Articole

Calendar ortodox 18 februarie 2024

Calendar ortodox 18 februarie 2024
Sf. Ier. Leon cel Mare, Episcopul Romei;
Duminica a XVII-a după Rusalii – a Canaanencei

 

Sfântul Ierarh Leon cel Mare, Episcopul Romei

articol preluat de pe basilica.ro

Sfântul Leon, Episcopul Romei (29 sept. 440 – 10 nov. 461) a fost succesorul Episcopului Sixt al III-lea (432-440).

În vremea respectivă hunii, prin atacurile lor, stăpâneau nordul Italiei.

Atunci Sfântul Leon a salvat oraşul, deoarece îmbrăcându-se în veşmintele sale arhiereşti şi însoţit de consulul Avienus şi de Trigeţiu, fostul prefect al Romei, s-a îndreptat spre Abuleium (nu departe de Ravena) unde s-a întâlnit cu Atila.

După ce au vorbit Atila s-a retras cu toată armata.

Acelaşi lucru l-a făcut şi la 15 iunie 455 când a ieşit întru întâmpinarea lui Genseric, regele vandalilor, rugându-l să poruncească ostaşilor să nu dea foc oraşului.

Bătrâneţea l-a împiedicat pe Sfântul Leon să ia parte la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon (451), dar scrisoarea lui dogmatică din 13 iunie 449 către patriarhul Flavian, citită în plin sinod de trimişii săi, Paschasius, Episcop din Lilibe, Lucenţiu, Episcop d’Ascoli şi Bonifaciu, preot din Roma a fost folosită de părinţii sinodali pentru a combate învăţătura ereticilor vremii respective.

Sf. Leon, Episcopul Romei a trecut la Domnul la 10 noiembrie 461 şi a fost înmormântat în Biserica Sfântul Petru din Roma.

De la el au rămas peste 100 de cuvântări la sărbătorile mai importante, precum şi 141 de epistole privitoare la credinţă şi disciplină. Mulţi necredincioşi au fost primiţi în Biserică prin învăţăturile lui.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Leon cel Mare, Episcopul Romei pe unitischimbam.ro

 

Duminica a XVII-a după Rusalii – a Canaanencei

Femeia canaaneancă - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Femeia canaaneancă – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sido­nu­lui.

Şi, iată, o femeie ca­na­neea­ncă, din acele ţinuturi, ieşind striga zicând: Miluie­ş­te-mă, Doamne, Fiul lui Da­vid! Fiica mea este rău chi­nuită de diavol.

Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau zicând: Dă-i drumul că strigă în urma noastră.

Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.

Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!

El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copii­lor şi s-o arunci câinilor.

Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmitu­rile ce cad de la masa stăpâ­nilor lor.

Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Sinaxar 18 Februarie

articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

În această lună, ziua a optsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Leon cel Mare, papa al Romei.

Acest părinte al nostru Leon, pentru nespusa lui curăţie, Înţelepciune şi bunătatea vieţii, a fost hirotonit prin Duhul Sfânt episcop al Romei celei vechi.

Ducând viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu şi păstorind turma lui cu cuvioşie, a nimicit în chip desăvârşit şi bârfelile ereticilor, în vremea când s-a întrunit sfântul Sinod Ecumenic al patrulea, la Calcedon, la care au luat parte 630 de părinţi.

El a scris multe lucruri în legătură cu credinţa ortodoxă şi a înfruntat învăţăturile ereticilor, care bârfeau şi grăiau despre o singură lucrare şi o singură voinţă întru Hristos Dumnezeul nostru.

Deoarece bârfitorii aceia de Dumnezeu, împotrivindu-se adevărului, încercau să strice şi să întoarcă dogmele cele insuflate de Dumnezeu dumnezeieştilor părinţi, fericitul acesta, plecându-se la rugămintea Sinodului şi făcând multe zile post şi priveghere şi rugăciune stăruitoare către Dumnezeu insuflat fiind de Duhul cel de viaţă făcător, a alcătuit o lucrare cu privire la cele ce erau discutate atunci, susţinând cu putere, îndoita lucrare şi cele două voinţe în Hristos Dumnezeul nostru, şi a trimis-o Sinodului cu o epistolă a sa.

Preacuvioşii părinţi primind-o au fost mulţumiţi şi o socoteau ca pe un stâlp al Ortodoxiei. Sfântul Sinod, sprijinindu-se pe ea, s-a ridicat şi a stat împotriva ereticilor cu mai multã îndrăzneală, şi a biruit meşteşugirile de multe feluri ale lor.

Iar minunatul Leon trăind încă multă vreme şi strălucind ca un luminător cu faptele sale cele bune, la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Leon şi Parigoriu, care s-au nevoit în Patarele Liciei.

Dintre aceşti doi mucenici, fericitul Parigoriu cu multe feluri de chinuri fiind chinuit, a luat cununa cea nestricăcioasă a muceniciei, săvârşindu-se în Hristos.

Iar fericitul Leon, rămânând singur, nu suferea despărţirea de mucenicul Parigoriu şi fiindcă n-a câştigat şi el acea cunună a muceniciei, cu amar suspina şi se tânguia.

Ieşind afară la locul unde erau îngropate moaştele sfântului Parigoriu, lăcrima şi i se aprindea inima de dorul muceniciei.

Pentru aceasta plecând de acolo, s-a dus la locul unde se făcea adunarea închinătorilor de idoli.

Şi văzând acolo candele şi făclii, care dădeau multă lumină, le-a luat cu mâinile lui şi le-a zdrobit; şi aruncându-le la pământ, le călca cu picioarele.

Fiind prins, a fost adus la stăpânitorul cetăţii, şi fiind cercetat a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat.

Pentru aceasta a fost bătut tare cu vine de bou.

Iar nevoitorul lui Hristos suferea cu atâta bucurie ca şi când ar fi pătimit un altul, iar nu el.

Şi iarăşi fiind bătut, a fost târât cu silnicie pe marginea unei văi adânci şi prăpăstioase; şi îngăduindu-i-se şi-a făcut rugăciunea, şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Iar chinuitorii îndată luând cinstitele sale moaşte, le-au aruncat de sus în prăpastie, şi astfel s-a săvârşit mucenicia lui.

Sfântul Leon, Episcopul Romei și Sfântul Agapit, Episcopul Sinadelor; Sfântul Mucenic Parigorie Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Leon, Episcopul Romei și Sfântul Agapit, Episcopul Sinadelor; Sfântul Mucenic Parigorie Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Agapit, episcopul cetăţii Sinau, mărturisitorul şi făcătorul de minuni.

Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian şi era de fel din Capadocia, fiu de părinţi creştini.

Pe când era încă tânăr cu vârsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de monahi.

De la aceia culegând felurite bunătăţi, precum strânge albina din felurite flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului, şi şi-a topit trupul cu postul şi cu privegherea şi cu înfrânarea de la toate.

Pentru aceasta era iubit şi admirat de toţi.

El s-a arătat folositor în ascultările fraţilor mănăstirii, şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpâni ai săi.

Pentru aceasta s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor.

El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor.

Împăratul Liciniu, aflând despre el că este tare la trup, l-a luat şi fără voie l-a încorporat în oastea lui.

Dar sfântul şi acolo aflându-se, nu a părăsit nevoinţele sale pustniceşti; căci şi ostăşeştile slujbe fără zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti osteneli urma.

Iar în vremea aceea fiind chinuiţi cumplit pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori mucenici şi alţii mai mulţi, fericitul acesta Agapit a voit să fie şi el părtaş cu aceia.

Dar aceia săvârşindu-se în Hristos prin sabie, sfântul Agapit, fiind doar rănit de o suliţă, a scăpat, poate spre mântuirea mai multora fiind păzit.

După ce a murit Liciniu, şi cârmele ocârmuirii împărăţiei romanilor le-a luat marele Constantin, s-a întâmplat următorul lucru.

O slugă vrednică a împăratului a fost cuprins de un duh necurat şi chema numele sfântului Agapit.

Împăratul a adus pe sfânt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar sluga a dobândit vindecare.

Sfântul n-a cerut alt dar de la împărat, decât să fie slobozit din oştire şi să se ducã la dorita lui linişte, iar împăratul i-a împlinit dorinţa.

Şi întorcându-se sfântul la liniştea sa, episcopul cetăţii Sinau a trimis de l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot; şi nu după multă vreme, mutându-se episcopul din viaţă, sfântul Agapit, din voinţă dumnezeiască şi cu alegerea preoţilor şi a întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinau.

Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfântul a făcut şi mai mari minuni, învrednicindu-se şi de dar proorocesc.

Dar nu putem să pomenim aici proorocirile şi marile faceri de minuni ale sfântului.

Deci, bine şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de zile făcându-se, s-a odihnit în Domnul.

 

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Piuliu, care prin sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici Victorin, Dorotei, Teodul și Agripa

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Iustin Pârvu (1919 – 2013)

foto preluat de pe www.radioromaniacultural.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Iustin Pârvu

Părintele Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț – d. 16 iunie 2013) a fost un renumit duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă (jud. Neamț).

În 1936, pe când avea 17 ani, intră frate în Mănăstirea Durău, din Moldova.

După doi ani, în 1939, se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, lângă București.

Ulterior, a ajuns la seminarele din Râmnicu-Vâlcea și Roman.

În anul 1940 a avut loc tunderea sa în monahism (ritual de introducere în cadrul monahismului), iar la doar un an distanță, hirotonia întru preot.

A primit hirotonia la vârsta de 22 de ani.

Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu a slujit ca preot militar pe frontul de est până la Odesa.

În acest timp, alături de „Divizia 4 Vânători de Munte” a luat parte la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând până la Don.

După întoarcerea în țară, el continuă studiile la Seminarul din Roman.

În anul în care va absolvi seminarul, în 1948, el va fi arestat pe motive politice.

Este condamnat la 12 ani de detenție trecând prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilava, Gherla, Periprava și Aiud.

Urmează apoi munca silnică din minele de la Baia Sprie, iar în final ajunge la închisoarea Pitești.

Refuzând să se lepede de credință, în anul 1960 părintele Iustin este condamnat la încă patru ani de temniță.

În anul 1964 este eliberat.

Datorită greutăților întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier.

Ulterior, monahul este primit în obștea de la Mănăstirea Secu, unde va sluji ca preot și duhovnic între anii 1966-1974.

Mai apoi, în perioada cuprinsă între 1974 si 1989, părintele va fi preot monah la Mănăstirea Bistrița, unde autoritățile comuniste i-au stabilit domiciliu forțat.

În anul 1976, părintele Iustin Pârvu va ajunge la mănăstirile de la Sfântul Munte Athos.

După evenimentele din decembrie 1989, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde va sluji ca preot și duhovnic timp de aproape un an.

După aceea, el se retrage în sihăstrie, cu gândul de a-și petrece restul zilelor în post și rugăciune.

Rânduiala lui Dumnezeu era însă alta cu Părintele Iustin.

Astfel, între anii 1991-1992, alături de alți doi monahi, Ignat și Calinic, părintele sosește în satul Petru Vodă.

Aici, el va întemeia Mănăstirea Petru Voda – județul Neamt, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste.

Mănăstirea va avea drept hram pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

Mai târziu, în împrejurimile mănăstirii, părintele Iustin Pârvu va pune temelia unui schit de maici, a unui azil de bătrâni, cât și a unui centru de plasament pentru copii.

În anul 2003, părintele înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită „Glasul Monahilor”.

Odată cu venirea anului 2008, în data de 2 noiembrie, părintelui îi vine și cinstea de a fi ridicat la rangul de arhimandrit.

Din 2008, apare, cu binecu­vântarea păr­in­telui, „Revista Atitudini”.

Părintele Iustin Pârvu a decedat la 16 iunie 2013.

La Poiana Teiului din județul Neamț, Iustin Pârvu este cetățean de onoare, are un bust ridicat în curtea primăriei, iar o școală îi poartă numele.

Părintele Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț - d. 16 iunie 2013) a fost un renumit duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă (jud. Neamț) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Iustin Pârvu – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Cu și despre părintele Iustin Pârvu

- Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate – 2007

- Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească și creștină – 2008

- Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu: o viață de mărturisitor – 2009

- Iustin Pârvu: Daruri duhovnicești – 2010

- Abecedar duhovnicesc, o crestomație de Fabian Anton, editura Eikon, Cluj, 2003.

- Ne vorbește Părintele Justin, editura Fundației Justin Pârvu, Petru Vodă, 2011

- Părintele Justin Mărturisitorul – Album de fotografii si vorbe de duh, Cristina Nichituș Roncea, editura Mica Valahie, București, 2013

 

Scrisoare deschisă poporului român, transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu

articol preluat de pe www.cotidianul.ro

Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț - d. 16 iunie 2013) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare. Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca , Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iustin Pârvu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

POPOR ROMÂN

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.

Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu – dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.

De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ.

Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat?

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă

fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?

Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci !!!

Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile „nerentabile” la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul, iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci !!!

Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse, pentru ca fiii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:

1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului,

sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci !!!

2. Elemente din tezaurul ţării, sunt trimise „la expoziţie” în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci !!!

3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională. Tu taci !!!

Slujbaşii ţării, căftăniţii, vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt „judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică „mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci !!!

Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci !!!

Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit. Tu taci !!!

Şi se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. Tu taci !!!

În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci !!!

Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci !!!

Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci !!!

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al Ţinutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac !!! Tu taci !!!

Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii, pentru că eşti prea bogat în viziunea lor, sau nu meriţi ce ai câştigat, iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. Tu taci !!!

Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci !!!

Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci !!!

Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine… Tu taci !!!

Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire. Tu taci !!!

ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ŞI TU TACI !!!

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.

Cât o să mai taci ?

Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.

cititi mai mult despre Iustin Pârvu si pe: doxologia.ro; www.fericiticeiprigoniti.net

Pomenirea minunii din Colose a Sf. Arhanghel Mihail (Secolele al III-IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Pomenirea minunii din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail

Între orașul Colose din Frigia – veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi Turcia) – și orașul Ieripoli se afla o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail, zidită deasupra unui izvor unde veneau mulți bolnavi și se tămăduiau.

Sfântul locaș a fost ridicat de un păgân din Laodiceea, oraș în Asia Mică (s-a numit inițial Diospolis, apoi Roas, Antioh al II-lea fiind cel care l-a colonizat între 261 si 246 i.Hr, dându-i numele soției sale, Laodiceea) convertit la creștinism în urma unei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail.

Fiica păgânului era mută din naștere, iar prin vedenie minunată tatăl ei a primit poruncă în vis de la Sfântul Arhanghel Mihail să își ducă copilul la acest izvor ca să se vindece.

Ascultând porunca sfântului arhanghel fiica sa a primit vindecare, iar el a primit botezul creștin.

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După 90 ani de la zidirea sfântului lăcaș a venit acolo un copil în vârstă de 10 ani din Ieripoli care se numea Arhip.

Acesta a rămas în biserică, postind și făcând rugăciuni ca și marii pustnici ai sihăstriilor.

La momentul potrivit s-a călugărit, învrednicindu-se și de darul preoției, slujind până la adânci bătrâneți și propovăduind cuvântul Domnului.

Însă păgânii din orașul Ieripoli s-au hotărât să acopere apa izvorului, iar pe Arhip să-l omoare.

Când s-au apropiat, Sfântul Arhanghel Mihail le-a amorțit mâinile, Cuviosul nepățind nimic, iar cei ce săpau au fost izgoniți de o flacără ce a țâșnit din cristalul izvorului.

Văzând cele întâmplate, păgânii și-au pus în gând să abată apele râurilor Hrisos, Licocaper și Kufos asupra bisericii Cuviosului Arhip, însă Sfântul Arhanghel Mihail din nou i-a oprit pe aceștia, poruncind apelor să stea, după care deschizând o prăpastie, le-a poruncit să intre acolo.

Cuviosul Arhip a murit la vârsta de 70 de ani.

 

Tropar la Sărbătoarea pomenirii minunii Sfântului Arhanghel Mihail în Colose

Glasul 4

Mai mare Voievodule al Oştilor Cereşti, Mihaile, rugămu-te pe tine noi, nevrednicii, ca să ne acoperi pe noi cu rugăciunile tale şi cu acoperământul aripilor măririi tale celei netrupeşti. Păzeşte-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: mântuieşte-ne din nevoi, ca un mai mare peste Cetele Puterilor celor de sus.

cititi mai mult despre Pomenirea minunii din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail si pe: www.crestinortodox.rodoxologia.ro

cititi si †) Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri (8 noiembrie)

 

Pomenirea minunii Sfântului Arhanghel Mihail în Colose

Pomenirea minunii din Colose a Sf. Arhanghel Mihail - doxologia.ro

Pomenirea minunii din Colose a Sf. Arhanghel Mihaildoxologia.ro

În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decât din scăldătoarea Siloamului. Pentru că acolo o dată pe an se pogora îngerul Domnului și tulbura apa, iar aici totdeauna era darul Începătorului de cete îngerești. Acolo, cel ce intra întâi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici toți, și cei dintâi și cei de pe urmă, primeau sănătate. Acolo era trebuință de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-și căpăta sănătatea pe care nu o luau și cineva în treizeci și opt de ani a câștigat-o; aici, într-o zi sau într-un ceas, bolnavul câștiga sănătatea.

Despre începutul acelui izvor se pomenește așa: Când toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulțimi de idoli și oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole cei necredincioși cinsteau o viperă mare și înfricoșată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înșelăciune. Pe ea o ținea poporul sălbatic încuiată într-o casă zidită în cinstea ei și, aducând multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulți. Singurul Dumnezeu adevărat, vrând ca lumina cunoștinței Sale să lumineze lumea și să-i povățuiască pe oamenii cei rătăciți de la calea adevărată, a trimis pe Sfinții Săi Ucenici și Apostoli în tot pământul, ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceștia, doi: Sfântul Ioan Teologul și Sfântul Filip, ajungând unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru bună vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capiște minunată și un frumos idol al neslăvitei zeițe păgâne Artemida, față de ai cărei slujitori și închinători Sfântul Ioan s-a arătat biruitor, luptându-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu – căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă și capiștea și idolul și ca praful să se risipească și toată cetatea a adus-o la sfânta credință întru Hristos.

După risipirea idolului Artemidei, Sfântul Ioan a venit de la Efes în Ierapole, ca să ajute împreună slujitorului său, Sfântul Apostol Filip, întâmplându-se atunci acolo și Sfântul Apostol Bartolomeu și sora lui Filip, Mariami. Cu dânșii împreună slujea la mântuirea oamenilor și Sfântul Ioan Teologul. Mai întâi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioși îi aduceau jertfe, având-o pe ea în loc de Dumnezeu, și au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul. Apoi, stând la un loc care se numea Herotop, prorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dânsul și Sfântul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești, va cerceta locul acela și multe minuni se vor săvârși acolo.

Acest lucru s-a și împlinit curând. Pentru că, ducându-se Sfântul Ioan în alte cetăți la propovăduire, iar Sfântul Filip pătimind de la păgâni, asemenea și Bartolomeu și Mariami ducându-se în alte țări, a izvorât din locul acela apă făcătoare de minuni, după prorocia Sfinților Apostoli, și s-a împlinit scriptura care zice: „S-a vărsat apa în pustie și vale în pământul cel însetat și cele fără de apă vor fi bălți și pe pământul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor și sălaș de trestie și baltă. Și acolo va fi cale curată și cale sfântă se va numi”.

Deci începură a veni la izvorul acela mulți, nu numai credincioșii, ci și necredincioșii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca niște trâmbițe cu glas mare și toți cei ce beau și se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputințele lor și, primind sănătate, se botezau mulți în numele Sfintei Treimi.

Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naștere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei și, sârguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei și nesporind nimic, a rămas în mâhnire. Într-o noapte a adormit pe pat și a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stând înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoștința adevărului, iar pe alții să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzând pe înger s-a cutremurat și l-a auzit pe el grăind către dânsul: „De voiești ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, și să-i dai să bea din apa aceea și vei vedea slava lui Dumnezeu”.

Sculându-se din somn, omul acela se miră de ceea ce văzuse și, crezând în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luându-și fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungând, a aflat mulțime de oameni scoțând din ea și botezându-se într-însa, și primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă rugați, spălându-vă cu apa aceasta?”. Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și mai chemăm în ajutor și pe Sfântul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile, a zis: „Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creștinesc, miluiește-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne și tămăduiește pe fiica mea!”. Și scoțând din apă a dat să bea fiicei sale cu credință, și îndată limba ei cea legată cu muțenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu și a grăit luminos, strigând: „Dumnezeule cel creștinesc, miluiește-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”.

Toți cei ce se întâmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu, slăveau pe Sfânta Treime și preamăreau ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzând tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte și, nepregetând deloc, s-a botezat îndată cu fiica și cu toți casnicii săi, care veniseră cu dânsul. Iar ca semn de mulțumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cerești și înfrumusețându-o cu toată buna podoabă și rugându-se în ea destul, s-a întors la locul său.

În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, având zece ani de la nașterea sa, cu numele Arhip, născut din părinți creștini și crescut în bunăcredință și a început a viețui lângă acea biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, făcând slujba de aprinzător de lumânări. Așa a pus început vieții sale, că de când se nevoia lângă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mâncărurile și băuturile mirenești, nici carne, nici vin, nici pâine nu mânca, ci numai verdețuri de pustie pe care, adunându-le și fierbându-le, le mânca o dată pe săptămână, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.

Cu o răbdare ca aceasta și-a înfrânat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptându-se pe sine din tinerețe și până la bătrânețe, petrecând neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu și asemănându-se vieții celor fără de trup, deși se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preț. Avea numai două rase. Cu una se îmbrăca, iar cu cealaltă își acoperea patul care era așternut cu pietre ascuțite și-l acoperea cu rasa, pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătâiul lui era un sac umplut cu mărăcini.

Așa era așternutul acestui fericit nevoitor și aceasta era odihna lui. Iar când avea trebuință de somnul firesc, își punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre și pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decât somn și odihna lui chin mai mult decât odihnă. Că, ce ușurare poate fi trupului să se culce pe pietre vârtoase și ce fel de somn este acela ca să-și odihnească cineva capul pe spini? El își schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup își acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an își schimba rasele tot la fel. Și nu avea odihnă, ziua și noaptea obosindu-și trupul și păzindu-și sufletul de cursele vrăjmașului.

Trecând calea cea strâmtă și cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deșartă să mă bucur pe pământ, nici să biruiască bunătățile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viață ci umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovnicești și umilește inima mea. Îndreaptă căile mele și-mi dă mie ca până în sfârșit să mă zdrobesc pe sine-mi și să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi folosește mie trupul acesta care acum este și pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineața înflorește, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului și mijlocesc viața cea veșnică”.

Întru acestea învățându-se fericitul Arhip și vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osârdie, s-a făcut un înger al Lui pe pământ, petrecând viață cerească. Și se îngrijea nu numai de mântuirea sa, ci și de a multora, căci boteza pe cei necredincioși, întorcându-i la Hristos. Văzând acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfânta apă. Pe sfântul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgându-l de păr și de barbă și trântindu-l la pământ, îl târau, călcându-l cu picioarele și batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli și nu s-a depărtat de la sfânta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioșie și în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor omenești.

Odată, adunându-se necurații, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pământ apa aceea și pe omul acela de nu-l vom ucide, toți zeii noștri vor fi defăimați cu desăvârșire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Și s-au dus mulți elini adunați să astupe cu pământ apa ceea făcătoare de minuni și pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar ajungând la acel loc sfânt, se despărțiră în două. Unii s-au repezit la biserică și la izvor, iar alții s-au sârguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, a păzit pe robul său de acei ucigași, căci le-a amorțit lor mâinile și n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necunoscută minune că, atunci când necurații se apropiaseră de izvor, îndată a ieșit din el o pară de foc și, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Și așa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu rușine de la izvorul acela făcător de minuni și de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrâșnind cu dinții și lăudându-se că o să piardă izvorul acela, biserica și pe slujitorul ei.

Era la locul acela un râu curgând la stânga bisericii, al cărui nume era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiții să-l îndrepte asupra acelui loc sfânt ca izvorul, amestecându-se cu apa râului, să-și piardă puterea făcătoare de minuni. Când începură să-și pună în lucrare acel gând rău, oprind curgerea râului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată râul, cu porunca lui Dumnezeu, și-a făcut altă cale apelor sale și a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplându-se iarăși de rușine, s-au întors la locurile lor.

Erau acolo alte două râuri curgând despre răsărit și apropiindu-se de locul cel sfânt, la o depărtare ca la trei stadii; numele unui râu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două râuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amândouă într-unul și abătându-se în dreapta, curgeau spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amândouă aceste râuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfântului Arhanghel Mihail și să acopere cu apele acelea sfântul izvor, înecând pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că râurile acelea se pogorau de la înălțime mare în jos, iar biserică era la un loc tot mai jos.

Sfătuindu-se necurații, se adunară din toate cetățile mulțime fără de număr și întâlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, având lățimea și înălțimea fără de măsură, iar adâncimea în pământ nesfârșită. Deci, au săpat un șanț adânc și larg începând de la acea piatră, la muntele acela sub care râurile se împreunaseră. Săpând cu mare osteneală și terminând albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieșit pâraiele acelea, ca să se adune apă multă și s-au ostenit în acea deșertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzând lucrul acela al lor, a căzut la pământ în biserică, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și chemând în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, ca să-și păzească locul de înecarea apei și să nu se bucure vrăjmașii cei ce voiau să piardă sfințenia Domnului și zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfânt nici nu voi ieși din biserică, ci aici să mor și eu, de va voi Domnul să fie înecat locașul acesta”.

Când s-au sfârșit acele zece zile și apele s-au înmulțit foarte mult, au săpat necurații elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită și îndrumară apele asupra sfintei biserici îngerești în ceasul întâi al nopții. Iar ei alergând, au stat sus, din partea stângă, vrând să vadă înecarea locului sfânt. Și au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune și auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu și către Sfântul Arhanghel Mihail, cerând milă și ajutor, ca să nu fie înecat sfântul loc și să nu se veselească vrăjmașii, ci să se rușineze necurații, să se preamărească numele Domnului și să se laude puterea și sprijinirea cea îngerească. Și a cântat psalmul lui David, zicând: „Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sunt înălțările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfințenie, Doamne, întru lungime de zile”.

Când grăia acestea, Sfântul Arhip a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieșind sfântul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creștinesc, pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat și prea luminat, precum s-a arătat oarecând prorocului Daniil și, neputând să caute spre el, a căzut de frică la pământ. Iar el a zis către dânsul: „Îndrăznește și nu te teme! Scoală-te și vino la mine aici și vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Și sculându-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cerești și a stat de-a stânga, după porunca lui, și a văzut un stâlp de foc de la pământ până la cer. Iar când s-au apropiat apele, și-a ridicat arhanghelul dreapta sa și a însemnat cu semnul crucii peste fața apelor, zicând: „Să stați acolo!”. Și îndată s-au oprit apele și s-a împlinit cuvântul cel prorocesc: „Văzutu-te-au apele și s-au temut”; au stat râurile ca un zid de piatră și s-au înălțat în sus ca un munte înalt. Și întorcându-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mâini, însemnând spre dânsa semnul Crucii și îndată s-a făcut un tunet mare și s-a cutremurat pământul și piatra aceea s-a despicat în două și s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Și a zis Sfântul Mihail: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică și să fie izbăvire de toate răutățile tuturor celor ce vor alerga cu credință!”.

Acestea zicând, a poruncit fericitului Arhip să treacă de partea dreaptă și, stând cuviosul în partea dreaptă, Sfântul Mihail a zis cu mare glas către ape: „Să intrați în strâmtoarea aceasta!”. Și îndată au curs apele în ruptura pietrei, huind. De atunci totdeauna s-a făcut cale pâraielor acelora piatra aceea, iar vrăjmașii, stând de partea stângă, vrând a vedea înecarea sfintei biserici, au încremenit de frică. Sfântul Arhanghel Mihail, păzind așa biserica și pe Cuviosul Arhip de înecarea apei, s-a suit la cer, iar fericitul a înălțat mulțumire lui Dumnezeu pentru minunea aceea prea slăvită și a preamărit ajutorul Păzitorului celui Mare.

Deci se umplură de rușine toți protivnicii și s-a făcut bucurie mare credincioșilor care alergară la biserica cea îngerească și la izvorul cel minunat, dând laudă lui Dumnezeu împreună cu Cuviosul Arhip. Din acea vreme au așezat ca să se prăznuiască acea zi în care s-a făcut acea preasfințită minune, prin arătarea îngerească. Iar Cuviosul Arhip a petrecut de aici înainte în acel loc mai cu dăruire, slujind lui Dumnezeu ani îndestulați și s-a mutat la Dumnezeu cu pace, având șaptezeci de ani de la nașterea sa. A fost îngropat de credincioși în același loc sfânt care, de la minunea pomenită mai înainte, s-a numit Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

Deci se cade ca în această zi să pomenim și alte minuni ale Sfântului Arhanghel Mihail pe care le-a săvârșit, făcând bine neamului creștin.

Între marea Adrianului și între muntele care se numește Gargan este cetatea Sipont, aflându-se departe de munte ca la douăsprezece mii de pași. În cetatea aceasta era un om bogat, a cărui cireadă păștea pe sub munte și s-a întâmplat de a rătăcit un bou, despărțindu-se de cireadă; căutând stăpânul mult împreună cu slugile sale, l-a aflat în vârful muntelui aceluia, stând lângă ușa unei peșteri. Umplându-se de mânie că s-a ostenit căutându-l, a luat arcul și o săgeată adăpată cu otravă și a îndreptat-o spre boul său, vrând să-l ucidă. Dar deodată săgeata, întorcându-se înapoi, a rănit pe săgetător, iar cel ce era cu dânsul, văzând aceea, s-a temut și nu îndrăznea să se apropie de peștera aceea ci, întorcându-se în cetate, a spus tuturor ce se făcuse.

Deci, înștiințându-se episcopul cetății aceleia, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui taina aceasta. Și i s-a arătat lui în vedenie Sfântul Arhanghel Mihail, spunându-i că el și-a ales locul acela și-l păzește și voiește ca acolo adeseori să cerceteze și să ajute oamenilor celor ce vor alerga cu rugăciune. Iar episcopul a spus vedenia aceea cetățenilor și, după postul de trei zile pe care l-a poruncit la toată cetatea, s-a dus cu clerul său și cu tot poporul la muntele acela și, suindu-se deasupra, a aflat într-o piatră o peșteră în care era intrarea strâmtă; și nu a îndrăznit să intre înăuntru, ci și-a săvârșit rugăciunile înaintea ușii.

De atunci, adeseori mergeau acolo cei ce doreau, făcându-și rugăciunile lor către Dumnezeu și către Sfântul Arhanghel Mihail. Iar mai demult napolitanii, fiind necredincioși, și-au adunat ostașii și au mers fără de veste la cetatea Sipontului, vrând să o ia și să o dărâme. Cetățenii erau cuprinși de frică mare iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile să nu guste hrană și să se roage cu stăruință, ca să se izbăvească ei de vrăjmașii cei ce i-au înconjurat. Mai înainte de ziua aceea în care vrăjmașii voiau cu toate puterile lor să cucerească cetatea, s-a arătat arhanghelul puterilor cerești episcopului, în vedenie, zicându-i: „Mâine, în ceasul al patrulea din zi, să poruncești tuturor cetățenilor să se înarmeze și să iasă din cetate împotriva vrăjmașilor și eu voi veni să vă ajut vouă”. Episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toți și s-a bucurat foarte mult de biruința cea făgăduită asupra vrăjmașilor și s-au întărit cu nădejde bună. Apoi, venind al patrulea ceas din zi, s-a făcut un tunet mare și, ridicându-și credincioșii ochii, au văzut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se și s-a făcut, ca odinioară la muntele Sinai, foc și fum, fulgere și tunete, încât tot muntele acela s-a cutremurat și s-a acoperit cu nor.

Văzând aceea protivnicii, s-au temut și au început a fugi, iar cetățenii, cunoscând că bunul păzitor și grabnicul folositor a venit cu oștile sale cerești să le ajute, au deschis porțile cetății și au alergat pe urma vrăjmașilor lor, secerându-i ca pe niște paie. Ei îi tăiau dinapoi, iar Sfântul Arhanghel Mihail, din înălțime, cu tunete și cu fulgere îi ucidea, încât se făcuse numărul celor morți șase sute de bărbați căzuți de tunete și de fulgere. Gonindu-i deci, până în depărtare și biruindu-i desăvârșit pe vrăjmașii lor, s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Din acea vreme napolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic, au primit sfânta credință, iar cetățenii Sipontului adunându-se toți, cu episcopul și cu clerul, s-au dus la muntele acela la care a fost acea arătare înfricoșată, vrând să aducă acolo mulțumire lui Dumnezeu și ajutătorului lor, Sfântului Arhanghel Mihail, și tuturor puterilor cerești.

Când s-au apropiat la ușa peșterii aceleia, au aflat pe marmură urme de pași omenești bine însemnate, ca pe pământ moale, și ziceau unii către alții: „Iată, cu adevărat Sfântul Arhanghel Mihail a lăsat aici semnul ajutorării sale, că singur a fost aici, mântuindu-ne pe noi de vrăjmașii noștri”. Și închinându-se, au sărutat urmele acelea și, săvârșind cântarea cea de rugăciune se veseleau pentru păzitorul și folositorul lor, mulțumind lui Dumnezeu. Au hotărât, deci, să zidească la locul acela o biserică în numele Sfântului Mihail. Când se găteau spre lucrul acela, iarăși s-a arătat Sfântul Arhanghel episcopului, zicându-i: „Nu vi se cade vouă să vă îngrijiți de zidirea bisericii, pentru că eu fără osteneala voastră mi-am gătit acolo biserică, numai să intrați în ea. Iar tu mâine să faci în ea Sfânta Liturghie și să împărtășești pe credincioși cu Dumnezeieștile Taine”.

După vedenia aceasta, episcopul a poruncit ca toți credincioșii să fie gata spre împărtășirea cu Sfintele Taine și a mers cu dânșii cântând și rugându-se. Iar când au sosit la acel loc sfânt, unde erau închipuite sfintele urme pe marmură, au aflat cioplită în piatră o biserică mică, făcută nu după obiceiul lucrului mâinilor omenești, ci ca o peșteră, neavând pereții netezi, iar vârful era împodobit cu diferite înălțimi, așa că pe câte o parte puteai să ajungi cu capul, iar pe alta nu puteai nici cu mâna. Astfel arătă oamenilor că Dumnezeu nu voiește pietrele cele împodobite în biserică, ci inimile cele curate; iar Sfânta Masă era acoperită cu acoperământ roșu și a săvârșit pe dânsa episcopul Sfânta Liturghie și a împărtășit pe credincioși cu Preacuratele Taine, iar în Altar, despre partea de miază noapte, de la vârf picura apă curată, dulce, foarte luminoasă și făcătoare de minuni din care, bând, bolnavii câștigau sănătate. Și beau credincioșii din apa aceea după împărtășirea Sfintelor Taine și se făceau minuni fără de număr în biserica aceea și se tămăduiau toate neputințele cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail. Deci a zidit episcopul chilii lângă biserică și a rânduit să fie acolo preoți și diaconi și cântăreți și citeți, ca în toate zilele să se săvârșească pravila bisericească, în slava lui Dumnezeu și în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail.

Credem că este bine să pomenim și această minune care s-a făcut în muntele Athos. În zilele dreptcredincioșilor împărați bulgari era un om vestit, bogat și cu mare vază, care se numea Dohiar, om al palatelor împărătești. Acesta, venind în frica lui Dumnezeu, a dorit să fie călugăr și, luând mulțime de aur din vistieriile sale, s-a dus la Sfântul Munte ca să cerceteze mânăstirile și să-și caute lui un loc în care să-i placă a se sălășlui. Înconjurând multe mânăstiri și dând multă milostenie, a mers din lavra Fericitului Atanasie, pe malul mării cel dinspre Salonic, și a aflat loc foarte frumos, având ape dulci și poame foarte multe, dar nelocuit de nimeni. Placându-i locul acela, a gândit să se așeze într-însul și să zidească o mănăstire și, adăugind sârguință, degrabă și-a săvârșit dorința. Mai întâi a ridicat o biserică foarte frumoasă în numele Sfântului Ierarh Nicolae, apoi a împrejmuit mănăstirea cu ziduri de piatră și, rânduindu-le pe toate după cerință, precum se cuvine, singur s-a îmbrăcat într-însa în chip călugăresc. Cheltuindu-și toată averea lui pentru zidirile cele multe, nu i-a ajuns aur ca să înfrumusețeze și biserica cu podoabă cuviincioasă și bună. Însă avea nădejde la Dumnezeu, zicând: „De va voi Dumnezeu ca să proslăvească locul acesta, apoi cu judecățile care știe va purta grijă pentru înfrumusețarea bisericii. Fie voia Lui”.

În dreptul Sfântului Munte este un ostrov care se numește Lug spre care, peste mare până la el, este cale de o zi. Acolo păstorii stăteau cu dobitoacele, că locul acela este plin de verdeață și este pășune bună pentru dobitoace. Era în ostrovul acela un stâlp de piatră foarte înalt, la un loc pustiu, iar în vârful stâlpului un idol și o scriere elinească în acest fel: „Oricine mă va lovi pe mine în creștet va afla mulțime de aur”. Pentru aceea, mulți se ispiteau să știe de este adevărat lucrul acela și loveau în cap idolul, dar nu aflau nimic. S-a întâmplat în acea vreme de păștea un copil boii aproape de stâlpul acela și copilul era înțelept și știa a citi și, citind cuvintele cele scrise pe stâlp, lovi pe idol în cap ca și ceilalți, ca să afle aurul, însă n-a aflat nimic. Apoi a gândit că este ascunsă în pământ comoara și, apunând soarele, privea unde se sfârșea umbra stâlpului aceluia și acolo, la vârful capului idolului celui desemnat de umbră, a săpat pământul, căutând comoara, dar n-a aflat-o.

Apoi, răsărind soarele, iarăși a privit unde se sfârșea umbra stâlpului aceluia și acolo a început a săpa. Săpând el, s-a auzit un sunet la locul acela și, cunoscând că acolo este comoară, a început mai cu dinadinsul a săpa și a aflat o piatră de moară mare, cât nu putea el să o miște, dar întinzând mâna prin gaura pietrei a aflat aur mult; și nu se pricepea ce să facă cu el, că zicea întru sine: „De voi spune cuiva de comoară aceasta, apoi mă tem că să nu mă ucidă pentru aur”. Iar Dumnezeu, ascultând rugăciunile bătrânului celui pomenit mai înainte și purtând grijă de înfrumusețarea sfintei biserici, a pus în mintea copilului să se ducă în Sfântul Munte la una din mănăstiri și să spună egumenului de comoară aceea aflată, lucru pe care l-a și făcut. Luând câțiva bani de aur spre încredințarea comorii celei aflate, a mers într-un sat care este aproape de mare și a găsit un om ca să-l treacă pe el la Sfântul Munte. Iar după purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a oprit în limanul mănăstirii celei nou zidită. Mănăstirea aceea se numește pe numele întemeietorului său: Dochiaru. Deci omul cel ce a trecut pe copil s-a întors în satul său, iar copilul s-a dus la mănăstire și, văzând pe egumen, i-a spus lui toate cu de-amănuntul despre comoara ce a aflat.

Egumenul, cunoscând că lucrul acesta este al lui Dumnezeu, a chemat pe trei călugări și, făcându-le cunoscut lor lucrul cel spus de copil, i-a trimis cu dânsul ca să aducă la mănăstire aurul ce se aflase. Iar ei, mergând degrabă, au luat un caiac și, sosind la ostrovul acela, au ajuns la stâlp și la comoară și prăvălind piatra aceea de moară, au aflat un cazan plin de aur; și s-au bucurat de dânsul foarte tare. Iar vrăjmașul cel ce urăște binele a semănat un gând rău în inima unuia din călugării aceia și a zis acela către alt călugăr: „Frate, de ce este nevoie să ducem egumenului aurul acesta pe care l-am găsit? Dumnezeu ni l-a trimis nouă, ca singuri noi să ne facem nouă locaș și să ridicăm mănăstire”. Iar el a zis: „Dar cum vom putea tăinui aurul acesta?”. Răspuns-a acela: „Aceasta este, că putem să-l aruncăm pe copil în mare și nimenea nu va fi să mărturisească această faptă asupra noastră”. Și așa, sfătuindu-se, au spus sfatul lor celui de al treilea călugăr. Iar acela, având întru sine frica lui Dumnezeu, a zis către dânșii: „Nu, fraților, să nu îndrăzniți a face aceasta, să nu pierdeți pe copil pentru aur și împreună cu el și sufletele voastre”. Iar ei, neascultându-l pe el, au stăruit pe lângă dânsul ca să se învoiască la sfatul lor. La sfârșit, îi ziseră: „De nu vei fi una cu noi, apoi să știi că și pe tine și pe copil vă vom pierde”. Apoi, văzând fratele gândul cel rău al lor neschimbat, s-a temut că nu cumva să-l piardă și pe el; pentru aceea le-a zis lor: „Dacă voi ați voit așa, faceți ce știți, voi veți vedea; iar eu mă jur cu numele lui Dumnezeu că nu voi spune la nimenea de aceasta și nici nu am trebuința de aur”.

Așa, întărindu-și cuvântul cu jurământ, a tăcut. Iar ei, luând aurul și piatra aceea cu care aurul a fost acoperit, le-au dus în caiac, apoi șezând cu copilul, au început a pluti spre mănăstire. Iar când era în mijlocul noianului mării, au năvălit asupra copilului și începură a-i lega piatra de grumaz. Iar el, văzând ceea ce era să-i facă, a început să plângă și cu tânguire amarnică se ruga lor să nu-l piardă. Dar nimic nu a folosit, că ticăloșii aceia de călugări, având inimă împietrită și suflet iubitor de aur nu s-au temut de Dumnezeu, nici nu s-au umilit văzând lacrimile copilului și nu i-au ascultat rugămintea lui cea din adâncul inimii ci, luându-l pe el, cu piatra l-au aruncat în mare și îndată s-a cufundat în valuri. Era noapte când săvârșeau fapta cea rea acei oameni fără de Dumnezeu.

Dar milostivul Dumnezeu, privind de sus spre tânguirea cea amară a copilului și văzând înecarea lui cea nevinovată, a trimis pe păzitorul neamului omenesc, pe Sfântul Arhanghel Mihail ca, luând pe cel înecat din fundul mării, să-l aducă pe el viu în biserică. Și așa a fost. Pentru că fără de veste s-a aflat copilul în biserică, aproape de Sfânta Masă, cu piatra spânzurată de grumaji. Sosind ceasul Utreniei, cel rânduit a intrat în biserică, ca să aprindă lumânările și să toace la cântarea cea de dimineață și a auzit un glas în altar ca glasul omului ce geme și i-a fost frică și, alergând, a spus egumenului. Iar egumenul, numindu-l împuținat la suflet, l-a trimis iarăși în biserică. Iar el, intrând a doua oară, a auzit același glas și iarăși a alergat la egumen.

Atunci, egumenul a mers cu dânsul în biserică, după care, amândoi auzind glas de copil și intrând în altar, au văzut pe copil stând aproape de Sfânta Masă, cu piatra la grumaji și apa de mare curgând încă din hainele lui. Și, cunoscându-l pe el, l-a întrebat: „Ce ți s-a întâmplat ție, fiule, și cum ai venit aici?”. Iar el, deșteptându-se ca din somn, a zis: „Viclenii aceia de călugări pe care i-ai trimis cu mine după aurul ce s-a aflat, aceia, legându-mi piatra aceasta de grumaji m-au aruncat în mare și afundându-mă eu întru adâncul mării, am văzut doi oameni luminoși ca soarele și i-am auzit pe ei vorbind între dânșii și a zis unul către altul: Arhanghele Mihaile, să duci pe acest copil în mănăstirea care se cheamă Dochiaru. Auzind eu acestea, îndată am început a nu mă simți pe mine și nu știu cum m-am aflat aici”. Iar egumenul, auzind cele spuse de copil, se minuna foarte și lăuda pe Dumnezeu cel ce face minunate și prea slăvite minuni ca aceasta. Apoi a zis către copil: „Să rămâi, fiule, la locul acesta până mâine, până ce răutatea aceasta va fi vădită”. Și ieșind, a încuiat biserica și a rânduit ca paracliserul să nu spună nimănui ceva, iar Utrenia a poruncit să o cânte în tindă. Și a zis paracliserului: „De te va întreba cineva ce este acest lucru nou, de ce nu se cântă Utrenia în biserică, ci în tindă, să-i răspunzi că părintele egumen a poruncit așa”.

Egumenul, poruncind eclesiarhului, singur s-a suit pe un stâlp deasupra porții, ca să păzească venirea spurcaților acelora de ucigași; apoi, făcându-se ziuă, iată veneau spre mănăstire ucenicii aceia, iar aurul îl ascunseseră într-alt loc oarecare.

Văzându-i pe ei, egumenul a ieșit cu ceilalți frați în întâmpinarea lor și i-a întrebat pe dânșii, zicând: „Ce este aceasta? Patru v-ați dus, iar acum trei v-ați întors! Unde este cel de al patrulea?”. Iar ei, ca mâniindu-se, ziseră: „Părinte, și pe tine și pe noi ne-a amăgit copilul spunând că a aflat comoară, dar nu ne-a arătat nouă nimic și singur nu știe nimic. Pentru aceea, rușinându-se de noi, s-a ascuns, și noi, căutându-l pe el, nu l-am găsit, de aceea singuri ne-am întors la tine”. Iar egumenul a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie!”. Și așa intrară în mănăstire. Apoi i-au dus pe ei în biserică, unde tânărul acela se afla, curgând încă apa din hainele lui și l-a arătat pe el, zicându-le: „Cine este acesta?”. Iar ei, spăimântându-se, stăteau ca niște ieșiți din minte, neputând să răspundă nimic timp îndelungat. Iar mai pe urmă au mărturisit fapta lor cea rea și au arătat unde au ascuns aurul cel aflat.

Egumenul, trimițând frați mai credincioși, au adus aurul în mănăstire. Și s-a auzit de această preaslăvită minune în tot Sfântul Munte și s-au adunat toți călugării de la toate mănăstirile, la vederea minunii acesteia și au adunat sobor și au numit biserica aceea cu numele Sfântului Arhanghel Mihail, iar în numele Sfântului de minuni făcătorul Nicolae au zidit altă biserică. Pe acei doi ucigași vicleni i-au blestemat și, însemnându-le fețele, i-au gonit din mănăstire, pe al treilea, fiindcă nu s-a învoit la înecarea copilului și s-a întors dinspre fapta cea rea l-au declarat nevinovat, iar pe copilul acela izbăvit din mare, îmbrăcându-l în chip călugăresc, s-a făcut bun nevoitor și călugăr iscusit. Egumenul, cu aurul acela ce s-a aflat, a reînnoit toată biserica cu bună podoabă și a înfrumusețat-o cu toate bunătățile. A ridicat și un foișor foarte frumos din temelie și piatra aceea cu care tânărul a fost aruncat în mare a pus-o în zid, spre cunoștința tuturor.

Mutându-se către Domnul egumenul acela, în locul lui a fost pus acela izbăvit din mare și cu dumnezeiască plăcere viețuind, și acela a trecut la Domnul purtat de mâinile Sfântului Arhanghel Mihail, prin care din mare în biserică a fost adus.

Pentru toate acestea slăvim pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, și pe Sfântul Arhanghel Mihail îl mărim în veci! Amin

† Începutul anului bisericesc (1 septembrie)

Hristos invățând in templu

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgziarullumina.ro

 

Începutul anului bisericesc

Anul bisericesc începe la 1 septembrie, când începea Indictionul (1) în Imperiul Bizantin. și se încheie la 31 august. După tradiția iudaică, în această zi Dumnezeu a început lucrarea de creare a lumii și Mântuitorul a început activitatea sa de propăvăduire a Evangheliei.

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic. Spre deosebire de anul bisericesc, anul liturgic începe în ziua de Paști.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit în urma hotărârii celor 318 Sfinți Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325.

Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Împărțirea anului bisericesc

Anul bisericesc, sau liturgic, este împărțit în trei mari perioade, în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paști:

a. Perioada Triodului (2) (perioada prepascală) – triodul ține zece săptămâni și se încheie în Sâmbăta Mare;

b. Perioada Penticostarului (3) (perioada pascală) – penticostarul începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților (a 8-a după Paști);

c. Perioada Octoihului (4) (perioada postpascală) – tot restul anului bisericesc, din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului, este perioada Octoihului.

 

✝ Începutul anului bisericesc (1 septembrie)

Data de 1 septembrie, ca început al anului bisericesc, a fost împrumutată de la evrei, care începeau atunci anul civil, numit şi Indictionul, aşa cum apare menţionat şi în Sinaxarul din Minei, în ziua de 1 septembrie. Cultul creştin, având un caracter mixt, iudeo-creştin, şi-a însuşit în rânduiala sa cadrele exterioare ale Legii Vechi, despre care Însuşi Mântuitorul Hristos zicea:

N-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17), adică să desăvârşească Legea dată prin Moise poporului ales. După cum aflăm din textul Sinaxarului din Minei, Indictionul era cunoscut şi la romani, care începeau noul an de la această dată (Mineiul pe Septembrie, p. 22).

Un al doilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie a fost aşezată ca zi a începutului de an bisericesc este tradiţia potrivit căreia, în această zi, Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a început activitatea Sa publică, intrând în sinagogă şi citind cuvintele prorocului Isaia, care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască:

Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19). Apoi dând cartea slujitorului sinagogii și șezând a zis: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“.

În fine, al treilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie este socotită ca ziua de început a anului bisericesc este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a lunii septembrie a început creaţia lumii.

Imnografia zilei din Minei se referă, pe lângă prăznuirea sfinţilor zilei, şi la momentul noului început de an:

Sosit-a intrarea anului, care ne cheamă să cinstim pe cei ce o luminează pe ea“, şi cere de la Hristos: „… Doamne, binecuvântează lucrurile mâinilor Tale şi ne învredniceşte pe noi, cu folos a trece crugul anului“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11).

În acelaşi sens, rugăciunea liturgică de mijlocire adaugă:

Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce întru înţelepciune toate le-ai zidit şi din nefiinţă întru fiinţă le-ai adus, binecuvântează cununa anului şi cetatea noastră păzeşte-o nevătămată. Şi pe credincioşii noştri cârmuitori cu puterea Ta îi veseleşte, biruinţă dându-le asupra potrivnicilor. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, dăruieşte lumii mare milă“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11);

Tu, Împărate, Cel ce eşti pururea şi petreci în vecii cei fără de sfârşit, primeşte rugăciunea păcătoşilor care cerem mântuire. Şi dă, Iubitorule de oameni, pământului tău bună rodire, bine întocmite văzduhuri dăruind; binecredincioşilor creştini ajută-le asupra celor fără de lege… Ci dăruieşte-ne biruinţă, Hristoase Dumnezeule…“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

Iar în Troparul Indicitionului, auzim doxologindu-se astfel:

A toată făptura Ziditorule, Cel ce timpurile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ne mântuieşte pe noi“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

 

(1) Termenul de indiction (lat. indictio, gr. indiktion) denumește o perioadă de timp (de un număr de ani diferit la diferite epoci și locuri), folosit inițial spre sfârșitul secolului al III-lea d.Hr. pentru a data ciclurile de impozite agricole și funciare din Egiptul roman sau legate de perioada plata soldei soldaților (indictiones).

Către sfârșitul secolului al V-lea, folosirea indictionului se răspândise în toată Mediterana. Folosirea sa pe scară largă la acea vreme se reflectă încă în calendarul Bisericii.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(2) Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion τριώδιον, format din cuvintele tria (τρια), trei, și odi (ώδή), odă, adică cântare în trei ode/ strofe. Practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul.

Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos cel răstignit și înviat.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

(3) Penticostarul este:

- O perioadă liturgică din anul bisericesc care începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților.

- O carte liturgică ce cuprinde cântările din cele 8 săptămâni, citite la slujbe în această perioadă. Ea a fost alcătuită de Sfântul Iosif Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Numele Penticostarului, de la grecescul Pentikostarion πεντηκοσταριον, i se trage tocmai de la perioada de cincizeci de zile ale cărei cântări le cuprinde, numită Cincizecime (gr. “penticosti”, πεντηκοστή). El conține „cântările de veselie ale Învierii lui Hristos în care se vădește pretutindenea bucuria cea mare a creștinului”.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(4) Octoihul (din grecescul οκτοηχος) este:

- Perioada liturgică cea mai lungă din anul bisericesc, care durează din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului.

Octoihul are ca sărbătoare centrală Nașterea Domnului urmată de Bobotează și reînnoiește, prin slujbele Bisericii, activitatea profetică, didactică și învățătorească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care El a dat lumii învățătura dumnezeiască a Evangheliei Sale.

La Sfânta Liturghie, lecturile vor fi în majoritatea din Evangheliile după Matei și Luca.

- Cartea care va conduce slujbele din această perioadă liturgică. Se numește octoih pentru că este structurată pe opt glasuri. Octoihul Mare este cartea utilizată pentru toate zilele săptămânii, iar Octoihul Mic cuprinde cântările duminicilor.

 

cititi mai mult despre Începutul anului bisericesc si pe: ziarullumina.rowww.crestinortodox.rodoxologia.ro;

Timotei și Mavra (†304)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Timotei și Mavra

Sfinții mucenici Timotei și Mavra (sau Maura) au fost un cuplu de creștini nou căsătoriți care au suferit mucenicia la Teba în Egipt în anul 304, sub Arianos, guvernatorul păgân al Tebaidei, în timpul domniei împăratului Dioclețian. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe 3 mai.

Sf. Mc. Timotei și soția sa, Mavra (†304) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Timotei și soția sa, Mavra (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața și mucenicia

Acest sfânt Timotei aflându-se în chipul clericilor, în Egipt, fiind anagnost, învăța poporul din satul Penapeon sfintele cuvinte. După aceea luându-și femeie pe Mavra, și nelocuind cu dânsa nici douăzeci de zile, a fost pârât, și l-au dus la Arian, guvernatorul Tebaidei.

Acesta i-a poruncit să-și aducă cărțile pe care le citea creștinilor, el însă n-a voit să facă aceasta, ci încă a zis guvernatorului că el își ține cărțile în loc de copii, și cu acestea se întărește și de îngeri este păzit, când îi cheamă într-ajutor prin puterea dumnezeieștilor cuvinte ce erau scrise în cărți; și că nimeni nu-și va da de bunăvoie copiii săi spre moarte.

Pentru aceasta i-au băgat prin urechi piroane de fier arse, din care i s-au vătămat luminile ochilor, și i s-au scurs. După aceea îi legară gleznele la o roată i-au pus o zăbală în gură, și l-au spânzurat cu capul în jos, legându-i o piatră de grumaji.

Sf. Mc. Timotei (†304) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Timotei (†304) – foto preluat de pe basilica.ro

Dar neslăbindu-se el cu aceste chinuri, a gândit guvernatorul să amăgească pe femeia lui, Mavra, și a luat-o cu amăgiri, zicându-i să se împodobească și să slujească idolilor. Iar ea nu a ascultat de dânsul, ci mai vârtos ascultând ce o învăța sfântul Timotei, soțul ei, ea a mărturisit înaintea guvernatorului că este creștină.

Atunci i-au smuls părul capului și i-au tăiat degetele și au băgat-o în apă clocotită, în care nefiind opărită sfânta, a crezut guvernatorul că apa nu este clocotită și a poruncit să i se toarne apă în mână. Atunci sfânta a luat cu mâna ei apă din căldare și turnându-i în mână s-a jupuit pielea de pe mâna guvernatorului.

Pentru aceasta au fost răstigniți amândoi, și stând nouă zile răstigniți, se învățau unul pe altul să rabde chinurile, și se sfătuiau să nu slăbească, și așa și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.

Sf. Mc. Mavra (†304) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Mavra (†304) – foto preluat de pe basilica.ro

În vremea când se aflau sfinții pe cruce, diavolul venind în vedenie la sfânta muceniță Mavra, i-a dat un pahar de miere cu lapte, și o îndemna să-l bea, iar ea cu rugăciunea sa l-a alungat; și iarăși a văzut cum a dus-o la o apă curgătoare, și o îndemna să bea; dar ea zise:

Nu voi bea dintr-acestea, ci din paharul vieții și al nemuririi ce mi-a pregătit Hristos” – și așa a fost diavolul biruit și s-a depărtat de la dânsa.

Și venind îngerul lui Dumnezeu la dânsa, a văzut sfânta că a dus-o la cer, și luând-o de mână îi arătă un scaun, și haină luminoasă peste dânsa și o cunună, și-i zise: “Acestea ți s-au gătit ție“.

După aceea a dus-o într-un loc mai înalt, și iarăși îi arătă alt scaun și haină înfrumusețată și cunună, și-i zise: “Acestea s-au gătit spre moștenire bărbatului tău. Iar osebirea locului însemnează că bărbatul tău a fost pricinuitor al mântuirii tale“.

Un an mai târziu Arianos s-a convertit el însuși la creștinism și a murit el însuși ca mucenic, prăznuirea lui făcându-se pe 14 decembrie.

 

Biserica sfintei Mavra

Icoana făcătoare de minuni a sfintei Mavra de la biserica din Zakynthos, Grecia - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoana făcătoare de minuni a sfintei Mavra de la biserica din Zakynthos, Grecia – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

O biserică cu hramul Sfintei Mavra se găsește pe insula Zakynthos din Grecia. Acolo se află icoana făcătoare de minuni a Sfintei Mavra, icoană care este originară din Egipt. În Zakynthos, un păstor a găsit această icoana într-o râpă mică, atunci când a văzut o lumină strălucitoare emanând din acel loc.

De trei ori a luat icoana, cu mare evlavie, și a dus-o în satul său, dar de fiecare dată icoana s-a întors în mod miraculos în locul unde fusese găsită. S-a hotărât să fie lăsată acolo și să fie construită o biserică chiar în acel loc, unde se află și astăzi (în satul Maherado din insula Zakynthos).

Actuala biserică a fost reconstruită în 1631, după ce un mare cutremur a distrus cea mai mare parte a bisericii originale.

În 1953, un alt mare cutremur a deteriorat biserica, dar aceasta a fost reconstruită de creștinii din insulă.

În aceeași perioadă cu prăznuirea din 3 mai, pe insula Zakynthos se celebrează și Duminica Tuturor Sfinților, în prima duminică de după Rusalii.

 

Imnografie

Tropar (Glas 4)

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condac (Glas 4)

Multe feluri de rane răbdând, și cununi de la Dumnezeu primind, pentru noi cei ce săvârșim sfințită amintirea voastră, prea cuviose Timotee, și marită Mavro, rugați-vă către Domnul, ca să împace cetatea și poporul, căci El este credincioșilor întărire.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Timotei și soția sa, Mavra si pe doxologia.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Preoția și suferința umană (cuvântul 5) – 5 aprilie 1978

 

Despre moarte și înviere (cuvântul 6)

Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decât despre moarte şi viaţă! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoşti decât sensul logic al afirmaţiei sau al negaţiei. Strâns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă.

Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep deîndată goana după vrăjitoare… „Polii existenţei noastre sunt naşterea şi moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin.

Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: „Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.

Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: „Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?

Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvântul cântării pascale: „… şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii câmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfârşind, deseori, în violenţă. Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blândeţe şi violență, între viaţă şi moarte… Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.

Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, când Iisus le vesteşte ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele. Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere până la vârsta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci „din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrân ca să poţi muri”. Ce înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?! Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se întrezăreşte nici o lumină, ci doar întunericul groazei.

Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?! Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) - 12 aprilie 1978  - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfârşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.

Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: „Tu nu vei muri!”. Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată. Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în faţa ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă rămâne identică, până la sfârşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce:

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.

Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva?

Şi dacă tu crezi atunci când îi spui fiinţei iubite: „Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când îţi face făgăduinţa vieţii eterne?

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă”. (Ioan 5, 24)

Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.

Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca şi de moarte.

Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încredere în viitor. „Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.

Când se lumină de ziuă,

„în întâia a sâmbetelor”, „… iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”(Matei 28, 1-3).

Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.

De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pârgă învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfârşi între scândurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie şi inutilă), ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii. Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească fața ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu „Cuvânt”, a biruit pământul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat până acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimântaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvârcoli şi-ţi vor striga cu disperare: „Ţărâna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sunt cerul!”. Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.

***

Cuvânt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 51-59)


 

De la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Iertarea (cuvântul 7) – 19 aprilie 1978

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Rânduieli Bisericeşti pentru Calendar Ortodox 2023

foto preluat de pe patriarhia.ro
articol preluat de pe www.crestinortodox.ro

 

Rânduieli Bisericeşti pentru Calendar Ortodox 2023

Zile de post si posturi – Calendar Ortodox 2023

- Miercurile si vinerile de peste an, afara de cele cu dezlegare, insemnate cu harti

- Ajunul Bobotezei ( 5 ianuarie )

- Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul ( 29 august )

- Inaltarea Sfintei Cruci ( 14 septembrie )

- Postul Sfintelor Pasti ( 27 februarie – 15 aprilie )

- Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel ( 12 iunie – 28 iunie )

- Postul Adormirii Maicii Domnului ( 1 august – 14 august )

- Postul Nasterii Domnului ( 14 noiembrie – 24 decembrie )

 

Zile in care nu se savarseste Sfanta Liturghie

- Miercuri si vineri in saptamana dinaintea Postului Sfintelor Pasti ( 12 aprilie si 14 aprilie )

- Luni si marti in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti ( 17 aprilie si 18 aprilie)

- Vineri in saptamana Patimilor ( 14 aprilie )

 

Nu se fac nunti

- In toate zilele de post de peste an

- In zilele Praznicelor imparatesti si in ajunul acestora

- In saptamana lasatului sec de carne ( 19 februarie – 25 februarie )

- In Postul Sfintelor Pasti ( 26 februarie – 16 aprilie )

- In Saptamana Luminata ( 17 aprilie – 23 aprilie )

- In Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel ( 12 iunie – 28 iunie )

- In Postul Adormirii Maicii Domnului ( 1 august – 15 august )

- In postul Nasterii Domnului ( 14 noiembrie – 24 decembrie )

- In perioada de la Craciun pana la Boboteaza ( 25 decembrie – 6 ianuarie )

 

Sarbatori bisericesti nationale – Calendar Ortodox 2023

- Inaltarea Domnului – Ziua Eroilor ( 25 mai )

- Sf. Apostol Andrei cel intai chemat – Ocrotitorul Romaniei ( 30 noiembrie )

 

Zile si sarbatori legale in care nu se lucreaza

- 1 si 2 ianuarie, Anul Nou

- 16 aprilie si 17 aprilie, prima si a doua zi de Pasti

- 1 mai, ziua internationala a muncii

- 04 iunie si 05 iunie, prima si a doua zi de Rusalii

- 15 august, Adormirea Maicii Domnului

- 30 noiembrie, Sfantul Andrei

- 1 decembrie, Ziua Nationala

- 25 si 26 decembrie, prima si a doua zi de Craciun

 

Zile si date importante

- Duminica, 17 mai, Ziua Nationala a Familiei

- Duminica, 7 iunie , Ziua mamei si copilului

- 1 septembrie – Ziua rugaciunii pentru mediu

- 13 noiembrie Ziua Bibliei

 

foto preluat de pe patriarhia.ro

foto preluat de pe patriarhia.ro

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula) Pomenirea morților în timpul Postului Mare

foto si articol (Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula) preluate de pe doxologia.ro

 

Pomenirea morților în timpul Postului Mare

Pomenirea generală a morților în fiecare sâmbătă din Postul Mare se înscrie în atmosfera specifică acestei perioade de pregătire pentru întâmpinarea după cuviință a Învierii Domnului, când credincioșii se ocupă mai mult de sufletele lor. De aceea, este firesc să se gândească și la sufletele celor răposați, ajutându-i cu rugăciunea și cu milostenia.

Conform rânduielii și tradiției respectate de Biserica Ortodoxă, ziua săptămânală de pomenire a morților este sâmbăta. În această zi, la unele slujbe din cadrul celor Șapte Laude, ca și în unele cărți de cult, există cântări și rugăciuni anume alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

Cât privește pomenirea morților în Postul Mare, slujbele au loc în sâmbetele acestei perioade. Conform rânduielilor tipiconale din Triod (cartea de cult specifică acestei perioade) și structurii slujbelor din aceste sâmbete, numai sâmbetele a doua, a treia și a patra sunt socotite ca zile de pomenire generală a morților, celelalte sâmbete din Postul Mare (prima, a cincea, a șasea și a șaptea) sunt consacrate pomenirii altor evenimente sau persoane sfinte din viața Bisericii.

Așa, de exemplu, în prima sâmbătă se face pomenirea Sfântului Teodor Tiron, pentru faptul că el a salvat pe creștini de la închinarea la idoli prin folosirea grâului fiert, pomenirea calendaristică a sfântului având loc în ziua de 17 februarie. Sâmbăta a cincea este consacrată cinstirii speciale a Maicii Domnului, prin slujba Deniei Acatistului Buneivestiri, iar a șasea sâmbătă face pomenire de învierea de către Mântuitorul Hristos a lui Lazăr cel mort de patru zile, înainte de Pătimiri, ca o încredințare a Învierii Sale și a celei de obște, dreptul Lazăr fiind pomenit calendaristic la 6 octombrie. Sâmbăta a șasea amintește de punerea și șederea în mormânt a Mântuitorului Hristos.

În practică, în toate sâmbetele din Postul Mare se fac pomeniri generale ale morților, cu excepția celei de a șaptea, credincioșii având obiceiul sărindarelor, adică al pomenirii morților pe perioada de 40 de zile cât durează postul, urmând ca încheierea acestor pomeniri să se facă nu sâmbăta, ci în Joia Patimilor, când în biserici săvârșim Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Până nu de mult, toate sâmbetele din Postul Mare erau trecute și în calendar ca zile de „pomenire a morților”. Din punct de vedere liturgic și tipiconal, sunt îndreptățite la această denumire numai sâmbetele a doua, a treia și a patra. Practica de parohie arată însă că pomenirea morților și în celelalte sâmbete este aproape îndătinată.

Pomenirea generală a morților în fiecare sâmbătă din Postul Mare nu este un lucru rău, deși nu este prevăzut de tipic, și ea se înscrie în atmosfera specifică acestei perioade de pregătire pentru întâmpinarea după cuviință a Învierii Domnului, când credincioșii se ocupă mai mult de sufletele lor. De aceea, este firesc să se gândească și la sufletele celor răposați, ajutându-i cu rugăciunea și cu milostenia.

De asemenea, parastasele din timpul Postului Mare se fac atât sâmbăta, cât și duminica, deoarece în aceste zile se săvârșește una dintre Liturghiile depline, fie a Sfântului Ioan Gură de Aur, fie a Sfântului Vasile cel Mare. Parastasul nu se face legat de Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care se săvârșește în zilele săptămânii din post.

Faptul că nu toate sâmbetele din Postul Mare sunt menționate ca zile de pomenire a morților este un lucru corect, fără ca aceasta să împiedice săvârșirea slujbelor de pomenire generală a morților și în celelalte sâmbete, după cum nu poate nici obliga pe credincioși la practica de a pomeni pe morți în toate sâmbetele din Postul Mare.

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 281-283)

Crucea cea Adevărată

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Crucea cea Adevărată

Crucea cea Adevărată este numele acelor rămășițe materiale ale crucii pe care a fost răstignit Iisus, conform spuselor evangheliștilor. Această cruce este subiectul a numeroase mențiuni literare, fiind acceptată pe scară largă de tradiția creștină.

Christ crucified, painted by Giotto, circa 1310 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Christ crucified, painted by Giotto, circa 1310 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Descoperirea Crucii celei adevărate de către sfânta Elena

După mențiunile unor scriitori din perioada primară a Bisericii și după informațiile transmise de tradiția creștină locală din Ierusalim, sfânta împărăteasă Elena, (cca. 255—330 d.Hr.), mama sfântului Constantin cel Mare, primul împărat creștin al imperiului roman, a călătorit în Țara Sfântă înființând biserici și aziluri pentru săraci.

Constantine and Helena. Mosaic in Saint Isaac's Cathedral, Peterburg, Russia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Constantine and Helena. Mosaic in Saint Isaac’s Cathedral, Peterburg, Russia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Călătoria a avut loc între anii 325 și 327, când creștinismul a devenit religie acceptată în Imperiul Roman. În timpul acestei călătorii, sfânta Elena a găsit locul unde erau ascunse cele trei cruci folosite la răstignirea lui Iisus și a celor doi tâlhari. Printr-un miracol s-a descoperit care era Crucea cea Adevărată.

Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.”

Descoperirea s-a făcut într-o cisternă subterană abandonată situată în imediata apropiere a Sfântului Mormânt, pe locul unde împăratul Adrian construise un templu dedicat zeiței Venus (templu pe care sfânta Elena l-a distrus).

Tot atunci, s-au găsit și piroanele și scara folosită de ostași, care a fost trimisă la Roma în anul 326. Părți din Crucea cea Adevărată au fost trimise inițial în trei locuri: la Roma, la Constantinopol și la Ierusalim.

Acest moment al găsirii Crucii răstignirii lui Iisus Hristos este prăznuit de Biserică în fiecare an la 6 martie.

Discovery of the True Cross (Agnolo Gaddi c.1350–1396) - foto preluat de pe commons.wikimedia.org

Discovery of the True Cross (Agnolo Gaddi c.1350–1396) – foto preluat de pe commons.wikimedia.org

 

Relicve ale Sfintei Cruci

În zilele noastre, multe biserici au în posesie bucăți din ceea ce tradiția pretinde că este Crucea cea Adevărată. Autenticitatea unora din acestea nu este acceptată unanim de cei de credință ortodoxă. Veridicitatea mărturiilor despre descoperirea Crucii este pusă sub semnul întrebării de unii creștini. Acceptarea și credința privind această parte a tradiției care aparține perioadei primare din istoria Bisericii este, în general, acceptată fără multe semne de întrebare de Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică.

O relicvă a Adevăratei Cruci purtată în procesiune prin Piazza San Marco, Veneția. Gentile Bellini secolul al XV-lea - foto preluat de pe en.wikipedia.org

O relicvă a Adevăratei Cruci purtată în procesiune prin Piazza San Marco, Veneția. Gentile Bellini secolul al XV-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Crucea cea Adevărată si pe en.wikipedia.org

cititi si (†) Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Sâmbăta Sfinților Cuvioși

foto si articol (de Marius Nedelcu ) preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sâmbăta Sfinților Cuvioși

Astăzi, în sâmbăta săptămânii lăsatului sec de brânză, Biserica a rânduit pomenirea tuturor sfinților, bărbaţi şi femei, care s-au nevoit prin viață ascetică, post și rugăciune. Această sâmbătă este numită „a Sfinţilor Cuvioşi”. Sinaxarul acestei zile ne explică:

Iată că au pus îna­intea noastră și pe toți bărbații și femeile care, prin multe nevoințe și osteneli, au trăit în cuvioșie. Aceasta pentru ca, prin pomenirea lor și a luptelor lor, să ne facă să intrăm cu mai mult curaj în marea luptă a postului. Având ca pildă și călăuză viața lor și dobândind sprijinul și ajutorul lor, vom putea fi gata pentru luptele cele duhovnicești, mai cu seamă când ne gândim că ei au avut aceeași fire ca și noi”.

De asemenea, suntem îndemnați să urmărim și un program duhovnicesc de curățire a sufletelor noastre, care are mai mulți pași după feluritele virtuți:

mai întâi dragostea și depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase; apoi însuși postul, dar să nu postim numai de mâncăruri, ci să postim și cu limba, și cu ochii, și să ne oprim și să ne depărtăm de la orice faptă rea“.
Această zi, punându-ne îna­inte chipurile sfinților cuvioși nevoitori, este o încurajare în lupta care urmează și o încredințare că ajutorul lui Dumnezeu este mereu cu cei care-L iubesc pe El și doresc aceleași răsplătiri duhovnicești care au încununat pe sfinți.

De asemenea, Sinaxarul zilei ne arată că această săptămână care se încheie mâine, în care se face o semipostire, fiind dezlegare la ouă, brânză, lapte și pește, a fost rânduită de împăratul Heraclie pentru ajutorul primit de la Dumnezeu într-o luptă împotriva perșilor.

Dar s-a rânduit și dintr-un considerent practic, după cum suntem învățați în același Sinaxar:

ca nu cumva, trecând deodată de la carne și lăcomie la o mare înfrânare de la mâncare, să ne simțim rău și să ne vătămăm astfel buna stare trupească; ci cu încetul, deci treptat, îndepărtându-ne de măncâri grase și plăcute, să primim ca niște cai nărăviți, și frâul postului printr-o mâncare mai ușoară”.