Articole

Radu Filipescu

Radu Filipescu (mai 1986)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Radu Filipescu (n. 26 decembrie 1955, Târgu Mureș) este un fost disident anticomunist din România.

Este fiul medicului Zorel Filipescu și al Carmelitei Filipescu. Radu Filipescu este căsătorit din 1988 cu Daniela Filipescu, medic anestezist, șef de unitate pentru terapie intensivă ATI2 la Spitalul C. C. Iliescu din București. Daniela Filipescu a fost presedinte al Asociatiei Europene de Anesteziologie ( ESA) in anii 2014- 2015. Împreună au un fiu, Radu Zorel Filipescu, născut la 2 februarie 1998. Fratele său mai mare este medicul Doru Filipescu, chirurg ortoped la Spitalul Sf. Ioan din București.

Radu Filipescu a fost în perioada 1983-1989, epoca Ceaușescu, disident, opozant față de regimul dictatorial communist participând și organizând numeroase acțiuni de protest. În perioada 1983-1986 a fost deținut politic, fiind închis în închisoare pentru “propagandă împotriva orânduirii socialiste“, conf. art. 166 al. 2 Cod penal. Radu Filipescu este, din partea mamei, nepotul lui Victor Groza , frate a lui Petru Groza, lider comunist.

 

Studii și activitate profesională înainte de 1989

Radu Filipescu a absolvit în 1979 cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații din cadrul Institutului Politehnic București, apoi a lucrat la fosta întreprindere Automatică București până în anul 1983 și la IEMI București, la secția AMC din 1986 până în 1991.

 

Activitatea civică înainte de 1989

În anul 1982 Radu Filipescu s-a hotărât să organizeze demonstrații împotriva regimului comunist, pentru ca populația nemulțumită să poată schimba conducerea Ceaușescu. În acest scop, în perioada: decembrie 1982 – mai 1983, a confecționat și răspândit manifeste prin care chema lumea la demonstrații în Piața Palatului din Bucuresti. Radu Filipescu afirmă că a răspândit 10.000 de manifeste într-o singură noapte. Exista un comentariu care considera că un simplu calcul matematic demonstrează că acest lucru este imposibil. Comentariul este o speculatie răuvoitoare deoarece, după cum apare detaliată acțiunea în cartea “Jogging cu Securitatea” , Radu Filipescu a răspândit aceste manifeste împreună cu un foarte bun prieten, Negru Radu Eugen, într-o noapte plină de peripeții în blocuri din mai multe cartiere din București , manifestele fiind puse în teancuri de 20,30 de bucăți în cutiile poștale . La 7 mai 1983 a fost arestat de autoritățile vremii și apoi condamnat la 10 ani de închisoare. Fapta sa a fost încadrată la infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, conform art. 166 alin. (2) Cod penal. Pe timpul în care a fost închis, a fost nominalizat, în decembrie 1984 ca “prizonier al lunii” de către organizația Amnesty International. La 18 aprilie 1986 a fost eliberat, ca urmare a eforturilor acestei organizații, a altor organizații neguvernamentale din străinătate, cum era Liga pentru Drepturile Omului din Franța (La Ligue des Droits de l’Homme), Internationale Gesellschaft für Menschenrechte (IGFM) din Germania, “Le Pave” din Elveția precum și ale familiei și a politicienilor din țările occidentale și din Statele Unite ale Americii. Cei aproape trei ani de detenție au fost petrecuți în închisorile din Rahova, Jilava și Aiud.

Dumitru Iuga, disident și el în aceeași perioadă, a afirmat bazându-se pe propria logică, că eliberarea lui Radu Filipescu în anul 1986 nu ar fi fost posibilă decât daca Securitatea l-ar fi luat sub control. Aceasta este o speculație infirmată de acțiunile și activitatea ulterioară a lui Radu Filipescu și a tatălui sau, doctorul Zorel Filipescu. Doctorul Zorel Filipescu a fost pensionat forțat în august 1986 din funcția de șef de secție Anestezie Terapie Intensivă a Spitalului de Urgență Floreasca din București, deși doctorul Zorel Filipescu avea dreptul să mai lucreze, era Președinte al Societății de Anestezie și Terapie Intensivă din România și Vice-Președinte al Federației Mondiale a Societăților de Anesteziologie.

După eliberarea din aprilie 1986, Radu Filipescu, tatăl său Zorel Filipescu, mama sa Carmelita Filipescu au susținut eliberarea celorlalți detinuți politici rămași la închisoarea de la Aiud transmițând date despre ei către organizațiile pentru apărarea drepturilor omului din occident. Informațiile cele mai multe le-au tramsmis cu ajutorul doamnei Elisabeth Ernst (Liza) cetățean german , colaborator al organizației Amnesty International.

Erau închisi la Aiud, Rahova și Jilava, în aceea perioadă, în jur de 30 de detinuți politici dintre care: Ion Bugan (condamnat la 10 ani închisoare), Nastasescu Gheorghe (10 ani), Lițoiu Nicolae (15 ani), Dumitru Iuga (10 ani ), Manu Gheorghe (8 ani), Ilie Ion (6 ani), Costică Purcaru (7 ani ), Barabas Francisc (7 ani), Barabas Janos (6 ani), Borbely Erno (6 ani), Olteanu Carol (8 ani), Vlăsceanu Florin (6 ani), Totu Victor (7 ani), Gheorghe Magureanu (6 ani ), Gherghina Gheorghe (7 ani ), Ionel Nicolae ( 7 ani ), Iancu Marin (8 ani ). În timpul detenției, a stat în celulă și cu Dragoș Oloieru, decedat în celulă în 1987, și cu Arpad Viski, decedat în condiții suspecte după eliberare în 1986.

În anul 1987, după ce a încercat o acțiune de organizare a unui Referendum privindu-l pe Nicolae Ceaușescu, perfect legală, Radu Filipescu a fost din nou arestat, pe 12 decembrie. A fost anchetat violent dar, ca urmare a unei discuții la telefon a doctorului Filipescu cu Mihnea Berindei, neîntrerupte la timp de Securitate, a urmat o reacție de susținere foarte rapidă și puternică din partea organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului, a posturilor de radio Europa Liberă, RFI, BBC, Deutche Welle. Astfel, Radu Filipescu a fost eliberat a 2-a oară, pe 22 decembrie 1987.

În luna mai 1988 a încercat înființarea, împreună cu alți foști deținuți politici, Gheorghe Nastasescu, Filip Iulius, Iancu Marin, Carol Olteanu, Costica Purcaru, Totu Victor a sindicatului “Libertatea“, dar, din cauza presiunilor Securității, demersul nu a reușit să se extindă în rândul populației.

În martie 1989, după arestarea ziariștilor de la cotidianul “România Liberă” Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga și a linotipistului Alexandru Chivoiu, doctorul Zorel Filipescu a reușit să ia legătura cu familile lor, sa adune mai multe detalii despre arestare și să transmită în occident informații despre starea lor, printre care și o scrisoare pentru susținerea lor către Amnesty International și către Asociația Internațională a Ziariștilor, semnată – Un grup de Ziariști Români.

Ultima arestare a lui Radu Filipescu, a 3-a a urmat în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, după ce a participat împreună cu familia la demonstrațiile din 21 decembrie. A fost eliberat după câteva ore, după plecarea lui Nicolae Ceaușescu din București cu elicopterul.

 

Activitatea civică după 1989

După evenimentele din 1989, Radu Filipescu a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, ales președinte al acestuia (din 1998), membru fondator al APADOR-CH, fondator și președinte al Asociației Revoluționarilor fără Privilegii.

 

Testerul „Papagal”

Nemulțumit de soluțiile existente pentru dispozitivele de test în măsurările electrice și electronice, a adus îmbunătățiri successive unor testere și cleme de agățare, care au dus la o soluție nouă dar foarte simplă: Testerul cleme „Papagal”. Invenția a fost brevetată în România la OSIM cu nr. 462 din 28.06.91 cu titlul „Sonda pentru măsurări și conectări electrice și electronice”, și internațional, prin Patent Convention Treaty (PCT) cu nr. PCT/RO 91/00003, în Europa prin patentul: 0563234, în SUA prin patentul US no. 5457392. Invenția, premiată cu „Medalia de Aur” la Expoziția Mondială pentru Invenții Eureka 1991, Bruxelles, are ca noutate un vârf metalic direct conectat la cablul de măsură. Prin vârful în formă de țeavă trece un cârlig metalic pentru agățare, care asigură totodată accesibilitate în locuri înguste, contact metalic dublu cu rezistență electrică mică și izolare față de utilizator foarte mare, în comparație cu clema concurentă dar încă mult mai cunoscută, „Crocodil”.

Radu Filipescu este autor al încă câtorva invenții brevetate și aflate în producție la firma Parrot Invent SRL.

 

Activitate comercială

În 1992 Radu Filipescu înființează ca asociat unic firma Parrot Invent SRL, care a dezvoltat mai multe produse noi bazate pe invenții. Testerul Papagal (Parrot Clip) pentru aparate de măsură electrice este comercializat de firme din Australia, Statele Unite și Europa. Parrot Invent SRL produce și aparatul pentru derulat și tăiat folia „Cutcut“, pentru care Radu Filipescu a primit Medalia de Aur la Salonul Mondial al Invențiilor de la Geneva în anul 2014.

 

Cărți

Radu Filipescu este subiectul cărții „Es gibt Dinge, die muss man einfach tun – Der Widerstand des jungen Radu Filipescu” a autoarei germane Herma Kennel, carte publicată de editura Herder, Freiburg, Germania în septembrie 1995. Autoarea a locuit în București între anii 1982-1985 ca soție a unui diplomat vest-german, iar între 1990 și 1995 a revenit de multe ori pentru documentare. Cartea a fost tradusă din limba germană în limba română și publicată sub numele „Jogging cu Securitatea” la editura Universal Dalsi, București 1998. Cartea a fost republicată în anul 2009 la editura Polirom. În prefața cărții, poeta Ana Blandiana, care a ținut legătura cu familia Filipescu și înainte de decembrie 1989, scrie, „Dragă cetitiorule, povestea pe care o s-o citești cu uimire este în multe privințe un basm. Și asta nu pentru că nu ar fi conformă realității, ci pentru că realitatea pe care o povestește cu simplitate este una fantastică …

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Ilie Lazăr (1895 – 1976) fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică

Ilie Lazăr (1895 – 1976)

foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895, Giulești, județul Maramureș – d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu. Părinții săi au fost descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr de Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, a fost protopop al Sighetului, iar acesta descindea din șapte generații de preoți.

A studiat Academia de drept, obținând titlul de doctor în drept. A urmat mai apoi Conservatorul din Viena.

A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.

Ilie Lazăr s-a implicat de tânăr în mişcarea naţională a românilor transilvăneni, ajungând ca la 23 de ani să fie cel mai tânăr dintre delegaţii din Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, care au votat si adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

A participat la Primul război mondial, după dezertarea din armata austro-ungară, a asigurat, în toamna anului 1918, ordinea în Cernăuţi, până la intrarea armatei române. În ianuarie 1919, a participat alături de armata română la luptele pentru eliberarea oraşului Sighet, fiind un bun cunoscător al zonei şi având experienţa frontului.

S-a stabilit în Bucureşti, în 1923, dar bucurându-se de simpatia şi sprijinul ţăranilor maramureşeni, a fost ales de trei ori deputat de Maramureş: în 1928, 1932 şi în 1937. S-a pronunţat deschis împotriva regimurilor autoritare conduse de Regele Carol al II-lea şi Mareşalul Ion Antonescu, iar pentru atitudinea sa intransigentă a fost internat cu domiciliu forţat la Mănăstirea Turnu şi în lagărul de la Târgu Jiu.

O nouă etapă în viaţa lui Ilie Lazăr a început odată cu instaurarea regimului comunist.

În 1946, cu o zi înaintea alegerilor din 19 noiembrie, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni închisoare corecţională. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr.

Rearestat la mijlocul lunii iulie 1947, în urma acțiunii de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. Reținut la Ministerul de Interne a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. Condamnat la 12 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată., A fost nevoit să suporte, timp de 17 ani, chinurile, neajunsurile şi umilinţele din închisorile şi coloniile de muncă.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții - foto preluat de pe historia.ro

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții – cititi mai mult pe unitischimbam.ro – foto preluat de pe historia.ro

 

Încarcerat la Galaţi, Sighet, Ministerul de Interne, Râmnicu Sărat, Culmea şi Periprava a fost eliberat la începutul lunii mai 1964. S-a stabilit la Cluj, unde a intrat în vizorul poliţiei politice, familia Lazăr fiind încadrată cu o întreagă reţea de informatori. Rămas văduv din toamna anului 1973, beneficiind de grija părintească a fiicei sale, Ilie Lazăr era bucuros de a-şi vedea nepotul crescând, iar acest lucru a însemnat o oarecare mângâiere, în profida necazurilor pricinuite de grijile materiale cu care era nevoită să se confrunte întreaga familie.

Duşman neînduplecat al comunismului, în anii `70, pe băncile din faţa statuii lui Matei Corvin din Cluj, continua să critice abuzurile şi nedreptăţile regimului. Cu toate suferinţele îndurate, Ilie Lazăr a rămas până la moartea sa, în noiembrie 1976, fidel crezului său politic.

Momentul sosirii lui Ilie Lazăr în lagărul de la Periprava a fost relatat mult mai târziu fiicei sale de Nicolae Itul, aflat în colonie din 1959:

Într-o zi, a apărut un om înalt şi slab cu un geamantan frumos, de piele, în mână. Atunci, puţin ironic, unul dintre cei mai tineri l-a întrebat: «Dar dumneavoastră ce căutaţi la închisoare cu geamantanul acesta frumos?». «Păi, zice geamantanul acesta frumos eu nu l-am deschis atâta amar de vreme, eu cu ăsta trebuia să ajung în America, via Constantinopol». Era geamantanul în care mama a aranjat frumos şi cuviincios lenjerie şi toate lucrurile de care avea nevoie şi care a stat cu tata 12 ani într-o magazie la închisoare. Atunci tinerii i-au spus «Haidaţi să vedem ce aveţi acolo? Dar cine sunteţi?» Tata s-a prezentat, a spus sunt Ilie Lazăr, am fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, cum şi în ce împrejurări a fost arestat, mulţi dintre ei ştiau despre acest lucru. Au desfăcut geamantanul, un miros îngrozitor în geamantan, totul era putred. Şi atunci unul dintre deţinuţi, care era macedonean, spunea că la ei, în satele lor, când se însoară un flăcău, ceilalţi flăcăi îi fac lui cămaşa. Într-o noapte îi fac cămaşă. Şi s-au apucat toţi cei care aveau haine, pentru că tata era în zdrenţe şi au deşirat sau desfăcut puloverele, cămăşile, ciorapii, de undeva au făcut rost de nişte sârme şi în noaptea aceea l-au îmbrăcat pe tatăl meu din cap până în picioare”.

Din Andrea Dobeş, Ilie Lazăr. Consecvenţa unui ideal politic, Fundaţia Academia Civică, 2015, p. 269

 

 

 

 

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006), preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, județul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care – ulterior – s-a căit și s-a pocăit.

Părintele Calciu a fost un luptător anticomunist. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști (1948-1964, 1979-1984), trecând și prin reeducarea din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951), unde a făcut compromisuri, participând la reeducare. Ulterior a refuzat orice compromis cu sistemul comunist.

Eliberat din închisoarea Aiud în anul 1963 i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În urma amnistiei generale din 1964, Gheorghe Calciu a fost eliberat. A urmat Filologia și Teologia, fiind învestit cu harul preoției. Devine profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București. La marele cutremur din 4 martie 1977, o aripă a internatului Seminarului se prăbușește. Chemat de seminariști, vine în toiul nopții de acasă și este singurul profesor care, alături de câțiva elevi, lucrează cu mâinile goale toată noaptea pentru a încerca să salveze de sub dărâmături pe cei patru seminariști îngropați sub moloz.

Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București s-a opus ateismului. În Postul Sfintelor Paști, din anul 1978, ține un șir de 7 prelegeri, intitulate “Șapte cuvinte către tineri“, predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la multe facultăți din București. Ia atitudine public față de dărâmarea Bisericii Enei din București, pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme.

Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare, menite să îl descumpănească și să-i terorizeze familia. Atât predicile ținute cât și protestul față de demolarea Bisericii Enei îl aduc din nou în vizorul Securității. Este arestat în anul 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință.

Prin executarea pedepsei s-a urmărit o nouă reeducare a sa. Acest fapt a determinat un val de proteste din partea exilului românesc. În ajutorul său se ridică intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava. Ulterior a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor.

Cea mai mare perioadă a detenției a petrecut-o totuși în izolare. În timpul detenției a fost bătut, umilit și ținut nemâncat. După 5 ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia.

Părintele Gheorghe Calciu împreună cu studenții, la Radu Vodă - foto preluat de pe doxologia.ro

Părintele Gheorghe Calciu împreună cu studenții, la Radu Vodă – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Exilul

În anul 1985, se stabilește în Statele Unite, unde primește cetățenia de onoare[necesită citare]. Între sfârșitul anului 1985 și 1988 a locuit cu familia la Cleveland. Pentru a-și asigura existența sa și a familiei, a lucrat și în construcții, ca muncitor necalificat. În anul 1989 se mută cu familia la Washington DC, unde preia parohia românească „Sfânta Cruce”.

A continuat să muncească în construcții până când a reușit să-și cumpere o casă, la circa 20-30 kilometri de biserica parohială. De-a lungul păstoririi de către Sfinția Sa a parohiei Sfânta Cruce, numărul credincioșilor a crescut impresionant. Multe persoane de alte confesiuni s-au convertit la ortodoxie, pentru dragostea, harul și viața îmbunătățită pe care le avea părintele.

În SUA și-a continuat lupta în numele lui Dumnezeu și eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind autorul ideii Romfest și unul dintre fondatorii evenimentului bienal – cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni -, al cărui Comitet Internațional îl conducea.

Este primit la Casa Albă de 2 președinți – Ronald Reagan și George W. Bush.

Părintele Calciu slujea la Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Cruce” din orașul Alexandria, statul Virginia (lângă Washington D.C.). În anul 2006 a catalizat eforturile pentru întemeierea unei noi biserici pentru românii din zona Washington D.C., Biserica Sf. Andrei.

Călătorea aproape anual în România, ținând conferințe și vizitând prieteni.

Bolnav de un cancer al pancreasului și operat la Spitalul Militar din București, a fost vizitat, printre alții, de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, de Î.P.S.S. Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului și de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la acea vreme, Prea Fericitul Teoctist.

A murit în Statele Unite, în ziua de 21 noiembrie 2006. Slujba de înmormântare a fost oficiată de Episcopul Vicar Irineu Duvlea. În țară, a fost prohodit în biserica Radu Vodă (de unde fusese alungat în 1979) de însuși Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, alături de alți ierarhi și foști elevi, ajunși acum preoți. Conform dorinței sale, este înmormântat în țara, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, din județul Neamț.

 

Opera

- Șapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, București, 1996).

- Christ is calling you. A course in catacomb pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997).

- Rugăciune și lumină mistică. Eseuri și meditații religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998).

- Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii (Ed. Nemira, București, 2001).

- Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, București, 2002; reed. 2007).

- Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări (Ed. Christiana, București, 2007).

- Suferința ca binecuvântare (ediție îngrijită de ieromonah Savatie Baștovoi, Ed. Cathisma, București, 2007).

- Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase (Ed. Crigarux, Piatra Neamț, 2007).

- Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora (Ed. Christiana, București, 2007).

- Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare (Ed. Christiana, București, 2012).
- Cuvintele către tineri (Ed. Christiana, București, 2015).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

cititi mai mult despre Gheorghe Calciu-Dumitreasa si pe: gheorghecalciu.ro; ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roadevarul.rowww.fericiticeiprigoniti.net

cititi si:

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978;

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Preoția și suferința umană (cuvântul 5) – 5 aprilie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Iertarea (cuvântul 7) – 19 aprilie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Cuvânt către tinerii teologi pe tema „Creștinismul și cultura” (1978)

Elisabeta Rizea (1912 – 2003) eroină a luptei anticomuniste din România

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș – d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin.

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe cuvantul-ortodox.ro

 


Memorialul Durerii – Viteaza din Nucsoara… by medialert

 

Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.

A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș - d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin - foto: cuvantul-ortodox.ro

Elisabeta Rizea – foto: cuvantul-ortodox.ro

Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.

A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.

Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.

A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.

In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei.

“Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.

In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului”.

Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” - foto: facebook.com

Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” – foto: facebook.com

35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.

La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid“. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.

Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea si au inceput sa i se ia interviuri.

Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de staff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…

Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.

In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. “Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.

Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai - foto: cuvantul-ortodox.ro

Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai – foto: cuvantul-ortodox.ro

Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.

 

O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…

Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.

Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș - d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin - foto: facebook.com

Elisabeta Rizea – foto: facebook.com

De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.

Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.

Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.

Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.

Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!”“Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos.

M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.

Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.

Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”

 

Despre demnitate: Liga femeilor extraordinare

Numărul lor nu-l cunosc cu exactitate. Sunt multe. Numai “Haiducii Muscelului” au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare, așa cum le puteți găsi pe site-ul dedicat lor, eroinelor din Nucșoara. A fost suficient să se audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității umane, clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd. Această mediatizare binevenită, apetisantă pentru consumul unui naționalism rămas drept o moștenire damnată a regimului comunist, a făcut ca superficialitatea să pună repede stăpânire pe imaginea rezistenței anticomuniste feminine și să ne oprim doar la “Tuța Rizea”, refuzând parcă să mai aflăm mai multe.

Chiar dacă le-aș ști pe toate (ceea ce nu e cazul, din păcate), mi-ar fi greu să le enumăr aici. Pot doar spune că, de fiecare dată când mai descopăr un nume, mă opresc să meditez asupra poveștii acelei femei. Voi aminti în continuare doar cinci nume, poate voi reuși să mai adaug și altele, în timp.

Încep, inevitabil, cu Elisabeta Rizea. Povestea ei este destul de cunoscută, deși mai degrabă sunt cunoscute încă și mai bine câteva vorbe de-ale ei. Elisabeta a fost o țărancă din comuna Nucșoara, care i-a ajutat pe cei din grupul Arnăuțoiu cu alimente și informații timp de mai mulți ani. A fost arestată și a făcut 6 ani de pușcărie, între 1951 și 1956.Este extraordinar faptul că, după eliberarea din închisoare, a continuat să-i ajute pe “Haiducii Muscelului” în ciuda tuturor riscurilor. A fost bătută îngrozitor de securiști, în special de un anume căpitan Ion Cârnu, imaginea lui rămânând fixată în memoria ei, ca o rană necicatrizată. Odată cu distrugerea grupului, în 1958, a mai executat încă 6 ani de detenție (a fost condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată în urma amnistiei din 1964). Carisma Elisabetei Rizea, imortalizată în serialul Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod întreg - Viteaza din Nucșoara, a transformat-o într-o icoană. Chiar dacă, în condițiile date, au existat și alte femei, cum a fost Marina Chirca, de o solidaritate dusă la extrem față de frații Arnăuțoiu, când vine vorba despre acest grup, Elisabeta Rizea va fi probabil întotdeauna citată și amintită în primul rând. Realitatea concretă, istorică poate să n-o plaseze neapărat în prim plan, de altfel nu se poate vorbi de o ierarhie a meritelor, însămărturia ei va rămâne mereu o dovadă a demnității individuale, cu atât mai admirată cu cât oricine s-ar imagina în locul ei ar avea o mare problemă de conștiință: Eu ce-aș fi făcut?

Pentru mine, devotamentul acestor femei mă duce adeseori cu gândul la singura operă a lui Beethoven - Fidelio. Dacă Leonora este capabilă să se travestească pentru a se angaja ca temnicer la pușcăria în care este închis soțul ei, în realitatea brutală a anilor ’50 din comuna Nucșoara, libertatea era o noțiune relativă. Cine mai era liber? Cei nearestați dar asediați de trupele forțelor de represiune dislocate în regiune? Cei din munți vânați ca niște animale și ducând o viață inimaginabil de grea? Cei din pușcărie, detașați și izolați de această viață? Este un Fidelio fără happy end. Nimeni nu este salvat în final. Există un cor al suferinței, dar care nu va cânta niciodată O welche Lust… Și cu toate astea, solidaritatea unei comunități, întinsă pe o perioadă de aproape 10 ani, în care riscul de a plăti cu viața a devenit clar încă din primul an, este demnă de muzica lui Beethoven…

Și un ultim amănunt. În ciuda notorietății Elisabetei Rizea, nu se poate găsi nicăieri o fotografie a Nemesis-ului ei, acel Ion Cârnu pe care ea îl amintește de fiecare dată. [...].

Mărturia ei a fost consemnată într-o excepțională carte, a regretatei Irina Nicolau, alături de mărturia lui Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei 4 preoți din lotul Arnăuțoiu, executați pentru că au făcut ceea ce au predicat, ajutând-și aproapele. Cartea se numește: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, mai multe detalii despre diversele ei ediții de la editura Humanitas se găsesc aici împreună cu un preview. Versiunea aproape completă a interviului se găsește în scenariul realizat de Rodica Mandache pentru reprezentarea pe scena teatrului a acestei mărturii. Scenariul se găsește aici.

[...]

Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.“

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcuvantul-ortodox.ro
cititi despre Elisabeta Rizea si pe www.eroinenucsoara.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Cuvânt către tinerii teologi pe tema „Creștinismul și cultura” (1978)

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

cititi aici Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Iertarea (cuvântul 7) – 19 aprilie 1978

 

Cuvîntul suplimentar către tineri

Această predică trebuia rostită în ziua de 17 mai 1978, în Biserica Radu-Vodă, conform noului program de predici anunţat de părintele Calciu în ziua de 10 mai. Noul ciclu urma să trateze tema „Creşti­nismul şi cultura”. (N. ed.)

 

CUVÎNT CĂTRE
TINERII TEOLOGI

Cel ce iubeşte pe tată ori pe ma­mă mai mult decît pe Mine, nu es­te vrednic de Mine; cel ce iu­beşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37)

Nu intenţionam să adaug acest cuvînt supli­mentar la cele „Şapte cuvinte către tineri” rostite în Postul Mare, tînărul meu frate întru ale Teo­lo­giei, dar am fost silit la această revenire din motive interne şi externe. De aceea voi face apel în „Cuvîntul” de faţă, într-o mai mare măsură decît în cele anterioare, la simţul nostru de dreptate, de o­noare şi de curaj.

Din clipa în care m-am hotărît să atac public şi deschis problema libertăţii cultului, din clipa în care m-am decis să protestez public împotriva dă­rîmării bisericilor – şi bine am întrebuinţat pluralul! [1] – am ştiut la ce trebuie să mă aştept: la persecuţie, la teroare, la înscenare de judecată, la şantaj. Şi, în cîteva luni, am trecut prin toate acestea, cu singura deosebire că tot ceea ce s-a întîmplat a fost mai inuman şi mai josnic decît mi-am închipuit. Din clipa aceea, tot ce se leagă – din fiinţa şi din viaţa mea – de activitatea publică a devenit cu adevărat public. Pentru aceasta vă dezvălui parte din cele întîmplate, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi atunci cînd credinţa şi iubirea voastră de oameni vă vor determina să acţionaţi în sensul în care acţionez eu. Dar nu pe toate vi le voi spune, căci nu vreau să credeţi că faţa oa­menilor este numai hîdă, ci vi le voi spune doar pe cele ce justifică acest „Cuvînt”.

Două reproşuri mi s-au adus – şi total opuse – în le­gătură cu cele „Şapte cuvinte”. Pe de o parte, mi s-a repro­şat – şi cuvîntul este atît de eufemizat încît, faţă de realitate, devine aproape dulceag – că predicile mele ar fi adresate seminariştilor şi că, prin urmare, acuzaţia de ateism şi ma­te­­ria­lism ar cădea asupra profesorilor Seminarului, în mod exclusiv. Această acuzaţie este atît de fla­grant rău intenţio­nată încît ar fi însemnat o inu­tilă şi păgubitoare pierdere de vreme să mă fi o­cupat de combaterea ei.

Pe de altă parte, unii teologi mi-au reproşat că, acor­dînd prioritate tineretului laic în predicile mele, i-am negli­jat pe tinerii teologi. Aici trebuie să mă dezvinovăţesc: nu v-am neglijat, tinerii mei prieteni şi fraţi! Ştiam că voi sînteţi mai cre­din­cioşi, mai drepţi şi mai generoşi decît mine, că pre­­­­zenţa voastră numeroasă şi asiduă la predi­cile mele de la Biserica Radu-Vodă (sau de pe treptele ei, atunci cînd bi­serica mi-a fost închisă) era o dovadă că voi înşivă vă im­plicaţi în conţi­nutul „Cuvintelor” şi că eraţi, într-o largă mă­­sură, voi cei care vă rosteaţi părerile prin gura mea.
În sfîrşit, motivul intern stă în impulsul care mă îndeam­nă să critic unele probleme imediate, legate de noi, teologii.

Este vremea, fraţii mei, cînd cuvintele Mîntu­i­torului – „… dar vine ceasul cînd tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dum­ne­zeu” (Ioan 16, 2) – se adeveresc şi chiar de vin foarte actu­ale. Nu fac afirmaţii fără adresă, ci vă spun a­ceste lucruri fiindcă împotriva celor predicate de mine în numele lui Iisus, împotriva protestului meu contra dărîmării Bisericii Enei, împotriva voastră, a teologilor care aţi venit, peste toate interdicţiile, să ascultaţi adevărurile rostite cu curaj şi răspicat în Biserica Radu-Vodă, s-au ri­dicat învă­ţă­torii voştri cei mari, directorii voştri de conştiinţă şi forma­torii viitorilor preoţi ai nea­mului nostru. S-au ridicat cuprinşi de „o no­bilă mînie”, păzindu-vă cu toată străşnicia, ca nu cumva să veniţi în serile de miercuri la cele „Şapte cu­vinte”! Nu v-au păzit de ispitele lumii, de beţie, de desfrî­nare şi de alte păcate cu care lu­mea vă ademeneşte, ci v-au lăsat să vă apăraţi singuri, dar au sărit să vă oprească să ascultaţi cuvîntul lui Dumnezeu spus într-un fel nou! Au fost – vorba broşurilor de propagandă pentru lup­ta de clasă – „foarte vigilenţi”… Fiindcă v-au determinat să daţi declaraţii unii împotriva alto­ra, să-i denunţaţi – denunţîndu-vă pe voi înşivă – pe toţi cei ce s-au făcut vinovaţi de grava cri­mă de a-mi fi ascultat predicile! Splendidă acţiune duhovni­cească, prin care o instituţie teologică e transformată în una de anchetă! Aş dori să-l în­treb pe cel ce a desfăşurat an­cheta, pe părintele spiritual Moldovan, dacă şi pe atunci cînd era in­giner a luat de la muncitorii şi subalternii săi a-semenea declaraţii. Mă refer la tipul acestor de­claraţii delatoare. Dacă a luat şi atunci, înseam­nă că este pe o linie de continuitate şi că, de fapt, nu pentru Teologie se află acolo unde se află… Dacă nu, să ne explice: unde şi cînd a învăţat sistemul acesta de anchetă?!

Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: „Eu am copii de crescut” şi ca justificare morală pe: „Rectorul m-a pus să iau declaraţii”, acela are, în loc de suflet, un mecanism te­le­­ghidat. Să-şi aducă aminte acele cuvinte ale Mîntuitorului care con­stituie motto-ul acestei predici…

Cunosc înfocarea cu care preacucernicia sa luptă îm­potriva „Oastei Domnului” (o grupare ortodoxă şi de pieta­­te creştină), fiindcă a îndrăznit să pună pe melodii popu­lare şi de alt ritm anumite texte pioase. Ar fi însă bine să înţeleagă un lucru care pentru un om credincios este foarte limpede: pe măsură ce falsa ştiinţă desacra­lizează lumea, uneori chiar ajutată de anumiţi preoţi, pe aceeaşi măsură credinţa simplă extinde sacrul în toate domeniile de mani­festare umană.

Noi ştim însă că pe cît de riscant este să combaţi a­teismul oficial şi neoficial, pe atît este de comod şi de ren­tabil să ataci „Oastea Dom­nului”, chiar dacă ar avea mici nepotriviri, cînd şi aşa este obligată să-şi ţină adunările în semi­obscuritate, fiind uneori risipită cu brutalitate de către Miliţie. De fapt, nu există decît o singură so­luţie a pro­blemei: aceea de a-i aduna pe toţi mem­­brii „Oastei Dom­nului” sub acoperişul Bisericii noastre, fiindcă sînt oameni pioşi şi devotaţi, care doresc să fie reprimiţi. Numai aşa se poate solu­ţiona o problemă, iar nu cu violenţă. În proble­mele spirituale, violenţa nu soluţionează, ci com­plică. Vor­besc de aceşti oameni simpli şi cinstiţi în credinţa lor, şi ca­re vor trebui să fie reprimiţi. Căci sînt oameni care ard pen­tru credinţă şi-şi apără fiinţa lor religioasă cu o dăruire cu care nu toţi ştim şi vrem să o facem.

Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noap­tea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte di­nainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o bi­serică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la biserica din Foc­şani, atunci cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea bi­serică? Ar fi în­drăznit oare acest domn să arunce în aer bi­se­rica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să par­ticipe la dărîmarea bi­sericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărî­mat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată pre­o­ţilor dezertori de la datoria lor?

Va veni vremea – şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bi­sericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vre­­me cînd vom cunoaşte lista completă a celor care au re­fuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o ac­­ţiune barbară şi anticulturală, iar a­ceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea româneas­că. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contem­porane (isto­rice, literare, artistice), iar pronunţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate dis­truge trecutul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schi­loadă a ateismului. Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cu­vintele Mîn­tuitorului, dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru su­fletul său?” (Marcu 8, 37).

În ultimele luni am primit numeroase tele­foane de inti­midare, de la persoane care îşi as­cun­deau instinctele tero­riste, pornirile de tortu­ratori morali, după anonimatul tele­fonului. Gama ameninţărilor adresate mie, dar şi familiei me­le, se întindea de la distrugerea noastră morală şi pînă la cea fizică şi civică.

Pe măsură ce se va ivi necesitatea, voi face publice a­ceste ameninţări, ca să vedeţi toţi de cîtă „cin­ste şi omenie” dau dovadă aceşti indivizi! Unii se erijau în apărători ai re­gimului politic din ţara noastră, care ar fi fost ameninţat, chipurile, nu ştiu cum, de… predicile mele! Poate fi o min­ciună mai mare decît aceasta?! Ceea ce este însă ciudat este faptul că toţi aceşti „apărători” se stră­du­iau să mă convin­gă de faptul că regimul pe care îl apărau este un regim gata la orice abuz şi care ar putea să mă dis­trugă pe mine fără nici o vină, iar pe familia mea pentru vina că eu nu am vină! Aceasta în timp ce eu credeam că re­gimul din ţara noastră mai are în vedere anumite prin­cipii umanitare, care nu-i în­găduie asemenea a­bu­zuri…

Vă spun toate acestea oarecum în treacăt, pentru ca voi să le faceţi publice şi să înceteze o dată pentru totdeauna acest şantaj şi acest gang­sterism moral, care îmi cere su­fletul meu drept răscumpărare pentru familia mea amenin­ţată. Ca ele să devină publice, spre condamnarea unor ast­fel de atitudini şi spre sporirea demnităţii noastre umane, după cuvîntul lui Iisus: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe acoperișurile caselor” (Matei 10, 27).

Căci glasul meu nu ajunge, ci el trebuie mul­tiplicat de sutele voastre de glasuri, ca adevă­rurile de credinţă şi de omenie să ajungă la ure­chile tuturor.
Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ie­rarhilor noş­tri, fiindcă fără ierarhie Biserica ar fi ca un organism fără schelet tare. Rămînem în jurul lor şi le amintim că sînt con­ducătorii spi­rituali a cel puţin paisprezece milioane de cre­din­cioşi români şi că printre aceştia se găsesc oa­menii cei mai buni, care ştiu să unească iubirea de patrie cu univer­salitatea iubirii creştine, ca şi credinţa cu adevărata cul­tură.

Să aibă ei această conştiinţă şi vor fi apostolii lui Hris­tos pe pămînt românesc, iar noi – mărunţii lor ucenici. Da­că un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu umilinţă pe ierarhii noştri să nu în­gă­duie ca pe locul Bisericii Enei să fie construită o cîrciu­mă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, vio­lenţele şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe ca­re au călcat unii dintre voie­vozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom înceta să protestăm împotriva aces­tui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele să­­vîrşite la Foc­şani şi la Bucureşti, şi vom face publice a­ceste în­călcări. Este dreptul nostru, al tuturor, de a în­cerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar putea opri, cîtă vreme Hris­tos este cu noi? Căci ce preţ are viaţa noastră în afara lui Hristos, de vreme ce El Însuşi ne asigură că „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35)? Sau: „Voi sînteţi sarea pămîntului. […] Voi sînteţi lumina lu­mii” (Matei 5, 13-14).

În fiecare an ies de pe băncile facultăţilor mii de ingi­neri, doctori, profesori etc. şi se pierd în anonimatul masse­lor şi al profesiei lor. Dar dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel de preoţi sfin­ţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr şi de dreptate, o dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în su­­­ferinţă.

Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aş­teaptă să fie secerat pentru Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş”(Ioan 4, 35). Dar unde sînt oare vrednicii secerători? Ridicaţi-vă ochii, vă spun eu, şi veţi vedea cît de puţini sînt aceştia! Iar grîul se scutură pe cîmp, în afara împă­ră­ţiei lui Dumnezeu…

Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de in­stinctele voas­tre supraincitate de către unii din­tre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am ma­mă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!”.

Ridicaţi ochii duhului vostru spre poporul ca­re crede în voi şi pentru care nu există altă sal­vare spirituală decît Biserica!
Să fiţi secerători, să fiţi păstori!

Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului a­cestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos, Care „văzînd mulţi­mile, I s-a făcut mi­lă de ele, căci erau necăjite şi rătăcite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Se­ce­rişul este mult, dar lucrătorii sînt puţini. Ru­gaţi, deci, pe Dom­nul secerişului, ca să scoată lu­crători la secerişul Său” (Matei 9, 36-38).

Să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru seceriş, şi pentru se­­cerători!

 

[1] La data respectivă fuseseră dărîmate două biserici: una la Bucureşti, alta la Focşani. În anii următori, distrugerile şi profanările vor conti­nua. Nu avem o statistică exactă pen­tru întreaga ţară. Ştim însă că în Capitală au fost dărîmate sau „translate” 20 de biserici. Ierarhia biseri­cească nu a schi­­ţat nici un gest de protest public sau oficial! (N. ed.)

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

cititi aici Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

 

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978

 

7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978

Iată, tânărul meu prieten, că am ajuns la jumătatea drumului pe care l-am început împreună cu tine, în prima miercuri de dinaintea Postului Mare, din săptămâna numită “a brânzei”. Atunci ţi-a răsunat pentru prima dată chemarea pe care urechile tale însetate de adevăr au primit-o, iar sufletul tău dornic de absolut a urmat-o. Pe atunci eram singur, dar ştiam că glasul meu nu era vox clamantis în deserto, căci erau cuvintele lui Iisus; ştiam că vorbele prin care îţi spuneam:

„Pregăteşte calea Domnului, drepte fă cărările Lui spre inima ta!”,

vor pătrunde în urechile tale.

Şi nu m-am înşelat, căci iată câţi suntem astăzi aici ca să ne mărturisim, chiar şi numai în inima noastră, credinţa în Hristos şi dragostea unora faţă de alţii. De ce te-am numit prietenul meu şi de ce mi-am dat sufletul în inima ta, tinere? De ce am crezut în tine până la a te implica în actele mele de credinţă, până la a-mi pune viaţa pentru tine? Pentru că duhul meu a cunoscut sufletul tău, încă înainte de a-mi fi auzit tu cuvintele şi încă înainte ca eu să te fi văzut.

Îţi ştiam neliniştea şi frământarea, nefericirea şi suferinţa. Înţelesesem încă de pe atunci că răutatea ta era un scut împotriva lumii, iar bravada ta – o apărare pentru rănile tale. Pentru că tu eşti prietenul meu; ne leagă o prietenie pe care nimic şi nimeni n-o poate desfiinţa, deoarece libertatea noastră este garantată de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel Înviat, Care ne-a spus:

De acum nu vă voi mai numi slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul ei; ci vă voi numi pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).

Cine ţi-a mai mărturisit asemenea adevăruri? Din toate părţile te înconjoară o atmosferă de mister, ca un complot urzit de cei mari. O reţea selectivă nu lasă să ajungă la tine decât ceea ce aserveşte unei singure idei sau concepţii impuse. Unde este libertatea ta de opţiune şi unde este cuvântul tău? Unde este nobila libertate dată ţie de Dumnezeu, în baza căreia poţi avea satisfacţia de a răspunde în fața istoriei? Atunci de ce să mă mir că nu ştii ce este libertatea, nici cum s-o foloseşti? De ce să mă mir că nu ştii cu adevărat ce înseamnă prietenia şi iubirea, nici cui să le dai, nici cum să le păstrezi? Cine din lumea aceasta îţi este prieten adevărat, sau cine „şi-ar pune sufletul” pentru tine?

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) - 29 martie 1978 - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Din orice grupare socială ai face parte, eşti mereu exclus de la raţionamentele de bază, singurele care le justifică existenţa ca fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificări te aruncă în postura de sclav. Există o taină socială şi filosofică de la care eşti sistematic îndepărtat, oferindu-ți-se doar concluzia. Cu autoritate. Dacă eşti inapt să cunoşti calea prin care se ajunge la concluzii, de ce ai fi apt să cunoşti concluzia? Iar dacă eşti apt, atunci de ce această taină? Se teme cineva de dreapta ta judecată? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate să fie credinţa religioasă obiectul unei interdicţii?

Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus îţi oferă, prin Biserică, taina adâncă a dumnezeirii şi a prieteniei Lui. Nu mai eşti rob, ci prieten, de vreme ce ţi se dezvăluie taina lucrurilor divine. De mult eziţi să-L alegi pe Iisus ca prieten. Îţi era poate teamă de oceanul de libertate în care trebuia să te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult înainte ca tu să-I fi auzit glasul:

Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, iar roada voastră să rămână” (Ioan 15, 16).

Alegerea a fost făcută demult, fiindcă Hristos te-a iubit dintotdeauna, tinere, iar acum tu ai răspuns chemării Lui. De-acum eşti rânduit să mergi şi să aduci roade care să rămână. Să fii, pentru lumea în care trăieşti, un profet al lui Hristos. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi fiecare om să-ţi fie prieten. Să propovăduieşti prin actele tale această iubire unică şi nelimitată, care-l ridică pe om de la treapta de rob la aceea de prieten al lui Dumnezeu. Să fii profetul acestei iubiri liberatoare, care te scoate de sub orice constrângere, redându-te ţie integral, pentru că tu însuţi să te oferi lui Dumnezeu.

Cea mai înjositoare aservire a ta este aceea prin care ţi se interzice orice zbor teologic, orice încercare de a transcende imanentul şi prizonieratul lui. „Tu eşti robul voinţei mele – pare a ţi se spune – şi voinţa mea îţi interzice să crezi altceva decât ceea ce eu îţi îngădui să crezi!” De ce ţi se interzice putinţa de a părăsi spaţiul în care eşti prizonier al simţurilor şi al raţiunii tale? De ce ţi se impune ca real numai ce intră în această circumscriere, iar restul e declarat ficţiune? Şi atunci, mai ales, de ce nu ţi se îngăduie să pătrunzi cu propria ta cunoaştere în această aşa-numită ficţiune, ca s-o spulberi? Nu cumva există temerea că „ficţiunea” este mai reală decât ceea ce ţi se impune drept realitate?

Un sistem filosofic sau teologic (şi, mai ales, unul de trăire) nu poate fi desfiinţat din afara lui. Din acest punct de vedere, el rămâne o realitate inexpugnabilă pentru asediator. Fraze ca „Religia a fost creată de clasele exploatatoare” nu mai sunt astăzi în stare să stârnească nici măcar un zâmbet. Ele sunt pur şi simplu ignorate. Iar ţie, pentru că eşti tânăr, ţi se cere să iei în serios argumentaţia vreunei „Biblii hazlii” sau vreunei „Anticazanii” din „Scânteia Tineretului”, care se întemeia numai pe interdicţia de a i se răspunde! Libertatea înseamnă eliberarea de păcat şi de moarte în Hristos, iar în plan social lupta ideilor. La noi, ateismul are un curs forţat şi din ce în ce mai restrâns.

Viaţa nu stă în autoritatea de stat. Credinţa este însă în plin asalt, căci este un fapt de viaţă. Autoritarismul aserveşte, credinţa eliberează. Am citit în „Contemporanul” din 11 noiembrie 1977, sub titlul „Cu ateii despre Religie”, declaraţiile unor tineri la o anchetă făcută de reporterul revistei. Orice anchetă pe temă religioasă devine la noi sursă de nelinişte şi de teamă, deoarece a fi credincios este, pentru oficialitate, aproape o trădare. Dar tinerii de care vă vorbesc – toţi membri ai PCR – au răspuns conform cu credinţa lor, iar credinţa lor i-a făcut liberi. Vă îndemn pe voi toţi să citiţi acest articol din „Contemporanul”, organ oficios de ideologie materialistă al PCR.

Veţi vedea acolo ca tinerii anchetaţi s-au eliberat de sclavia teroarei, care ar fi putut să-i determine să-şi ascundă adevărata credinţă şi să facă declaraţii formale de ateism. Ei au biruit însă instinctul de conservare şi şi-au afirmat public şi curajos credinţa şi libertatea de opţiune pentru ea. Ei au ales deschis pe Hristos şi Biserica Lui. Erau toţi tineri ca tine, prietenul meu, şi tot ca tine de buni, de generoşi, de bravi. Erau prietenii noştri. De aceea s-au şi găsit unii dintre voi care să le scrie cuvinte de preţuire şi de încurajare, prin care voiaţi să le spuneţi că nu sunt singuri, ca toţi cei mai buni cred ca ei, iubesc ca ei, vor să se exprime liber ca ei.

Prietene, ne leagă această infinită iubire a lui Hristos, ne leagă organic credinţa în El. Şi ne leagă prietenia noastră comună, căci toţi oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere, să te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme să respingi o ideologie ateistă, care urmăreşte să-ţi anuleze sufletul ca entitate metafizică, sau măcar să ţi-l schilodească. Nu te teme să afirmi că neamul nostru este dintru începuturile lui creştin şi ortodox, că douăzeci de ani de ateism impus şi de propagandă nu-i pot opri aspiraţia spre absolut. Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos şi vei rămâne în dragostea Lui. Iată cât de sus ai ajuns, prietene, încât eşti acum prietenul lui Hristos! Pentru aceasta te iubesc, tinere; şi pentru aceasta cred în tine.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) - 29 martie 1978 - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a treia miercuri din Postul Mare, la 29 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 37-42)


 

La cel de-al patrulea cuvânt, ușa bisericii a fost închisă din dispozițiile organelor represive, astfel încât tinerii au fost nevoiți să se adune în curte iar părintele le-a vorbit din pridvor.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

 

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Preoția și suferința umană (cuvântul 5) – 5 aprilie 1978

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2)

 

7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3)

Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, un cer nou Şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea…” (II Petru 3, 13).

Mă adresez din nou ţie, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre toţi cei cărora m-aş fi putut adresa; căci tu eşti cel mai apt să asculţi cuvântul lui Hristos, tu eşti nobil şi pur, deoarece educaţia ateistă nu a reuşit încă să întunece cerul din tine. Tu încă mai priveşti în sus, tu încă mai poţi auzi chemările înalte; zborul tău spre sferele cereşti nu a putut fi zăvorât de gratiile unor concepţii arbitrare. Pentru tine aspiraţia spre cer există, materia nu te-a făcut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de şapte ori, căci şapte sunt laudele zilei către Dumnezeu, aşa cum spune Psalmistul:

De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale”.

Vom vorbi astăzi despre cer şi despre pământ. Nu te voi înfricoşa, prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfârşitului lumii. Zilnic ne stă moartea în faţă: prezenţa ei e mai sufocantă decât viaţa, mai reală decât ea, căci moartea e coşmarul nostru de fiecare clipă. Trăieşti cu moartea lângă tine, prietene, şi încă nu te-ai obişnuit cu ea, fiindcă eşti viu şi autentic, mai viu şi mai autentic decât îţi închipui tu însuţi. Un cer şi un pământ…

Îmi aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii, poetul însuşi. Ţinea mâna dreaptă ridicată, avea o față forţat inspirată şi scanda monoton, încercând să provoace auditoriului un fel de transă. Fiecare vers era secondat de un cor de copii – falsă litanie, impusă de circumstanţă: „Poţi să numeri, cerule, câte unul, câte doi, câte trei…” – şi aşa mai departe, până la zece. Era o imprecaţie, o sfidare pe care o arunca cerului. În esenţă, poezia pe care am ascultat-o voia să spună cum cerul putea să-i numere pe poet şi pe cei împreună cu el, câte unul, sau câte doi, sau câte trei, mult şi bine, dar nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu şi adept declarat al materialismului. Dar cărui „cer” s-o fi adresat el? Să fi fost „tăria” constituită din straturile succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fără noimă. Poetul, după convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l putea auzi şi chiar „număra”. Ciudat, căci nu era vorba de o personificare (devenită atât de banală pentru poezie), ci el credea cu tot dinadinsul că este auzit şi că sfidarea lui era un act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se căznea să-l diminueze şi să-l nege afirmându-l!

Tocmai despre acest cer vreau să-ţi vorbesc aici, prietenul meu. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Un cer şi un pământ, un imanent şi un transcendent, un dat material şi o aspiraţie spre desăvârşire; un spaţiu supus timpului, pe de o parte, şi o existenţă aspaţială, atemporală, pe de altă parte. De atunci şi până acum păstrăm în noi nostalgia integrării noastre în cerul lui Dumnezeu; de atunci şi până acum nu am uitat nici o clipă că acolo este centrul spre care aspiră cerul din noi. Spune-mi, tinere, cât de mult ai crezut în afirmaţia pe care ai auzit-o repetată până la obsesie în şcoală, la radio, la televizor, prin ziare, la adunările de tineret, anume că te tragi din maimuţă? Şi cât te-a onorat oare o asemenea descendență? Noam Chomsky (lingvist american, părintele gramaticii generative) spune că „oamenii cei mai stupizi învaţă să vorbească, dar cea mai inteligentă dintre maimuţe nu va ajunge niciodată să o facă”…

Şi acum, iată, un glas din cer ţi se adresează: „Tu eşti fiul Meu!” Şi, ca şi lui Iisus pe când vieţuia în lume, glasul îţi confirmă: „Te-am proslăvit şi iarăşi te voi proslăvi”. Eşti pământ şi cer, întuneric şi lumină, păcat şi har. Ştiu, prietene, că te chinuiesc interogaţiile despre sensul existenţei tale în lume şi despre rostul acestei lumi, în general. La întrebarea ta limitată, te-a putut oare satisface răspunsul gata fabricat şi impus prin autoritarism: „Cerul este o ficţiune, materia este totul; ea îţi vorbeşte prin simţurile tale interne şi externe”? Ea, materia, şi-a organizat aşadar structura şi evoluţia după nişte legi atât de complicate, înainte de a fi existat şi cel mai mic rudiment de creier, încât atunci când a apărut creierul superior al omului, singura cale prin care materia se recunoaşte pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaşte! De atunci şi până acum se zbate într-o sterilă şi jalnică sforţare de a descoperi legile pe care materia acefală şi le-a fixat într-o vreme când nu era decât întuneric şi inconştienţa!

Tu ce crezi despre acest joc al neinteligenței care anulează orice inteligenţă umană, fie ea şi colectivă? Vezi că până şi cea mai elementară logică te obligă să admiţi o inteligenţă din afara lumii? Dar eu te chem la un zbor mult mai înalt, la abandonarea ta totală, la curajul care sfidează raţiunea; te chem la Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca să cunoşti cerul infinit, cu bucuriile lui duhovniceşti, cerul pe care îl bâjbâi acum în iadul tău, în căutarea ta şi chiar în starea ta de revoltă nedeliberată. Acest cer, cu ierarhia lui divină, cu lumina divină care coboară din treaptă în treaptă, pentru a se întoarce apoi la propria-i sursă, care este Dumnezeu, nu ne numără din doi în doi sau din zece în zece. Pentru că, în fața cerului, prietene, tu nu eşti o biată piesă prinsă într-un mecanism care te zdrobeşte, ci eşti un suflet, un tot, atât de liber în actele tale, atât de demn de preţuit, încât Însuşi Dumnezeu, sub chipul celei de a două Persoane treimice, a venit în lume să Se răstignească pentru tine.

Cât de ridicolă îţi poate apărea acum sfidarea poetului care credea cu atâta tărie în cer încât simţea nevoia să asocieze imprecaţiei sale corul copiilor, ca pe un scut!

Să nu crezi, tinere, în atotputernicica materiei! Pământul este finit, materia o putem epuiza în câteva minute, prin scindări succesive, până la dispariţia ei, ajungând, dacă nu-L admitem pe Dumnezeu, la neant. Vezi bine că afirmaţiile absolute ale materialismului se sprijină pe un suport limitat. Vezi bine că atributele acordate materiei – infinită, eternă, autocreatoare – sunt noţiuni pur spirituale. A nega cerul înseamnă a nega orice existenţă care nu cade sub incidenţa simţurilor mele.

A nega spiritul înseamnă a admite că, în clipa în care mi-am închis ochii şi mi-am astupat urechile, lumea intră în inexistență. Şi acum, prietene, vreau să-ţi recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodată despre cer şi despre pământ. Este începutul Evangheliei lui Ioan:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Cum ar putea oare întunericul să încarcereze lumina, materia să înăbuşe spiritul, ateismul să anuleze credinţa în Dumnezeu, sau constrângerea să ne facă să pierdem dorul de libertate? Cerul te numără pe tine singur şi numai pe tine, pe fiecare în parte, tu, unică şi nerepetabilă fiinţă, prietene al meu, omule!

 

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în a doua miercuri a Postului Mare, la 22 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 31-36)

 


 

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

 

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

 

7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2)

Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?

Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.

Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.

Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.

Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.

Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.

Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.

Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.

Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)


 

Încă de la primul cuvânt elevii seminariști au fost puternic mișcați de predica părintelui Calciu astfel încât au vestit mai departe intenția celor 7 Cuvinte, în acest fel aflând și tinerii de la facultățile laice. Cei mai mulți dintre cei care au început să vină erau de la facultățile tehnice, mai mulți decât de la Litere sau Filosofie. De aici încolo, de la predică la predică au început să vină din ce în ce mai mulți studenți, până s-a ajuns la un auditoriu de 300-400 tineri.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Ion Gavrilă Ogoranu (1923 – 2006) luptător anticomunist din Munții Făgăraș

Ion Gavrilă Ogoranu (1923 – 2006)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

În luptă, în munți, am fost doar răniți, dar omorâți nici unul. Uciși am fost doar când am fost vânduți. O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională, care, dacă nu vom reuși să ne vindecăm, ne va ucide pe toți. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulți oameni. Unii n-au venit de frică. Și ei trebuie înțeleși. Pe alții nu-i interesează decât propriul interes. Regimurile se schimbă, profitorii nu. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și hrană, într-un ciclu etern și ale căror conștiinte nu se ridică mai sus de blidul de mâncare dinaintea nasului. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând, să gândească în locul lor.
Ion Gavrilă Ogoranu

 

Ion Gavrilă Ogoranu (n. 1 ianuarie 1923, Gura Văii, comuna Recea, județul Făgăraș; d. 1 mai 2006, comuna Sântimbru, sat Galtiu, județul Alba) a fost un celebru luptător în munți, împotriva comunismului. În memoriile sale, mărturisește că aflat în anul 1976, pe când era anchetat la Securitate, la Rahova, că în acte, localitatea sa de naștere era Iași, județul Făgăraș (așa i-a spus anchetatorul și securistul Nagy). A acționat pe versantul nordic al Munților Făgăraș. Este îngropat la 4 mai 2006 in cimitirul comunei Sântimbru – sat Galtiu, județul Alba. În 2008 a fost înființată fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

 

Biografie

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie românească cu trei copii, în Țara Făgărașului. A învățat la liceul „Radu Negru” din Făgăraș. A urmat cursurile Facultății de Agronomie din Cluj.

Ion Gavrilă-Ogoranu a făcut parte din Mișcarea Legionară din România, Frăția de Cruce Negoiul, și a fost un militant al acestei organizații.

S-a angajat ca luptător anticomunist în facultate, la Cluj. S-a încadrat cu întreaga viață deplin și pentru totdeauna în Rezistența armată anticomunistă din România, conducând șapte ani Grupul Carpatin Făgărășan. Pentru activitatea sa a fost condamnat, în contumacie, la moarte. Timp de 29 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenția directă a președintelui american, Nixon.

 

Fragmente din testamentul politic al Grupului Carpatin Făgărășean:

Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat și au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistența armată anticomunistă făgărașeană și care nu au nici mormânt, nici cruce.
Am scris pentru a lăsa mărturie ca acest colț de țară nu și-a plecat capul de bunăvoie în fața comunismului. Să se știe că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat fața României, pătată de lașități și trădări. Copiilor și nepoților să nu le fie rușine să se numească români”.

Pe potecile munților acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria si conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă, visuri,doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor sa vie.”

 

Scrieri

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. I, Editura Marineasa – Timișoara, 1993

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. II, Editura Marineasa – Timișoara, 1996

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. III împreună cu Lucia Baki Nicoară – Editura Marineasa – Timișoara, 1999; (ediția a II-a, Editura Mesagerul de Făgăraș, 2011, ISBN 973-85045-8-9)

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. IV – Editura Mesagerul de Făgăraș, 2004

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. V – La pas prin Frăția de Cruce – Editura Mișcării Legionare, 2006

- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. VI – Episcopul Ioan Suciu în fața furtunii, Editura Viața Creștină, Cluj 2006,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. VII – Rezistența anticomunistă din Munții Apuseni, Editura Marist, Baia Mare 2007,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu – Editura „M.C.”, 1999,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Amintiri din copilărie, Editura Marineasa – Timișoara, 2000,

- Ion Gavrilă Ogoranu, Anamaria Ciur, Iuda – roman, Editura Marist, Baia Mare 2008.

 

Ion Gavrilă Ogoranu în cinematografie

- Ion Gavrilă Ogoranu a devenit erou în filmul românesc (2009), Portretul luptătorului la tinerețe (1) realizat de regizorul Constantin Popescu, producătorul filmului fiind tatăl regizorului, Titi Popescu. Filmul a ieșit pe ecranele din România în luna noiembrie 2010.

- Prezențe românești la Berlinală. Producția românească din cadrul secțiunii „Forum” a stîrnit controverse, Radio Free Europe, 15 februarie 2010.

- William Totok, „Portretul luptătorului la tinerețe (Film von Constantin Popescu, 2010)”, în: Handbuch des Antisemitismus. Judenfeindschaft in Geschichte und Gegenwart, Literatur, Film, Theater und Kunst, vol. 7, [Lexiconul antisemitismului], editat de Wolfgang Benz, Editura De Gruyter Saur, Berlin / München / Boston, 2014, pp. 390–391.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Ion Gavrilă Ogoranu si pe: ogoranu.rowww.youtube.comadevarul.ro; www.marturisitorii.ro; romanialibera.roziarullumina.ro

 

(1) Portretul luptătorului la tinerețe este o dramă istorică cinematografică românească, fiind pelicula de debut a regizorului Constantin Popescu. Filmul relatează povestea grupării de rezistență anticomunistă a lui Ioan Gavrilă Ogoranu, care a activat în Munții Făgăraș în perioada de după instaurarea dictaturii comuniste în România. Filmul „Portretul luptătorului la tinerețe” este prima parte a trilogiei „Aproape liniște”, pe care regizorul Constantin Popescu are de gând să o realizeze. Celelalte două pelicule din trilogie se vor referi la activitatea Elisabetei Rizea, respectiv la activitatea fraților Petre și Toma Arnăuțoiu din Muscel.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org