Articole

Arhanghelul Gavriil

Arhanghelul Gavriil – Icon of Gabriel, Byzantine, ca. 1387–1395 (Tretyakov Gallery)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Numele „Gabriel” (Gavril sau Gavriil) semnifică în limba ebraică Dumnezeu este puterea mea (latină:  Sanctus Gabriel; italiană: San Gabriello; arabă: Jibril).

Numele său este menționat de patru ori în Biblie, niciodată însă ca „arhanghel”: de două ori în Daniel (8.16 și 9.21) și de două ori în Luca (1.19 și 1.26). După evanghelistul Luca, Gabriel ar fi anunțat atât nașterea lui Ioan Botezătorul, cât și a lui Iisus.

De fiecare dată apare ca un mesager care aduce vești importante. Mai întâi, el l-a anunțat pe Daniel despre întoarcerea evreilor din captivitatea babiloneană, după care i-a revelat (printr-o viziune spirituală) viitorul națiunilor. În tradiția ebraică Gabriel a fost și îngerul pedepsei divine care s-a abătut asupra așezărilor Sodoma și Gomora.

Tot el i-a spus lui Zaharia (la o vârstă înaintată) că soția sa (Elisabeta) îi va naște un copil (Ioan Botezătorul), și în cele din urmă i-a spus Mariei că ea este cea aleasă dintre femei. Arhanghelul Gabriel (Gavril-Gavriil) este, alături de Arhanghelul Mihail, unul dintre cei mai importanți îngeri în cadrul tradiției iudeo-creștine și a celei islamice. Este cel de-al doilea în rang printre Arhangheli.

Profetul Mahomed afirmă că Gabriel (Djibril), cel cu 140 de perechi de aripi, i-ar fi dictat Coranul, vers cu vers. În tradiția islamică, Gabriel este considerat a fi spiritul divin al adevărului.

 

Noul Testament

Prima mențiune a lui Gabriel în ceea ce îl privește pe Ioan Botezătorul este despre un înger care apăru în fața celui care va deveni tatăl său, Zaharia, a cărui soție nerodnică, Elisabeta, era una dintre fiicele lui Aaron.

Un înger al Domnului îi apăru atunci, stând la dreapta altarului tămâierii. La vederea lui, Zaharia se cutremură și-l cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: «Nu-ți fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soția ta, îți va naște un fiu și-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, și de nașterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului…Încă din sânul maicii sale va fi umplut de Duhul sfânt, și pe mulți dintre fiii lui Israel îi va readuce la Domnul Dumnezeul lor…» Zaharia îi zise îngerului: «După ce voi cunoaște acest lucru? Căci eu sunt bătrân și soția mea, de asemenea, este înaintată în vârstă». Îngerul îi răspunse: «Eu sunt Gabriel, care stau în fața lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut și nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini»“.

Sfântul Arhanghel Gavriil (sau Gabriel) a fost numit voievod (conducător) al oștirilor cerești; numele lui este asociat cu multe întâmplări din Sfânta Scriptură, și mai ales cu vestirea către Maica Domnului a zămislirii Domnului Iisus Hristos. Astfel, rolul său cel mai important a fost considerat cel de vestitor al mântuirii oamenilor. Biserica ține Soborul Sf. Arhanghel Gavriil pe 26 martie, în ziua următoare Bunei Vestiri, și iarăși pe 13 iulie; de asemeni, este sărbătorit împreună cu ceilalți Arhangheli pe 8 noiembrie  foto (Buna Vestire de Anton Raphael Mengs — Arhanghelul Gabriel apărând înaintea Preacuratei Fecioare Maria): ro.wikipedia.org

Buna Vestire de Anton Raphael Mengs — Arhanghelul Gabriel apărând înaintea Preacuratei Fecioare Maria – foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Luca1:

10 - În ceasul tămâierii, toată mulțimea norodului se ruga afară.Lev 16.17; Apoc 8.3-4;

11 - Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia și a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere.Ex 30.1;

12 - Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; și l-a apucat frica.Jud 6.22; Jud 13.22; Dan 10.8; Luca 1.29; Luca 2.9; Fapt 10.4; Apoc 1.17;

13 - Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.Luca 1.60-63;

14 - El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui.Luca 1.58;

15 - Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.Num 6.3; Jud 13.4; Luca 7.33; Ier 1.5; Gal 1.15;

16 - El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor.Mal 4.5-6;

17 - Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”Mal 4.5; Mat 11.14; Marc 9.12;

18 - Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, și nevasta mea este înaintată în vârstă.”Gen 17.17;

19 - Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună.Dan 8.16; Dan 9.21-23; Mat 18.10; Evr 1.14;

20 - Iată că vei fi mut și nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.”

Când se sfârșiseră zilele serviciului său, se întoarce acasă. După câtva timp, Elisabeta, soția lui, rămase însărcinată, dar a tăcut despre aceasta timp de cinci luni. Zicea în sufletul ei: «Minunat lucru a făcut Domnul pentru mine, în ziua în care a binevoit să înlăture ocara mea din fața oamenilor». Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta născu un fiu. Vecinii și rudele ei auziseră că Domnul a copleșit-o cu milostivirea sa și se bucurară împreună cu ea. În ziua a 8-a, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului și voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama interveni, zicând: «Nicidecum Se va chema Ioan » Ei îi ziseră: «Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume». Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. El ceru o tăbliță și scrise aceste cuvinte: «Numele lui este Ioan…» În aceeași clipă, i se deschise gura și vorbea preamărindu-l pe Dumnezeu…

După încheierea săptămânii de slujire, Zaharia s-a întors acasa, in Hebron iar nevasta lui a născut. După încheierea celor “cinci luni” (Luca 1:21-25) de sarcină, Gabriel este mențional din nou:

Luca1:

26 - În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret,

27 - la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.Mat 1.18; Luca 2.4-5;

28 - Îngerul a intrat la ea și a zis: „Plecăciune, ție, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!” Dan 9.23; Dan 10.19; Jud 6.12;

29 - Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta.Luca 1.12;

30 - Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

31 - Și iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.Isa 7.14; Mat 1.21; Luca 2.21;

32 - El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.Marc 5.7; 2Sam 7.11-12; Ps 132.11; Isa 9.6-7; Isa 16.5; Ier 23.5; Apoc 3.7;

33 - Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.”Dan 2.44; Dan 7.14-27; Mic 4.7; Ioan 12.34; Evr 1.8;

34 - Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?

35 - Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.Mat 1.20; Mat 14.33; Mat 26.63-64; Marc 1.1; Ioan 1.34; Ioan 20.31; Fapt 8.37; Rom 1.4;

36 - Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe; și ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a șasea lună.

37 - Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.Gen 18.14; Ier 32.17; Zah 8.6; Mat 19.26; Marc 10.27; Luca 18.27; Rom 4.21;

38 - Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Și îngerul a plecat de la ea.
Cântarea Mariei.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Arhanghelul Gavriil si pe: ro.orthodoxwiki.orgen.wikipedia.org

cititi si:

- Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil (26 martie)

Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil (13 iulie)

- Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri (8 noiembrie)

Prodromița

Sfânta Icoană Prodromița de la Muntele Athos

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Icoana Maicii Domnului Prodromița cunoscută mai mult sub numele de Icoana Nefăcută de mână omenească Prodromița sau, mai simplu, Prodromița este cea mai importantă icoană a comunității românești de la Muntele Athos din Grecia, despre care se consideră a fi făcătoare de minuni. Icoana este găzduită la schitul românesc Prodromul și, datorită faimei ei, atrage anual zeci de mii de pelerini și turiști din toată lumea. Faima deosebită și-a căpătat-o datorită faptului că, se crede, chipul Fecioarei Maria nu a fost zugrăvit de o mâna pământească, ci de penelul unui înger,conform voinței lui Dumnezeu. Totodată, istoria a consemnat numeroase minuni, în special vindecări miraculoase de boli incurabile, care i-au crescut și mai mult faima. În legătură cu icoana, a fost redactat și Acatistul Maicii Domnului Prodromița, precum și rugăciunea Prodromița, amândouă bucurându-se de o mare popularitate, nu numai la Sfântul Munte, ci în întreaga Ortodoxie. Prăznuirea are loc în fiecare an, pe data 12 iulie, fiind un praznic mare, cu priveghi pe întreaga noapte.

 

Istoricul schitului românesc Prodromul

Partea de răsărit a Munteleui Athos, zonă foarte liniștită și bogată în peșteri, a fost dintotdeauna un loc preferat de sihaștii români atoniți. Aici au sihăstit călugări români încă din secolul al XIV-lea. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se nevoiau în peșterile de aici vreo zece sihaștri din Țările Române, care și-au construit câteva colibe și o mica biserică de piatră cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. La începutul secolului al XIX-lea se numea Chilia Sfântului Ioan Botezatorul, Chilia românească de la Vigla Ianicopoli, mai apoi,Chilia Prodromul (Înaintemergătorul). Prin anul 1810, se nevoia aici un vestit sihastru român, mare făcător de minuni, ieroschimonahul Iustin. Dupa 35 de ani de nevoință, s-a mutat la cele veșnice, lăsând egumen, în locul său, pe ucenicul lui, ieromonahul Patapie. După 20 de ani, din cauza tulburărilor din Balcani, călugării s-au risipit,Patapie retrăgându-se și răposând la mănăstirea Neamț. În anul 1850, ieromonahii Nifon si Nectarie, ambii cu metanie din Mănăstirea Horaița, județul Neamț, au rezidit cu ajutoare aduse din țara temelia schitului Prodromul, biserica și trei corpuri de chilii, care se ruinaseră aproape cu desăvârșire. În anul 1860, biserica a fost sfințită de arhiereul român Isaia Vicol, episcop de Roman. Apoi, ieroschiomonahul Nifon, numit pe drept cuvânt ctitorul schitului, adună în jurul lui până la 60 de călugări, care se nevoiau la Muntele Athos, punând bazele celui mai mare schit românesc de acolo, cunoscut până astăzi ca schitul românesc Prodromul.

 

Istoricul icoanei Maicii Domnului Prodromița

Între anii 1852-1866, în timpul lucrărilor de ridicare a schitului Prodromul, ieroschimonahul Nifon caută un iconar care sa zugrăvească pe lemn de tei o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită. De aceea, a impus condiții severe pentru cel care se va angaja la executarea lucrării, bunăoară spovedania la părintele duhovnic, înfrânarea de la păcate trupești, post cu rugăciune către preasfânta Fecioara. Cuvioșii Nifon si Nectarie, ajutorul lui, îl găsesc pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și evlavios, care acceptă condițiile și,in anul 1863, se apucă de lucru. Iconarul a început lucrarea la Mănăstirea Bucium din Iași. Icoana a rămas nedesăvârșită căci, inexplicabil, Sfintele Fețe nu puteau fi zugrăvite. A doua zi, iconarul a observat cu uimire că Sfânta Față a Maicii Domnului și a Pruncului Iisus s-au zugrăvit de la sine, icoana apărând cu totul desăvârșită.Fiind interpretată ca o mare minune, icoana a fost de la început de o valoare inestimabila, atrăgând o mulțime de pelerini.

 

Mărturia scrisă a iconarului Nicolau Iordache

La schitul Prodromul se găsește un document datat 29 iunie 1863 care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache: “Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iași, am zugrăvit aceasta sfânta icoană a Maici Domnului cu însăși mana mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat sa lucrez fetele Maicii Domnului si a lui Iisus Hristos (sic). Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit din potriva, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind ca mi-am uitat meșteșugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă sa-mi lumineze mintea, sa pot isprăvi sfânta ei icoana. Când m-am dus sa mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârșit, precum se vede. Văzând aceasta minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșeală a fost aceasta ca am dat lustru la o asemenea minune“.

 

Descrierea icoanei

Dimensiunile icoanei sunt de 1000/700 mm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Exista marturii cum că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se. O alta caracteristica este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința cum că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească. Se apreciază că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani. Există o descriere rămasă de la Sfinții Epifanie si Nichifor: “Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu, păr galben, ochi ascuțiți la vedere, întru care luminile erau asemenea rodului de măslin, sprâncenele ei erau plecate și ales de negru, nasul potrivit, buzele ca floarea trandafirului, fața nu rotunda, nici scurta, ci puțin alungită, mâinile si degetele lungi, hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului, cu trupul gingaș, având părul bine și cu multa cuviință legat“.

 

Minunile icoanei consemnate de-a lungul timpului

- Fiindcă ieșenii se opuneau strămutării Sfintei icoane la Muntele Athos,voind să o oprească pentru nevoile lor, Cuvioșii Nifon si Nectarie hotărăsc plecarea grabnică. Ajungând seara târziu la Episcopia din Huși, au fost întâmpinați de o mulțime de oameni care veniseră sa se tămăduiască. De acolo, icoana ajunge la Bârlad si este găzduită în Catedrala Ortodoxă. Aici s-au săvârșit numeroase minuni. În mod deosebit, a fost reținută și consemnată minunea cu privire la sporirea în greutate a icoanei ,atunci când s-a încercat să fie transportată la casa unui învățător necredincios, care ispitea pe Dumnezeu“. Mai mult, se consemnează că trăsura care urma să o transporte a cedat greutății și s-a dezmembrat.

- Tot pe când se afla la Bârlad, icoana săvârșește o minune cu o femeie credincioasă care, grav bolnavă nu se încumeta să vină la Catedrală de teamă să nu moară pe drum. Îndemnată de icoana care i s-a arătat în vis, femeia vine și se însănătoșește.

- La Galați, în timpul cât găsea în Biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena, icoana este batjocorită de un pictor care se înspăimantă atunci când Fecioara se schimba la față având ca urmare pocăința pictorului.

 

Acatistul și rugăciunea Maicii Domnului Prodromița

Imnul acatist al Maicii Domnului Prodomița are forma canonică de 12 condace și 12 icoase. Ce particularizează Acatistul Maicii Domnului Prodromița este faptul că, mai rar întâlnit, litania este rimata, folosindu-se rima împerecheată: “Bucura-te, ca Prodromiță ești cu dreptate numită,/Bucura-te a schitului înainte-mergătoare smerită,/Bucura-te, roadă pe care Sfântul Munte o a cules,/Bucura-te, al Schitului Prodromu(l) chivot ales…”.

Rugăciunea Maicii Domnului Prodromița se citește după acatist, dar se obișnuiește să se spună și separat. Aceasta este foarte populară, mulți ortodocși o folosesc în nevoile lor zilnice: În afară de această rugăciune canonica, mai exista și alte rugăciuni, necanonice, mai puțin folosite. De asemenea, mai circulă și o varianta necanonică versificată a rugăciunii. Exista si o rugăciune adresata copiei icoanei aflate in Biserica Nașterii Maicii Domnului din Vatra Dornei.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici Mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie)

Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici Mitropolitul Transilvaniei

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org

 

Sfântul Sava Brancovici scris uneori Brancović, (n. ?, d. 1683, Alba Iulia) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (între anii  (1656-1660; 1662-1680). care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Ilie Iorest și cu Sf. Ierarh Simion Ştefan.

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 24 aprilie - foto: doxologia.ro

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 24 aprilie – foto: doxologia.ro

 

Viața

A fost originar dintr-o familie de origine sârbească din Ineu, părinții săi numindu-se Iovan și Maria. A avut mai mulți frați, printre care și viitorul cărturar Gheorghe Brancovici.

Între vlădicii care s-au ridicat împotriva încercărilor de calvinizare a credincioșilor din Transilvania este și mitropolitul Sava Brancovici. În 1656, după ce Sf. Simion Ștefan a trecut la cele veșnice, protopopul-văduv din Ineu, Simeon Brancovici a fost ales mitropolit al Transilvaniei, luând numele Sava. În 1680 a fost arestat și întemnițat din motive politice și religioase, el opunându-se calvinismului și apărând cauza ortodoxiei. După trei ani de închisoare, mitropolitul a fost eliberat din rațiuni politice, de principele Mihail Apaffi. Bătrân și bolnav, vrednicul ierarh a trecut în curând la cele veșnice, în aprilie 1683.

 

Proslăvirea

Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în anul 1955 în rândul sfinților, pe motiv că a fost persecutat religios de principele maghiar al Transilvaniei Mihai Apafi I. Această opinie despre persecutarea sa o au istoricul Petru Maior în cartea sa Istoria Bisericii Românilor și cronicarul maghiar Mihail Cserei, care mai afirmă că acuzatorii săi au fost mituiți ca să-i aducă acuze nedrepte. Mult mai târziu, istoricul Samuil Micu scria că a fost persecutat pentru ca s-a împotrivit religiei calvine, aceiași opinie avându-o și istoricul Nicolae Iorga (Istoria Bisericii Românești)

 

Imnografie

Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:

Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.

 

Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:

Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!

articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.orgro.wikipedia.org

 

Viaţa Sfântului Ierarh Sava Brancovici

Sfântul Gheorghe (275/280 – 303)

Saint George Killing the Dragon, 1434/35, by Bernat Martorell

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

Creştinii ortodocşi îl vor sărbători în 2019 pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în altă zi decât cea obişnuită. Care este motivul din spatele acestei schimbări?

 

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (în greacă Άγιος Γεώργιος, Ágios Geó̱rgios, sau George, versiuni: Georgiu, Georz, Giurgiu, Iorgu, din greacă Gheorghios, „agricultor”; c. 275/280 – d. 23 aprilie 303)  supranumit „purtătorul de biruință” (grec. tropeophoros), a fost un soldat roman de origine greacă și ofițer în Garda împăratului roman Dioclețian, care a fost condamnat la moarte pentru că nu a renunțat la credința creștină. În calitate de martir creștin, el a devenit mai târziu  unul dintre cei mai cunoscuți și venerați apărători ai creștinismului, a fost în mod special venerat de cruciați, numeroase biserici având hramul său, iar numele său fiind îmbrățișat de mulți creștini. Sfântul Gheorghe este un sfânt pomenit de aproape toate Bisericile tradiționale, de obicei pe data de 23 aprilie. Este considerat patron al multor țări, regiuni și orașe.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, într-o familie creștină de origine greacă, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii, care să conțină date despre viața sa. Ceea ce se știe despre el a fost scris ulterior.

S-a înrolat în armata romană și, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele. În ciuda decretului împotriva creștinilor, emis de Dioclețian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința creștină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemnițat și supus torturii pentru a-și renega credința. Loviri cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou și toate celelalte torturi nu au reușit să-l facă să renunțe la credința sa.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (+ 303), supranumit „purtătorul de biruință”, prăznuit în fiecare an la 23 aprilie, a trăit pe vremea împăratului Dioclețian. S-a născut în Capadocia, fiu al unor părinți creștini și învățat, din tinerețe, în dreapta credință foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Minunatul acesta, vestitul și marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Dioclețian, s-a născut în Capadocia, fiu al unor părinți creștini și învățat, din tinerețe, în dreapta credință. Rămas fără de tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadocia în Palestina, fiind cu neamul de acolo și având acolo multe averi și moșteniri. Ajuns la vârsta desăvârșită și fiind frumos la chip și viteaz în luptă, prin osteneala, pricepere și destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut prețuit și, îmbrățișând slujba armelor, în scurta vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, până și dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului.

Se știe că, deși era păgân, împăratul Dioclețian, până la anul 303 nu a luat nici o măsură împotriva creștinilor. Aceasta stare de lucruri a îngăduit creștinilor vrednici, să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăție. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Dioclețian l-a luat ca însoțitor la domnie (tetrarh), a aprins prigoana împotriva creștinilor. Istoria creștinătății stă martoră că, din anul 303 și până la 313 (anul Edictului de la Milan, prin care Sfântul împărat Constantin cel Mare a dat pace creștinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare și o sângeroasă probă: creștinii au fost siliți să aleagă, cu prețul vieții lor, între zeii păgâni și Iisus Hristos.

Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creștinilor, îndată Gheorghe s-a înfățișat singur înaintea împăratului Dioclețian și, înaintea întregii curți împărățești, a mărturisit deschis că este creștin și ca înțelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire și îndemnat de Galeriu, Dioclețian a dat porunca să fie dus în temniță și pus la chinuri, ca să se lepede de credință. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliță, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapă cu var, încălțăminte cu cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou ș.a. Toate acestea și altele asemenea, Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăție stând tare în credință.

Pentru cei credincioși, Mucenicii sunt creștini aleși, luminați de Dumnezeu, pentru a duce lupta împotriva păgânătății și a diavolului. Drept aceea, în toiul prigonirilor și în clipele când sunt puși la încercările cele mai sângeroase, Mântuitorul îi luminează cu puteri dumnezeiești, care le ocrotesc trupul împotriva suferințelor.

Deci, cei de față, văzând chinurile de moarte, prin care trecea Sfântul Gheorghe și că rămâne viu și nevătămat, mulți dintre ei s-au lepădat de idoli și au venit la credința în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creștinilor. Mai mult, în vremea ținerii lui în temniță, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat. Însăși împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, văzând acestea, a mărturisit credința ei în Hristos.

În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri și cu făgăduințe, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În fața acestei mărturisiri și, văzând că toate încercările lui sunt zădarnice, Dioclețian a dat porunca să li se taie capetele, și Mucenicului și împărătesei Alexandra.

Deși, ostașii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, și-a dat duhul. Iar, când au ajuns la locul hotărât, Sfântul și-a ridicat glasul și s-a rugat cu căldură, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugându-se, cu bucurie și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt credința fără prihană și luând cununa cea neveștejită din mâna lui Hristos, Domnul său.

 

Cinstirea Sfântului Mucenic Gheorghe

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, dăruit Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos în 1500 - foto: ro.orthodoxwiki.org

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, dăruit Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos în 1500 – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Dintre toți Sfinții sărbătoriți în lumea creștină, puțini au ajuns la faima de care s-a bucurat, și se bucură, Sfântul Gheorghe, la poporul nostru. În satele și orașele țării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui. Mulți oameni, bărbați si femei, îi poartă numele. De asemenea si multe orașe din țară. Al treilea braț al Dunării, în Deltă, se numește Brațul Sfântului Gheorghe. Se știe, apoi, că multă vreme ocrotitorul oștirii române a fost Sfântul Gheorghe. De asemenea, steagul Moldovei, trimis de Ştefan cel Mare la mănăstirea Zografu, din Muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe, doborând balaurul. Iar acest chip al Sfântului, doborând balaurul, a fost la noi ca un răsunet și ca o chemare a poporului la lupta creștinilor împotrivă balaurului vremii, adică a păgânilor otomani și împotrivă diavolului.

O dovadă este și rugăciunea lui Ştefan cel Mare, scrisă pe steagul său: “O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea această și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale“.

Şi în prezent Sf. Gheorghe este considerat ca fiind ocrotitorul („patronul”) Forțelor Terestre Române.

Peste 900.000 de români, majoritatea bărbați, își serbează onomastica pe 23 aprilie. Mai exact, 910.507 de cetățeni români, dintre care 727.351 bărbați și 183.156 femei, poartă numele Sfântului Gheorghe, conform statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (MAI).

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (+ 303), supranumit „purtătorul de biruință” (grec. tropeophoros), prăznuit în fiecare an la 23 aprilie, este unul dintre cei mai cunoscuți și venerați apărători ai creștinismului, numeroase biserici având hramul său, iar numele său fiind îmbrățișat de mulți creștini - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Moaștele

O parte din moaștele Sf. Mare Mucenic Gheorghe au fost aduse recent în România. IPS Teodosie Arhiepiscopul Tomisului, a adus spre cinstire la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Constanţa o raclă cu moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Racla cu odoarele duhovniceşti a fost donată de către cardinalul Dionisie Tettamanzi, în prezent Arhiepiscop emerit de Milano (Italia), şi va rămâne definitiv în acest lăcaş de cult constănţean, renumit printre altele şi datorită faptului că pictura este realizată de Nicolae Tonitza.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Tomaida din Alexandria (14 aprilie)

Sfânta muceniţă Tomaida din Alexandria

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfânta muceniţă Tomaida din Alexandria a trăit probabil în secolul al VI-lea în Alexandria, în Egipt, şi a primit cununa muceniciei la vârsta de 15 ani. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă pe 14 aprilie.

 

Viaţa

Sfânta Muceniţă Tomaida s-a născut în Egipt, în Alexandria, din părinţi evlavioşi. Când a împlinit vârsta de 15 ani, a fost măritată cu un tânăr pescar şi s-a aşezat împreună cu acesta în casa socrului ei. A trăit cu soţul ei în pace şi bună înţelegere câtăva vreme.

Socrul Tomaidei s-a aprins însă de pofta trupească faţă de nora sa. De multe ori o mângâia şi o săruta, însă ea, având cugetul curat, nu a priceput la început ispita de care se lăsase biruit socrul ei, ci socotea că făcea acestea din dragostea de tată. Într-o zi, când soţul Tomaidei era plecat la pescuit, socrul acesteia s-a apropiat de ea şi a încercat să o ademenească mai întâi cu vorbe frumoase ca să îşi împlinească pofta necurată. Sfânta însă s-a apărat, rugându-l pe socrul ei să nu o mai îndemne la o asemenea faptă şi să îndepărteze de la el o asemenea ispită necurată. Atunci socrul ei, mâniindu-se, a ameninţat-o cu sabia dacă nu vroia să se supună poftei lui. Iar ea înfruntându-l, i-a răspuns fără teamă că prefera să moară decât să primească o astfel de fărădelege. Furios, bătrânul a lovit-o cu sabia, tăind-o în două, şi astfel a primit sfânta cununa muceniciei.

Iar socrul ei a orbit atunci pe loc, fiind lovit de mânia dumnezeiască. Întorcându-se fiul său şi însoţitorii acestuia, l-au găsit orbecăind prin casă, căutând să iasă şi să fugă, pătat de sângele sfintei muceniţe. Prinzându-l astfel, el le-a mărturisit păcatul săvârşit, şi a fost dat în mâinile guvernatorului, primind pedeapsa cuvenită. Şi răspândindu-se vestea în cetate despre sfânta înţelepciune a Tomaidei, s-a strâns mulţime mare de popor la casa sfintei.

Aflându-se pe atunci în oraş şi cuviosul avva Daniil schiteanul (7 iunie) ( Acest avva Daniil este amintit în Patericul egiptean. Este probabil vorba despre al doilea avva Daniil Schiteanul, cel din secolul al VI-lea), a mers şi el împreună cu ucenicul său să vadă moaştele sfintei muceniţe. Iar când s-a întors în Schetia, la mănăstirea Oktodeka („a Optsprezecea”), primit fiind cu cinste, le-a cerut fraţilor să aducă la mănăstire moaştele sfintei şi să le aşeze împreună cu cele ale cuvioşilor părinţi schiteni. La început, câţiva fraţi s-au împotrivit să aşeze trupul unei femei împreună cu cele ale cuvioşilor monahi, însă avva Daniil i-a mustrat, arătându-se că sfânta îşi dăduse viaţa pentru a-şi păstra curăţia, împotrivindu-se până la moarte duhului desfrânării, şi arătându-se astfel a fi o adevărată maică duhovnicească (deşi a fost femeie căsătorită, Sfânta Muceniţă Tomaida este uneori numită în sinaxare „cuvioasă muceniţă”, apelativ rezervat în general sfintelor monahii sau fecioare. Acest apelativ i se dă sfintei Tomaida în semn de recunoaştere a desăvârşitei ei curăţii sufleteşti, urmând pilda cuviosului Daniil, care a numit-o „maică duhovnicească”). Atunci fraţii au cerut şi au adus moaştele sfintei Tomaida în mănăstire, îngropându-le împreună cu cele ale cuvioşilor părinţi de acolo.

 

Minunile Sfintei Muceniţe Tomaida

La scurt timp după aceea, sfânta s-a arătat a fi după moartea ei mucenicească ocrotitoare şi izbăvitoare a celor ce se luptă cu păcatul desfrânării. Unul din fraţii (începătorii) aflaţi sub ascultarea avvei Daniil Schiteanul era cândva rău chinuit de duhul desfrânării. Mărturisindu-se avvei Daniil, acesta l-a trimis la mănăstirea unde se aflau moaştele sfintei Tomaida, ca să se roage de izbăvire, pentru minunile sfintei muceniţe. Şi ascultându-l fratele, s-a rugat cu stăruinţă la mormântul sfintei şi, ungându-se cu ulei din candela care ardea la mormântul ei, i s-a arătat sfânta, care l-a binecuvântat. Iar a doua zi fratele s-a aflat izbăvit de patima care îl chinuia, şi întorcându-se la mănăstirea lui, i-a descoperit minunata sa vindecare avvei Daniil.

Aflând vestea despre minunile sfintei, mulţi se duceau să se închine la mormântul ei, şi, rugându-se cu credinţă, se izbăveau de tulburarea patimii trupeşti, şi plecau aducând slavă lui Dumnezeu şi mulţumire sfintei muceniţe Tomaida, izbăvitoarea de patimi.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org si doxologia.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Preoția și suferința umană (cuvântul 5) – 5 aprilie 1978

 

Despre moarte și înviere (cuvântul 6)

Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decât despre moarte şi viaţă! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoşti decât sensul logic al afirmaţiei sau al negaţiei. Strâns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă.

Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep deîndată goana după vrăjitoare… „Polii existenţei noastre sunt naşterea şi moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin.

Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: „Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.

Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: „Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?

Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvântul cântării pascale: „… şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii câmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfârşind, deseori, în violenţă. Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blândeţe şi violență, între viaţă şi moarte… Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.

Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, când Iisus le vesteşte ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele. Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere până la vârsta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci „din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrân ca să poţi muri”. Ce înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?! Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se întrezăreşte nici o lumină, ci doar întunericul groazei.

Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?! Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) - 12 aprilie 1978  - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfârşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.

Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: „Tu nu vei muri!”. Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată. Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în faţa ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă rămâne identică, până la sfârşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce:

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.

Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva?

Şi dacă tu crezi atunci când îi spui fiinţei iubite: „Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când îţi face făgăduinţa vieţii eterne?

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă”. (Ioan 5, 24)

Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.

Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca şi de moarte.

Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încredere în viitor. „Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.

Când se lumină de ziuă,

„în întâia a sâmbetelor”, „… iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”(Matei 28, 1-3).

Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.

De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pârgă învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfârşi între scândurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie şi inutilă), ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii. Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească fața ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu „Cuvânt”, a biruit pământul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat până acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimântaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvârcoli şi-ţi vor striga cu disperare: „Ţărâna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sunt cerul!”. Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.

***

Cuvânt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 51-59)


 

De la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Iertarea (cuvântul 7) – 19 aprilie 1978

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 – 1868) Episcop de Râmnicu-Vâlcea, unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea (11 aprilie)

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 – 1868)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Calinic (n. 7 octombrie 1787 – d. 11 aprilie 1868), cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost un călugăr, ctitor de biserici, teolog, stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales Episcop de Râmnicu-Vâlcea. A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.

 

Copilăria și tinerețea

Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în București, (suburbia Sântul Visarion, ulița Lefterescu). Părinții săi, Antonie și Floarea Antonescu, erau oameni de condiție mijlocie. La botez a primit numele de Constantin, nașă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soția Marelui Ban Barbu Văcărescu și mama primului poetul român, Ienăchiță Văcărescu. Mai târziu, mama sfântului s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, devenind monahia Filofteia și mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833. Constantin a fost astfel de mic copil crescut într-un mediu creștin, sub ochii atenți ai unei mame evlavioase și iubitoare de copii, în cinstirea și dragostea de Dumnezeu și de oameni. Fratele cel mai mare al lui Constantin a fost mai întâi preot de mir, apoi a intrat și el în viața monahală, călugărindu-se cu numele de Acachie.

Constantin Antonescu a urmat cursurile unei școli românești de pe lângă o biserică (probabil Colțea, sau poate Sfântul Gheorghe Nou), aici învățând și limba greacă. În 1807, mai înainte să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin și-a urmat chemarea lăuntrică și a intrat ca frate la Mănăstirea Cernica. Pe 12 noiembrie 1808, el este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către mitropolitul bulgar Sofronie al Vraței, refugiat la București din cauza turcilor (scaunul mitropolitan al Ţării Românești fiind vacant în acel moment). Îndrumat de duhovnicul său, Calinic a început o viață de aspre nevoințe călugărești, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinților Părinți. În anul 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la Mănăstirea Neamț din Moldova pentru a strânge ajutoare necesare refacerii bisericii Sfântul Nicolae de la Cernica distrusă de cutremurul din acel an. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească de la Neamț, cu aleasă viață duhovnicească, precum și alte mănăstiri moldovenești.

 

Sfântul Calinic, stareț și episcop

În anul 1813, după ce epidemia de ciumă (“ciuma lui Vodă Caragea”) ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitorul mitropolit al Ţării Românești, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic și rânduit mare eclesiarh al mănăstirii Cernica. A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar și a celor din afara mânăstirii, chiar și mitropolitului de la acea dată, Nectarie. În acel moment, Sfântul Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece bătrânul stareț Dorotei îi încredințase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.

În cursul anului 1817, a vizitat mânăstirile de la Muntele Athos, stând acolo aproape un an și reușind să cunoască îndeaproape viața călugărilor de acolo și asprele lor rânduieli, rânduieli care aveau să fi aplicate peste ani la Schitul Frăsinei și cărora el s-a supus de bunăvoie toată viața. A cules astfel o învățătură care îi va fi de folos în ostenelile sale de mai târziu.

Pe 14 decembrie 1818, după moartea starețului Dorotei, întreaga obște de la Cernica l-a ales ca stareț pe ieromonahul Calinic. Deși avea doar 31 de ani (din care 11 petrecuți în mânăstire), noul stareț a încercat să impună ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înființarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărți de cultură teologică. Doi ani mai târziu a fost hirotonit ca arhimandrit, de către mitropolitul Ţării Românești, Dionisie Lupu (pe 9 aprilie 1820).

Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările de restaurare și de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe insula mare de la Cernica. Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, zidită între anii 1831-1832, și refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreție, clopotnița, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță. În 1846, neobositul stareț a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfințită un an mai târziu. Tot prin grija lui s-a ctitorit și Mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești. Ca stareț, Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar și ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea. Era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor care intraseră în București.

În anul 1850, după 43 de ani de viață în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obștii monahale de la Cernica, starețul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. De fapt, încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Ţării Românești, Alexandru Ghica, îi ceruse să primească scaunul mitropolitan, dar Calinic refuzase, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. Dar, în 1850, când toate cele patru scaune vlădicești din Ţara Românească rămăseseră vacante, Barbu Ştirbei, domnitorul de atunci, având o mare admirație față de starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său (vornicul Cernica Ştirbei), l-a convins pe Calinic să accepte cârmuirea unei eparhii. Pe 15 septembrie 1850 Calinic a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, fiind hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din București la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Deoarece reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la Craiova, pe 26 noiembrie; noul episcop avea vârsta de 63 de ani.

Sfântul Ierarh Calinic (n. 7 octombrie 1787 - d. 11 aprilie 1868), cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost un călugăr, ctitor de biserici, teolog, stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales Episcop de Râmnicu-Vâlcea. A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Calinic – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Imediat după înscăunare, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, reședința și catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul era închis în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți. În 1851 a redeschis seminarul, mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis și școli pentru pregătirea cântăreților bisericești.

În 1854, după mutarea reședinței episcopale înapoi la Râmnicu-Vâlcea, episcopul Calinic s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuși; pictura avea să fie făcută de marele pictor român Gheorghe Tattarescu.

Între 1859-1864 a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar părăsit mai apoi. Astfel, în 1863, a construit la Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță și noi chilii. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredințat-o pictorului brașovean Mișu Popp. La acest schit, Calinic a introdus regulile aspre de viețuire de la Muntele Athos, pe care el însuși le respecta de când intrase în mănăstire. Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare “Legea secularizării averilor mânăstirești“, episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului Frăsinei să i se permită să rămână cu toate bunurile, excepție aprobată de domn.

Mare iubitor de carte și sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simțit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareț și apoi ca episcop, a tipărit câteva cărți la București (cum a fost “Pravoslavnica mărturisire“, tipărită în anul 1859, pe cheltuiala sa). În 1860, a reușit să deschidă (“cu bani împrumutați”, după cum mărturisea el însuși) tipografia Kallinik Rîmnik, proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărți de slujbă și de învățătură, ca: Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învățătură pentru duhovnici și Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obștea mânăstirii Cernica și cea a schitului de la Frăsinei.

Calinic intenționa să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintași din secolul al XVIII-lea: episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia sa orașului Râmnic, cu tot inventarul și cu toate cărțile aflate în depozit, cu condiția ca tipografia să-i poarte numele și ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreținerea școlilor din oraș și a elevilor săraci, precum și a seminariștilor, iar cealaltă jumătate să fie folosită pentru întreținerea schitului Frăsinei.

Episcopul Calinic a fost și un însuflețit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obștești ale Ţării Românești și a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor. Încă din primăvara anului 1857 el a trimis o circulară către protopopi și egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni “pentru unirea românilor într-o singură voință și cuget, ca să ceară pe cale legiuită viață patriei lor“. A făcut parte și din Adunarea electivă a țării care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. Într-o pastorală adresată protopopilor și preoților din eparhia sa, îi îndemna pe aceștia să-și cinstească patria și pe cârmuitorii ei și să nu cruțe nici o jertfă pentru binele obștesc pentru că: “cine este un bun creștin, este și un bun patriot”.

Trebuie subliniată și pusă în lumină sfințenia vieții lui Calinic. Cei care l-au cunoscut au rămas impresionați de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea și blândețea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare, de posturile și privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărțea permanent ajutoare și că atunci când hirotonea preoți le dăruia cărți și chiar bani de drum. “Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, își da hainele de pe prea Sfinția Sa și plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi ști, ca să aibă ce să dea la frații lui în Hristos, pentru că așa numea pe săraci și neputincioși“. Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat și cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri și altele. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost o tânără din satul Muiereasca sau fiul meșterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnicu-Vâlcea.

Despre Sfântul Calinic de la Cernica, marele istoric Nicolae Iorga spunea: “Trăind în sfințenia muncii și a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioșii din eparhie și părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învățătură și de pregatire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înțelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, cruțat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa și pentru o astfel de viață, chiar și de cei mai antireligioși din noul curent apusean, care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu și-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu

 

Ultimii ani de viață

Bătrânețea și boala l-au determinat pe Sfântul Calinic să-și scrie testamentul (diata) pe 18 septembrie 1857. Simțind că i se apropie sfârșitul vieții pământești, pe 24 mai 1867, Sfântul Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, și a unei mari mulțimi de credincioși.

 

Proslăvirea ca sfânt

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 11 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955.

Festivitățile proclamării solemne a canonizării sale (proslăvirea ca sfânt) au avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 – 23 octombrie 1955, în prezența multor ierarhi români și străini, a numeroși călugări, preoți și credincioși. Tot atunci au fost dezgropate și moaștele sale, care au fost așezate spre cinstire și închinare în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa; racla cu sfintele moaște este păstrată și astăzi în această biserică.

Astfel, smeritul stareț și ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinți ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei și prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstirești și parohiale, iar numele său este purtat de mulți credincioși care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.

Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind în același timp și o podoabă aleasă a Bisericii Românești și un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea și Însuși Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaște puterea săvârșirii de minuni.

 

cititi mai mult pe : ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Cleopa Ilie (1912 – 1998) arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria

Părintele Cleopa Ilie

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa”

 

Cleopa Ilie, născut cu numele de Constantin Ilie (n. 10 aprilie 1912, comuna Sulița, județul Botoșani – d. 2 decembrie 1998, Mănăstirea Sihăstria) a fost arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinței ortodoxe.

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 - 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Părintele Cleopa Ilie – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Părintele Cleopa (pe numele de mirean, Constantin) s-a născut într-o familie de țărani, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei lui Alexandru Ilie. Urmează cursurile școlii primare din satul natal, făcând apoi trei ani de ucenicie duhovnicească la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea.

În decembrie 1929 se alătură obștii schitului Sihăstria, alături de fratele mai mare, Vasile. Pe 12 decembrie 1932, de ziua Sfântului Ierarh Spiridon, sunt primiți în obștea schitului. În 1935 este luat în armată, în orașul Botoșani. În 1936 se reîntoarce la schit și este uns în monahism pe 2 august 1937, primind numele călugăresc de “Cleopa”. În iunie 1942 este numit locțiitor de egumen, din cauza stării precare de sănătate a starețului Ioanichie Moroi.

Pe 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar pe 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către Episcopul Galaction Cordun, pe atunci stareț al Mănăstirii Neamț. Ulterior este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

În 1947, Schitul Sihăstria este ridicat la rang de mănăstire, iar protosinghelul Cleopa Ilie este hirotesit arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu. În 1948, urmărit de Siguranță, se retrage pentru șase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria, iar pe 30 august 1949, arhimandritul Cleopa Ilie este numit stareț al Mănăstirii Slatina Suceava unde se transferă alături de 30 de călugări din obștea Mănăstirii Sihăstria, ca urmare a deciziei patriarhului Justinian Marina.

Întemeiază la Mănăstirea Slatina o obște care numără peste 80 de persoane. Între 1952-1954, este urmărit de Securitate și se retrage în Munții Stănișoarei, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc. După doi ani este readus în mănăstire, din dispoziția Patriarhului Justinian.

În 1956, revine la metanie, iar în primavara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munții Neamțului, unde își petrece următorii 5 ani. Revine la Mănăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obști, și povățuiește fără întrerupere atât calugări, cât și mireni, timp de 34 de ani.

Încetează din viață pe 2 decembrie 1998.

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 - 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX - Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa” - foto: doxologia.ro

Părintele Cleopa Ilie – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Opera

- Despre credința ortodoxă, București, 1981, 280p. (reeditată în 1985, apoi la Galați sub titlul: Călăuza în credința ortodoxă, 1991, 276 p.);
- Predici la praznice împărătești și sfinti de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1986, 440 p.;
- Predici la Duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, 560 p.;
- Valoarea sufletului, Galați, 1991, 176 p. (o re-editare la Bacău, 1994, 238 p.);
- Urcuș spre înviere (predici duhovnicești), Mănăstirea Neamț, 1992, 416 p.;
- Despre vise și vedenii, București, 1993, 270 p.;
- Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Cum putem intra în rai, Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004;
- Acatiste alcătute de Arhimandritul Cleopa Ilie și Ieroschimonahul Paisie Olaru, Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2005.
- Numeroase articole în diferite reviste și ziare, predici în manuscris.

 

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org;  youtube.com

 

Pr. Cleopa Ilie – Despre îngerul păzitor

Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (7 aprilie)

Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.

 

Viața

Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă. Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.

Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă. Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii. Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane. Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.

Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).

Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea. Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.

Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene. Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.

 

Moaștele

În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil. Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.

Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul. Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

 

Viaţa Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei

Sfântul Mucenic Caliopie (7 aprilie)

Sfântul Mucenic Caliopie

foto preluat de pe doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Caliopie (✝304) s-a născut în orașul Perga din Pamfilia (Asia Mică). Tatăl său făcea parte din administrația imperială, având funcția de senator.

A rămas orfan de tată la câteva zile după naștere, iar mama sa, Teoclia, femeie credincioasă, i-a dat o educație aleasă. În timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Maximian (285-305), Sfântul Caliopie a fugit în orașul Pemoropoli din Cilicia. Aici, refuzând să aducă jertfă zeilor, din porunca guvernatorului Maxim a fost supus supliciilor, apoi întemnițat.

Teoclia, aflând ce se întâmplă cu fiul ei, și-a împărțit averile și a plecat în orașul Pemoropoli să-i aducă mângâiere singurului copil. Fiind adus din nou la judecată și îndemnat să jertfească zeilor păgâni, sfântul a refuzat și a fost pedepsit cu moartea prin răstignire.

Teoclia, fiind alături, le-a dat ostașilor cinci bani de aur ca să-l răstignească pe fiul ei cu capul în jos, din smerenie pentru a nu suferi aceeași moarte ca Mântuitorul Hristos. După ce au dat jos trupul Sfântului Caliopie, în Vinerea Mare (7 aprilie 304), Teoclia a trecut la cele veșnice.

articol preluat de pe basilica.ro

 

Viaţa Sfântului Mucenic Caliopie

O femeie, Teoclia, din Perga Pamfilei, fiind dreptcredincioasă şi temătoare de Dumnezeu cu toată casa sa, făcea milostenii multe şi avea viaţă cinstită. Apoi, fiind însoţită cu un bărbat cinstit şi cu rangul de senator şi patriciu, nu a născut fii mulţi ani, căci era stearpă. După aceea a zămislit, cerând de la Dumnezeu dezlegarea nerodirii sale prin rugăciuni. Când purta în pântece pe cel zămislit, bărbatul ei a murit lăsându-i bogăţie mare. Iar ea, după ce a născut fiu, i-a pus numele Caliopie şi l-a crescut în învăţătura cărţii, sârguindu-se să-l înveţe bine frica de Dumnezeu şi toată înţelepciunea dumnezeieştilor Scripturi. Dar în vremurile acelea cei mai mulţi oameni se închinau şi aduceau jerfe necuraţilor idoli. Iar Sfântul Caliopie se îndeletnicea totdeauna cu rugăciuni şi cu postiri.

După ce s-a adus ştire judecătorului despre sfântul tânăr, că este creştin, fericita Teoclia, maica sa, dând fiului său aur mult, haine şi slugi, l-a trimis cu corabia în altă ţară ca să scape de judecata păgânească. Şi a plutit fericitul Caliopie în Pembropoli, cetatea Ciliciei, unde păgânul ighemon Maxim făcea jertfe, hore şi jocuri în cinstea necuraţilor săi idoli. Văzând aceasta sfântul tânăr, se mira şi a întrebat pe unii: „Care este pricina unei dănţuiri ca aceasta?” Iar ei au răspuns: „Acum este praznicul zeilor noştri; deci vino şi tu de te împărtăşeşte cu noi la ospăţul nostru”. Iar el le-a răspuns: „Sunt creştin şi prăznuiesc cele ce sunt ale Hristosului meu. Deci, nu este cu putinţă ca omul care slăveşte pe Hristos, să intre în necuratele jertfe ale zeilor păgâneşti”.

Deci, a ajuns aceasta la auzul lui Maxim ighemonul, care, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe sfântul tânăr şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Şi l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Sfântul a răspuns: „Sunt creştin şi mă numesc Caliopie”. Ighemonul a zis: „Ospăţul cel mare făcându-se acum pentru praznicul zeilor, cum numai tu singur stai în amăgire, nevrând să prăznuieşti cu noi?” Grăit-a Sfântul Caliopie: „Voi sunteţi cei ce umblaţi în amăgire şi în întuneric, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel viu, pe Ziditorul cerului şi al pământului, Care a făcut toate cu cuvântul şi vă închinaţi lemnului celui nesimţitor, pietrei celei scobite şi lucrului celui făcut de mâini păgâneşti”. Ighemonul zise: „Tinereţile tale te fac îndrăzneţ, dar îţi pregătesc nu puţine munci. Din ce ţară şi din ce neam eşti?”, l-a întrebat ighemonul. Sfântul răspunse: „Sunt din Perga Pamfilei, din neam de senator şi de patriciu; dar mai de cinste decât toate îmi este aceasta, căci sunt creştin”. Ighemonul zise: „Ai părinţi?” Sfântul răspunse: „Am maică, iar tatăl meu a murit încă de mult”. Ighemonul zise: „Mă jur pe marele zeu, adică soarele, şi pe toţi zeii, că de te vei închina zeilor, am o fiică una născută, pe aceasta ţi-o voi da de soţie”. Sfântul răspunse: „De aş fi voit să mă însor, aş fi putut s-o iau de soţie pe fiica ta şi s-o duc în averea maicei mele. Dar să ştii că am făgăduit lui Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a zidit după chipul Său, ca să-mi păzesc trupul acesta de ţărână în feciorie curată şi fără de prihană să-l pun înaintea dreptei Lui judecăţi. Deci fă ceea ce voieşti, dar eu sunt şi rămân creştin!”

cititi mai mult pe doxologia.ro