Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2)
Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?
Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.
Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.
Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.
Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.
Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.
Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro
Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.
Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro
De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.
Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)
Încă de la primul cuvânt elevii seminariști au fost puternic mișcați de predica părintelui Calciu astfel încât au vestit mai departe intenția celor 7 Cuvinte, în acest fel aflând și tinerii de la facultățile laice. Cei mai mulți dintre cei care au început să vină erau de la facultățile tehnice, mai mulți decât de la Litere sau Filosofie. De aici încolo, de la predică la predică au început să vină din ce în ce mai mulți studenți, până s-a ajuns la un auditoriu de 300-400 tineri.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului.
În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu; n. 2 martie 1905, Câmpulung, Muscel, România – d. 29 aprilie 1975, București, România) a fost un poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere și politician de extremă dreaptă.
O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.
Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung – de unde, prin derivație, pseudonimul literar Gyr – fiul actorului craiovean Coco Demetrescu.
Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor la imnul neoficial al legionarilor, „Sfânta tinerețe legionară”, al imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor scrieri dedicate Mișcării Legionare.
Sfânta tinerete legionara,
Cu piept calit de fier si sufletul de crin
Iures ne-nfrânat de primavara
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Si dârz le tencuim cu sânge dac…
Garda, Capitanul
Ne preschimba-n soimi de fier
Tara, Capitanul
Si Arhanghelul din cer.
Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti,
Pentru sfânta cruce, pentru tara
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnita sa ne-nspaimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
De cadem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i draga moartea pentru Capitan!
Refren
Sfânta tinerete legionara,
Suim biserici, stam viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amara
Cântam si ne gândim la Nicadori,
Purtam în crivat si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Si-avem doar gloante pentru tradatori!
Cariera literară
A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost și, ca student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul „Liniști de schituri” 1924.
A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A conferențiat pentru propagarea ideologiei legionare precum, „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935.
A colaborat la revistele „Universul literar”, „Gândirea”, „Gândul românesc”, „Sfarmă-Piatră”, „Decembrie”, „Vremea”, „Revista mea”, „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic” , „Axa”, „Iconar”, etc. precum și la ziarele „Cuvântul”, „Buna Vestire”, „Cuvântul studențesc”. A scris și povești pentru copii semnând cu pseudonimul „Nenea Răducu”. A fost laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române.
Comandant legionar și director al teatrelor
În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul Statului Național-Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor.
În aceasta perioadă, a autorizat o trupă de actori evrei sa înființeze în Bucuresti teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioada, în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste.
Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?
Teatrul Barașeum a fost singurul teatru evreiesc din țările fasciste ale Europei.
Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascist a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.
Detenția în perioada a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Gyr a fost arestat și deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică.
Gyr a mai fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu – în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a ținut un discurs belicos în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare.
După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit.
Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de răsboiu (carte cenzurată).
În carte povestește că a trecut Nistrul, Odesa până în stepă – întorcându-se rănit de pe front acasă la soție.
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.
Citat din depoziția lui Gyr la procesul din 1945 la Tribunalului Poporului
„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o.
Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.
Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud.
Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”.
Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului:
Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc.
M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.
Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa – foto preluat de pe leviathan.ro
Cel care L-a adus pe Iisus în celulă
În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie Azi-noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului.
Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.
“Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine”
Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe
Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion, fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic. Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!
Nicolae Purcărea, fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti“
Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.
Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri.
La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat.
Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.
În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează.
Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
A revenit acasă în 1956.
Comuniştii l-au arestat din nou şi l-au condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.
Pentru versurile din „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, Radu Gyr a primit, iniţial, pedeapsa cu moartea.
“Tribunalul în numele poporului hotărăşte: făcînd aplicarea articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată prevăzută şi pedepsită de articolul 211 Cod Penal prin schimbarea calificării conform articolului 292 Cod Juridic Militar din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de articolul 209 punct 1 Cod Penal”,
scria în sentinţa judecătorească din 1959.
Poetul a făcut recurs în aprilie 1959, dar cererea a fost respinsă.
Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.
În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru.
Doi ani din pedeapsă i-a executat, purtând lanțuri grele la picioare.
Când s-a îmbolnăvit i s-a refuzat asistența medicală.
O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.
Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitatea comunista.
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ne vom întoarce într-o zi
De Radu Gyr
Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi… Şi cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi Cum vom pătrunde-ncet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâni, Toti cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi.
Ȋn zâmbetul ce va miji Şi-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem şi-n disperări, Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi.
Colaborarea la presa comunistă
După eliberarea din închisoare, a colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României).
Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, la 29 aprilie 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
„Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi”.
Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus:
„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre.
Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi.
Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.
„I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor!
Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa.
Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti.
Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi „viaţă fără pată?! „Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturaţi, noi credem mai mult!
E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”
Îşi aşterne toată opera pe hârtie
Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi.
Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.
Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga. Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredinţat următoarele mărturii şi amintiri personale:
„Perioada de detenţie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfăţişa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferinţa prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinţa puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ţinut în viaţă, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”.
Fiica poetului îşi aminteşte astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenţiei l-au lipsit, ca pe mulţi alţii, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârşită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, şot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutoraţi.
Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia aşternută pe hârtie, în speranţa că volumele sale vor vedea lumina tiparului.
Şi şi-a aşternut-o. Redactându-şi în acelaşi timp şi memoriile literare [Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Editura Ex Ponto, sub denumirea „Calendarul meu”.], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reuşit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.”
„De când îl ştiu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înţelept”.
Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţa Divinităţii, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu.
Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr îşi termină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea.
Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.
Îşi prevede sfârşitul
Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr îşi dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramidă.
Piramidă
Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent
Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoţelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4. 30 sună telefonul.
Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”.
La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa.
Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, „mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial.
Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă „sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.
(Biografie alcătuită de urmaşii marelui poet, apărută în două părţi în numerele 17 şi 18 ale revistei Atitudini.)
Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi.
Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o moşteneşte.
Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“, acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS.
Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte. Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică.
Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare.
Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“.
Despre Miscarea Legionara si detractorii de ieri si azi ai lui Radu Gyr
Radu Popa: Ştiţi ce au uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr.
Simona Popa: La procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“. Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe stradă.
Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.
Cum era Radu Gyr în familie?
Simona Popa: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte … (plânge). Era foarte fericit că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost fericirea lui.
Radu Popa: Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui. Vorbea în familie despre agitaţia politică din preajma războiului?
Despre navalirea rusilor
Ce ştiaţi dumneavoastră despre război?
Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi. Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.
Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie despre viitorul României de după 23 august?
Simona Popa: În ’44, la 23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din ţara asta pentru nimic în lume!“ Aşa că a fost închis cu „lotul ziariştilor“.
S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa?
Simona Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu, am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie pentru a-şi câştiga existenţa. În ’56, Radu Gyr a fost eliberat (Dupa doi ani a fost rearestat – nota Z.O.).
El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat. A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.
Despre Nichifor Crainic
L-ati cunoscut pe Nichifor Crainic?
Simona Popa: Sigur că da! A fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe stradă, se ţinea roiul de copii după el.
Dinu Popa: Venea dimineaţa la noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos. Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei.
Radu Popa: Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic (foto sus) şi Şerban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)
Despre moastele poetului aflate la Manastirea Petru Voda
Ce-a făcut după eliberare?
Simona Popa: După ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva. Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)
Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.
- Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierarhiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”
- Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbărbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)
Operă
Poezie
- Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)
- Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)
- Cerbul de lumină, București (1928)
- Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)
- Cununi uscate, București (1938)
- Corabia cu tufănici, București (1939)
- Poeme de răsboiu, București (1942)
- Balade, București (1943)
Conferințe
- Făuritorii unui ideal, București, 1932
- Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935
- Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936
Prefețe
- Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937
- George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937
- Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937
Alte scrieri
- Scufița roșie, 1937
- Corabia cu tufănici, 1939
- Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)
Volume publicate postum
- Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982
- Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993
- Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994
- Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996
- Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
- Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998
- Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999
- Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000
- Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000
- Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003
Traduceri
- Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.
- Jack London, Când și-aduce omul aminte…București, f.a.
Premii
- Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).
Carta 77 a fost o inițiativă civică, de disidență, din Cehoslovacia între 1977 și 1992.
Numele a fost omonim cu documentul Carta 77, redactat în ianuarie 1977. Membrii fondatori au fost: Václav Havel, Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek și Pavel Kohout. După Revoluția de catifea din 1989, mulți dintre membrii grupului au avut roluri importante în politica cehă și slovacă.
Formarea și țelurile politice
Manifestul omonim publicat în ianuarie 1977 într-un ziar vest-german fusese semnat de 243 de cetățeni cehoslovaci, care reprezentau diferite ocupații, poziții politice și religioase, dar până la mijlocul anilor 1980 ca. 1200 de oameni îl semnaseră. Motivat în parte de arestarea membrilor grupului rock Plastic People of the Universe, Carta 77 critica regimul cehoslovac pentru nerespectarea drepturilor omului și nepunerea în aplicare a unui număr de documente și tratate internaționale pe care le semnase, inclusiv Constituția Cehoslovaciei din 1960, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975 și statute ale Națiunilor Unite referitoare la drepturi politice, civile, economice și culturale.
Reacția guvernului
Reacția guvernului față de apariția documentului (în formă samizdat) a fost una dură. Presa de stat a descris manifestul ca un document antistatal, antisocialist, demagogic, abuziv. Semnatarii au fost numiți printre altele „trădători și renegați”, „servitori loiali ai imperialismului”, „politicieni falimentari” și „aventurieri internaționali”. Semnatarii au fost dați afară din serviciu, copiilor lor li s-a refuzat să urmeze învățământul superior, li s-a suspendat permisul de conducere, au fost exilați forțat, li s-a retras cetățenia, au fost arestați și băgați la pușcărie. Mulți membrii au fost șantajați să colaboreze cu poliția secretă cehoslovacă, așa-numita Státní bezpečnost.
Felul în care au fost tratați semnatarii Cartei a dat naștere unui grup de suport numit Výbor na obranu nespravedlivě stíhaných (VONS) („Comitetul pentru apărarea celor persecutați pe nedrept”). În octombrie 1979, 6 membri ai acestui grup, inclusiv Václav Havel, au fost judecați pentru subversiune, primind sentințe de până la 5 ani închisoare.
Spre sfârșitul anilor 1980, când regimurile comuniste din estul Europei erau slăbite, membrii Cartei 77 au folosit șansa de a organiza o opoziție mai clară față de regim. Cu ocazia Revoluției de catifea, membrii grupului au jucat un rol principal în negocierea transferului neviolent de la comunism spre democrație. Václav Havel a devenit Președintele Cehoslovaciei.
Când mișcarea și-a pierdut dreptul la existență, odată cu reinstaurarea democrației în Cehoslovacia, s-a autodizolvat în 1992.
În România, Paul Goma a fost unul dintre cei care s-au solidarizat în mod deschis cu Carta 77.
În ianuarie 1977 apărea la Praga unul dintre cele mai importante manifeste politice ale intelectualităţii din Europa captivă.
Membrii fondatori au fost: Václav Havel, Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek și Pavel Kohout.
Celui din urmă i-a adresat o scrisoare de solidarizare aproape imediat, scriitorul Paul Goma.
Inspirat de protestul şi acţiunea civică a cehoslovacilor de cere guvernului lor acordarea unui minim de respect pentru drepturile cetăţeneşti înscrise în Constituţie, Paul Goma a încercat să creeze un nucleu asemănător, cu program şi acţiuni practice.
Până la momentul arestării, scriitorul Paul Goma a trimis o scrisoare preşedintelui Nicolae Ceauşescu prin care-şi exprima deziluzia că valorile pentru care l-a aplaudat în august 1968, nu le mai regăsea după aproape zece ani în ţara în care trăia.
Goma s-a mai alăturat şi unui alt protest – tot o scrisoare deschisă – adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad (8 februarie 1977), iniţiatorii fiind : Adalbert Feher, Erwin Gesswein, Emilia Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu (fiu), Ana Maria Năvodaru (Goma) şi Şerban Ştefănescu.
Gestul său a fost urmat într-un timp relativ scurt de ralierea a peste 200 de semnatari. Numai zece dintre ei fiind foşti deţinuţi politici şi un singur scriitor: istoricul şi criticul literar Ion Negoiţescu (constrîns ulterior să retracteze, în urma ameninţării de către Securitate cu un proces de moravuri).
La 17 februarie 1977 intră în funcţiune dispozitivul Securităţii. El este pregătit din ziua precedentă prin tehnici de descurajare ca şedinţe de informare în instituţii, uzine, şcoli, universităţi, cazărmi, iar în ziua următoare Ceauşescu însuşi susţine o cuvîntare în care amendează sever gestul lui Goma, fără însă a-i aminti numele.
Paul Goma este supus la nenumărate şicane de la proferarea injuriilor şi a obscenităţilor până la ameninţări telefonice, apoi introducerea pazei la domiciliul său din cartierul Drumul Taberei şi interzicerea vizitelor.
O altă măsură adoptată a fost mutarea acestuia împreună cu familia în cartierul Vitan, în cealaltă parte a oraşului. În acelaşi timp este alertată reţeaua de colaboratori pentru o mai bună supraveghere.
În martie 1977, Paul Goma publică un scurt articol în revista „România literară” prin conţinutul căruia se pare că în viziunea Securităţii a depăşit cadrele unei purtări publice admise.(„Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977).
La 1 aprilie 1977, scriitorul Paul Goma este arestat, fiind acuzat de acţiuni contra securităţii statului – la fel ca şi în cazul istoricului Vlad Georgescu – alături de impunerea sa ca şef de lot avându-i în componenţă pe Nicolae Bedivan şi Vlad Drăgoescu. Primul, macedo-român suspectat de simpatii legionare, cel de-al doilea, un fost deţinut politic de la închisoarea Piteşti, trecut prin procesul reeducării.
Însuşi Paul Goma nu se găsea la prima arestare şi risca o a doua condamnare politică, după cea din 1956, în urma solidarizării publice cu insurgenţii maghiari din Ungaria.
Ancheta a fost dură,iar în urma presiunilor exercitate de intelectualii occidentali, în special grupul emigraţionist de la Paris (Dumitru Ţepeneag, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Virgil Tănase, Alain Paruit (grupaţi în Comitetul Francez de Apărare a Drepturilor Omului din Paris), Brutus Coste (în numele Asociaţiei Adevărul pentru România), postul de radio «Europa liberă», dar şi jurnalişti străini), scriitorul este pus în libertate.
La 20 noiembrie 1977 i se permite să plece cu familia la Paris, de unde a continuat mişcarea de protest.
Mai puţin spectaculos ca Paul Goma, în aceiaşi perioadă, Vlad Georgescu intră în atenţia organelor statului din epocă.
Istoricul avea un profil mult mai detaşat de disident şi mai puţin de opozant politic cu toate că regimul îi considera şi pe unul şi pe celălalt la fel de indizerabili.
Un intelectual fin cu ascendenţă nobiliară, cultivat în institutele Academiei Române – obţinuse şi un premiu („Nicolae Bălcescu”) oferit celui mai bun tânăr istoric – venit de la Muzeul relaţiilor româno-ruse în 1963, trece apoi la Institutul de Studii Sud-Est Europene, în deceniul următor, profesor de istorie la University of California, Los Angeles (1967-1968), Columbia University – New York (1973), University of Maryland și Rutgers University şi în fine, cel mai probabil viitor director al Bibliotecii Române din New York, în preajma anului 1977.
Conform istoricului Liviu Ţăranu, cercetător al CNSAS : „ în primăvara anului 1975, la reducerea schemei institutului în care lucra, Vlad Georgescu era primul pe lista disponibilizaţilor, Academia RSR îi refuză recomandarea pentru deplasări în străinătate, pentru ca în 1976, Ministerul de Interne să-i refuze eliberarea paşaportului pentru schimb cultural în Bulgaria.
La finele aceluiaşi an, este scos din secretariatul ştiinţific al Tratatului de Istoria României, pregătit de Academie, fiind reintrodus doar la intervenţia lui Cornel Burtică.
În ianuarie 1977, din planul de editare pe anul respectiv, pe motivul lipsei de hârtie de tipar, Editura Ştiinţifică elimină cartea sa Istoria gândirii politice româneşti, deşi în anul anterior obţinuse aprobarea Comitetului Central al PCR.
Urmare a acestor obstacole, cu posibilităţi de manifestare tot mai înguste, Vlad Georgescu caută să explice noul context cultural şi politic intern prin cultul personalităţii, în volumul „Politică şi istorie – cazul comuniştilor români. 1944-1977”.
Încearcă în acelaşi timp să coaguleze o grupare de intelectuali în jurul programului unei mişcări dizidente în România („Mişcarea pentru sprijinirea democraţiei”).
În martie 1977 trimite ambele texte prin intermediul ambasadorului american la Bucureşti, Harry Barnes, lui Mircea Eliade, pentru a fi publicate în Occident sub auspiciile Societăţii Academice Române”.
Autorul citat susţine că schimbarea contextului politic din România i-a netezit paşii istoricului Vlad Georgescu către disidenţă şi protest. Că după „dezgheţul cultural” din anii ’60 a urmat reorientarea partidului unic către tehnocraţii de partid şi sporirea presiunilor ideologice, intelectualii fiind consideraţi mult mai puţin de încredere.
În lunile aprilie – mai 1977 este închis la Rahova şi cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete, invocându-se faptul că în anii din urmă transmisese informaţii cu caracter secret reprezentanţilor unor puteri străine. Pentru a mări presiunea asupra sa, istoricul Vlad Georgescu este mutat o perioadă scurtă de timp şi la penitenciarul Jilava.
În urma unui puternic lobby american, acesta este eliberat în toamnă. La eliberarea sa a contat şi declaraţia sau cererea de clemenţă din partea statului român, semnată de istoric. O procedură a Securităţii de a influenţa pozitiv învinuitul.
Vlad Georgescu a revenit la Institutul de Studii Sud-Est Europene şi a continuat în acelaşi timp relaţiile pe care le avea cu reprezentanţii Ambasadei SUA la Bucureşti.
Unul dintre aceştia, consilierul cultural Thomas Simons, îl va sprijini pentru a obţine din partea autorităţilor române paşaportul pentru plecarea în SUA.
Ajuns în America, i se acordă azil politic, iar din aprilie 1982 va fi numit director al departamentului român al postului de radio „Europa Liberă” de unde va continuua să activeze ca un critic serios al regimului comunist.
Istoricul Vlad Georgescu se stinge din viaţă, la 13 noiembrie 1988, la vârsta de 51 de ani, în urma unei boli incurabile (cancer).
Contribuţii editoriale : Vlad Georgescu despre deontologia postului de radio „Europa liberă” în ultimii ani ai Războiului Rece. Secvenţă de arhivă în care apare alături de gazda emisiunii, Emil Hurezeanu.
Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș – d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin. (ro.wikipedia.org)
Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.
A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.
Elisabeta Rizea – foto: cuvantul-ortodox.ro
Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani.
Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.
A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist.
A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.
Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii.
Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.
A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.
In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei.
“Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.
In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964.
Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta.
Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului”.
Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” – foto: facebook.com
35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.
La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid“. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.
Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti.
Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea si au inceput sa i se ia interviuri.
Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de staff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…
Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.
In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. “Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.
Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai – foto: cuvantul-ortodox.ro
Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.
O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.
Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.
Elisabeta Rizea – foto: facebook.com
De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.
Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.
Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!”“Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos.
M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”
Despre demnitate: Liga femeilor extraordinare
Numărul lor nu-l cunosc cu exactitate. Sunt multe. Numai “Haiducii Muscelului” au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare, așa cum le puteți găsi pe site-ul dedicat lor, eroinelor din Nucșoara.
A fost suficient să se audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității umane, clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd.
Această mediatizare binevenită, apetisantă pentru consumul unui naționalism rămas drept o moștenire damnată a regimului comunist, a făcut ca superficialitatea să pună repede stăpânire pe imaginea rezistenței anticomuniste feminine și să ne oprim doar la “Tuța Rizea”, refuzând parcă să mai aflăm mai multe.
Chiar dacă le-aș ști pe toate (ceea ce nu e cazul, din păcate), mi-ar fi greu să le enumăr aici. Pot doar spune că, de fiecare dată când mai descopăr un nume, mă opresc să meditez asupra poveștii acelei femei. Voi aminti în continuare doar cinci nume, poate voi reuși să mai adaug și altele, în timp.
Încep, inevitabil, cu Elisabeta Rizea. Povestea ei este destul de cunoscută, deși mai degrabă sunt cunoscute încă și mai bine câteva vorbe de-ale ei.
Elisabeta a fost o țărancă din comuna Nucșoara, care i-a ajutat pe cei din grupul Arnăuțoiu cu alimente și informații timp de mai mulți ani. A fost arestată și a făcut 6 ani de pușcărie, între 1951 și 1956.
Este extraordinar faptul că, după eliberarea din închisoare, a continuat să-i ajute pe “Haiducii Muscelului” în ciuda tuturor riscurilor.
A fost bătută îngrozitor de securiști, în special de un anume căpitan Ion Cârnu, imaginea lui rămânând fixată în memoria ei, ca o rană necicatrizată. Odată cu distrugerea grupului, în 1958, a mai executat încă 6 ani de detenție (a fost condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată în urma amnistiei din 1964).
Carisma Elisabetei Rizea, imortalizată în serialul Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod întreg - Viteaza din Nucșoara, a transformat-o într-o icoană.
Chiar dacă, în condițiile date, au existat și alte femei, cum a fost Marina Chirca, de o solidaritate dusă la extrem față de frații Arnăuțoiu, când vine vorba despre acest grup, Elisabeta Rizea va fi probabil întotdeauna citată și amintită în primul rând.
Realitatea concretă, istorică poate să n-o plaseze neapărat în prim plan, de altfel nu se poate vorbi de o ierarhie a meritelor, însămărturia ei va rămâne mereu o dovadă a demnității individuale, cu atât mai admirată cu cât oricine s-ar imagina în locul ei ar avea o mare problemă de conștiință: Eu ce-aș fi făcut?
Pentru mine, devotamentul acestor femei mă duce adeseori cu gândul la singura operă a lui Beethoven - Fidelio. Dacă Leonora este capabilă să se travestească pentru a se angaja ca temnicer la pușcăria în care este închis soțul ei, în realitatea brutală a anilor ’50 din comuna Nucșoara, libertatea era o noțiune relativă.
Cine mai era liber? Cei nearestați dar asediați de trupele forțelor de represiune dislocate în regiune? Cei din munți vânați ca niște animale și ducând o viață inimaginabil de grea? Cei din pușcărie, detașați și izolați de această viață?
Este un Fidelio fără happy end. Nimeni nu este salvat în final. Există un cor al suferinței, dar care nu va cânta niciodată O welche Lust… Și cu toate astea, solidaritatea unei comunități, întinsă pe o perioadă de aproape 10 ani, în care riscul de a plăti cu viața a devenit clar încă din primul an, este demnă de muzica lui Beethoven…
Și un ultim amănunt. În ciuda notorietății Elisabetei Rizea, nu se poate găsi nicăieri o fotografie a Nemesis-ului ei, acel Ion Cârnu pe care ea îl amintește de fiecare dată. [...].
Mărturia ei a fost consemnată într-o excepțională carte, a regretatei Irina Nicolau, alături de mărturia lui Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei 4 preoți din lotul Arnăuțoiu, executați pentru că au făcut ceea ce au predicat, ajutând-și aproapele.
Cartea se numește: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, mai multe detalii despre diversele ei ediții de la editura Humanitas se găsesc aici împreună cu un preview.
Versiunea aproape completă a interviului se găsește în scenariul realizat de Rodica Mandache pentru reprezentarea pe scena teatrului a acestei mărturii. Scenariul se găsește aici.
[...]
„Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.“
Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, Bucureşti) a fost un politician român, liderul opoziţiei din România postcomunistă. Absolvent de drept şi ziarist, om de încredere al liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deţinut politic în condiţii foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.
După Revoluţia din 1989 a reîntemeiat oficial PNŢ sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi a fost preşedinte al PNŢCD-ului între 1990 şi 1995.
În această calitate, a fondat Convenţia Democrată Română, al cărei prim preşedinte a fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992.
După decesul său, Corneliu Coposu a fost înlocuit de senatorul Ioan Bărbuş.
Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914 în Bobota, comitatul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost preot român unit (greco-catolic) la Bobota, asesor consistorial şi arhidiacon, iar din 1929 protopop al districtului Şamşud, doctor în teologie, specialist în limba aramaică, prieten şi colaborator cu Iuliu Maniu. Valentin Coposu a fost trimis în timpul primului război mondial ca preot al armatei austro-ungare pe frontul din Galiţia. La 1 decembrie 1918 a reprezentat cercul Şimleu Silvaniei la Adunarea de la Alba Iulia.
Valentin Coposu a murit în anul 1941 ca preot la Coşlariu, lângă Blaj, unde se refugiase după Dictatul de la Viena.
„Bunicul meu dinspre tată se numea Grigore Coposu, era tot preot şi prieten bun de familie şi de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania… La alegerile din 1906, care s-au desfăşurat cu multă violenţă, atît candidatul Partidului Naţional Român din Transilvania, cît şi bunicul meu din partea tatălui, Grigore Coposu, au fost bătuţi straşnic de către oficialităţile maghiare”.
„Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iulian Anceanu, paroh şi protopop în Surduc, judeţul Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înnobilată, care purta cu mîndrie titlul de Ciolt, deci Anceanu de Ciolt…Străbunicul meu dinspre mamă era protopopul Gavril Vaida, care purta şi el titlul nobil de Glod, era văr primar cu Alexandru Vaida-Voievod şi făceau parte dintre fruntaşii Partidului Naţional din epoca aceea, fiind mare adept al pasivismului politic”.
La data de 15 septembrie 1919, la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la şcoala confesională română unită din Bobota, pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj doar după ce a urmat clasa ” a cincea în particular şi după ce a obţinut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a intrat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat, Universitatea din din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obţinut după 3 ani. În această perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În 1933 înfiinţează filiala Cluj a PNŢ iar în 1935 a fost ales preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi din Universitatea Cluj şi preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc.
Tinereţea
Una dintre dimensiunile fundamentale ale activităţii intelectuale şi politice ale lui Corneliu Coposu a fost legată de activitatea sa jurnalistică. El a fost un ziarist politic talentat; primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legaţi de cotidianul ţărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă; după cedarea Ardealului de Nord-Vest către Ungaria horthystă, tînărul ţărănist s-a refugiat la Bucureşti, fiind colaborator al ziarului refugiaţilor transilvăneni.
În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupţie în cadrul unui contract de armament, „Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia unor documente; potrivit declaraţiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat şi Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva «camarilei». Coposu a fost condamnat la trei luni şi o zi de închisoare. Pedeapsa a fost ispăşită în condiţii speciale: aşternut personal, îşi procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar uşa celulei nu era încuiată. În timpul detenţiei a cunoscut-o pe Ana Pauker, închisă ca ilegalistă a PCR:
Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere”. În 1945, aveau să se revadă în cadrul unei recepţii de la Palat. Ana Pauker i-a spus: «Atunci eraţi condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înţeleg că v-aţi schimbat convingerile?» Corneliu Coposu a răspuns: «Nu, mi-am schimbat regele…».
La 17 noiembrie 1937 este reformat medical, în evidenţa regimentului 33 Artilerie, pentru obezitate cu tulburări funcţionale. ”La o înălţime de 1,87, avea 130 kg, perimetrul toracic e 118 cm şi cel abdominal de 132 cm”.
Începutul carierei politice
Corneliu Coposu şi-a făcut ucenicia politică pe lîngă liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu: ”Iuliu Maniu m-a cunoscut de cînd m-am născut, Familiile erau prietene, se întîlneau cel puţin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin…Mi s-a întîmplat de multe ori ca, mergînd la Bădăcin, să întîlnesc diverse delegaţii, diverşi reprezentanţi mai mult sau mai puţin importanţi ai politicii româneşti din vremea aceea. Acolo i-am întîlnit pe Stere, pe Mihalache, pe Costăchescu de la Iaşi, pe Iunian, nu numai fruntaşii de atunci ai Partidului Naţional Ţărănesc, ci, în general fruntaşi ai vieţii sociale şi politice româneşti”.
Corneliu Coposu impreuna cu mentorul sau Iuliu Maniu (24-octombrie-1942, la căsătoria dintre Arlette Marcoviciu și Corneliu Coposu) – foto: facebook.com
După cum povestea ”Seniorul”, Iuliu Maniu l-a luat şef de cabinet de pe vremea cînd era student, în 1930, ”apoi am ajuns director de cabinet. Între 1937 şi pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu şi, aş putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărţit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfăşurată de el în perioada aceasta şi aş putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile”.
În 1945, tînărul Coposu a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, iar apoi a fost ales secretar general adjunct al PNŢ. Anterior, alături de Iuliu Maniu, Coposu a învăţat cum se conduce un partid în condiţii de cvasiilegalitate, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi a regimului autoritar al generalului Antonescu. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulţumirile, criticile şi întînirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în ţară a prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi vrea să afle motivele pentru care nu s-a întîmplat acest lucru.
Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greşeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prinţul sacrificat de liberali.>> Ţara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul şi cavalerismul dovedit. Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii guvernanţilor şi în primul rînd pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă”.
Regele Carol al II-lea în 1938 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Coposu explică în notele sale de ce lecţiile de politică şi istorie primite de la Iului Maniu l-au ajutat să înţeleagă una dintre cle mai complicate periode din istoria naţională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular şi participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Naţional Ţărănesc cu alte partide din opoziţie pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comunişti împotriva partidelor istorice, în particular împotriva Partidului Naţional Ţărănesc), fapt care i-a permis ulterior să dea informaţii inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greşite sau tendenţioase ale istoriei şi politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea război mondial, din perioada postbelică şi din cea comunistă.
Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului naţional legionar arată că Partidul Naţional Ţărănesc a fost una dintre ţintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povesteşte că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care la vremea respectivă era secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soţul îi fusese ridicat de acasă de către legionari.
După ce Maniu şi Coposu s-au dus la locuinţa lui Madgearu, iar preşedintele PNŢ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioşianu, care i-a explicat că autorităţile (nelegionare) nu ştiau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atît la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioşianu două pistoale şi cartuşe, precum şi instrucţiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii şi la Maniu: ”trageţi în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”.
Ulterior, Coposu a mers în audienţă la Horia Sima, care a pretins că nu ştie nimic despre acel caz. Seara pe la ora 18 s-a primit înştiinţarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu şi Coposu s-au deplasa de urgenţă la locul asasinatului, unde ”cel care a fost profesorul Virgil Madgearu, economistul de prestigiu european, dascălul atîtor generaţii de studenţi, strălucitul debater parlamentar, iscusitul ministru de Finanţe, emeritul ideolog democrat al României postbelice, zace întins pe spate, mînjit de sînge, cu fruntea spartă de gloanţe, purtînd pe corp urme de violenţă şi tortură”.
Virgil Madgearu (nume complet: Virgil Traian N. Madgearu; n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940, pădurea Snagov), economist român, sociolog, și politician de stânga, membru prominent și principal teoretician al Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ) foto: ro.wikipedia.org
În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieşea din alianţa cu Germania lui Hitler şi intra în alianţă cu puterile occidentale şi URSS, care a implicat partidele politice, grupuri din diplomaţie, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareşalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944. Coposu povesteşte circumstanţele în care şi motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici şi complicii lor comunişti.
În acest sens, ziarista Doina Alexandru a povestit cum pe vremea comunismului, în timp ce lucra la ”Radio Europa Liberă”, Coposu i-a trimis o scrisoare directorului acestui post, istoricul Vlad Georgescu, datorită faptului că în opinia acestuia, ”Iuliu Maniu ar fi făcut în cariera sa trei greşeli politice: restauraţia din 1930, pactul cu legionarii din 1937 şi refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la 23 august. Domnul Coposu a protestat în scrisoarea sa împotriva acestei interpretări tendenţioase venind cu precizările sale pentru stabilirea adevărului istoric”
Sub regimul comunist
După 1945, Corneliu Coposu a intrat în vizorul activiştilor comunişti, care mai întîi au dus împotriva lui un război propagandistic, apoi au contribuit la persecutarea sa de către autorităţile regimului totalitar. Astfel, după cum povestea liderul ţărănist mai tîrziu despre Silviu Brucan, ”nu-i păstrez nici o ranchiună, deşi, în calitate de redactor-şef adjunct la Scânteia, a cerut condamnarea mea la moarte în faţa Tribunalului militar”.
Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru “înaltă trădare a clasei muncitoare” şi pentru “crimă contra reformelor sociale“. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat. În cei peste 17 ani de detenţie a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul (arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, Bucureşti; penitenciarul Piteşti; penitenciarul Văcăreşti, din Bucureşti; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă Bucureşti; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, Bucureşti şi muncă forţată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcăreşti; penitenciarul Poarta Albă, Constanţa; penitenciarul Sighetul Marmaţiei; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat).
Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții – foto: historia.ro
A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din penitenciarul Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, judeţul Brăila (împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon). După cum arată Zarojanu, biograful lui Coposu, ”în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114 kg, iar la eliberare – 51”. De menţionat faptul că în timp ce Corneliu Coposu era întemniţat, soţia sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare, iar după eliberare a murit de cancer diseminat, pe 27 decembrie 1965.
În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică. După eliberarea din lunga detenţie, Corneliu Coposu a fost invitat la o întrevedere cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoştea din perioada interbelică şi care s-a scuzat ”pentru închisorile politice. <> În compensaţie, îi propune să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800 de lei pe lună (un inginer cîştiga cam 800 lei), cu condiţia să semneze o declaraţie. Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declaraţie. De asemenea, Dej i-a propus reabilitarea sa şi a lui Iuliu Maniu, la care a răspuns <>” . Între 1946 şi 1989 Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliţia politică comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are 38 de volume, circa 17.000-18.000 de file
Perioada postcomunistă
Încă din 1987, Corneliu Coposu a reuşit să înşele vigilenţa poliţiei politice, Securitatea, şi să informeze lideri politici occidentali, din familia partidelor creştin-democrate şi conservatoare europene, despre existenţa în ilegalitate în România comunistă a unui nucleu care îşi asuma misiunea de continuitate cu Partidul Naţional Ţărănesc, desfiinţat de comunişti.
Mai mult, pentru a marca afilierea la grupul partidelor creştin-democrate şi conservatoare, la Internaţionala Creştin-Democrată, PNŢ şi-a completat denumirea şi identitatea, devenind Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, nume asumat public şi deja recunoscut pe plan internaţional după schimbarea regimului politic.
Pe 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti a autorizat funcţionarea primului partid postcomunist, PNŢCD. Între 1990 şi 1995, Coposu a fost preşedintele partidului.
Corneliu Coposu a dovedit calităţi de strateg politic atunci cînd i-a convins pe liderii partidelor din opoziţie şi ai asociaţiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a preşedintelui Ion Iliescu şi a Frontului Salvării Naţionale era cea a opoziţiei unite (de unde şi deviza ”Nu putem reuşi decît împreună”). Pe 26 noiembrie 1991, s-a format coaliţia/alianţa electorală şi politică cunoscută sub numele Convenţia Democratică (mai tîrziu Convenţia Democrată din România/CDR), care cuprindea drept membrii fondatori paisprezece partide şi asociaţiii civice (PNŢCD, Partidul Naţional Liberal, Pardidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianţei Civice, Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat Creştină, Asociaţea Foştilor Deţinuţi Politici din România, Alianţa Civică, Sindicatul politic ”Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, ”România viitoare”). Primul preşedinte al Convenţiei Democratice a fost Corneliu Coposu.
În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti ceremonia înmînării acestei distincţii din partea Ambasadei Franţei la Bucureşti.
Corneliu Coposu la primirea Legiunii de Onoare – foto – cotidianul.ro
Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România. Deşi nu a beneficiat de funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniţi din întreaga ţară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenţiei Democrate la alegerile generale din 1996.
Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele.
În Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu (realizat de către sculptorul Mihai Buculei), monument aşezat faţă în faţă cu monumentul lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe. Anul 2014 a fost ”anul Corneliu Coposu”, anul centenarului naşterii celui socotit drept cel mai important om politic din perioada postcomunistă. ”Fundaţia Corneliu Coposu” (coordonată de surorile lui Corneliu Coposu – Flavia Bălescu, Rodica Coposu, precum şi de Cristian Fulger şi Ionuţ Gherasim) au organizat de-a lungul anului 2014 o serie de activităţi comemorative, precum şi publicarea ori republicarea mai multor volume: Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru ; Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu (editori), Seniorul Corneliu Coposu (volum care reuneşte texte despre Corneliu Coposu sau dedicate acestuia, semnate, în ordinea cuprinsului, de Cristian Fulger, T.C. Zarojanu, Regele Mihai, Claudiu Marcus, Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Doina Alexandru, Cardinalul Lucian, Vladimir Tismăneanu, Marin Pop, Dan Pavel, Doina Cornea, Matei Gheboianu şi Bogdan Murgescu, Ioan Stanomir, H.-R. Patapievici, Romulus Rusan, Paul Lăzărescu, Cicerone Ioaniţoiu, Liviu Hagea, Nicolae Noica, Nicolae M. Constantinescu, Răsvan Dobrescu, Mircea Popa-Zlatna, Ion-Andrei Gherasim, Marilena Rotaru, Christian Mititelu, George Arion, Simina Mezincescu, precum şi o nouă ediţie a volumului Viaţa lui Corneliu Coposu de T.C. Zarojanu); o nouă ediţie din Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru’.
Publicaţii
- Semnele timpului
- Mărturisiri: Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian
- Confesiuni: Dialoguri cu Doina Alexandru
- Dialoguri cu Vartan Arachelian
- Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui
- Retrospective asupra istoriei contemporane
- Ţara Sălajului
- Din cele trecute vremii
- Jurnal din vremuri de război
- Plânge Ardealul!…- Mărturii de epocă despre Dictatul de la Viena, Emil Boşca-Mălin, Corneliu Coposu, Constantin Hagea, Victor Papilian
- Calendarul Ardealului 1943, Constantin Hagea, Iustin Ilieşi, Corneliu Coposu
Testamentul Seniorului
În momentele de răscruce, care învederează scadențele inevitabile și rigoarea fără excepții a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schița intenții sau dorințe care să supraviețuiască dispariției lor.
Neavând nici o avere sunt scutit de obligația de a da destinație unor “bunuri”. Tot ce am, aproape nimic, rămâne la dispoziția surorilor mele dragi, Flavia Bălescu și Rodica Coposu, care vor ști cui și cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparținut.
Îmi reproșez că sub presiunea continuă a evenimentelor și obligațiilor, nu am reușit să exhum osemintele tatălui meu de la Coșlar și să le reînhumez lângă mama, la București. Deasemenea nu am reușit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota, unde odihnesc strămoșii familiei. Sper că surorile mele vor reuși să facă față acestei pioase obligații.
Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din București.
Conducerea Partidului Național Țărănesc trece sub jurisdicția lui Ion Diaconescu, primul vicepreședinte. Nădăjduiesc sincer ca toți prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească și să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu și al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-și valorifice veleitățile.
Generația veche, din care fac și eu parte, și-a făcut cu prisosință datoria. Ultima ei obligație este, ca prin seninătate și înțelepciune, să predea ștafeta generațiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operațiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni.
Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ. Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate (Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut.
Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.
Am încredere în viitorul României.
Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice.
Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.
24/25/VII 1994
Corneliu Coposu
* * *
Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:
Recunoștiința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc.
Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport moral, care n-au precupețit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă și fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi și Rodi.
Afecțiune deplină și prețuire pentru prietenul bun de bucurii și necazuri Nelu Diaconescu. Îi urez norocul și prestigiul cu care îl îndreptățesc calitățile și onestitatea lui.
Printre cei mai apropiați, mai sinceri și mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut plin de afecțiune și sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate momentele grele, omul de temei pe care te poți sprijini.
Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mișu Barcan, prieten sincer și devotat care mi-a făcut infinite servicii.
Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele împrejurări. Ajutorul lui este de neprețuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparațiile capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoștiință.
Nu pot să nu menționez devotamentul sincer, corectitudinea și loialitatea celor de la secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere și afecțiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor recunoștiință.
Desigur că prietenia, aprecierea și simpatia mea se îndreaptă către zeci și sute de persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr.
Leg mari speranțe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuț Muntean, Ionuț Gherasim. Le prevăd un viitor bun.
Simpatia mea pentru tânăra generație de parlamentari, a căror promovare a fost benefică pentru Partid: Lepșa, Mureșan, Dunca, Ionescu, Opriș și ceilalți. Multă încredere în rodajul și afirmarea supleanților noștri.
Cred că forțele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formației noastre. Mă gândesc la Emil Constantinescu, George Șerban, Laurențiu Ulici, Doctor Nae Constantinescu, Romulus Rusan.
Corneliu Coposu
EPILOG
S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.
Câteva concluzii finale:
Cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate.
Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe, materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaționala Creștin-Democrată (1987) într-o epocă de cumplită persecuție și supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desființat în iulie 1947 (în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache , peste un hău de patruzeci și cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice); prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut prețuirea și ajutorul moral și material al acestora.
Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizațiile noastre speciale (de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite. În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării.
Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că nu mi-am etalat, dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism.
Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului( înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor încriminați. Anume: oamenii (sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive.
Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!“)
Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat.
Cu credința în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte
Iertare, martiri ai noștri!
Pentru că am tranzacționat principii, pentru compromisurile compromițătoare,
iertare!
Pentru că cerșim pe la toate ușile un loc în Parlament,
iertare!
Pentru că ne luptăm fratricid,
iertare!
Pentru că ne-am abătut de la drumul vostru,
iertare!
Pentru că vă invocăm prea adesea numele, martiriul și curajul întru pământești țeluri,
iertare!
Pentru neputința și nepriceperea noastră,
iertare!
Pentru orbirea și sângele nostru prea devreme bătrân,
iertare!
Pentru că nu auzim tânguirea Țării,
iertare!
Pentru că nu suntem glasul Poporului,
iertare!
Pentru că nu mai știm calea cea dreaptă,
iertare!
Pentru că vă ucidem a doua oară, călcându-vă în picioare idealurile,
iertare!
Pentru că lăsăm partidul să moară,
iertare!
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pentru urechile tale, care n-au auzit decât despre moarte şi viaţă! Tu, tânărul meu prieten, nu cunoşti decât sensul logic al afirmaţiei sau al negaţiei. Strâns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii conţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe trebuie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limitată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un răvaş în plăcintă.
Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminări” care i-au pus în posesia adevărului absolut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin grosolană! Numai că fiecare nouă eroare îţi este impusă cu obligaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a primi în mod critic un adevăr ideologic este o „erezie” periculoasă. Oficianţii ateismului încep deîndată goana după vrăjitoare… „Polii existenţei noastre sunt naşterea şi moartea”, afirmă orice concepţie materialistă. Tu, omule, eşti sortit să te naşti şi să mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin.
Tu urmezi legea necesităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiinţă de pe pământ, căci nici plantele, nici animalele nu au conştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că trăieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra perspectivă a morţii. Dacă timpul nostru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a înmulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civilizaţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bântuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se arată la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: „Opriţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.
Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu există decât viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică interdicţie: „Este oprit să crezi în înviere!”. Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci când ţi L-a luat pe Iisus cel Înviat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci când te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spirituală ţi s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creştine au fost mânjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violențelor verbale?
Altădată, de sărbători, oamenii căutau să trăiască timpul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale timpului; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oamenii, după cuvântul cântării pascale: „… şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru înviere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii câmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfârşind, deseori, în violenţă. Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin faptul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă singur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blândeţe şi violență, între viaţă şi moarte… Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să renunţi la prejudecăţile materialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cultivat încă din pruncie, dându-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateismul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenta, laşitatea şi orgoliul. Şi, astfel purificat, să te îndrepţi spre marele praznic al Învierii.
Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, că prin transformarea unuia toată lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, când Iisus le vesteşte ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mistică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre înviere. Dacă învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele. Căci privind lucrurile fără credinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere până la vârsta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci „din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrân ca să poţi muri”. Ce înseamnă acest scurt interval faţă de veşnicia morţii?! Să venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o piatră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lovită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se întrezăreşte nici o lumină, ci doar întunericul groazei.
Viaţa ni se înfăţişează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scăpa acelei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul conştiinţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?! Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro
Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai secolului nostru, care nu numai că au făcut din materie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dumnezeul cel adevărat, toţi aceştia, tânărul meu prieten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impozante, ataşându-se cu o dragoste jalnică de rămăşiţele lor pământeşti, încercând astfel o tragică substituire a aspiraţiilor către veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfârşeşte într-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groaza suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decât o inutilă şi insuportabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a salvat nici măcar acest ultim act de solidaritate umană care este moartea.
Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care îl simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: „Tu nu vei muri!”. Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un moment de soare dogoritor, revărsându-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel Întrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mântuiască. Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârşirea divină liberă de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Iisus Se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată. Atât de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce vedea, în faptul că iubirea desăvârşită stătea în faţa ei întrupată, încât a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea situaţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă rămâne identică, până la sfârşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiţi-vă, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.
Ce dovadă mai mare decât aceasta ne-ar putea da cineva?
Şi dacă tu crezi atunci când îi spui fiinţei iubite: „Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci când îţi face făgăduinţa vieţii eterne?
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă”. (Ioan 5, 24)
Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tânărul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din conştiinţa ta tânăra un loc de exersare a violențelor lor doctrinare, pentru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele înguste ale ateismului, credinţa ta este o realitate care-i sperie mai mult decât orice.
Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se menţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc despre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru că moartea te obliga să te gândeşti la Dumnezeu, la viaţa pe care o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de libertatea ta spirituală, tot atât de mult ca şi de moarte.
Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a învinge. Căci fără înviere, atât moartea cât şi viaţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanţia învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glorioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitaţie la încredere în viitor. „Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fiindcă au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem îndoi de adevărul spuselor lor.
Când se lumină de ziuă,
„în întâia a sâmbetelor”, „… iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”(Matei 28, 1-3).
Acesta este măreţul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva nesperată a obşteştii învieri.
De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pârgă învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfârşi între scândurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie şi inutilă), ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii. Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească fața ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu „Cuvânt”, a biruit pământul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat până acum sufletul tău divin: „Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimântaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvârcoli şi-ţi vor striga cu disperare: „Ţărâna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sunt cerul!”. Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri. Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.
***
Cuvânt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 aprilie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoarece directorul V. Micle a încuiat biserica și pe elevi în dormitoare, pentru a împiedica rostirea predicii.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 51-59)
De la al cincilea cuvânt, autoritățile comuniste au închis și porțile bisericii, nu doar biserica, ca să nu mai vină studenții din afară. Cu toate acestea, tinerii au sărit gardul iar cei din Seminar au ieșit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiați în dormitoare de directorul Seminarului.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti.
A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova.
În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.
Iov Volănescu (1903 – 1976) -foto preluat de pe ziarullumina.ro
Fire mistică, Volănescu îşi dorea să contribuie la reformarea ţării din perspectivă creştină, aşa cum se clama în deviza organizaţiei legionare.
În 1938 este arestat, dar eliberat după 45 de zile, pentru culpa de a fi organizat o aşa-zisă şedinţă de cuib.
În timpul guvernării legionare, Volănescu ajunge şef al plasei Drăgăneşti-Prahova, unde activează, despre care documentele Securităţii sunt lapidare.
La rebeliune i se ordonă să participe, însă intervenţia autorităţilor militare germane preîntâmpină escaladarea conflictului în oraşul Ploieşti.
Fie şi din cauza participării sale modice, prin Sentinţa nr. 773 din 11 iunie 1941 a Tribunalului Militar Bucureşti, este condamnat la 4 ani detenţie grea, pentru infracţiunea de „complicitate la crimă de răzvrătire”.
Este purtat prin închisorile de la Ploieşti (aprilie 1941), Deva (octombrie 1941), Alba Iulia (ianuarie 1942) şi Aiud.
Aici cunoaşte grupul misticilor care se coagulaseră în jurul foştilor legionari Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie şi alţii.
Ion Volănescu înţelege eşecul luptei politice şi abordează o vieţuire creştină, dezbrăcată de orice ideologie.
La percheziţia din celulă i se confiscă „o cruciuliţă cu cap de Christ sculptat” şi şapte mărţişoare de os, cu iniţialele copiilor, confecţionate de el, dar considerate materiale legionare.
La 30 mai 1944 este eliberat din Aiud. Este tot mai convins că trebuie să intre în viaţa monahicească, lăsând în urmă toate cele săvârşite până acum.
După ce divorţează de comun acord cu soţia, la 1 septembrie 1944 se închinoviază la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău.
La 20 ianuarie 1945 primeşte tunderea în monahism cu numele de Iov.
(…)
La 12 octombrie 1952, în timp ce se afla într-o vizită duhovnicească la Schitul Afteia, părintele Iov a fost arestat de Securitate.
A fost anchetat în condiţii dure, cu mai multe interogatorii pe zi, în privinţa trecutului său politic, în cele mai mici detalii şi mai ales despre perioada în care a vieţuit ca monah.
Pentru a-l incrimina, Securitatea a considerat că vieţuirea în monahism a părintelui Iov este o continuare a activităţii politice, legionare („pentru a-şi ascunde trecutul în Mişcarea Legionară, s-a mutat în mai multe mănăstiri”).
În urma anchetei, prin Decizia MAI nr. 510 din 1953 a fost trimis în colonie de muncă pe o perioadă de 60 de luni. A cunoscut Centrul de Triere Bucureşti şi Capu Midia (martie 1953).
În colonia de la Canal, părintele Volănescu a fost declarat „inapt pentru muncă”, cu diagnosticul „distrofie de grad II cu edeme la membrele inferioare, reumatism”.
Este mutat în colonia de la Oneşti (septembrie 1953), unde câteva luni mai târziu trece printr-o anchetă a comisiei MAI de triere.
Considerat periculos, se recomandă reanchetarea lui.
În noiembrie 1954 este mutat la Arad şi trimis în ancheta Securităţii. Se reiau toate acuzaţiile din 1952, apoi se propune trimiterea lui în justiţie.
Prin Sentinţa nr. 25 din 14 ianuarie 1955 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov este condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”.
Altfel spus, „sub regimul burghezo-moşieresc a dus activitate duşmănoasă împotriva clasei muncitoare”.
A trecut prin închisorile de la Timişoara (iulie 1954), Jilava şi Gherla (mai 1955).
Acţiunile provocatoare la adresa părintelui Iov se precipită, culminând cu arestarea lui la 22 aprilie 1959, împreună cu ucenicul său, Irineu Lupei.
Este lipit grupului de monahii de la Mănăstirea Gai, maicile Patricia Codău şi Maria Izdrăilă. Este anchetat în condiţii dure, sub acuzaţia de activitate legionară în Mănăstirea Bodrog.
În fapt, era o insinuare a Securităţii asupra activităţii duhovniceşti depuse de părintele Iov.
În această perioadă de încercări nu abdică de la crezul său monahal.
Relevante în acest sens sunt notele informative date de sursa Securităţii, care s-a aflat în aceeaşi celulă cu părintele Iov.
În celulă, părintele Iov ar fi spus că „un regim care este lipsit de religie şi credinţă nu poate rezista şi nu se poate consolida. […] Regimul actual duce o campanie pentru distrugerea religiei şi arestează pe cei mai buni preoţi, pe care îi condamnă la câte 15-20 de ani, căutând astfel să abată poporul de la credinţă”.
(…)
A urmat condamnarea. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.
A cunoscut închisorile de la Timişoara (septembrie 1959), Arad (octombrie 1959 şi 1960) şi Aiud (februarie 1960).
La Aiud a refuzat să se înregimenteze în „munca cultural-educativă”, adică reeducarea coordonată de colonelul Gheorghe Crăciun.
Pentru atitudini religioase („a cântat în cameră cântece bisericeşti”), în nenumărate rânduri părintele Iov a cunoscut izolatorul.
La 28 iulie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. A fost reabilitat canonic şi la 1 octombrie 1964 numit slujitor la Parohia Agrişul Mic, judeţul Arad.
Aici a reuşit să-i mobilizeze pe credincioşi să renoveze biserica parohială, cu pictură şi mobilier, apoi să finalizeze bisericile din localităţile împrejmuitoare, Botfei şi Comăneşti.
Prin predică îi chema pe credincioşi să frecventeze biserica, iar copiilor le oferea cadouri, pentru a-i convinge să vină la orele de catehizare.
În această perioadă, părintele Iov a trimis scrisori către Radioteleviziunea Română, prin care spunea că „Biserica este constrânsă în activitatea ei”, că „poporului român îi este siluită conştiinţa”, cerând emisiuni religioase.
Din aceste motive, părintele Iov cunoaşte mai multe percheziţii şi avertizări de la Securitate.
Pentru a-i diminua activitatea misionară, autorităţile comuniste îl demit din postul de preot.
Se găseşte soluţia trimiterii lui ca duhovnic la azilul de călugări de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte.
Aici, îşi continuă activitatea duhovnicească, dar şi pe cea protestatară, considerând că presa, radioul şi televiziunea reprezintă mijloace de contaminare ateistă, având ca ţintă mai ales tineretul.
Trimite diverse scrisori de protest la „Contemporanul” şi „Scânteia”, prin care, potrivit Securităţii, „defăimează programul PCR, pe care îl caracterizează ca pe o fenomenală combinaţie haotică de idei absurde”.
Din aceste motive, la 12 septembrie 1975 este arestat de Securitate.
Este acuzat de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.
În timpul anchetei este reluat trecutul părintelui Iov, desigur cel din monahism fiind văzut în cheie ideologică.
Prin Sentinţa nr. 773 din 26 august 1975 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Iov este condamnat la 6 ani de închisoare corecţională.
Cunoaşte închisoarea de la Mărgineni (16 octombrie 1975), apoi este internat în Spitalul nr. 9 din Bucureşti (27 octombrie 1975). La 19 ianuarie 1976, părintele Iov trece la cele veşnice, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular din comuna Jilava.
Se pare că decesul a fost provocat printr-o împuşcare în ceafă.
Liviu Corneliu Babeș (n. 10 septembrie 1942, Brașov – d. 2 martie 1989, Brașov) a fost un electrician la Trustul de Prefabricate și un pictor amator talentat din Brașov, membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Braşov.
La 2 martie 1989, s-a autoincendiat în timp ce cobora pe pârtia “Bradul” din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul comunist şi faţă de măsurile luate la Braşov de conducerea ţării de atunci după revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987 a muncitorilor de la uzina de autocamioane, lăsând în urma lui o pancartă cu mesajul „Stop Murder! Brașov = Auschwitz.”
A fost dus la Spitalul Județean din Brașov, unde a murit după câteva ore.
Informaţia despre cele întâmplate la 2 martie 1989 a apărut atunci în publicaţii de peste hotare şi a fost difuzată la postul de radio “Europa Liberă”, aceasta fiind adusă la cunoştinţa presei de turiştii străini care se aflau în acea zi pe pârtia “Bradul“.
Liviu Corneliu Babeș – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
“În 2 martie 1989, Poiana Braşov a devenit martora unui extraordinar gest de protest, care părea imposibil în acei ultimi ani ai descompunerii comunismului din România. (…) Acestui om îi datorăm un gest de mare demnitate: curajul de a spune lumii întregi că toată propaganda regimului comunist din România era mincinoasă. (…) Martiriul lui Liviu Babeş a avut loc simetric, între două mari momente ale adevărului asumate de braşoveni şi naţiunea noastră, Revolta de la 15 Noiembrie 1987 şi Revoluţia Română din Decembrie 1989 – a constituit elementul lor de legatură (…)“,
se menţiona într-un comunicat de presă din 2 martie 2011 al Asociaţiei Luptătorilor, Răniţilor şi Urmaşii Eroilor “Braşov Decembrie 1989″.
Prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat erou-martir.
În prezent, o stradă din Brașov poartă numele lui Liviu Cornel Babeș.
În data de 2 martie 2007, în memoria martirului a fost dezvelită o placă de bronz comemorativă pe soclu, în curtea Bisericii din Poiana Brașov.
Autoritățile ruse ascund în continuare trupul lui Navalnîi.
Nevasta lui acuză Kremlinul că l-a otrăvit și acum așteaptă să dispară toxinele din corpul lui.
Răspunsul Kremlinului: “Nu o să comentez. Desigur, sunt acuzații țărănești, nefondate, la adresa șefului statului, dar având în vedere că Iulia Navalnaia e o văduvă, nu o să le comentez.”
Alegerea cuvântului “țărănești” nu e întâmplătoare, l-a folosit și ieri ca să răspundă la acuzații. Termenul rusesc e folosit în literatura clasică de nobili la adresa robilor.
Între timp, încă un deținut politic a murit într-o închisoare din Belarus.
Și încă un oponent al regimului a fost asasinat după ce a fugit în Spania.
A început campania electorală
Și ambasadorul României la Moscova a depus flori pentru Navalnîi la monumentul victimelor represiunii politice.
Nu e singurul ambasador care a făcut asta, dar e un gest diplomatic curajos.
Sute de ruși au fost bătuți și arestați pentru același lucru.
Iulia Navalnaia: “O să continui misiunea lui Alexei Navalnîi.”
Trebuia să fie altcineva aici, dar a fost omorât de Vladimir Putin.
Putin l-a omorât pe soțul meu, tatăl copiilor mei, undeva într-o colonie, dincolo de Cercul Polar, în iarna eternă.
Odată cu el a vrut să ne omoare speranțele, libertatea și viitorul. Speranța că Rusia poate fi diferită.
Putin a omorât jumătate din inima mea, dar cealaltă jumătate îmi spune că nu am dreptul să renunț.
Trebuie să ne strângem împreună într-un pumn și să lovim regimul nebun al lui Putin și al prietenilor lui, bandiți în uniformă, hoți și criminali care ne-au schilodit țara.
Vă îndemn să stați alături de mine nu doar în suferința nesfârșită care ne învăluie, ci și în furie. Furia și ura pentru cei care au îndrăznit să ne omoare viitorul.
Trebuie să luptăm împotriva războiului
, împotriva corupției, împotriva injustiției. Pentru alegeri libere și libertate de exprimare.
Trebuie să ne luăm țara înapoi: Rusia pașnică, liberă, fericită. Pentru ca jertfa lui să nu fi fost în van.
Nu mi-e frică și nici voi să nu vă temeți de nimic.
Plouă și ninge și un pâlc de oameni s-a strâns în jurul monumentului victimelor represiunii politice de la Sankt Petersburg, unde o fată citește o poezie despre momentul în care au amuțit cu toții.
Când au aflat. Că a murit.
Când a murit speranța că poți să te întorci, că poți să schimbi lumea fără violență, doar prin a fi tu însuți.
Pare că a trecut atât de mult de atunci și totuși sunt cu toții în același moment.
Câteva momente mai târziu intervine miliția și începe să-i aresteze.
Mai întâi bărbații buni de bătaie, apoi femeile cu flori în mână, care nu au apucat să le depună, apoi jurnaliștii care strigă “presa, presa!” de parcă ar vrea să le dea mascaților motive-n plus să-i înșface.
Ultimul cadru este din dubă.
Ploaia s-a transformat în ninsoare și-n viscol.
La Moscova arestările sunt mai violente.
Și mai umilitoare au fost celelalte momente, în care i-au lăsat să depună câte două flori, doi câte doi, încolonați ca la școală sau la armată, ca apoi să le strângă pe toate și să le arunce într-un camion de gunoi.
La Moscova sunt două monumente pentru deținuții politici, o piatră și un zid, și ambele au fost igienizate și pregătite pentru următoarea tură de disidenți.
Brutalitate, fragilitate, singurătate.
Regimul lui Putin prins într-o poză.
A făcut-o fotograful Dmitri Markov
în 2021, când a fost arestat
la un protest față de arestarea
lui Alexei Navalnîi
după ce a fost otrăvit
și a supraviețuit.
Acum au murit.
Amândoi, în
aceeași zi.
Nu știm de ce
dacă i-a crăpat inima de supărare
sau l-au prins băieții supărați pe el
că nu-i plăcea războiul.
Știm doar că a rămas pe vecie
prins în momentul în care
a dispărut speranța.
Într-o filmare de ieri pare sănătos și vesel, glumește cu judecătorul și polițiștii. Tribunalul confirmă că ieri se simțea bine și nu s-a plâns de sănătate.
Colonia penitenciară în care era deținut a anunțat că “i s-a făcut rău în timp ce se plimba”. Televiziunea de stat spune că avea un “cheag de sânge”.
Un doctor care l-a consultat pe Navalnîi după ce a fost otrăvit spune că sănătatea lui s-a deteriorat în închisoare, dar nu avea motive ”obiective” să moară de la un cheag de sânge și oricum asta nu ar putea fi stabilit decât la autopsie.
O fostă angajată a sistemului penitenciar, care a devenit activistă pentru drepturile omului, spune că “cheagul de sânge” e o metaforă folosită universal în birocrația gulagurilor.
Autoritățile spun că ambulanța a ajuns la el în 7 minute din orașul vecin, care e la o distanță de… 35km. Asta ar însemna că ambulanța a pornit instant și a mers cu 300km/h.
Președintele Letoniei: “Navalnîi tocmai a fost omorât brutal de Kremlin.”
Președintele Lituaniei: “Alexei Navalnîi nu a murit în închisoare, ci a fost omorât de cruzimea Kremlinului și dorința de a suprima opoziția cu orice preț.”
Președintele Franței: “Furie și indignare. În Rusia de astăzi, oamenii liberi sunt trimiși în Gulag și condamnați la moarte.”
Cancelarul German: “Navalnîii a plătit cu viața pentru curajul de a se întoarce în Rusia.”
Președintele Consiliului European: “Uniunea Europeană consideră regimul rus ca singurul responsabil pentru moartea lui. Navalnîi a luptat pentru libertate și democrație și a făcut sacrificiul suprem.”
Secretarul de stat: “Asta arată putreziciunea din inima sistemului lui Putin.”
Premierul Britanic: “Era un apărător înflăcărat al democrației… e o tragedie pentru poporul rus.”
Kremlinul: Autoritățile locale fac verificări, nu e nevoie de măsuri speciale.
“Se mai întâmplă, e un accident. Rusia nu avea absolut nici un motiv să-i facă rău lui Navalnîi” – reprezentantul Consiliului Federal rus.
Propagandiștii ruși dau vina pe “agenturile străine” și spun că e o încercare de a distrage atenția de la interviul lui Putin cu Tucker Carlson.
Televiziunile de stat nu dau știrea printre subiectele principale, iar când îl menționează pe Navalnîi îl numesc “terorist și extremist”.
Putin spune că Rusia are nevoie de mai mulți muncitori roboți în cadrul unei vizite cu iz sovietic la o întreprindere de stat. Nimic despre moartea oponentului său.
Aleksei Anatolievici Navalnîi (în rusă Алексе́й Анато́льевич Нава́льный; n. 4 iunie 1976, Butîn, Rusia – d. 16 februarie 2024, IK-3 Harp, Regiunea Tiumen, Rusia) a fost un jurist, activist și politician rus.
Din 2009 a căpătat popularitate în Rusia și în mass-media rusă și cea internațională, criticând corupția și regimul lui Vladimir Putin.
El a organizat demonstrații de amploare promovând democrația și condamnând corupția politică din Rusia, „atacându-l” pe Putin și aliații săi.
În 2012, The Wall Street Journal l-a descris pe Navalnîi ca fiind „omul de care Vladimir Putin se teme cel mai mult”.
În septembrie 2013, Navalnîi a candidat la funcția de primar al Moscovei, pierzând cursa în fața lui Serghei Sobianin (candidatul lui Putin), cu 27% din voturi.
Aleksei Navalnîi a fost laureatul Premiului Saharov pentru libertarea de gândire 2021.
Aleksei Navalnîi (1976 – 2024) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Acuzații, arestări
Navalnîi a fost arestat de numeroase ori de autoritățile ruse, cel mai serios caz fiind în 2012, când autoritățile federale l-au acuzat de fraude și delapidări, acuzații respinse de acesta.
În iulie 2013, opozantul rus a fost condamnat pentru delapidare, la cinci ani de colonie cu regim obișnuit.
Fiind reținut chiar în sala de judecată, Navalnîi a fost eliberat a doua zi, printr-o altă decizie de judecată, sub măsura obligării sale de a nu părăsi țara.
Pe 16 octombrie 2013, instanța i-a schimbat sentința în condamnare cu suspendare
Pe 28 februarie 2014, o altă instanță de judecată i-a schimbat sentința lui Navalnîi din interdicție de a părăsi țara în arest la domiciliu până la 28 aprilie.
Ulterior, arestul la domiciliu i-a fost prelungit regulat până la 15 februarie 2015.
Pe 20 februarie 2015, Navalnîi a fost supus unui arest administrativ pentru 15 zile pentru agitație în metrou.
Pe 19 decembrie 2014, procuratura a cerut 10 ani de închisoare pentru Navalnîi în cazul «Yves Rocher», în care el și fratele său, Oleg, au fost învinuiți de furt de mijloace financiare de la firma «Yves Rocher Восток».
Pe 20 august 2020, activistul anti-corupție și critic al puterii din Rusia Aleksei Navalnîi a fost otrăvit cu un gaz iritant și a fost spitalizat în stare gravă.
Se suspectează că a fost otrăvit prin contaminarea ceaiului înaintea zborului său de la Tomsk la Moscova.
În timpul zborului, lui Navalnîi i s-a făcut foarte rău și a fost transportat la un spital din Omsk după o aterizare de urgență în acest oraș, unde a pus în comă indusă.
A fost evacuat două zile mai târziu la spitalul Charite din Berlin, Germania.
Pe 2 septembrie, guvernul german a declarat că are „dovezi clare” că Navalnîi a fost otrăvit de un agent noviciok și a cerut explicații guvernului rus.
Pe 2 septembrie, Navalnîi se află încă în comă, la terapie intensivă.
Se presupune că va suferi pe termen lung de leziuni ale sistemului nervos.
Context
Aleksei Navalnîi a mai fost atacat de substanțe chimice.
Pe 27 aprilie 2017, Navalnîi a fost atacat de necunoscuți în fața biroului său de la Fundația Anti-Corupție, care i-au pulverizat pe față un amestec de verde de briliant, posibil cu alți compuși (atacul Zelyonka).
El a declarat că astfel a pierdut 80 la sută din vederea la ochiul drept.
De asemenea, a spus că medicul său crede că a existat și o a doua substanță corozivă în acel lichid și că „există speranța” recuperării vederii.
În plus, a declarat că atacatorul a fost Aleksandr Petrunko, un om despre care a afirmat că avea legături cu membrul Dumei de Stat Piotr Olegovici Tolstoi.
Navalnîi a acuzat Kremlinul de orchestrarea acestui atac.
Un alt incident a avut loc în iulie 2019, când Navalnîi a fost arestat și încarcerat.
Pe 28 iulie, a fost internat în spital cu leziuni grave la ochi și pe piele.
La spital, a fost diagnosticat cu o reacție alergică, deși acest diagnostic a fost contestat de Anastasia Vasilieva, unul dintre medicii săi personali.
Vasilieva a pus la îndoială diagnosticul și a sugerat posibilitatea ca starea lui Navalnîi să fie rezultatul „efectelor nocive ale unor compuși chimici nedeterminați”.
Pe 29 iulie 2019, Navalnîi a fost externat din spital și dus înapoi la închisoare, în ciuda obiecțiilor medicului său personal, care a pus la îndoială motivele oferite de spital.
Jurnaliști și susținători ai lui Navalnîi s-au adunat în fața spitalului și au fost dispersați de poliție, care a arestat mai mulți participanți.
În luna august 2020, în zilele de dinainte de otrăvire, Navalnîi a publicat videoclipuri pe canalul său de YouTube în care își exprima sprijinul pentru protestele pro-democrație din Belarus, care au fost declanșate de alegerile prezidențiale, puternic contestate de public.
Navalnîi a scris, de asemenea, că tipul de „revoluție” care are loc în țara vecină, Belarus, se va întâmpla în curând și în Rusia[.
Portalul de știri locale Tayga.Info a raportat că, în timpul excursiei în Siberia, Navalnîi a efectuat o investigație și a participat la întâlniri cu voluntari și candidați locali.
Când a fost întrebat dacă pregătea un expozeu, Lyubov Sobol, aliat al lui Navalnîi, a declarat: „nu pot să dezvălui toate detaliile, dar Navalnîi a fost într-o călătorie de lucru. Nu s-a relaxat acolo.”
Ancheta video a fost publicată mai târziu de echipa lui Navalnîi pe 31 august.
Se presupune că Navalnîi a fost otrăvit într-un atac motivat politic ca „pedeapsă” pentru opoziția sa față de putere.
Mai mulți jurnaliști, activiști și foști spioni ruși au suferit otrăviri în ultimele decenii, precum Alexander Litvinenko în 2006 și Serghei Skripal în 2018, ambele cazuri având loc în Regatul Unit.
În primul caz, otrava a fost administrată prin contaminearea ceaiului lui Litvinenko.
Autoritățile britanice au acuzat agențiile ruse de informații de ambele atacuri și o anchetă a concluzionat că președintele rus Vladimir Putin a aprobat „probabil” uciderea lui Litvinenko.
În al doilea caz, a fost folosit un agent nervos noviciok.
Potrivit New York Times, experții se îndoiesc de faptul că agentul noviciok ar putea fi folosit de altcineva înafară de un agent de stat.
Jurnalista și militanta pentru drepturile omului Anna Politkovskaia, cunoscută pentru criticile la adresa lui Putin și reportajele despre cel de-al Doilea Război din Cecenia, s-a îmbolnăvit în timpul unui zbor spre asediul școlii din Beslan în 2004, după ce a băut ceai, într-o aparentă încercare de otrăvire.
Ulterior, a fost asasinată în anul 2006. Kremlinul a negat implicarea în astfel de atacuri.
Potrivit activistului Ilya Chumakov, care s-a întâlnit cu Navalnîi, împreună cu alți susținători, cu o zi înainte de zbor, atunci când Navalnîi a fost întrebat de ce nu este mort, acesta a răspuns că moartea sa nu ar fi benefică pentru Putin și că l-ar transforma într-un erou.
Otrăvire
Pe 20 august 2020, Navalnîi s-a îmbolnăvit în timpul unui zbor de la Tomsk la Moscova și a fost spitalizat la Spitalului Clinic de Urgență Nr. 1 din Omsk, unde avionul a efectuat o aterizare de urgență.
Schimbarea stării de sănătate pe durata zborului a fost bruscă și violentă, iar înregistrările video i-au arătat pe membrii echipajului de zbor care aleargă spre el și pe Navalnîi plângând zgomotos de durere.
24 august 2020 — Spitalul Charité din Berlin a anunțat că datele clinice indică faptul că politicianul rus de opoziție Aleksei Navalnîi prezintă „urme de otrăvire”.
2 septembrie 2020 — „Opozantul rus Aleksei Navalnîi a fost otrăvit cu noviciok” – (nume științific en Cholinesterase inhibitor), a declarat cancelarul german Angela Merkel.
Pe 2 septembrie, guvernul german a spus că are „dovezi clare” că Navalnîi a fost otrăvit cu un agent nervos noviciok potrivit testelor toxicologice efectuate de către un laborator al armatei germane.
Într-o declarație, purtătorul de cuvânt al lui Angela Merkel a declarat că „guvernul rus trebuie de urgență să explice ce s-a întâmplat” și că „guvernul german condamnă acest atac în termenii cei mai duri”.
Merkel a declarat că „Domnul Navalnîi a fost victima unei infracțiuni”, care „ridică întrebări foarte serioase la care numai guvernul rus poate și trebuie să răspundă”.
Șeful de personal al lui Navalnîi a declarat pe Twitter că „În 2020, otrăvirea lui Navalnîi cu noviciok este ca și cum ai lăsa un autograf la locul crimei”.
Pe data de 7 septembrie 2020, Aleksei Navalnîi a fost scos din coma indusă.
Alexei Navalnîi s-a întors în Rusia în 2021, după ce a fost tratat în Germania.
În Rusia a fost reținut și a fost condamnat în mai multe dosare.
Anchetă
Pe 27 august, poliția și Ministerul de Interne au declarat că au lansat o anchetă preliminară a otrăvirii, descrisă ca fiind de rutină, și au inspectat camera de hotel a lui Navalnîi, imaginile de securitate și au cercetat drumul pe care a călătorit pentru probe.
De asemenea, poliția a spus că au fost adunate peste 100 de probe.
Procurorii au spus că nu este nevoie de o nouă anchetă după cea preliminară, susținând că nu au găsit nici un semn al unei infracțiuni.
Reacții
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Kremlinul îi urează însănătoșire grabnică și că instituțiile abilitate vor lansa o investigație dacă otrăvirea se confirmă.
Președintele francez Emmanuel Macron a afirmat că Franța este pregătită să ofere „tot ajutorul necesar … în termeni de îngrijire medicală, azil, protecție” lui Navalnîi și familiei sale și a cerut clarificări cu privire la circumstanțele incidentului.
Cancelarul german Angela Merkel a oferit, de asemenea, orice asistență medicală necesară în spitalele din Germania.
Amnesty International a cerut o anchetă privind presupusa otrăvire.
Kremlinul a negat orice implicare în otrăvirea lui Navalnîi după acuzațiile că Putin a autorizat această acțiune, purtătorul de cuvânt al Kremlinului respingându-le ca neadevărate.
Moarte
În 16 Februarie 2024, Serviciul Penitenciar Rus a anunțat moartea lui Aleksei Navalnîi într-o pușcărie din Districtul autonom Iamalia-Neneția, nu s-ar fi simțit bine în acea dimineață acesta și-a pierdut conștiința iar apoi viața după ce a fost scos la plimbare în pușcărie.
Pușcăria afirma că „Au fost luate toate măsurile de resuscitare dar acestea nu au produs un rezultat pozitiv”.
Purtătoarea de cuvânt al lui Aleksei Navalnîi a relatat pe un live ca nu se poate confirma moartea acestuia până când avocatul lui poate sa ajungă la pușcărie, dar crede că acesta este decedat.
Familie, viață personală
Aleksei Navalnîi a fost căsătorit cu Iulia Borisovna Navalnaia și au avut împreună doi copii, o fiică pe nume Daria (n. 2001) și un fiu pe nume Zahár (n. 2008).
Aleksei Navalnîi şi soţia sa, Iulia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Alexei Navalnîi:
„O postare despre dragoste ❤
Pe 26 august, Iulia și cu mine aveam o aniversare – 20 de ani de căsătorie, dar mai bine că am ratat-o și că pot scrie acum, când știu ceva mai multe despre dragoste decât știam în urmă cu o lună.
Ați văzut, cu siguranță, de sute de ori în filme și ați citit în cărți: o ființă iubită zace în comă, iar cealaltă, cu dragostea ei, cu grija neîncetată, o readuce la viață.
Este exact ce ni s-a întâmplat nouă. Întocmai ca în clasicul canon al filmelor despre dragoste și comă. Dormeam, dormeam, dormeam…
Iulia venea, îmi vorbea, îmi cânta la ureche, îmi punea muzică. N-o să vă mint: nu-mi amintesc nimic.
De fapt, nu cred că poate fi numită ’amintire’, ci mai curând un conglomerat de senzații și emoții, printre cele dintâi, însă care au fost atât de importante pentru mine, încât mi-au rămas întipărite în memorie.
Sunt culcat. Am ieșit din comă, dar nu recunosc pe nimeni, nu știu ce se întâmplă în jur.
Nu vorbesc și nu știu ce înseamnă să vorbești. Și tot timpul se scurge așteptând momentul în care vine Ea.
Cine este Ea – nu știu, nu-mi e limpede.
Nu știu nici cum arată.
Chiar dacă reușesc să disting ceva cu ochii care nu pot încă focaliza, nu-mi amintesc, pur și simplu, acea imagine.
Dar există cineva, Ea, și înțeleg acest lucru, așa că, întins cum sunt, o aștept tot timpul.
Iar Ea vine și, în încăperea aceea, devine esențialul. Îmi aranjează mai bine perna, îmi povestește ceva.
E veselă și râde.
Când se află lângă mine, halucinațiile bezmetice dispar.
Mă simt foarte bine cu ea alături. Apoi pleacă și iarăși sunt trist. Și iarăși încep s-o aștept.
Nu am nicio îndoială că există o explicație științifică pentru asta.
De pildă: percepeam timbrul vocii soției mele, creierul elibera dopamină, mă simțeam mai bine.
Fiecare venire a ei devenea terapeutică, iar efectul de anticipare făcea să crească dopamina.
Însă oricare ar fi explicația științifică și medicală, un lucru este sigur – și îl știu pentru că l-am trăit: dragostea vindecă și te readuce la viață.
Iulia, m-ai salvat, – și las aici mărturia mea pentru ca ea să fie înscrisă în manualele de neurobiologie.
Iulia, Daria, Zaharia, mare cruce aveți de dus, a unui erou al umanității! Aș vrea, ca fapt divers, o explicație de la cineva care practică chiromanția, cum explică linia vieții lui Navalnîi, care indica 80-90 de ani. Foto: AP – preluat de pe www.facebook.com Roxana Iordache
Jan Palach (n. 11 august 1948 – d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student ceh de istorie și economie politică la Universitatea Carolină din Praga.
El și-a dat foc în Piața Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varșovia în scopul stopării reformelor inițiate în perioada Primăverii de la Praga.
În august 1968 Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia pentru a înăbuși reformele liberale ale administrației conduse de Alexander Dubček în perioada cunoscută sub numele de Primăvara de la Praga.
Studentul Jan Palach (născut la Praga) a decis să se sacrifice în semn de protest față de această invazie și și-a dat foc în Piața Wenceslas, pe 16 ianuarie 1969.
Potrivit unei scrisori pe care a trimis-o mai multor persoane publice, s-ar fi înființat o organizație clandestină de rezistență cu scopul de a practica auto-incendierea până când cererile membrilor ei vor fi îndeplinite; cu toate acestea, se pare că un astfel de grup nu a existat niciodată.
Cererile expuse în scrisoare au fost abolirea cenzurii și stoparea difuzării Zprávy, ziarul oficial al forțelor de ocupație sovietice.
În plus, scrisoarea îi chema pe cehi și pe slovaci la o grevă generală în sprijinul acestor cereri.
Într-o ciornă a scrisorii pe care a scris-o, Palach cerea demisia unor politicieni prosovietici, dar această cerere nu a apărut în versiunea finală, având inclusă observația că „cererile noastre nu sunt extreme, dimpotrivă”.
Palach a murit din cauza arsurilor la câteva zile după actul său, în spital.
În timp ce se afla pe patul de moarte, el a fost vizitat de o studentă colegă și de un lider al studenților, cărora le-a înmânat unul din exemplarele scrisorii sale.
S-a afirmat că el ar fi cerut altora să nu facă ceea ce a făcut el, ci să continue lupta prin alte mijloace, dar există îndoieli că el ar fi spus într-adevăr acest lucru.
Primăvara de la Praga (1968) – Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Potrivit Jaroslavei Moserová, o specialistă în arsuri care a fost prima ce i-a oferit îngrijire medicală lui Palach la Spitalul Universității Caroline din Praga, studentul nu și-a dat foc pentru a protesta împotriva ocupației sovietice, ci a făcut acest lucru pentru a protesta împotriva „demoralizării” cetățenilor cehoslovaci cauzate de ocupație.
“ „Nu a fost atât de mult un gest de opoziție față de ocupația sovietică, ci față de demoralizarea care s-a produs că oamenii nu doar au renunțat, ci că s-au dat bătuți. Și el a vrut să se oprească acea demoralizare. Mă gândesc la oamenii de pe stradă, mulțimea de oameni de pe stradă, tăcuți, cu ochi triști, cu fețe serioase, care, atunci când te uitai la acei oameni ai înțeles că toată lumea înțelege că toți oamenii cumsecade erau pe punctul de a face compromisuri.””
Funeraliile lui Palach s-au transformat într-un protest major la adresa ocupației sovietice.
O lună mai târziu (pe 25 februarie), un alt student, Jan Zajíc, și-a dat foc în același loc.
Acesta a fost urmat în 4 aprilie 1969 de către Evžen Plocek la Jihlava, dar și de alții.
Autoincendierea lui Palach a fost cel de-al doilea act de acest fel după cel al polonezului Ryszard Siwiec, care a fost ascuns cu succes de către autorități și a fost în mare parte uitat până la căderea comunismului.
Palach nu a știut de gestul de protest al lui Siwiec.
Memorialul Palach-Zajíc din Piaţa Wenceslas- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Recunoaștere postumă
Jan Palach a fost un martir și, în timpul regimului comunist, era un simbol pentru o Cehoslovacie liberă.
Palach a fost îngropat inițial în cimitirul Olšany. Deoarece mormântul său se transformase într-un altar național, poliția secretă cehoslovacă (StB) a dorit să distrugă orice amintire a faptei lui Palach și a deshumat rămășițele sale în noaptea de 25 octombrie 1973.
Corpul său a fost incinerat, iar cenușa sa a fost trimisă mamei sale în orașul Všetaty în timp ce o femeie bătrână necunoscută dintr-un azil a fost înmormântată în acel mormânt.
Mamei lui Palach nu i s-a permis să depună urna în cimitirul local până în 1974.
Pe 25 octombrie 1990 urna s-a întors oficial în locul său inițial din Praga.
Cu prilejul celei de-a 20-a comemorări a morții lui Palach, au avut loc proteste în memoria lui Palach (dar concepute ca o critică la adresa regimului) care au escaladat în ceea ce a fost numită „Săptămâna lui Palach”.
Seria de demonstrații anticomuniste de la Praga dintre 15 și 21 ianuarie 1989 a fost suprimată de poliție, care i-a bătut pe manifestanți și a folosit tunurile cu apă, prinzându-i adesea pe simpli trecători în represiunile organizate. S
ăptămâna Palach este considerată una dintre demonstrațiile catalizatoare care au precedat căderea comunismului în Cehoslovacia, ce a avut loc zece luni mai târziu.
Placă memorială Jan Palach în piaţa care îi poartă numele – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După Revoluția de Catifea, Palach (împreună cu Zajíc) a fost comemorat la Praga de o cruce de bronz introdusă în pavajul din locul unde și-a dat foc de lângă Muzeul Național, iar o piață a fost numită în onoarea lui.
Astronomul ceh Luboš Kohoutek, care a părăsit Cehoslovacia în anul următor, a numit un asteroid pe care l-a descoperit pe 22 august 1969, după Jan Palach (1834 Palach).
Există mai multe alte monumente dedicate lui Palach în orașe din toată Europa, inclusiv un mic memorial în interiorul tunelului prin ghețarul de sub Jungfraujoch, în Elveția.
Mai multe alte incidente de autoincendiere de mai târziu ar putea fi influențate de exemplul lui Palach și de popularitatea sa în mass-media.
În primăvara anului 2003 șase tineri cehi s-au incendiat mortal, în special Zdeněk Adamec, un student de 19 ani din Humpolec care și-a dat foc în 6 martie 2003 aproape în același loc din fața Muzeului Național unde Palach s-a incendiat, lăsând un bilet de adio ce făcea trimitere în mod explicit la gestul lui Palach și al altora care s-au sinucis în Primăvara de la Praga din 1969.
La mică distanță de locul autoincendierii lui Palach, un grup statuar din Piața Orașului Vechi din Praga îl omagiază pe reformatorul religios boem Jan Hus, care a fost ars pe rug pentru convingerile sale în 1415.
El a fost sărbătorit ca un erou național timp de mai multe secole, iar unele comentarii leagă autoincendierea lui Palach de executarea lui Hus.
Referințe culturale
Videoclipul piesei muzicale „Club Foot” al trupei Kasabian îi este dedicat lui Palach.
Compoziția „Funeraliile lui Jan Palach” realizată de The Zippo Band și compusă de Phil Kline este tot un omagiu.
El este menționat în albumul solo Euroman Cometh (1979) al lui Jean-Jacques Burnel, basistul trupei The Stranglers.
După ce a cerut azil politic în Statele Unite ale Americii, artistul polonez Wiktor Szostalo l-a comemorat pe Jan Palach în Performance for Freedom, afirmând
„Eu sunt Jan Palach. Sunt un ceh, sunt un polonez, un lituanian, un vietnamez, un afgan, un om trădat. După ce mi-am dat foc de mii de ori, poate vom câștiga”.
Cu ocazia aniversării a 40 de ani de la moartea lui Jan Palach, o statuie sculptată de András Beck ca un omagiu adus studentului a fost transportată din Franța în Republica Cehă. Statuia a fost instalată în Mělník, orașul în care Jan Palach și-a făcut studiile.
Compozitorul italian Francesco Guccini a scris un cântec intitulat „La Primavera di Praga”, dedicat lui Jan Palach, pe care l-a comparat cu reformatorul religios Jan Hus: „Încă o dată Jan Hus este ars de viu”.
Cântărețul polonez Jacek Kaczmarski a scris un cântec despre sinuciderea lui Palach, intitulat „Pochodnie” („Torțe”).
Grupul folcloric italian de extremă dreaptă „La Compagnia dell’Anello” a lansat un cântec dedicat lui, intitulat Jan Palach.
Trupa britanică Kasabian a lansat la 17 mai 2004 cântecul „Club Foot” pe albumul lor de debut din 2004. Videoclipul acestui cântec este dedicat lui Jan Palach.
Compozitorului galez originar din Luxemburg Dafydd Bullock i s-a dat sarcina să compună un „Requiem pentru Jan Palach” (op 182) pentru a comemora cea de-a patruzecea aniversare a sinuciderii lui Palach.
El include câteva cuvinte care au apărut pentru scurt timp pe o statuie din Piața Wenceslas, după acel eveniment, înainte de a fi șterse de către autorități:
„Nu fi indiferent față de ziua când lumina viitorului a fost purtată înainte de un corp care arde”.
În cântecul ei din 1983 „Nuuj Helde”, trupa Janse Bagge Bend (din Olanda) se întreabă dacă oamenii știu de ce și-a dat foc Jan Palach.
Acest cântec a fost menit să facă publicul conștient de existența eroilor.
Personajul Palach a apărut în mologul teatral pentru radio intitulat „Torch No 1” de la BBC Radio 4, regizat de Martin Jenkins după un scenariu scris de David Pownall. Palach a fost interpretat de Karl Davies.
Realizatorul francez de filme documentare Raymond Depardon a regizat în 1969 un film despre Jan Palach.
Compozitorul norvegian Hans Rotmo a menționat numele lui Palach printre alți activiști politici importanți ca Victor Jara și Steve Biko în cântecul „Lennon Street” (1989).
Compozitorul și cântărețul norvegian Åge Aleksandersen a menționat numele lui Palach în cântecul său „Va det du Jesus” (1984).
Un ciclu de poezii ce explorează implicațiile morții lui Palach intitulat One Match, scris de poeta Sheila Hamilton, a fost publicat în numărul 51 al antologiei de poezie Tears in the Fence (ed. David Caddy) în 2010.
Spectacolul ceho-polonez de televiziune „Rugul aprins” (2013), regizat de Agnieszka Holland, s-a referit la evenimentele ce s-au întâmplat după ce autoincendierea lui Jan Palach.
Trupa americană de metal Lamb of God a scris un cântec pe albumul lor de studio VII: Sturm und Drang, intitulat „Torches”, care a fost inspirat de gestul lui Palach.
Spații denumite în memoria sa
În prezent există mai multe străzi sau piețe numite Jan Palach în mai multe orașe ale Republicii Cehe, dintre care poate cea mai notabilă este Piața Jan Palach din centrul orașului Praga.
Există străzi denumite după numele său în orașele Luxemburg (Luxemburg), Angers și Parthenay (Franța), Cracovia (Polonia), Assen și Haarlem (Olanda), Varna (Bulgaria) și Nantwich (Marea Britanie).
În Roma (Italia) (precum și în multe alte orașe italiene) există o piață centrală numită după Jan Palach cu un monument comemorativ.
Cel mai vechi club de rock din Croația este numit Palach.
Acesta se află în Rijeka și funcționează din 1969 până în prezent.
Există o stație de autobuz în orașul Curepipe (Mauritius), numită după Jan Palach.
O sală studențească din Veneția (Italia), de pe insula Giudecca, a primit, de asemenea, numele lui Jan Palach.
