Deși martirul este pomenit în fiecare an pe 17 februarie, motivele pentru care cinstirea martirului se face în prima sâmbătă a Postului Mare sunt în principal două.
În primul rând, pentru că sfântul era foarte popular și data prăznuirii lui era în preajma Postului sau chiar în Post, prima sâmbătă i-a fost dedicată.
Al doilea motiv ține de o minune a mucenicului, care a avut loc în timpul domniei Împăratului Iulian Apostatul și care este legată de colivă.
Iulian Apostatul (361-363), dăduse ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate alimentele din pieţe cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare, ca astfel să-i oblige pe creştini să întrerupă postul şi să consume jertfe aduse idolilor.
De aceea, Sfântul Teodor Tiron a apărut în vis arhiepiscopului Eudoxie şi i-a poruncit să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci să mănânce grâu fiert cu miere.
În prezent, coliva se face pentru cinstirea înaintaşilor trecuţi la Domnul, alături de alte roade de multe feluri.
Acestea
arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos.
Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia.
Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor,
spune Sfântul Simeon al Tesalonicului.
Sinaxar
În prima sâmbătă din Postul Paștilor se face prăznuire de minunea grâului fiert, făcută de Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron în zilele rău-credinciosului împărat Iulian Apostatul.
În această zi prăznuim minunea grâului fiert făcută de Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron (prăznuit la 17 februarie).
La 50 de ani după moartea Sfântului Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să comită o blasfemie cu creştinii, i-a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva).
În memoria acestei întâmplări, biserica ortodoxă sărbătoreşte anual pe Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron şi această minune, în prima sâmbătă a Postului Mare. Vinerea seara, la Sfânta Liturghie a Darurilor Înainte Sfinţite, după rugăciunea din amvon, se cântă Canonul Sfântului Mare Mucenic Teodor, compus de Sfântul Ioan al Damascului.
După aceasta, se sfinţeşte coliva şi se împarte credincioşilor. Această sărbătoare a Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare, a fost stabilită de Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).
foto si articol (Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula) preluate de pe doxologia.ro
Pomenirea generală a morților în fiecare sâmbătă din Postul Mare se înscrie în atmosfera specifică acestei perioade de pregătire pentru întâmpinarea după cuviință a Învierii Domnului, când credincioșii se ocupă mai mult de sufletele lor. De aceea, este firesc să se gândească și la sufletele celor răposați, ajutându-i cu rugăciunea și cu milostenia.
Conform rânduielii și tradiției respectate de Biserica Ortodoxă, ziua săptămânală de pomenire a morților este sâmbăta. În această zi, la unele slujbe din cadrul celor Șapte Laude, ca și în unele cărți de cult, există cântări și rugăciuni anume alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.
Cât privește pomenirea morților în Postul Mare, slujbele au loc în sâmbetele acestei perioade. Conform rânduielilor tipiconale din Triod (cartea de cult specifică acestei perioade) și structurii slujbelor din aceste sâmbete, numai sâmbetele a doua, a treia și a patra sunt socotite ca zile de pomenire generală a morților, celelalte sâmbete din Postul Mare (prima, a cincea, a șasea și a șaptea) sunt consacrate pomenirii altor evenimente sau persoane sfinte din viața Bisericii.
Așa, de exemplu, în prima sâmbătă se face pomenirea Sfântului Teodor Tiron, pentru faptul că el a salvat pe creștini de la închinarea la idoli prin folosirea grâului fiert, pomenirea calendaristică a sfântului având loc în ziua de 17 februarie. Sâmbăta a cincea este consacrată cinstirii speciale a Maicii Domnului, prin slujba Deniei Acatistului Buneivestiri, iar a șasea sâmbătă face pomenire de învierea de către Mântuitorul Hristos a lui Lazăr cel mort de patru zile, înainte de Pătimiri, ca o încredințare a Învierii Sale și a celei de obște, dreptul Lazăr fiind pomenit calendaristic la 6 octombrie. Sâmbăta a șasea amintește de punerea și șederea în mormânt a Mântuitorului Hristos.
În practică, în toate sâmbetele din Postul Mare se fac pomeniri generale ale morților, cu excepția celei de a șaptea, credincioșii având obiceiul sărindarelor, adică al pomenirii morților pe perioada de 40 de zile cât durează postul, urmând ca încheierea acestor pomeniri să se facă nu sâmbăta, ci în Joia Patimilor, când în biserici săvârșim Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Până nu de mult, toate sâmbetele din Postul Mare erau trecute și în calendar ca zile de „pomenire a morților”. Din punct de vedere liturgic și tipiconal, sunt îndreptățite la această denumire numai sâmbetele a doua, a treia și a patra. Practica de parohie arată însă că pomenirea morților și în celelalte sâmbete este aproape îndătinată.
Pomenirea generală a morților în fiecare sâmbătă din Postul Mare nu este un lucru rău, deși nu este prevăzut de tipic, și ea se înscrie în atmosfera specifică acestei perioade de pregătire pentru întâmpinarea după cuviință a Învierii Domnului, când credincioșii se ocupă mai mult de sufletele lor. De aceea, este firesc să se gândească și la sufletele celor răposați, ajutându-i cu rugăciunea și cu milostenia.
De asemenea, parastasele din timpul Postului Mare se fac atât sâmbăta, cât și duminica, deoarece în aceste zile se săvârșește una dintre Liturghiile depline, fie a Sfântului Ioan Gură de Aur, fie a Sfântului Vasile cel Mare. Parastasul nu se face legat de Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care se săvârșește în zilele săptămânii din post.
Faptul că nu toate sâmbetele din Postul Mare sunt menționate ca zile de pomenire a morților este un lucru corect, fără ca aceasta să împiedice săvârșirea slujbelor de pomenire generală a morților și în celelalte sâmbete, după cum nu poate nici obliga pe credincioși la practica de a pomeni pe morți în toate sâmbetele din Postul Mare.
(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 281-283)
Cum a apărut coliva și ce legătură are ea cu prima sâmbătă din Postul Paștilor?
Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, şi anume sâmbăta. Prima zi de sâmbătă din Postul Mare poartă numele de „sâmbăta Sfântului Teodor Tiron” sau „sâmbăta colivelor” și este legată nu de pomenirea lui propriu-zisă, ci de o minune pe care a săvârșit-o la 50 de ani după trecerea sa la Domnul.
Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. El s-a născut în Siria şi a fost ostaş al armatei romane, în legiunea Tironilor. Aceasta era formată din ostaşi tineri, care se aflau sub conducerea generalului Vringa. Numele de Tiron pe care îl poartă Sfântul Mucenic Teodor vine din limba latină, tiro însemnând recrut sau începător.
Conform informațiilor din Sinaxar, în toamna anului 304, legiunea pe care o conducea Sfântul Teodor a fost mutată din Siria în Amasia, capitala Pontului, oraş care se afla la 85 de kilometri de Marea Neagră. După puțin timp de la aşezarea în Amasia, legiunea a primit ordin ca toţi ostaşii să aducă jertfă zeiţei Cibela în ziua unei mari sărbători păgâne.
În acea zi, Sfântului Teodor a refuzat să iasă din cort ca să aducă jertfe, precum ceilalți. Atunci, conducătorul oștii l-a întrebat de ce nu se supune, iar Sfântul Teodor și-a mărturisit credința în Dumnezeu. A rămas statornic în credinţa lui şi, de aceea, a fost ars. După trecerea sa la Domnul, a fost cinstit din ce în ce mai mult prin numeroasele minuni care au avut loc la mormântul său şi prin bisericile construite în numele lui.
Una dintre cele mai cunoscute minuni ale Sfântului Teodor Tiron este cea săvârșită la 50 de ani după trecerea sa la cele veșnice. Atunci, împăratul Iulian Apostatul (361-363), amintindu-și că în prima săptămână a Postului Mare creştinii țin post aspru, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor.
Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimic din piață, ci să mănânce cu toții grâu fiert cu miere (coliva de astăzi).
În amintirea acestei minuni, Biserica Ortodoxă îl sărbătorește în fiecare an pe Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă din Postul Mare, cunoscută și sub numele de sâmbăta Sfantului Teodor sau a colivelor.
Coliva (în limba greacă, Κόλλυβα sau кољиво în sârbă) făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, simbolizează trupul celui adormit, având în vedere că hrana principală a fiecărui om, în timpul vieții, este grâul sau pâinea. Părintele Ene Braniște arată că ea este, în egală măsură, o expresie materială a credinţei noastre în Înviere, fiind preparată din boabe de grâu pe care Însuși Mântuitorul le-a oferit ca exemple atunci cand vorbea despre învierea trupurilor:
„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).
Mierea sau zahărul, alături de celelalte ingrediente care alcătuiesc coliva, reprezintă virtuțile sfinţilor sau ale celor pe care îi pomenim și, de asemenea, dulceaţa vieţii veşnice, pe care nădăjduim că au dobândit-o cei adormiți. Mai demult, existau rugăciuni sau chiar rânduieli speciale pentru binecuvântarea colivei care se folosea în cadrul slujbelor de pomenire.
Cinstirea Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron în prima sâmbătă a Postului Mare, pe lângă martiriul lui din 17 februarie, este o adevărată încununare a acestei zile. Pomenirile pentru cei adormiţi se vor face, începând cu această zi, în fiecare sâmbătă din Postul Sfintelor Paști, până în sâmbăta lui Lazăr sau a Floriilor.
Pe lângă colivă, în această zi se împarte mâncare pentru sufletele celor adormiţi, dar şi alte prinoase. De asemenea, la sate există până astăzi tradiția unei mese de pomenire la care sunt chemaţi preotul, rudele, vecinii şi, mai cu seamă, cei sărmani şi neajutoraţi.
Ingrediente: 500 g grau decorticat sau arpacas, 375 g zahar, aproximativ 250 g nuci curatate, vanilie, coaja rasa de lamaie (optional), o cana si jumatate pesmet din paine alba sau biscuiti daca nu o pregatim in zile de post, zahar pudra, ca sa se acopere bine coliva, 1 lingurita rasa cu sare si eventual, putina cacao, bomboane, pentru ornat coliva.
Instructiuni:
1. Eliminam de toate corpurile straine din grau, apoi spalam in mai multe ape (de regula sapte).
2. Punem graul intr-o oala mai mare, peste care turnam apa, ca sa acopere boabele de grau cam de un lat de palma si se fierbe cel putin o ora. Trebuie sa amestecam din cand in cand, ca sa nu se prinda.
3. Dam oala jos de pe foc si o acoperim cu un servet curat, apoi o invelim cu o patura, sau ceva gros, ca sa-si mentina caldura cat mai mult.
4. Dupa 4-5 ore, adaugam zaharul si fierbem din nou, pana se leaga. Acum trebuie sa amestecam cu o lingura curata din lemn, ca sa nu se lipeasca de fundul vasului, dand gust neplacut colivei.
5. Dupa ce s-a legat, luam vasul de pe foc si il lasam descoperit, pana ce compozitia s-a racit si o tinem acoperita in frigider pana cand dorim sa finisam coliva.
6. Inlaturam coaja care s-a format, adaugam sarea, vanilia, coaja rasa de lamaie si nucile taiate fin cu cutitul, pisate sau rasnite dupa preferinta. (Se recomanda sa le taiem cu cutitul).
7. In continuare, amestecam usor toate ingredientele, pana se omogenizeaza.
8. Compozitia o asezam pe un platou curat, ceva mai mare decat o coala de hartie si o modelam uniform pe platou, ca sa capete o forma frumoasa.
9. Deasupra cernem pesmetul, pe care il presam putin cu un carton ca sa fie mai dens si neted, apoi cernem un stat uniform de zahar pudra, gros de cel putin 1 mm (oricum sa acopere bine pesmetul), pe care il presam, ca si pe pesmet.
10. Pentru ornat, putem folosi un sablon facut din carton, care sa reprezinte o cruce, peste care cernem putina cacao. De asemenea, putem folosi diverse bomboane, ca: drajeuri, migdale trase in zahar si altele, dupa preferinta si inspiratia noastra.
11. Curatam bine marginile platoului de pesmetul si de zaharul cazut la cernut.
Coliva este bine s-o pregatim in ajunul zilei cand vrem s-o folosim. Lumanarea pe care o infigem in coliva, trebuie sa aiba un disc de hartie, pentru a nu se scurge ceara pe coliva.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2)
Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?
Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.
Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.
Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.
Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.
Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.
Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro
Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.
Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro
De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.
Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)
Încă de la primul cuvânt elevii seminariști au fost puternic mișcați de predica părintelui Calciu astfel încât au vestit mai departe intenția celor 7 Cuvinte, în acest fel aflând și tinerii de la facultățile laice. Cei mai mulți dintre cei care au început să vină erau de la facultățile tehnice, mai mulți decât de la Litere sau Filosofie. De aici încolo, de la predică la predică au început să vină din ce în ce mai mulți studenți, până s-a ajuns la un auditoriu de 300-400 tineri.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului.
În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti.
Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.
Cine poate fi pomenit?
Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica.
Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu.
Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos.
De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.
Sâmbăta morților – Moșii de iarnă
Ziua de sambată care precede Lasatul Secului de Branza sau Lasatul Secului de Carne, dedicată morților, moșilor și strămoșilor, se numeste Mosii de Iarna. Împreuna cu Mosii de Samedru formeaza Mosii cei Mari de peste an. La Mosii de Iarnă se împart alimente (placinte, produse lactate, piftii) și, uneori, vase umplute cu mancare gătită sau cu apă.
În Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica următoare Biserica a randuit să se facă pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom înfățișa toti. Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregatirea sau fără pocăința necesară, Biserica face mijlocire pentru toți aceștia, ca să se bucure de fericirea veșnică.
Simion Florea Marian mentiona in lucrarea “Trilogia vietii“, “ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul “moși” vine de la “stramoși”, si se referă la persoanele trecute la cele veșnice. Cu apelativul “moși” sunt numiti nu doar morții, ci și principalele sărbatori ce le sunt consacrate, precum și pomenile făcute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: “Moșii de primavară” (de Macinici), “Moșii de vară” (sambăta dinaintea Rusaliilor), “Moșii de toamnă” (in prima sambata din luna noiembrie), “Moșii de iarnă” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).
Moșii desemnează neamul nostru, persoanele mutate în lumea veșniciei, pentru care se fac rugăciuni de mijlocire. Cu privire la rugăciunile pentru cei morți, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Să ne rugăm pentru cei morți, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câștige prinos de plată și să mijlocească la Dumnezeu pentru noi“. Într-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul Îi cere lui Dumnezeu să-i pomenească în ceruri pe cei pomeniți de el, nominal, la proscomidie, și adaugă: “Iar pe cei pe care nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare, sau pentru mulțimea numelor, Tu Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce pe fiecare îl știi din pântecele maicii lui.”
În fiecare biserică se oficiază Sfanta Liturghie, urmată de slujba Parastasului pentru cei adormiți. În ziua în care se săvarșește Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescură, pentru vii și morți. Ele sunt așezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezintă pe Hristos, ca dragostea Lui să se reverse și asupra lor. Amintim că in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participă la sfințenie prin prezența lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.
În Postul Sfintelor Pasti există și randuiala sarindarelor, adică a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face în Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sâmbăta Morților
Conform tradiției populare, în această zi, toate bisericile din România îi pomenesc pe cei adormiți și care nu au avut parte de slujbe rânduite la înmormântare. Datul de pomană în Sâmbăta morților este unul dintre cele mai importante obiceiuri ale acestei zile. Așadar, creștinii duc la biserică, spre a fi slujite de către preoți, colivă, colac, sticlă cu vin, dar și pachete cu plăcinte, brânzeturi, piftie, carne, sarmale, mere şi alte fructe (în funcție de posibilitățile fiecăruia).
Se zice că tot ceea ce rămâne nemâncat în Sâmbăta Morților se aruncă și nu se păstrează pentru a doua zi, când avem Duminica Lăsatului Secului de carne, altfel iarna se va răzbuna și va trimite valuri de nămeți peste cei care nu respectă aceste rânduieli.
O altă tradiție foarte cunoscută este aceea că în această zi se mănâncă și se dau de pomană piftie și alte răcituri, Moșii de Iarnă fiind cunoscuți și ca Moșii de Piftii în unele zone ale țării.
Gospodinele din Fundu Moldovei obisnuiesc sa faca placinte si pampuste care sunt date de pomana, impreuna cu o ulcica sau cana de sticla de sufletul mortilor. Cu acest prilej se utilizeaza expresia: “Cine da lui isi da.”
În Transilvania, se obișnuiește să se dea de pomană inclusiv bucate preferate de cel pentru care se face pomana plus o prăjitură denumită “pupi” (chec de mere).
În Bucovina, pachetele de pomană includ neapărat și plăcinte cu brânză și se dau familiilor necăjite, cu mulți copii.
În Muntenia, alături de colivă se pune și un bănuț care se dă celui mai sărac cu scopul de a aduce spor atât celui care primește pomana, cât și celui care o dă.
În Banat, înainte de a pleca la biserică, femeile merg la cimitir pentru a tămâia mormintele. După slujba de Moșii de iarnă, femeile împart pomeni, printre care și vase cu cotoroage, un fel de mâncare făcut din afumătură de porc.
Alte tradiții:
- la cimitir se aprind cel puțin două lumânări
- în această zi nu se lucrează
- nu se fac nunți
- pentru cei decedați de mai puțin de un an se face un pomelnic separat, pentru a nu fi pomeniți alături de ceilalți
Ce sunt “sarindarele”?
Cuvantul “sarindar”, de la cuvantul grecesc sarantafia, înseamnă pomenirea unui raposat sau a unui pomelnic ăntreg de răposați la 40 de Liturghii in sir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamnă să facem Sf. Simion al Tesalonicului. (Despre sfarsitul nostru, cap. 269-370, p. 248-249). Sarindarele se dau de obicei la Sfințirea unei biserici sau a unei fantani, cand vine preot nou în sat. Ele se numesc de obste, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii, una dupa alta, și particulare, cand pomenirea se face la 40 de Liturghii răzlețe. La sfarșitul celor 40 de Liturghii se face parastas și se pomenesc raposații tuturor credincioșilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegarea sau slobozirea sarindarelor.
În unele părți, se mai obișnuieste a se face pomenirea neîntreruptă a răposaților, adică la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în manăstirile unde Sfanta Liturghie se săvarșește neîntrerupt, în fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor și răposaților de pomenit, care se dă în acest caz, se numețte pomelnic anual.
Ce sunt pomenile si ce rost au ele?
Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cin-stea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii.
Despre ele pomenesc vechile randuieli bisericesti, ca Asezamintele Sfintilor Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: “Noi ii poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine placuta lui Dumnezeu” 576 (Talcuire la cartea Iov (atribuita lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).
Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva deosebită.
Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei inmormantarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la inmormantare, de “Veșnica pomenire“. Se savarseste in biserica, dupa Liturghie, iar cand e cu putinta, si la mormant. La parastas se aduc intru pomenirea celui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos peste mormantul celui raposat.
Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.
Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo “adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: “Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).
Cinstirea celor raposati se arata nu numai prin rugaciunile sau slujbele si milosteniile ce le facem pentru ei, ci si prin purtarea de grija a mormintelor lor. Se cade sa ne aducem aminte de mormintele raposatilor nostri, veghind intai de toate ca de la capataiul lor sa nu lipseasca niciodata Sfanta Cruce. Sa le ingrijim si sa le impodobim, ingradindu-le, semanand pe ele sau imprejurul lor iarba si flori. Sa le cercetam cat mai des, iar in zilele de sarbatoare, sa aprindem la morminte candele si lumanari sau vase cu tamaie, in cinstea raposatilor, asa cum ne indeamna Sf. Parinti si invatatori ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare si Simion al Tesalonicului586 (Vezi Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 287, p. 186-187). Numai asa vom avea dreptul sa pretindem urmasilor nostri ca si ei sa faca la fel cu mormintele noastre, dupa ce ne vom fi mutat de pe pamant.
Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți
Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gândul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.
Dăruiește-le lor și nouă Împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite.
Că Tu ești învierea și odihna adormiților robilor Tăi (numele), Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!
Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană.
Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.
Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Ecaterina și Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinți.
Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuță”. La 6 luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie își dă sufletul.
După doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinții.
El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești.
În 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii.
Primii ani de școală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și liceul „Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.
Dorul spre Împărăția lui Dumnezeu și al vieții pustnicești, după exemplul și pilda Părinților care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viața monahicească.
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot.
Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus:
„Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”
După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze.
Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”
Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet.
În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.
Între anii 1934–1935 își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie.
După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeași ascultare.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălțarea Domnului – ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt – primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan.
Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.
Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an.
După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului.
Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Lavra Sf. Sava cel Sfințit de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.
Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă.
De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii.
Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.
Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă.
Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți.
Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el.
Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939–1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite.
Între anii 1940–1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.
În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim.
În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.
Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca.
Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo.
Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.
Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.
Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).
Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc.
Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.
Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.
În sărbători mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.
În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare.
Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, 5 august 1960, la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Iisus Hristos, la vârsta de numai 47 de ani.
După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Știuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii.
A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.
După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ.
O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc.
Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20–21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice.
Recunoaștere
Chiar înainte de a fi procedat la „canonizare”, adică la trecerea lui în rândul sfinților, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața moaștelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.
În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamț s-a construit o biserică în cinstea sa (sfințită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic în anul 1996).
Sfântul Ioan Iacob este, de asemenea, și patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi.
Trăgându-se de origine din părțile Dorohoiului, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât ca Sfântul Ioan Iacob să fie protectorul și mijlocitorul elevilor, profesorilor și ostenitorilor acestei scoli teologice înaintea Bunului Dumnezeu.
- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer, Editura Trinitas
- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, București, 2000, pag.624
- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, (conține toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată)
Fragmente
Canonisirea împiedicată de cei adormiți
La un Preasfințit Episcop
au venit din eparhie
plângeri contra unui preot
cu năravul la beție.
Și precum aceste plângeri
stăruiau necontenit,
s-a găsit de cuviință
să-l oprească de slujit.
S-a alcătuit scrisoare
spre a lui canonisire,
ca prin asta parohia
și cei mari să aibă știre.
Dar când dă să iscălească
Preasfințitul la sfârșit,
s-a făcut un vuiet mare,
mii de glasuri s-au pornit:
Sf. Ioan Hozevitul
„Nu! Nu! Nu! Să nu faci asta!”
auzit-a din văzduh,
și scăpând din mână pana
tulburatu-s-a la duh.
Cugetând puțin bătrânul
s-a gândit că-i o părere,
căci îi țiuie urechea
uneori de priveghere.
Deci, apucă iar condeiul
ca să facă iscălire,
dar în clipa-aceea iarăși
se aude glăsuire!
„Nu! Nu! Nu! Arată-i milă!”
se aude lămurit,
și de frică Arhiereul
a lăsat de iscălit.
Dar venindu-și iar în fire,
vrea să termine de scris,
socotind acele glasuri
nălucire ca de vis.
Dar a treia oară, mâna
a-nceput a-i tremura,
căci potopul cel de glasuri
mai năvalnic răsuna.
Aruncând din mână pana
a lăsat neiscălit
și chemând pe cel cu vina,
cu blândețe i-a grăit:
„Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste știri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?”
„Toate sunt adevărate,
Preasfințitul meu stăpân,
mă înșel cu băutura
și de rău cu drept mă țin!
De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
dar năravul băuturii
deseori m-a biruit.”
„Dar, (îi zice lui Vlădica)
slujba cum ți-o împlinești?
căci de-acuma ai pedeapsă
șapte ani să nu slujești!”
„Preasfințite, eu din ziua
întru care m-ai sfințit,
n-a rămas în parohie
nici un om nepomenit.
Mai cu seamă eu, smeritul
foarte mult mă sârguiesc
ca pe cei trecuți din viață
pururea să-i pomenesc.”
Auzind Vlădica asta
a-nțeles cine striga,
și rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la parohia ta!
Eu asemenea persoane
nu le pot canonisi,
căci atunci pe mii de duhuri
aș putea nedreptăți!
Cei din viață cer pedeapsă
după faptul arătat,
iară cei din altă lume
solitor te-au câștigat!
Am aicea zeci de plângeri
scrise doar ca să te cert,
dar din ceruri, mii de glasuri
strigă astăzi să te iert!
Moaștele Sf. Cuvios Ioan
Mergi la slujba ta în pace,
dar să nu mai faci sminteli.
Ți să nu mă uiți pe mine
la a slujbei rânduieli!”
(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, ed. Lumină din Lumină, București, 2000, pag.140-142)
Turnul Babel – Sf. Ioan Iacob de la Neamț
Mintea omului de azi
Umblă după născociri,
Care pregătesc pierzarea
Necăjitei omeniri.
Goana după stăpânire
Și nesațiul de averi
Izgonește iarăși pacea
Care ne zâmbise ieri.
Dragostea cea creștinească
Stă departe, la surghiun
Iar în urmă crește ura
Contra „binelui străbun”.
Lumea vrea ca să-şi croiască
Viața fără Dumnezeu
De aceea cu grăbire
Face născociri mereu.
Un potop de bună voie
Singură și-a pregătit
Iar pe „chivotul salvării”
Lumea l-a disprețuit.
Omul își gătește iarăși
„Turnul Babel” pe pământ,
Vrând să strice temelia
„Sfântului Așezământ”.
„Limbile” aproape toate
Iarăși s-au amestecat
Și nu-i mult până le vine
Ceasul de încăierat!
Pe tine, Părinte, te cinstim, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea, urmând lui Hristos și în valea Iordanului, în peșteră pustnicească, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău.
Alt tropar al Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț
Glasul al 8-lea:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea lui Hristos și în valea Iordanului te-ai așezat spre nevoință. Pentru aceasta și cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț
Glasul al 8-lea:
Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit și în pustie locuind, cu liniștea duhului te-ai logodit, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, cu evlavie, laudă și cântare îți aducem, zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, astăzi, floare prea aleasă a Bisericii noastre.
Sfântul Ioan Iacob: Infirmier pe front, doctorul mănăstirii și al beduinilor
Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ioan Iacob este cunoscut mai ales ca poet creștin, dar sensibilitatea sa a lucrat foarte mult și în domeniul filantropiei. În contextul Anului omagial al tuturor sfinților tămăduitori fără de arginți, vă amintim că grija Sfântului Ioan față de semenii bolnavi este un exemplu edificator pentru orice creștin.
De tânăr, cuviosul muncea cu multă dragoste oriunde era rânduit.
Infirmier pe front
În toamna anului 1934, pe când sfântul era frate rasofor, a fost luat în armată.
„La regiment s-a prezentat în uniformă călugărească și când l-au văzut ofițerii cu un chip așa de blând și cuvios, l-au repartizat la infirmerie, dându-i în primire și uniforma militară”, notează părintele Ioachim Pârâială, conform unui volum despre viața și opera cuviosului Ioan Iacob*.
În toate cele nouă luni de stagiu a îngrijit, „ca și la mănăstire, cu multă dragoste și milă, toți bolnavii, dându-le cuvinte sfinte de mângâiere și întărire sufletească, ca un adevărat samarinean milostiv”.
Câțiva ani mai târziu, ajungând la Mănăstirea „Sfântul Sava” din pustiul Hozevei, i-a fost din nou încredințată ascultarea de infirmier.
Doctorul mănăstirii
„Ca infirmier, cuviosul părinte Ioan era căutat și așteptat de toți părinții bolnavi din mănăstire, îngrijindu-i cu multă dragoste și milă, ca de altfel, pe toți pelerinii închinători care se îmbolnăveau pe cale.
Cu timpul însă, au început să-l caute și arabii și beduinii de prin împrejurimi și din deșert, cărora le alina suferințele și le bandaja rănile, pentru aceasta, toți numindu-l doctorul mănăstirii”, relatează același părinte, ucenic al Sfântului Ioan.
Despre acest lucru vorbesc și acum unii arabi și beduini din deșertul Iudeii, care pe atunci erau copii și l-au cunoscut pe doctorul mănăstirii – Abuna (Părintele) Ioan Românul.
Cruțat de beduini
În același volum se arată că odată, mergând de la Ierusalim, la Mănăstirea „Sfântul Sava”, pe Valea Cedrilor, cale de aproximativ patru ore de mers pe jos prin loc pustiu, dintr-odată i-au ieșit în cale niște beduini cu bâte în mâini și cu pietre, voind să-l ucidă, crezând că este părintele Pavel, economul mănăstirii, pe care îl urau și căutau mereu prilej să-l omoare.
Când unul dintre beduini a ridicat bâta să-l lovească, altul dintre ei a strigat: „Stai, nu-l lovi, căci nu este Pavel, ci este doctorul mănăstirii!”. Așa a scăpat cuviosul părinte Ioan de la o moarte sigură.
Începând Al Doilea Război Mondial, arabii aduceau mulți răniți bolnavi în curtea mănăstirii, iar părintele Ioan îi îngrijea cu multă milă. Însă, călugării mănăstirii, din cauza aceasta, nu mai aveau liniște. Văzându-se istovit și epuizat de putere, părintele Ioan s-a mărturisit la duhovnicul său, părintele Sava, luând de la acesta binecuvântarea să plece în pustie, la liniște.
✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet – preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Ilustrație de Astrid Mușat
#ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
MICUL ORFAN
Acum exact 111 ani, în satul Crăiniceni din Moldova s-a născut un băiat pe care părinții l-au botezat Iliuță, pentru că venise pe lume în 23 iulie, la câteva zile după sărbătoarea Sfântului Ilie. Părinții lui – Maxim și Ecaterina – erau tare, tare credincioși. La fel și bunica Maria: rămasă văduvă, ea ar fi vrut să meargă la mănăstire, să fie călugăriță.
Dar nu și-a dus gândul până la capăt pentru că Iliuță a rămas orfan de mamă la numai șase luni. În grija cui să-l lase pe băiat?! se întreba ea. Lui Maxim i-ar fi fost tare greu să îl crească singur…
Îl va ajuta ea! a hotărât bunica Maria. Îi va fi copilului ca o mamă. Îl va învăța de toate. Îi va arăta cum să se roage. Îl va duce la biserică… Și, cine știe? Poate că, atunci când va fi mare, se va face preot.
Mult își dorea bunica Maria să aibă un preot în familie. Se ruga și pentru asta, și pentru ca Dumnezeu să îl păzească pe cel mic. De aceea, mereu îl culca lângă sfintele icoane…
Când toți adormeau, Maica Domnului cobora din icoană, lângă copil. Îl lua în brațe. Îl legăna. Și îi cânta.
Bunica nu se despărțea de Iliuță nicio clipă. Când mergea la câmp, îl punea în traistă și îl ducea cu ea. Cu căpșorul afară din trăistuță, copilul privea lumea și se tot minuna de ce vedea.
A trecut timpul. Era anul 1916. În lume, de doi ani pornise un război. Maxim, tatăl copilului, s-a dus și el pe front, dar și-a pierdut viața. Acum, Iliuță era orfan de amândoi părinții. O avea însă pe bunica Maria… Dar lângă el mai era și Maica Domnului din icoană.
Din când în când, Iliuță visa cum aceasta coboară la el.
Îl lua în brațe. Îl mângâia. Îl binecuvânta. Iar Iliuță simțea că Fecioara Maria îl iubește ca Mama Maria, femeia care îl creștea.
Bunicii, Iliuță așa îi spunea: Mamă!
ADEVĂRUL
Bunica Maria nu-i spusese niciodată că nu-i e mamă. Ce rost ar fi avut? Oricum îl iubea cu o dragoste nemăsurată.
Cât a mers la școală în Crăiniceni, elevul Ilie Iacob a învățat foarte bine.
Bunica era atentă ca el să își facă întotdeauna temele…
Seara, îl punea să citească din cărțile sfinte, chiar dacă i le citise până ce aproape că le învățase pe de rost. De fiecare dată când copilul ajungea la paginile cu patimile Domnului, bătrâna plângea.
Odată, el a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi așa tare când citesc patimile Domnului?”
Multă vreme, bătrâna nu i-a zis nimic. Dar într-o bună zi, i-a mărturisit că ea nu-i este mamă și că el a rămas, de fapt, fără părinți… „De aceea plâng, i-a explicat bunica Maria, că sunt bătrână și după moartea mea vei rămâne singur și orfan pe lume. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață – a mai zis ea, decât să ajungi preot și să slujești lui Hristos”.
ALEGEREA
La 10 ani, Ilie Iacob a ajuns în grija unchiului său, Alecu, pentru că și bunica lui a plecat din această lume.
Cât a fost școlar, s-a descurcat tare greu. La liceu, fiind orfan, nu plătea taxele școlare, însă nu avea bani nici pentru haine, nici pentru excursii, nici pentru cheltuielile de zi cu zi.
Nu avea nici măcar cu ce să își cumpere manuale. Totuși, reușea să fie un elev excepțional. Cum?! În fiecare zi, după ore, cerea cărțile de la profesori. Le citea noaptea și le înapoia în ziua următoare. Așa a învățat la toate materiile.
Când a trebuit să meargă la facultate, rudele l-au îndemnat să se facă preot. Dar el își dorea să fie călugăr. Neștiind ce să aleagă, tânărul s-a rugat. S-a rugat mult, cu lacrimi. I-a cerut lui Dumnezeu să-i arate ce cale să urmeze: preoția sau călugăria?
Și, deodată, a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”
Așa că, la 20 de ani, Ilie Iacob a mers la Mănăstirea Neamț. Aici a fost primit cu drag și i s-au dat niște „ascultări”: a fost pus să lucreze ca ajutor de farmacist, să îngrijească bolnavii și biblioteca. S-a dovedit a fi foarte harnic.
A devenit monah în 9 aprilie 1936, primind un nou numele Sfântului Ioan Botezătorul.
PLECAREA
Știi unde au trăit Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ilie? În toamna anului 1936, călugărul Ioan Iacob a plecat pe urmele acestor oameni sfinți. A ajuns în Țara Sfântă, în locuri prin care, cândva, a pășit Iisus Hristos și a făcut minunile pe care le citim în Evanghelii.
Aici, a fost călugăr la mai multe mănăstiri. A fost tot infirmier și bibliotecar, dar a mai avut și alte responsabilități. Tot aici a fost făcut preot, așa cum visase – cândva – bunica lui.
A devenit și stareț al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”, de pe Valea Iordanului, aproape de locul în care S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
La schit veneau mulți pelerini din România și starețul Ioan Iacob îi primea cu inima deschisă. Îi spovedea și îi sfătuia.
Zi de zi făcea slujbe în limba română. Scria sfaturi pentru călugării români și versuri în limba română – pentru românii care vizitau acele locuri.
În plus, traducea din limba greacă în românește cărți folositoare pentru suflet.
Când vorbea și scria în limba lui, își alina dorul de țară, de Mănăstirea Neamț, de locurile copilăriei…
În România, nu se va mai întoarce niciodată.
Iar el știa acest lucru!
PRIETENII DIN PUSTIU
La un moment dat, Sfântul Ioan Iacob s-a mutat într-o peșteră din pustiul Hozeva.
Nu era o peșteră obișnuită.
Acolo, Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria, s-ar fi rugat lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică.
Iar El a ascultat-o.
A rămas în acel loc până la sfârșitul vieții.
Nu primea vizitatori.
Cu lumea comunica prin ucenicul său, Ioanichie, care stătea cu el.
În singurătate, scria în românește, traducea din greacă și era cu gândul la Dumnezeu.
Dormea puțin, pe o scândură. O piatră îi ținea loc de pernă.
Mânca și mai puțin: mai ales pesmeți, pe care-i împărțea cu păsărelele venite din pustiu la fereastra și la intrarea peșterii sale.
Timpul trecea.
Cu rugăciuni.
Cu dor de România aflată departe.
Cu multe suferințe și boli de care Sfântul Ioan Iacob nu se plângea.
Iar Dumnezeu l-a chemat la el într-o zi de miercuri, 5 august 1960.
Avea 47 de ani.
La înmormântare, în peșteră au venit, pe lângă preoți și călugări, niște musafiri cu totul și cu totul neașteptați.
Când slujba a început, au apărut multe păsări.
Erau cele cărora le dăduse zilnic să mănânce.
Veniseră să își ia rămas-bun de la ocrotitorul lor, înainte ca trupul lui să fie pus în mormântul din stâncă.
Într-altă parte a lumii, în America, un preot-călugăr care trăise cândva la Hozeva și care fusese ucenicul Sfântului Ioan Iacob, ducea dorul sfătuitorului său. Într-o noapte, i s-a arătat în vis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfânta Ana din pustiul Hozeva și mă vei vedea”, i-a spus el.
Acesta nu a mai stat pe gânduri. În vara anului 1980, s-a întors în Țara Sfântă, unde a aflat că Sfântul Ioan Iacob nu mai era în această lume. Atunci, a mers să se închine la mormânt. A urcat în peșteră. S-a rugat. A plâns. Și-a dorit să-l mai vadă o dată pe duhovnicul său, ca să-i sărute măcar veșmintele.
Când mormântul a fost deschis, un miros plăcut s-a revărsat afară. Când s-a apropiat, a văzut că trupul sfântului și îmbrăcămintea erau întregi. Iar după câteva zile, moaștele Sfântului Ioan Iacob au fost coborâte din peșteră și duse la Mănăstirea Hozeva, unde se află și acum.
Erau mii de oameni acolo, în ziua în care trupul neputrezit și bine mirositor a fost pus în raclă și așezat în biserică.
Printre ei – și o româncă. Aceasta trăia de ani buni la Ierusalim.
Fără să o vadă nimeni, femeia a luat bocancii sfântului. Voia să aibă o amintire de la el! A dus încălțările acasă, unde le-a îngrijit ca pe un lucru de mare preț. Dar într-o noapte, sfântul i s-a arătat în vis, certând-o: „Femeie, să-mi aduci bocancii înapoi!” Aceasta s-a înfricoșat și l-a ascultat.
Până azi, bocancii tociți și prăfuiți se află în picioarele Sfântul Ioan Iacob.
În pustiul Hozevei, pe lângă mulți sfinți despre care citim în cărți, există și un sfânt român: Sfântul Ioan cel Nou de la Neamț. I se mai spune: Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Ziua lui este în 5 august.
Oameni din toată lumea vin la el, i se închină, i se roagă, îi cer ajutorul.
Cândva, poate că trupul Sfântului Ioan Iacob se va întoarce acasă, la Mănăstirea Neamț, în Moldova.
De obicei, moaștele sfinților se păstrează într-o biserică aflată acolo unde ei și-au trăit ultimii ani ai vieții pământești. De aceea, oricât ne-am dori să îl avem în România, doar printr-o mare minune acest lucru s-ar putea întâmpla.
Dar Sfântul nu ne uită!
El pare că așteaptă să pornească la drum, cu bocancii săi învechiți, pe care i-a purtat zeci de ani.
Oare în ce călătorii neștiute de noi mai pleacă? Pe cine mai vizitează?
Ai simțit în suflet pace și bucurie, cât timp i-ai citit povestea?
A fost stabilit de Biserică pentru a celebra virtuțile Sfintei Fecioare Maria și pentru a reaminti de postul cu care ea însăși s-a pregătit, potrivit tradiției, pentru trecerea la cele veșnice.
Din punct de vedere istoric, postul de la începutul lui Gustar a apărut odată cu statornicirea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, după Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din anul 451.
Comunitățile creștine nu ajunau în mod unitar: în Antiohia posteau doar o zi, la praznicul Schimbării la Față a Domnului; la Constantinopol se postea patru zile înaintea sărbătorii, iar în Ierusalim, ajunarea premergătoare praznicului Adormirii dura opt zile.
Ba în unele comunități, se ținea post toată luna lui august.
Din pricina acestei neconcordanțe, Biserica a hotărât să uniformizeze aceste tradiții locale în privința duratei postului închinat momentului mutării Născătoarei de Dumnezeu din această viață, precum și a modului de ajunare.
Astfel, în anul 1166 a avut loc la Constantinopol un sinod local, condus de Patriarhul Luca Chrisoberg, unde s-a hotărât ca „postul să înceapă în ziua de 1 august și să se termine în dimineața zilei de 15 august, când începem sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului”.
Ca să lămurim problema modului de postire trebuie să facem apel la sfintele canoane și la celelalte prevederi tipiconale prezente în învățătura Bisericii.
În cartea Tipicul cel Mare şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul Mare se prevăd următoarele reguli de postire:
lunea, miercurea şi vinerea se ajunează până la Ceasul al IX-lea din zi (aprox. orele 15.00-16.00), când se consumă mâncare uscată.
Marţea şi joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta şi duminica se dezleagă la untdelemn şi vin.
Pravila Mare dă dezlegare la vin şi untdelemn şi pentru zilele de marţi şi joi.
Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmă că ajunarea de la începutul lui Gustar
„este pentru amândouă sărbătorile, cea de 6, respectiv 15 august. Prima dintre ele este pricinuitoare de lumină, iar alta, aducătoare de milostivire și solire pentru noi”.
Cărțile de învățătură prevăd, de asemenea, ca rânduială specială, de-a lungul întregului post, săvârșirea celor două Paraclise ale Maicii Domnului.
Se observă lesne o similitudine între rânduielile ajunării din postul Maicii Domnului şi al Sfintelor Paști.
Cred că la acest aspect se refereau bătrânii evlavioși când afirmau că postul Sfintei Mării este rupt din Postul Mare.
Importanța Adormirii Maicii Domnului în tradiția liturgică, dar și în evlavia populară, se dovedeşte covârșitoare.
Denumirea sărbătorii, „Paștile de vară”, rămasă din strămoși, adeverește întru totul locul celebrării sale în viața Bisericii, aceasta fiind ziua în care Fecioara Maria, izvorul vieții, se mută la Viață.
„Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău. Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre”.
„Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână”.
„Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul”.
„Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti”.
Învățătură de credință creștină ortodoxă menţionează că „sunt scutiţi de ajunare numai copiii, lăuzele, bătrânii şi bolnavii sau cei neputincioşi, precum şi cei aflaţi în situaţii speciale”.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decât despre moarte şi viaţă! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoşti decât sensul logic al afirmaţiei sau al negaţiei. Strâns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă.
Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep deîndată goana după vrăjitoare… „Polii existenţei noastre sunt naşterea şi moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin.
Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: „Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.
Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: „Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?
Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvântul cântării pascale: „… şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii câmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfârşind, deseori, în violenţă. Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blândeţe şi violență, între viaţă şi moarte… Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.
Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, când Iisus le vesteşte ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele. Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere până la vârsta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci „din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrân ca să poţi muri”. Ce înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?! Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se întrezăreşte nici o lumină, ci doar întunericul groazei.
Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?! Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro
Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfârşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.
Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: „Tu nu vei muri!”. Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată. Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în faţa ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă rămâne identică, până la sfârşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.
Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva?
Şi dacă tu crezi atunci când îi spui fiinţei iubite: „Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când îţi face făgăduinţa vieţii eterne?
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă”. (Ioan 5, 24)
Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.
Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca şi de moarte.
Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încredere în viitor. „Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.
Când se lumină de ziuă,
„în întâia a sâmbetelor”, „… iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”(Matei 28, 1-3).
Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.
De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pârgă învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfârşi între scândurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie şi inutilă), ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii. Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească fața ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu „Cuvânt”, a biruit pământul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat până acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimântaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvârcoli şi-ţi vor striga cu disperare: „Ţărâna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sunt cerul!”. Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.
***
Cuvânt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 51-59)
De la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
Descoperirea Crucii celei adevărate de către sfânta Elena
După mențiunile unor scriitori din perioada primară a Bisericii și după informațiile transmise de tradiția creștină locală din Ierusalim, sfânta împărăteasă Elena, (cca. 255—330 d.Hr.), mama sfântului Constantin cel Mare, primul împărat creștin al imperiului roman, a călătorit în Țara Sfântă înființând biserici și aziluri pentru săraci.
Călătoria a avut loc între anii 325 și 327, când creștinismul a devenit religie acceptată în Imperiul Roman.
În timpul acestei călătorii, sfânta Elena a găsit locul unde erau ascunse cele trei cruci folosite la răstignirea lui Iisus și a celor doi tâlhari.
Printr-un miracol s-a descoperit care era Crucea cea Adevărată.
“Următorul pas era să determine care era crucea răstignirii Mântuitorului dintre cele trei. Patriarhul Macarie, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare din cruci. Când corpul celui mort a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, acesta a înviat imediat. Văzând învierea celui mort, toţi au fost convinşi că au găsit Crucea Dătătoare de Viaţă. Cu mare bucurie, împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie au ridicat Crucea astfel încât să o vadă toţi cei de faţă.”
Descoperirea s-a făcut într-o cisternă subterană abandonată situată în imediata apropiere a Sfântului Mormânt, pe locul unde împăratul Adrian construise un templu dedicat zeiței Venus (templu pe care sfânta Elena l-a distrus).
Tot atunci, s-au găsit și piroanele și scara folosită de ostași, care a fost trimisă la Roma în anul 326.
Părți din Crucea cea Adevărată au fost trimise inițial în trei locuri: la Roma, la Constantinopol și la Ierusalim.
Acest moment al găsirii Crucii răstignirii lui Iisus Hristos este prăznuit de Biserică în fiecare an la 6 martie.
Descoperirea Adevăratei Cruci (pictură de Agnolo Gaddi circa1350–1396) – foto preluat de pe commons.wikimedia.org
Relicve ale Sfintei Cruci
În zilele noastre, multe biserici au în posesie bucăți din ceea ce tradiția pretinde că este Crucea cea Adevărată.
Autenticitatea unora din acestea nu este acceptată unanim de cei de credință ortodoxă.
Veridicitatea mărturiilor despre descoperirea Crucii este pusă sub semnul întrebării de unii creștini.
Acceptarea și credința privind această parte a tradiției care aparține perioadei primare din istoria Bisericii este, în general, acceptată fără multe semne de întrebare de Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică.
O relicvă a Adevăratei Cruci purtată în procesiune prin Piazza San Marco, Veneția. Gentile Bellini secolul al XV-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Întrunit în ședința de lucru din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a luat hotărârea de înființare a Patriarhiei Ortodoxe Române.
Procesul începuse imediat după Marea Unire din 1918.
Istoric
La finalul anului 1924, Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei a redactat o propunere potrivit căreia Mitropolia Ungrovlahiei să fie ridicată la rangul de Patriarhie.
În acest mod, Mitropolitul Primat urma să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române.
Documentul a fost semnat de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului şi de Episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei.
Propunerea a fost inclusă pe ordinea de zi a Sfântului Sinod în şedinţa din 4 februarie 1925, condusă de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.
În timpul luărilor de cuvânt, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a prezentat „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc”.
La finalul întâlnirii sinodale a luat cuvântul Mitropolitul Primat Miron, care a adresat mulţumiri tuturor celor care au pregătit înfiinţarea Patriarhiei.
Tot atunci, înaltul ierarh a exprimat dezideratul înălțării unei Catedrale Naționale, proiect concretizat în mandatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
La 12 februarie, înfiinţarea Patriarhiei Române a fost adusă în discuţia Senatului, iar la 17 februarie a fost dezbătută în Camera Deputaţilor.
Din însemnările Patriarhului Miron:
„La Senat a trecut cu aprobarea tuturor partidelor. La Cameră ceva solemn de tot. Zi rară – cum spun unii – că n-a mai fost la Cameră. Totul unanim. Toţi vorbesc pregătiţi. Ovaţii în picioare. Pe galerie unii plâng de însufleţire…”.
Legea înfiinţării Patriarhiei Române a fost promulgată apoi de Regele Ferdinand I, în data de 23 februarie 1925 și publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.
Ce prevedea legea
Legea avea 5 articole și prevedea următoarele:
Art. 1 - Scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungro-Vlahiei se ridică, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal.
Art. 2 - Actualul arhiepiscop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei, Înalt Prea Sfinţitul D. D. Dr. Miron Cristea, devine, în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii ortodoxe române.
Art. 3 - Patriarhul Bisericii ortodoxe române se va bucura de toate drepturile recunoscute de sf. canoane şi legile ţării. Un regulament special întocmit de sf. Sinod va determina mai de aproape aceste drepturi.
Art. 4 - Pe viitor, alegerea Patriarhului Bisericii ortodoxe române se va face de un colegiu electoral, compus din membrii adunării, care după legea de organizare a acestei Biserici, va alege pe arhiepiscopul şi mitropolitul Ungro-Vlahiei şi din membrii de religiune ortodoxă ai Corpurilor legiuitoare, un regulament special, întocmit de ministerul cultelor, de acord cu sf. Sinod şi aprobat de consiliul de miniştri, va determina modul după care se va săvârşi actul alegerii. Confirmarea alegerii o face, la propunerea sf. Sinod şi a guvernului, Majestatea Sa Regele, care va da apoi învestitura, potrivit datinilor ţării pentru capii Bisericii ortodoxe române.
Art. 5 - Nu vor putea fi aleşi în demnitatea de Patriarh al Bisericii ortodoxe române decât mitropoliţii şi episcopii în funcţiune ai acestei Biserici
În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.
În luna mai a anului 1925, această scrisoare irenică a fost trimisă Patriarhiei Constantinopolului prin Dragomir Demetrescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Din cauza vicisitudinilor politice, Patriarhul Constantinopolului, Constantin VI (1924-1925), a fost nevoit să se retragă din scaun şi nu a mai putut convoca Sfântul Sinod pentru a răspunde acestei scrisori.
În luna iulie a anului 1925 a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului Vasile al III-lea (1925-1929), care, luând în considerare hotărârea Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul cu nr. 1579 din 30 iulie 1925, a recunoscut ridicarea acesteia la rangul de Patriarhie.
Întronizarea ca prim Patriarh al României a Mitropolitului Miron Cristea a avut loc în data de 1 noiembrie a aceluiaşi an, 1925.
Miron Cristea, pe numele de mirean Ilie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița, județul Harghita – d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1925 – 1939. – foto (Patriarhul Miron Cristea la instalare) – preluat de pe patriarh.ro
Celebrarea unui secol de la înființare
În 2025 se împlinesc 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie și, în acest sens, Camera Deputaților a votat o lege pentru declararea anului 2025 An Centenar al Patriarhiei Române.
De asemenea, Biserica Ortodoxă Română pregătește o serie de manifestări, printre care se numără sfințirea picturii Catedralei Naționale și proclamarea canonizării unor noi sfinți români care s-au remarcat în secolele 20 și 21 prin viața lor profund creștină și jertfelnică.
Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion τριώδιον, format din cuvintele tria (τρια), trei, și odi (ώδή), odă, adică cântare în trei ode/ strofe.
Practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:
1 – Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul.
Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos cel răstignit și înviat.
2 – Triodul este și cartea de cult care cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului.
Denumirea cărții provine de la numărul odelor (cântărilor/ peasnelor) din canoanele utreniei acestei perioade.
Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih (carte) și Minei (cărți ce cuprind slujbele sfinților din fiecare lună) în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci de regulă numai din trei.
Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) și de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.
Cele trei săptămâni de dinainte de Postul Mare – care încep cu a patra duminică de dinainte de Postul mare – reprezintă săptămânile pregătitoare.
Fiecare din aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie:
În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregătește pentru postire, dar ne și introduce încet-încet în atmosfera Postului Mare.
Săptămâna care urmează Duminicii Vameșului și Fariseului este una de dezlegare la toate (nici miercurea și vinerea nu se postește în această săptămână).
Săptămâna care urmează Duminicii Fiului Risipitor este una normală – adică se postește miercurea și vinerea.
Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai se încheie această perioadă pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare.
Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creștinii și-o cer unii de la alții și și-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare.
Această vecernie este prima slujbă a Postului Mare.
În vremea respectivă hunii, prin atacurile lor, stăpâneau nordul Italiei.
Atunci Sfântul Leon a salvat oraşul, deoarece îmbrăcându-se în veşmintele sale arhiereşti şi însoţit de consulul Avienus şi de Trigeţiu, fostul prefect al Romei, s-a îndreptat spre Abuleium (nu departe de Ravena) unde s-a întâlnit cu Atila.
După ce au vorbit Atila s-a retras cu toată armata.
Acelaşi lucru l-a făcut şi la 15 iunie 455 când a ieşit întru întâmpinarea lui Genseric, regele vandalilor, rugându-l să poruncească ostaşilor să nu dea foc oraşului.
Bătrâneţea l-a împiedicat pe Sfântul Leon să ia parte la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon (451), dar scrisoarea lui dogmatică din 13 iunie 449 către patriarhul Flavian, citită în plin sinod de trimişii săi, Paschasius, Episcop din Lilibe, Lucenţiu, Episcop d’Ascoli şi Bonifaciu, preot din Roma a fost folosită de părinţii sinodali pentru a combate învăţătura ereticilor vremii respective.
Sf. Leon, Episcopul Romei a trecut la Domnul la 10 noiembrie 461 şi a fost înmormântat în Biserica Sfântul Petru din Roma.
De la el au rămas peste 100 de cuvântări la sărbătorile mai importante, precum şi 141 de epistole privitoare la credinţă şi disciplină. Mulţi necredincioşi au fost primiţi în Biserică prin învăţăturile lui.
În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.
Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol.
Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau zicând: Dă-i drumul că strigă în urma noastră.
Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!
El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor.
Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
Acest părinte al nostru Leon, pentru nespusa lui curăţie, Înţelepciune şi bunătatea vieţii, a fost hirotonit prin Duhul Sfânt episcop al Romei celei vechi.
Ducând viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu şi păstorind turma lui cu cuvioşie, a nimicit în chip desăvârşit şi bârfelile ereticilor, în vremea când s-a întrunit sfântul Sinod Ecumenic al patrulea, la Calcedon, la care au luat parte 630 de părinţi.
El a scris multe lucruri în legătură cu credinţa ortodoxă şi a înfruntat învăţăturile ereticilor, care bârfeau şi grăiau despre o singură lucrare şi o singură voinţă întru Hristos Dumnezeul nostru.
Deoarece bârfitorii aceia de Dumnezeu, împotrivindu-se adevărului, încercau să strice şi să întoarcă dogmele cele insuflate de Dumnezeu dumnezeieştilor părinţi, fericitul acesta, plecându-se la rugămintea Sinodului şi făcând multe zile post şi priveghere şi rugăciune stăruitoare către Dumnezeu insuflat fiind de Duhul cel de viaţă făcător, a alcătuit o lucrare cu privire la cele ce erau discutate atunci, susţinând cu putere, îndoita lucrare şi cele două voinţe în Hristos Dumnezeul nostru, şi a trimis-o Sinodului cu o epistolă a sa.
Preacuvioşii părinţi primind-o au fost mulţumiţi şi o socoteau ca pe un stâlp al Ortodoxiei. Sfântul Sinod, sprijinindu-se pe ea, s-a ridicat şi a stat împotriva ereticilor cu mai multã îndrăzneală, şi a biruit meşteşugirile de multe feluri ale lor.
Iar minunatul Leon trăind încă multă vreme şi strălucind ca un luminător cu faptele sale cele bune, la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Leon şi Parigoriu, care s-au nevoit în Patarele Liciei.
Dintre aceşti doi mucenici, fericitul Parigoriu cu multe feluri de chinuri fiind chinuit, a luat cununa cea nestricăcioasă a muceniciei, săvârşindu-se în Hristos.
Iar fericitul Leon, rămânând singur, nu suferea despărţirea de mucenicul Parigoriu şi fiindcă n-a câştigat şi el acea cunună a muceniciei, cu amar suspina şi se tânguia.
Ieşind afară la locul unde erau îngropate moaştele sfântului Parigoriu, lăcrima şi i se aprindea inima de dorul muceniciei.
Pentru aceasta plecând de acolo, s-a dus la locul unde se făcea adunarea închinătorilor de idoli.
Şi văzând acolo candele şi făclii, care dădeau multă lumină, le-a luat cu mâinile lui şi le-a zdrobit; şi aruncându-le la pământ, le călca cu picioarele.
Fiind prins, a fost adus la stăpânitorul cetăţii, şi fiind cercetat a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat.
Pentru aceasta a fost bătut tare cu vine de bou.
Iar nevoitorul lui Hristos suferea cu atâta bucurie ca şi când ar fi pătimit un altul, iar nu el.
Şi iarăşi fiind bătut, a fost târât cu silnicie pe marginea unei văi adânci şi prăpăstioase; şi îngăduindu-i-se şi-a făcut rugăciunea, şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Iar chinuitorii îndată luând cinstitele sale moaşte, le-au aruncat de sus în prăpastie, şi astfel s-a săvârşit mucenicia lui.
Sfântul Leon, Episcopul Romei și Sfântul Agapit, Episcopul Sinadelor; Sfântul Mucenic Parigorie Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Agapit, episcopul cetăţii Sinau, mărturisitorul şi făcătorul de minuni.
Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian şi era de fel din Capadocia, fiu de părinţi creştini.
Pe când era încă tânăr cu vârsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de monahi.
De la aceia culegând felurite bunătăţi, precum strânge albina din felurite flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului, şi şi-a topit trupul cu postul şi cu privegherea şi cu înfrânarea de la toate.
Pentru aceasta era iubit şi admirat de toţi.
El s-a arătat folositor în ascultările fraţilor mănăstirii, şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpâni ai săi.
Pentru aceasta s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor.
El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor.
Împăratul Liciniu, aflând despre el că este tare la trup, l-a luat şi fără voie l-a încorporat în oastea lui.
Dar sfântul şi acolo aflându-se, nu a părăsit nevoinţele sale pustniceşti; căci şi ostăşeştile slujbe fără zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti osteneli urma.
Iar în vremea aceea fiind chinuiţi cumplit pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori mucenici şi alţii mai mulţi, fericitul acesta Agapit a voit să fie şi el părtaş cu aceia.
Dar aceia săvârşindu-se în Hristos prin sabie, sfântul Agapit, fiind doar rănit de o suliţă, a scăpat, poate spre mântuirea mai multora fiind păzit.
După ce a murit Liciniu, şi cârmele ocârmuirii împărăţiei romanilor le-a luat marele Constantin, s-a întâmplat următorul lucru.
O slugă vrednică a împăratului a fost cuprins de un duh necurat şi chema numele sfântului Agapit.
Împăratul a adus pe sfânt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar sluga a dobândit vindecare.
Sfântul n-a cerut alt dar de la împărat, decât să fie slobozit din oştire şi să se ducã la dorita lui linişte, iar împăratul i-a împlinit dorinţa.
Şi întorcându-se sfântul la liniştea sa, episcopul cetăţii Sinau a trimis de l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot; şi nu după multă vreme, mutându-se episcopul din viaţă, sfântul Agapit, din voinţă dumnezeiască şi cu alegerea preoţilor şi a întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinau.
Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfântul a făcut şi mai mari minuni, învrednicindu-se şi de dar proorocesc.
Dar nu putem să pomenim aici proorocirile şi marile faceri de minuni ale sfântului.
Deci, bine şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de zile făcându-se, s-a odihnit în Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Piuliu, care prin sabie s-a săvârşit.
