat, sau ale căror nume au rămas necunoscute.

Denumirea „tuturor sfinţilor” se află şi în Sfânta Scriptură: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.” (Apocalipsa 8:3-4)

Este de remarcat faptul că duminica imediat următoare (a doua duminică după Rusalii) este Duminica Sfinţilor Români, în acest fel fiind întărită comuniunea între sfinţii din toată lumea şi sfinţii din ţinuturile româneşti, care cu viaţa lor au mărturisit pe Hristos şi au făcut să fie lucrătoare în sufletele lor darurile Sfântului Duh.

 

Istoric

Această sărbătoare a fost introdusă mai întâi în Antiohia, în secolul al IV-lea, apoi în Apus în anul 608, unde a fost sărbătorită mai întâi la 13 mai, iar mai târziu a fost mutată la 1 noiembrie (aşa cum se sărbătoreşte în Biserica Romano-Catolică până astăzi, ca Sărbătoarea Sfinţilor). În Biserica Ortodoxă această pomenire, a sfinţilor de pretutindeni şi din toate timpurile, se face în prima duminică după Rusalii.

 

cititi mai mult despre Duminica Tuturor Sfinților si pe: ro.wikipedia.org; ziarullumina.rodoxologia.roen.wikipedia.org