Articole

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

 

A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.

Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti.

Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.

Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”?

Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent… De unde ai învăţat violența, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o… Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui.

Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe:

Fiule, iertate îşi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”…

Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica, de ură şi mereu de ură.

Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său:

Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate.

Dacă nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.

Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în miercurea din ”Săptămâna brânzei”, la 8 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 21-24)

Rememorând epopeea celor 7 cuvinte, părintele Gheorghe Calciu relatează într-un amplu interviu că „în momentul când am hotărât să încep acțiunea cu cele șapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult lui Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reținea. Era ca și cum m-aș fi aruncat cu capul în prăpastie. Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna. Văzusem viața de la Seminar, știam că elevii erau supuși la tot felul de influențe și ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de curs – de educație socială, ziceau ei – dar în care se făcea elogiul Partidului și al situației din țară. Asta era obligația, n-aveai ce-i face! Și mă gândeam că toți copiii aceștia așteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a profesoratului mai ales, și atunci am pornit acțiunea aceasta, încercând să schimb ceva. Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoșteau deja. Să ajung la inima lor. Să reușesc să-i scot din această amorțeală, din rutina aceasta a credinței, pe care o practicasem și eu într-o vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credință vie.”

În acest sens, primul cuvânt rostit a fost sugestiv intitulat ”Chemarea”, adresat exclusiv elevilor seminariști. Ulterior au început să vină și studenți de la alte facultăți.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit 
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Mihail Romniceanu (1891 – 1960) avocat, profesor, politician, victima a represiunii comuniste

Mihail Romniceanu (1891 – 1960)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Mihail Romniceanu (n. 17 februarie 1891, Bucureşti – d. 13 februarie 1960, Râmnicu-Sărat) a fost licenţiat în drept, cu studii la Paris, avocat, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, politician.

Ca om politic, a fost membru al Partidului Naţional-Liberal, Membru în Comitetul executiv al P.N.L. din anul 1932. În 1933 a fost ales senator de Hunedoara.

A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.

A fost ministru de finanţe al României în guvernele Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) şi Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

În calitatea sa de administrator al Băncii Naţionale, după venirea lui Groza la putere şi în complicitate cu el, Mihail Romniceanu a procedat în 1945 la o emisiune nespus de mare de monede de aur (“cocoşei”), ca subterfugiu ca să nu ne ia ruşii tot aurul.

Ca urmare a mult disputatelor alegeri generale la 7 ianuarie 1946, Mihail Romniceanu (PNL) a fost cooptat în guvernul Petru Groza (7 ianuarie 1946 – 29 noiembrie 1946), ca ministru de stat fără portofoliu, ca şi Emil Haţieganu (PNŢ), fapt care, deşi nu a produs nici o modificare în modul de guvernare, a liniştit puterile occidentale, astfel că, la 6 februarie 1946, ca urmare a acestui “surogat de înţelegere” cu partidele istorice, SUA şi Marea Britanie au recunoscut Guvernul României. Ca rezultat, regele Mihai a încetat greva regală.

În timpul campaniei electorale a fost agresat de comunişti. Nu a putut face nimic pentru împiedicarea abuzurilor şi falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946.

În cursul procesului mareşalului Ion Antonescu, din 1946, Mihail Romniceanu – de profesie avocat, fost administrator al Băncii Naţionale – a declarat în faţa instanţei de judecată, între altele, că acordul economic cu Germania conţinea „maximum ce se putea obţine în acele timpuri de presiune germană“. Mai declară că, în urma acestui acord, s-au adus din Germania trei vagoane de aur, iar în urma unui nou acord din decembrie 1943 s-au mai adus 14.000 kg aur. De asemenea, s-a mai adus o altă cantitate de aur, echivalentul a circa 25 milioane franci elveţieni. Mai precizează că Mareşalul a dat ordin să se limiteze penetrarea capitalului străin în industrie şi viaţa economică, iar dacă limitele stabilite s-au depăşit, să fie restituite.

Mihail Romniceanu a fost scos din învăţământul universitar. Pe 28 aprilie 1948 a fost arestat. Conform fişelor matricole, a fost internat la penitenciarul Jilava cu ordinul nr. 3856/950, venind de la penitenciarul Craiova. Patru ani mai târziu (1.10.1954) este înregistrat cu mandatul de arestare 33/C emis de către Direcţia a II-a a Procuraturii Generale pentru acţiune contra clasei muncitoare (art. 193 CP), desfăşurată „în timpul burgheziei”. Pentru acest fapt a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniţă grea, fiind încadrat la înaltă trădare. Ca deţinut politic a trecut prin penitenciarele Craiova, Jilava, Gherla, Piteşti, Dej, Sighet, Văcăreşti şi a murit în detenţie, în penitenciarul Râmnicu-Sărat, la 13 februarie 1960.

 

Scrieri

Zece luni în guvernarea lui Groza (Documente, memorii, note), editura Jurnalul Literar, 2003, ISBN 973-9365-66-3

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Mihail Romniceanu si pe: www.iiccr.ro; www.memorialsighet.ro; memorialulramnicusarat.ro

Oliviu Beldeanu (1924 – 1960) activist anticomunist român

Oliviu Beldeanu (1924 – 1960)

foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Oliviu Beldeanu (16 februarie 1924, Dej – 18 februarie 1960, Jilava) a fost un activist anticomunist român, inițiatorul și conducătorul acțiunii de ocupare a legației Republicii Populare Române din Elveția, acțiune cunoscută ca Incidentul de la Berna.

 

Tinerețea

Oliviu Beldeanu s-a născut în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.

În 1949, Beldeanu a reușit să părăsească România, traversând granița în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.

În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. A trecut în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.

 

Incidentul de la Berna

Împreună cu patru prieteni, Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină, Beldeanu a organizat în 1955 atacarea și ocuparea legației Republicii Populare Române (14 – 16 februarie) din Berna. În timpul acțiunii a fost grav rănit șoferul ambasadei, care avea să moară mai târziu la spital. Cei cinci au cerut eliberarea unor deținuți politici (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu). După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.

Oliviu Beldeanu a fost arestat, judecat și condamnat de autoritățile elvețiene la 4 ani de închisoare. Avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957.

Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea: „Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.

 

Arestarea și condamnarea

Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.

Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior. Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Oliviu Beldeanu si pe: www.memorialsighet.ro; www.historia.ro

Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955)

Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955)

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Incidentul de la Berna a fost reprezentat de o scurtă ocupare a legației României Populare din Berna, Elveția, de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist. Evenimentul s-a petrecut între 14 – 16 februarie 1955.

 

Istoric

Atacul a fost plănuit de Oliviu Beldeanu. Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 februarie 1924, în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.

După al doilea război mondial, Beldeanu s-a alăturat mișcării anticomuniste românești. În 1949 a reușit să fugă din țară prin Republica Populară Federativă Iugoslavia, pentru a se reîntoarce după numai câteva luni, după cum se spune, ca agent al UDBA (serviciile iugoslvave de securitate). Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.

În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. În 1951, Beldeanu a ajuns în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.

În 1954, Beldeanu a început să pregătească asaltul asupra legației României: el a călătorit de mai multe ori în Elveția, a făcut rost de armele și sculele de care considera că va avea nevoie și a organizat ședințe de antrenament cu ceilalți membri ai grupului, (Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină).

În dimineața zilei de 15 februarie 1955, grupul s-a deplasat de la Konstanz la Berna, iar doi dintre membrii săi au intrat în apartamentul șoferului legației, unde au găsit-o numai pe soția acestuia. După aceasta, membrii grupului au trecut la cercetarea discretă a documentelor din ambasadă.

Atașatul Miron, secretarul Sandru și “șoferul” Șețu s-au deplasat în după amiaza zilei de 14 februarie 1955 la Zürich pentru a prelua curierul diplomatic, sosit din România cu trenul Arlberg-Express. Acești funcționari ai legației s-au întors la Berna la 15 februarie, oraele 01:30. Șandru, Miron și Șețu au remis curierul diplomatic însărcinatului cu afaceri al RPR, Stoffel. Zece minute mai târziu, secretarul Șandru s-a reîntors la apartamentul său de la reprezentanța comercială a RPR (din Brunnadernstrasse), însoțit de “șoferul” Șețu, după care acesta a revenit apoi singur la sediul legației (Schlösslistrasse), pe la ora două dimineața. Atunci, “șoferul” Aurel Șețu, (presupus agent al Securității) a fost somat de Stan Codrescu, de santinelă în acel moment împreună cu Ochiu; el nu a răspuns somației. Apoi, s-a reîntors spre mașina (Buick) parcată în curtea legației, moment în care Codrescu a deschis focul. Nu se știe din ce motive, rănitul a ajuns la spital numai șase ore mai târziu, când nu s-a mai putut face nimic pentru el. A murit la Inselspital din Berna în jurul orei 10. După focurile de armă, o parte din funcționarii legației au reușit să fugă din clădire.

A fost anunțată poliția elvețiană, clădirea legației fiind încercuită, dar nu s-a declanșat nicio intervenție în forță. Grupul atacatorilor a cerut eliberarea din închisoare a mai multor personalități române (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu). În noaptea de 15-16 februarie, Dumitru Ochiu a părăsit clădirea ambasadei, ducând cu el un număr de documente diplomatice, dar a fost imediat arestat de poliția elvețiană. După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.

Apoi, poliția elvețiană a restituit imediat documentele furate. De aceea s-au născut zvonuri despre conținutul acestora. Agenția de presă “Globe Press” a susținut că Aurel Șețu era de fapt capul legației și un ofițer înalt al Securității și că documentele furate erau mesaje cifrate pentru Moscova. Însă, după cum poliția din Berna a reușit să demonstreze, informațiile acelea au fost născocite de un refugiat cehoslovac.

 

Motivele acțiunii

În conformitate cu afirmațiile organizatorilor, atacul avea ca scop să atragă atenția autorităților din occident asupra abuzurilor, nedreptății și violării drepturilor omului comise de autoritățile comuniste române, dar și asupra activităților de spionaj ale membrilor ambasadei române din Elveția.

Guvernul român din acele vremuri a acuzat structurile Gărzii de Fier și pe Horia Sima, dar și agențiile de informații ale statelor occidentale pentru punerea la cale, cu complicitatea autorităților elvețiene, a unui complot antiromânesc de factură fascistă.

Unii istorici au sugerat că grupul a acționat într-adevăr în folosul unui serviciu străin de informații, care dorea să găsească documente legate în mod special de programul de parașutare a agenților români sub acoperire în țările din blocul răsăritean.

 

Urmări

Membrii grupului au fost judecați la Berna și au primit pedepse relativ ușoare: Oliviu Beldeanu, 4 ani de închisoare, (avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957) Stan Codrescu (care a deschis focul asupra asa-zisului șofer Aurel Șețu întrucât acesta nu a vrut să se supună somației sale) și Ion Chirilă au primit 3 ani și 6 luni de închisoare, iar Dumitru Ochiu numai 1 an și patru luni.

În România, au fost organizate proteste publice în mai multe orașe, iar, cu ocazia înmormântării lui Aurel Șețu, s-au ținut întâlniri comemorative.

Regimul comunist român nu a vrut să lase atacul asupra legației din Berna nepedepsit. Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea: „Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.

Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.

Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior. Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955) si pe www.historia.ro

Radu Filipescu

Radu Filipescu (mai 1986)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Radu Filipescu (n. 26 decembrie 1955, Târgu Mureș) este un fost disident anticomunist din România.

Este fiul medicului Zorel Filipescu și al Carmelitei Filipescu. Radu Filipescu este căsătorit din 1988 cu Daniela Filipescu, medic anestezist, șef de unitate pentru terapie intensivă ATI2 la Spitalul C. C. Iliescu din București. Daniela Filipescu a fost presedinte al Asociatiei Europene de Anesteziologie ( ESA) in anii 2014- 2015. Împreună au un fiu, Radu Zorel Filipescu, născut la 2 februarie 1998. Fratele său mai mare este medicul Doru Filipescu, chirurg ortoped la Spitalul Sf. Ioan din București.

Radu Filipescu a fost în perioada 1983-1989, epoca Ceaușescu, disident, opozant față de regimul dictatorial communist participând și organizând numeroase acțiuni de protest. În perioada 1983-1986 a fost deținut politic, fiind închis în închisoare pentru “propagandă împotriva orânduirii socialiste“, conf. art. 166 al. 2 Cod penal. Radu Filipescu este, din partea mamei, nepotul lui Victor Groza , frate a lui Petru Groza, lider comunist.

 

Studii și activitate profesională înainte de 1989

Radu Filipescu a absolvit în 1979 cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații din cadrul Institutului Politehnic București, apoi a lucrat la fosta întreprindere Automatică București până în anul 1983 și la IEMI București, la secția AMC din 1986 până în 1991.

 

Activitatea civică înainte de 1989

În anul 1982 Radu Filipescu s-a hotărât să organizeze demonstrații împotriva regimului comunist, pentru ca populația nemulțumită să poată schimba conducerea Ceaușescu. În acest scop, în perioada: decembrie 1982 – mai 1983, a confecționat și răspândit manifeste prin care chema lumea la demonstrații în Piața Palatului din Bucuresti. Radu Filipescu afirmă că a răspândit 10.000 de manifeste într-o singură noapte. Exista un comentariu care considera că un simplu calcul matematic demonstrează că acest lucru este imposibil. Comentariul este o speculatie răuvoitoare deoarece, după cum apare detaliată acțiunea în cartea “Jogging cu Securitatea” , Radu Filipescu a răspândit aceste manifeste împreună cu un foarte bun prieten, Negru Radu Eugen, într-o noapte plină de peripeții în blocuri din mai multe cartiere din București , manifestele fiind puse în teancuri de 20,30 de bucăți în cutiile poștale . La 7 mai 1983 a fost arestat de autoritățile vremii și apoi condamnat la 10 ani de închisoare. Fapta sa a fost încadrată la infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, conform art. 166 alin. (2) Cod penal. Pe timpul în care a fost închis, a fost nominalizat, în decembrie 1984 ca “prizonier al lunii” de către organizația Amnesty International. La 18 aprilie 1986 a fost eliberat, ca urmare a eforturilor acestei organizații, a altor organizații neguvernamentale din străinătate, cum era Liga pentru Drepturile Omului din Franța (La Ligue des Droits de l’Homme), Internationale Gesellschaft für Menschenrechte (IGFM) din Germania, “Le Pave” din Elveția precum și ale familiei și a politicienilor din țările occidentale și din Statele Unite ale Americii. Cei aproape trei ani de detenție au fost petrecuți în închisorile din Rahova, Jilava și Aiud.

Dumitru Iuga, disident și el în aceeași perioadă, a afirmat bazându-se pe propria logică, că eliberarea lui Radu Filipescu în anul 1986 nu ar fi fost posibilă decât daca Securitatea l-ar fi luat sub control. Aceasta este o speculație infirmată de acțiunile și activitatea ulterioară a lui Radu Filipescu și a tatălui sau, doctorul Zorel Filipescu. Doctorul Zorel Filipescu a fost pensionat forțat în august 1986 din funcția de șef de secție Anestezie Terapie Intensivă a Spitalului de Urgență Floreasca din București, deși doctorul Zorel Filipescu avea dreptul să mai lucreze, era Președinte al Societății de Anestezie și Terapie Intensivă din România și Vice-Președinte al Federației Mondiale a Societăților de Anesteziologie.

După eliberarea din aprilie 1986, Radu Filipescu, tatăl său Zorel Filipescu, mama sa Carmelita Filipescu au susținut eliberarea celorlalți detinuți politici rămași la închisoarea de la Aiud transmițând date despre ei către organizațiile pentru apărarea drepturilor omului din occident. Informațiile cele mai multe le-au tramsmis cu ajutorul doamnei Elisabeth Ernst (Liza) cetățean german , colaborator al organizației Amnesty International.

Erau închisi la Aiud, Rahova și Jilava, în aceea perioadă, în jur de 30 de detinuți politici dintre care: Ion Bugan (condamnat la 10 ani închisoare), Nastasescu Gheorghe (10 ani), Lițoiu Nicolae (15 ani), Dumitru Iuga (10 ani ), Manu Gheorghe (8 ani), Ilie Ion (6 ani), Costică Purcaru (7 ani ), Barabas Francisc (7 ani), Barabas Janos (6 ani), Borbely Erno (6 ani), Olteanu Carol (8 ani), Vlăsceanu Florin (6 ani), Totu Victor (7 ani), Gheorghe Magureanu (6 ani ), Gherghina Gheorghe (7 ani ), Ionel Nicolae ( 7 ani ), Iancu Marin (8 ani ). În timpul detenției, a stat în celulă și cu Dragoș Oloieru, decedat în celulă în 1987, și cu Arpad Viski, decedat în condiții suspecte după eliberare în 1986.

În anul 1987, după ce a încercat o acțiune de organizare a unui Referendum privindu-l pe Nicolae Ceaușescu, perfect legală, Radu Filipescu a fost din nou arestat, pe 12 decembrie. A fost anchetat violent dar, ca urmare a unei discuții la telefon a doctorului Filipescu cu Mihnea Berindei, neîntrerupte la timp de Securitate, a urmat o reacție de susținere foarte rapidă și puternică din partea organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului, a posturilor de radio Europa Liberă, RFI, BBC, Deutche Welle. Astfel, Radu Filipescu a fost eliberat a 2-a oară, pe 22 decembrie 1987.

În luna mai 1988 a încercat înființarea, împreună cu alți foști deținuți politici, Gheorghe Nastasescu, Filip Iulius, Iancu Marin, Carol Olteanu, Costica Purcaru, Totu Victor a sindicatului “Libertatea“, dar, din cauza presiunilor Securității, demersul nu a reușit să se extindă în rândul populației.

În martie 1989, după arestarea ziariștilor de la cotidianul “România Liberă” Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga și a linotipistului Alexandru Chivoiu, doctorul Zorel Filipescu a reușit să ia legătura cu familile lor, sa adune mai multe detalii despre arestare și să transmită în occident informații despre starea lor, printre care și o scrisoare pentru susținerea lor către Amnesty International și către Asociația Internațională a Ziariștilor, semnată – Un grup de Ziariști Români.

Ultima arestare a lui Radu Filipescu, a 3-a a urmat în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, după ce a participat împreună cu familia la demonstrațiile din 21 decembrie. A fost eliberat după câteva ore, după plecarea lui Nicolae Ceaușescu din București cu elicopterul.

 

Activitatea civică după 1989

După evenimentele din 1989, Radu Filipescu a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, ales președinte al acestuia (din 1998), membru fondator al APADOR-CH, fondator și președinte al Asociației Revoluționarilor fără Privilegii.

 

Testerul „Papagal”

Nemulțumit de soluțiile existente pentru dispozitivele de test în măsurările electrice și electronice, a adus îmbunătățiri successive unor testere și cleme de agățare, care au dus la o soluție nouă dar foarte simplă: Testerul cleme „Papagal”. Invenția a fost brevetată în România la OSIM cu nr. 462 din 28.06.91 cu titlul „Sonda pentru măsurări și conectări electrice și electronice”, și internațional, prin Patent Convention Treaty (PCT) cu nr. PCT/RO 91/00003, în Europa prin patentul: 0563234, în SUA prin patentul US no. 5457392. Invenția, premiată cu „Medalia de Aur” la Expoziția Mondială pentru Invenții Eureka 1991, Bruxelles, are ca noutate un vârf metalic direct conectat la cablul de măsură. Prin vârful în formă de țeavă trece un cârlig metalic pentru agățare, care asigură totodată accesibilitate în locuri înguste, contact metalic dublu cu rezistență electrică mică și izolare față de utilizator foarte mare, în comparație cu clema concurentă dar încă mult mai cunoscută, „Crocodil”.

Radu Filipescu este autor al încă câtorva invenții brevetate și aflate în producție la firma Parrot Invent SRL.

 

Activitate comercială

În 1992 Radu Filipescu înființează ca asociat unic firma Parrot Invent SRL, care a dezvoltat mai multe produse noi bazate pe invenții. Testerul Papagal (Parrot Clip) pentru aparate de măsură electrice este comercializat de firme din Australia, Statele Unite și Europa. Parrot Invent SRL produce și aparatul pentru derulat și tăiat folia „Cutcut“, pentru care Radu Filipescu a primit Medalia de Aur la Salonul Mondial al Invențiilor de la Geneva în anul 2014.

 

Cărți

Radu Filipescu este subiectul cărții „Es gibt Dinge, die muss man einfach tun – Der Widerstand des jungen Radu Filipescu” a autoarei germane Herma Kennel, carte publicată de editura Herder, Freiburg, Germania în septembrie 1995. Autoarea a locuit în București între anii 1982-1985 ca soție a unui diplomat vest-german, iar între 1990 și 1995 a revenit de multe ori pentru documentare. Cartea a fost tradusă din limba germană în limba română și publicată sub numele „Jogging cu Securitatea” la editura Universal Dalsi, București 1998. Cartea a fost republicată în anul 2009 la editura Polirom. În prefața cărții, poeta Ana Blandiana, care a ținut legătura cu familia Filipescu și înainte de decembrie 1989, scrie, „Dragă cetitiorule, povestea pe care o s-o citești cu uimire este în multe privințe un basm. Și asta nu pentru că nu ar fi conformă realității, ci pentru că realitatea pe care o povestește cu simplitate este una fantastică …

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Ilie Lazăr (1895 – 1976) fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică

Ilie Lazăr (1895 – 1976)

foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

 

Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895, Giulești, județul Maramureș – d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu. Părinții săi au fost descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr de Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, a fost protopop al Sighetului, iar acesta descindea din șapte generații de preoți.

A studiat Academia de drept, obținând titlul de doctor în drept. A urmat mai apoi Conservatorul din Viena.

A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.

Ilie Lazăr s-a implicat de tânăr în mişcarea naţională a românilor transilvăneni, ajungând ca la 23 de ani să fie cel mai tânăr dintre delegaţii din Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, care au votat si adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

A participat la Primul război mondial, după dezertarea din armata austro-ungară, a asigurat, în toamna anului 1918, ordinea în Cernăuţi, până la intrarea armatei române. În ianuarie 1919, a participat alături de armata română la luptele pentru eliberarea oraşului Sighet, fiind un bun cunoscător al zonei şi având experienţa frontului.

S-a stabilit în Bucureşti, în 1923, dar bucurându-se de simpatia şi sprijinul ţăranilor maramureşeni, a fost ales de trei ori deputat de Maramureş: în 1928, 1932 şi în 1937. S-a pronunţat deschis împotriva regimurilor autoritare conduse de Regele Carol al II-lea şi Mareşalul Ion Antonescu, iar pentru atitudinea sa intransigentă a fost internat cu domiciliu forţat la Mănăstirea Turnu şi în lagărul de la Târgu Jiu.

O nouă etapă în viaţa lui Ilie Lazăr a început odată cu instaurarea regimului comunist.

În 1946, cu o zi înaintea alegerilor din 19 noiembrie, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni închisoare corecţională. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr.

Rearestat la mijlocul lunii iulie 1947, în urma acțiunii de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. Reținut la Ministerul de Interne a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. Condamnat la 12 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată., A fost nevoit să suporte, timp de 17 ani, chinurile, neajunsurile şi umilinţele din închisorile şi coloniile de muncă.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții - foto preluat de pe historia.ro

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții – cititi mai mult pe unitischimbam.ro – foto preluat de pe historia.ro

 

Încarcerat la Galaţi, Sighet, Ministerul de Interne, Râmnicu Sărat, Culmea şi Periprava a fost eliberat la începutul lunii mai 1964. S-a stabilit la Cluj, unde a intrat în vizorul poliţiei politice, familia Lazăr fiind încadrată cu o întreagă reţea de informatori. Rămas văduv din toamna anului 1973, beneficiind de grija părintească a fiicei sale, Ilie Lazăr era bucuros de a-şi vedea nepotul crescând, iar acest lucru a însemnat o oarecare mângâiere, în profida necazurilor pricinuite de grijile materiale cu care era nevoită să se confrunte întreaga familie.

Duşman neînduplecat al comunismului, în anii `70, pe băncile din faţa statuii lui Matei Corvin din Cluj, continua să critice abuzurile şi nedreptăţile regimului. Cu toate suferinţele îndurate, Ilie Lazăr a rămas până la moartea sa, în noiembrie 1976, fidel crezului său politic.

Momentul sosirii lui Ilie Lazăr în lagărul de la Periprava a fost relatat mult mai târziu fiicei sale de Nicolae Itul, aflat în colonie din 1959:

Într-o zi, a apărut un om înalt şi slab cu un geamantan frumos, de piele, în mână. Atunci, puţin ironic, unul dintre cei mai tineri l-a întrebat: «Dar dumneavoastră ce căutaţi la închisoare cu geamantanul acesta frumos?». «Păi, zice geamantanul acesta frumos eu nu l-am deschis atâta amar de vreme, eu cu ăsta trebuia să ajung în America, via Constantinopol». Era geamantanul în care mama a aranjat frumos şi cuviincios lenjerie şi toate lucrurile de care avea nevoie şi care a stat cu tata 12 ani într-o magazie la închisoare. Atunci tinerii i-au spus «Haidaţi să vedem ce aveţi acolo? Dar cine sunteţi?» Tata s-a prezentat, a spus sunt Ilie Lazăr, am fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, cum şi în ce împrejurări a fost arestat, mulţi dintre ei ştiau despre acest lucru. Au desfăcut geamantanul, un miros îngrozitor în geamantan, totul era putred. Şi atunci unul dintre deţinuţi, care era macedonean, spunea că la ei, în satele lor, când se însoară un flăcău, ceilalţi flăcăi îi fac lui cămaşa. Într-o noapte îi fac cămaşă. Şi s-au apucat toţi cei care aveau haine, pentru că tata era în zdrenţe şi au deşirat sau desfăcut puloverele, cămăşile, ciorapii, de undeva au făcut rost de nişte sârme şi în noaptea aceea l-au îmbrăcat pe tatăl meu din cap până în picioare”.

Din Andrea Dobeş, Ilie Lazăr. Consecvenţa unui ideal politic, Fundaţia Academia Civică, 2015, p. 269

 

 

 

 

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006), preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, județul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care – ulterior – s-a căit și s-a pocăit.

Părintele Calciu a fost un luptător anticomunist. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști (1948-1964, 1979-1984), trecând și prin reeducarea din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951), unde a făcut compromisuri, participând la reeducare. Ulterior a refuzat orice compromis cu sistemul comunist.

Eliberat din închisoarea Aiud în anul 1963 i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În urma amnistiei generale din 1964, Gheorghe Calciu a fost eliberat. A urmat Filologia și Teologia, fiind învestit cu harul preoției. Devine profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București. La marele cutremur din 4 martie 1977, o aripă a internatului Seminarului se prăbușește. Chemat de seminariști, vine în toiul nopții de acasă și este singurul profesor care, alături de câțiva elevi, lucrează cu mâinile goale toată noaptea pentru a încerca să salveze de sub dărâmături pe cei patru seminariști îngropați sub moloz.

Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București s-a opus ateismului. În Postul Sfintelor Paști, din anul 1978, ține un șir de 7 prelegeri, intitulate “Șapte cuvinte către tineri“, predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la multe facultăți din București. Ia atitudine public față de dărâmarea Bisericii Enei din București, pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme.

Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare, menite să îl descumpănească și să-i terorizeze familia. Atât predicile ținute cât și protestul față de demolarea Bisericii Enei îl aduc din nou în vizorul Securității. Este arestat în anul 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință.

Prin executarea pedepsei s-a urmărit o nouă reeducare a sa. Acest fapt a determinat un val de proteste din partea exilului românesc. În ajutorul său se ridică intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava. Ulterior a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor.

Cea mai mare perioadă a detenției a petrecut-o totuși în izolare. În timpul detenției a fost bătut, umilit și ținut nemâncat. După 5 ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia.

Părintele Gheorghe Calciu împreună cu studenții, la Radu Vodă - foto preluat de pe doxologia.ro

Părintele Gheorghe Calciu împreună cu studenții, la Radu Vodă – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Exilul

În anul 1985, se stabilește în Statele Unite, unde primește cetățenia de onoare[necesită citare]. Între sfârșitul anului 1985 și 1988 a locuit cu familia la Cleveland. Pentru a-și asigura existența sa și a familiei, a lucrat și în construcții, ca muncitor necalificat. În anul 1989 se mută cu familia la Washington DC, unde preia parohia românească „Sfânta Cruce”.

A continuat să muncească în construcții până când a reușit să-și cumpere o casă, la circa 20-30 kilometri de biserica parohială. De-a lungul păstoririi de către Sfinția Sa a parohiei Sfânta Cruce, numărul credincioșilor a crescut impresionant. Multe persoane de alte confesiuni s-au convertit la ortodoxie, pentru dragostea, harul și viața îmbunătățită pe care le avea părintele.

În SUA și-a continuat lupta în numele lui Dumnezeu și eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind autorul ideii Romfest și unul dintre fondatorii evenimentului bienal – cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni -, al cărui Comitet Internațional îl conducea.

Este primit la Casa Albă de 2 președinți – Ronald Reagan și George W. Bush.

Părintele Calciu slujea la Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Cruce” din orașul Alexandria, statul Virginia (lângă Washington D.C.). În anul 2006 a catalizat eforturile pentru întemeierea unei noi biserici pentru românii din zona Washington D.C., Biserica Sf. Andrei.

Călătorea aproape anual în România, ținând conferințe și vizitând prieteni.

Bolnav de un cancer al pancreasului și operat la Spitalul Militar din București, a fost vizitat, printre alții, de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, de Î.P.S.S. Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului și de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la acea vreme, Prea Fericitul Teoctist.

A murit în Statele Unite, în ziua de 21 noiembrie 2006. Slujba de înmormântare a fost oficiată de Episcopul Vicar Irineu Duvlea. În țară, a fost prohodit în biserica Radu Vodă (de unde fusese alungat în 1979) de însuși Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, alături de alți ierarhi și foști elevi, ajunși acum preoți. Conform dorinței sale, este înmormântat în țara, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, din județul Neamț.

 

Opera

- Șapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, București, 1996).

- Christ is calling you. A course in catacomb pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997).

- Rugăciune și lumină mistică. Eseuri și meditații religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998).

- Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii (Ed. Nemira, București, 2001).

- Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, București, 2002; reed. 2007).

- Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări (Ed. Christiana, București, 2007).

- Suferința ca binecuvântare (ediție îngrijită de ieromonah Savatie Baștovoi, Ed. Cathisma, București, 2007).

- Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase (Ed. Crigarux, Piatra Neamț, 2007).

- Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora (Ed. Christiana, București, 2007).

- Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare (Ed. Christiana, București, 2012).
- Cuvintele către tineri (Ed. Christiana, București, 2015).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

cititi mai mult despre Gheorghe Calciu-Dumitreasa si pe: gheorghecalciu.ro; ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roadevarul.rowww.fericiticeiprigoniti.net

cititi si:

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978;

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Preoția și suferința umană (cuvântul 5) – 5 aprilie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Despre moarte și înviere (cuvântul 6) – 12 aprilie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Iertarea (cuvântul 7) – 19 aprilie 1978;

- Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Cuvânt către tinerii teologi pe tema „Creștinismul și cultura” (1978)

Elisabeta Rizea (1912 – 2003) eroină a luptei anticomuniste din România

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș – d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin.

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe cuvantul-ortodox.ro

 


Memorialul Durerii – Viteaza din Nucsoara… by medialert

 

Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.

A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș - d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin - foto: cuvantul-ortodox.ro

Elisabeta Rizea – foto: cuvantul-ortodox.ro

Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.

A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.

Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.

A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.

In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei.

“Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.

In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului”.

Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” - foto: facebook.com

Elisabeta Rizea impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului” – foto: facebook.com

35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.

La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid“. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.

Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea si au inceput sa i se ia interviuri.

Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de staff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…

Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.

In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. “Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.

Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai - foto: cuvantul-ortodox.ro

Elisabeta Rizea, Regina Ana si Regele Mihai – foto: cuvantul-ortodox.ro

Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.

 

O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…

Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” - spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.

Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș - d. 4 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin - foto: facebook.com

Elisabeta Rizea – foto: facebook.com

De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.

Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.

Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.

Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.

Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!”“Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos.

M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.

Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.

Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”

 

Despre demnitate: Liga femeilor extraordinare

Numărul lor nu-l cunosc cu exactitate. Sunt multe. Numai “Haiducii Muscelului” au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare, așa cum le puteți găsi pe site-ul dedicat lor, eroinelor din Nucșoara. A fost suficient să se audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității umane, clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd. Această mediatizare binevenită, apetisantă pentru consumul unui naționalism rămas drept o moștenire damnată a regimului comunist, a făcut ca superficialitatea să pună repede stăpânire pe imaginea rezistenței anticomuniste feminine și să ne oprim doar la “Tuța Rizea”, refuzând parcă să mai aflăm mai multe.

Chiar dacă le-aș ști pe toate (ceea ce nu e cazul, din păcate), mi-ar fi greu să le enumăr aici. Pot doar spune că, de fiecare dată când mai descopăr un nume, mă opresc să meditez asupra poveștii acelei femei. Voi aminti în continuare doar cinci nume, poate voi reuși să mai adaug și altele, în timp.

Încep, inevitabil, cu Elisabeta Rizea. Povestea ei este destul de cunoscută, deși mai degrabă sunt cunoscute încă și mai bine câteva vorbe de-ale ei. Elisabeta a fost o țărancă din comuna Nucșoara, care i-a ajutat pe cei din grupul Arnăuțoiu cu alimente și informații timp de mai mulți ani. A fost arestată și a făcut 6 ani de pușcărie, între 1951 și 1956.Este extraordinar faptul că, după eliberarea din închisoare, a continuat să-i ajute pe “Haiducii Muscelului” în ciuda tuturor riscurilor. A fost bătută îngrozitor de securiști, în special de un anume căpitan Ion Cârnu, imaginea lui rămânând fixată în memoria ei, ca o rană necicatrizată. Odată cu distrugerea grupului, în 1958, a mai executat încă 6 ani de detenție (a fost condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată în urma amnistiei din 1964). Carisma Elisabetei Rizea, imortalizată în serialul Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod întreg - Viteaza din Nucșoara, a transformat-o într-o icoană. Chiar dacă, în condițiile date, au existat și alte femei, cum a fost Marina Chirca, de o solidaritate dusă la extrem față de frații Arnăuțoiu, când vine vorba despre acest grup, Elisabeta Rizea va fi probabil întotdeauna citată și amintită în primul rând. Realitatea concretă, istorică poate să n-o plaseze neapărat în prim plan, de altfel nu se poate vorbi de o ierarhie a meritelor, însămărturia ei va rămâne mereu o dovadă a demnității individuale, cu atât mai admirată cu cât oricine s-ar imagina în locul ei ar avea o mare problemă de conștiință: Eu ce-aș fi făcut?

Pentru mine, devotamentul acestor femei mă duce adeseori cu gândul la singura operă a lui Beethoven - Fidelio. Dacă Leonora este capabilă să se travestească pentru a se angaja ca temnicer la pușcăria în care este închis soțul ei, în realitatea brutală a anilor ’50 din comuna Nucșoara, libertatea era o noțiune relativă. Cine mai era liber? Cei nearestați dar asediați de trupele forțelor de represiune dislocate în regiune? Cei din munți vânați ca niște animale și ducând o viață inimaginabil de grea? Cei din pușcărie, detașați și izolați de această viață? Este un Fidelio fără happy end. Nimeni nu este salvat în final. Există un cor al suferinței, dar care nu va cânta niciodată O welche Lust… Și cu toate astea, solidaritatea unei comunități, întinsă pe o perioadă de aproape 10 ani, în care riscul de a plăti cu viața a devenit clar încă din primul an, este demnă de muzica lui Beethoven…

Și un ultim amănunt. În ciuda notorietății Elisabetei Rizea, nu se poate găsi nicăieri o fotografie a Nemesis-ului ei, acel Ion Cârnu pe care ea îl amintește de fiecare dată. [...].

Mărturia ei a fost consemnată într-o excepțională carte, a regretatei Irina Nicolau, alături de mărturia lui Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei 4 preoți din lotul Arnăuțoiu, executați pentru că au făcut ceea ce au predicat, ajutând-și aproapele. Cartea se numește: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, mai multe detalii despre diversele ei ediții de la editura Humanitas se găsesc aici împreună cu un preview. Versiunea aproape completă a interviului se găsește în scenariul realizat de Rodica Mandache pentru reprezentarea pe scena teatrului a acestei mărturii. Scenariul se găsește aici.

[...]

Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.“

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcuvantul-ortodox.ro
cititi despre Elisabeta Rizea si pe www.eroinenucsoara.ro

Corneliu Coposu (1914 – 1995) politician român

Corneliu Coposu (1914 – 1995)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, Bucureşti) a fost un politician român, liderul opoziţiei din România postcomunistă. Absolvent de drept şi ziarist, om de încredere al liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deţinut politic în condiţii foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.

După Revoluţia din 1989 a reîntemeiat oficial PNŢ sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi a fost preşedinte al PNŢCD-ului între 1990 şi 1995. În această calitate, a fondat Convenţia Democrată Română, al cărei prim preşedinte a fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992. După decesul său, Corneliu Coposu a fost înlocuit de senatorul Ioan Bărbuş.

 

Biografie

Familia şi copilăria

Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914 în Bobota, comitatul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost preot român unit (greco-catolic) la Bobota, asesor consistorial şi arhidiacon, iar din 1929 protopop al districtului Şamşud, doctor în teologie, specialist în limba aramaică, prieten şi colaborator cu Iuliu Maniu. Valentin Coposu a fost trimis în timpul primului război mondial ca preot al armatei austro-ungare pe frontul din Galiţia. La 1 decembrie 1918 a reprezentat cercul Şimleu Silvaniei la Adunarea de la Alba Iulia.

Valentin Coposu a murit în anul 1941 ca preot la Coşlariu, lângă Blaj, unde se refugiase după Dictatul de la Viena.

Bunicul meu dinspre tată se numea Grigore Coposu, era tot preot şi prieten bun de familie şi de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania… La alegerile din 1906, care s-au desfăşurat cu multă violenţă, atît candidatul Partidului Naţional Român din Transilvania, cît şi bunicul meu din partea tatălui, Grigore Coposu, au fost bătuţi straşnic de către oficialităţile maghiare”.

Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iulian Anceanu, paroh şi protopop în Surduc, judeţul Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înnobilată, care purta cu mîndrie titlul de Ciolt, deci Anceanu de Ciolt…Străbunicul meu dinspre mamă era protopopul Gavril Vaida, care purta şi el titlul nobil de Glod, era văr primar cu Alexandru Vaida-Voievod şi făceau parte dintre fruntaşii Partidului Naţional din epoca aceea, fiind mare adept al pasivismului politic”.

La data de 15 septembrie 1919, la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la şcoala confesională română unită din Bobota, pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj doar după ce a urmat clasa ” a cincea în particular şi după ce a obţinut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a intrat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat, Universitatea din din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obţinut după 3 ani. În această perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În 1933 înfiinţează filiala Cluj a PNŢ iar în 1935 a fost ales preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi din Universitatea Cluj şi preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc.

 

Tinereţea

Una dintre dimensiunile fundamentale ale activităţii intelectuale şi politice ale lui Corneliu Coposu a fost legată de activitatea sa jurnalistică. El a fost un ziarist politic talentat; primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legaţi de cotidianul ţărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă; după cedarea Ardealului de Nord-Vest către Ungaria horthystă, tînărul ţărănist s-a refugiat la Bucureşti, fiind colaborator al ziarului refugiaţilor transilvăneni.

În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupţie în cadrul unui contract de armament, „Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia unor documente; potrivit declaraţiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat şi Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva «camarilei». Coposu a fost condamnat la trei luni şi o zi de închisoare. Pedeapsa a fost ispăşită în condiţii speciale: aşternut personal, îşi procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar uşa celulei nu era încuiată. În timpul detenţiei a cunoscut-o pe Ana Pauker, închisă ca ilegalistă a PCR:

Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere”. În 1945, aveau să se revadă în cadrul unei recepţii de la Palat. Ana Pauker i-a spus: «Atunci eraţi condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înţeleg că v-aţi schimbat convingerile?» Corneliu Coposu a răspuns: «Nu, mi-am schimbat regele…».

La 17 noiembrie 1937 este reformat medical, în evidenţa regimentului 33 Artilerie, pentru obezitate cu tulburări funcţionale. ”La o înălţime de 1,87, avea 130 kg, perimetrul toracic e 118 cm şi cel abdominal de 132 cm”.

 

Începutul carierei politice

Corneliu Coposu şi-a făcut ucenicia politică pe lîngă liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu: ”Iuliu Maniu m-a cunoscut de cînd m-am născut, Familiile erau prietene, se întîlneau cel puţin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin…Mi s-a întîmplat de multe ori ca, mergînd la Bădăcin, să întîlnesc diverse delegaţii, diverşi reprezentanţi mai mult sau mai puţin importanţi ai politicii româneşti din vremea aceea. Acolo i-am întîlnit pe Stere, pe Mihalache, pe Costăchescu de la Iaşi, pe Iunian, nu numai fruntaşii de atunci ai Partidului Naţional Ţărănesc, ci, în general fruntaşi ai vieţii sociale şi politice româneşti”.

Corneliu Coposu impreuna cu mentorul sau Iuliu Maniu (24-octombrie-1942, la căsătoria dintre Arlette Marcoviciu și Corneliu Coposu) - foto: facebook.com

Corneliu Coposu impreuna cu mentorul sau Iuliu Maniu (24-octombrie-1942, la căsătoria dintre Arlette Marcoviciu și Corneliu Coposu) – foto: facebook.com

După cum povestea ”Seniorul”, Iuliu Maniu l-a luat şef de cabinet de pe vremea cînd era student, în 1930, ”apoi am ajuns director de cabinet. Între 1937 şi pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu şi, aş putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărţit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfăşurată de el în perioada aceasta şi aş putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile”.

În 1945, tînărul Coposu a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, iar apoi a fost ales secretar general adjunct al PNŢ. Anterior, alături de Iuliu Maniu, Coposu a învăţat cum se conduce un partid în condiţii de cvasiilegalitate, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi a regimului autoritar al generalului Antonescu. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulţumirile, criticile şi întînirile dintre Iuliu Maniu şi regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în ţară a prinţului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, şi vrea să afle motivele pentru care nu s-a întîmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greşeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prinţul sacrificat de liberali.>> Ţara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu şi încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă uşurinţă, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul şi cavalerismul dovedit. Ţara era pornită contra liberalilor, uzaţi de o guvernare prelungită şi destul de abuzivă, şi îmbrăţişa cu ostentaţie pe toţi adversarii guvernanţilor şi în primul rînd pe prinţul moştenitor, prin a cărui îndepărtare din ţară fusese întronat un copil, tutelat prin regenţă”.

Regele Carol al II-lea în 1938 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea în 1938 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Coposu explică în notele sale de ce lecţiile de politică şi istorie primite de la Iului Maniu l-au ajutat să înţeleagă una dintre cle mai complicate periode din istoria naţională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular şi participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Naţional Ţărănesc cu alte partide din opoziţie pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comunişti împotriva partidelor istorice, în particular împotriva Partidului Naţional Ţărănesc), fapt care i-a permis ulterior să dea informaţii inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greşite sau tendenţioase ale istoriei şi politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea război mondial, din perioada postbelică şi din cea comunistă.

Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului naţional legionar arată că Partidul Naţional Ţărănesc a fost una dintre ţintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povesteşte că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care la vremea respectivă era secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soţul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu şi Coposu s-au dus la locuinţa lui Madgearu, iar preşedintele PNŢ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioşianu, care i-a explicat că autorităţile (nelegionare) nu ştiau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atît la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioşianu două pistoale şi cartuşe, precum şi instrucţiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii şi la Maniu: ”trageţi în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”.

Ulterior, Coposu a mers în audienţă la Horia Sima, care a pretins că nu ştie nimic despre acel caz. Seara pe la ora 18 s-a primit înştiinţarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu şi Coposu s-au deplasa de urgenţă la locul asasinatului, unde ”cel care a fost profesorul Virgil Madgearu, economistul de prestigiu european, dascălul atîtor generaţii de studenţi, strălucitul debater parlamentar, iscusitul ministru de Finanţe, emeritul ideolog democrat al României postbelice, zace întins pe spate, mînjit de sînge, cu fruntea spartă de gloanţe, purtînd pe corp urme de violenţă şi tortură”.

Virgil Madgearu (nume complet: Virgil Traian N. Madgearu; n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940, pădurea Snagov), economist român, sociolog, și politician de stânga, membru prominent și principal teoretician al Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ)  foto: ro.wikipedia.org

Virgil Madgearu (nume complet: Virgil Traian N. Madgearu; n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940, pădurea Snagov), economist român, sociolog, și politician de stânga, membru prominent și principal teoretician al Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ)
foto: ro.wikipedia.org

În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieşea din alianţa cu Germania lui Hitler şi intra în alianţă cu puterile occidentale şi URSS, care a implicat partidele politice, grupuri din diplomaţie, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareşalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944. Coposu povesteşte circumstanţele în care şi motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici şi complicii lor comunişti.

În acest sens, ziarista Doina Alexandru a povestit cum pe vremea comunismului, în timp ce lucra la ”Radio Europa Liberă”, Coposu i-a trimis o scrisoare directorului acestui post, istoricul Vlad Georgescu, datorită faptului că în opinia acestuia, ”Iuliu Maniu ar fi făcut în cariera sa trei greşeli politice: restauraţia din 1930, pactul cu legionarii din 1937 şi refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la 23 august. Domnul Coposu a protestat în scrisoarea sa împotriva acestei interpretări tendenţioase venind cu precizările sale pentru stabilirea adevărului istoric

 

Sub regimul comunist

După 1945, Corneliu Coposu a intrat în vizorul activiştilor comunişti, care mai întîi au dus împotriva lui un război propagandistic, apoi au contribuit la persecutarea sa de către autorităţile regimului totalitar. Astfel, după cum povestea liderul ţărănist mai tîrziu despre Silviu Brucan, ”nu-i păstrez nici o ranchiună, deşi, în calitate de redactor-şef adjunct la Scânteia, a cerut condamnarea mea la moarte în faţa Tribunalului militar”.

Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru “înaltă trădare a clasei muncitoare” şi pentru “crimă contra reformelor sociale“. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat. În cei peste 17 ani de detenţie a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul (arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, Bucureşti; penitenciarul Piteşti; penitenciarul Văcăreşti, din Bucureşti; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă Bucureşti; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, Bucureşti şi muncă forţată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcăreşti; penitenciarul Poarta Albă, Constanţa; penitenciarul Sighetul Marmaţiei; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat).

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții - foto: historia.ro

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947). Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a se deplasa în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe acestiai și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții – foto: historia.ro

A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din penitenciarul Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, judeţul Brăila (împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon). După cum arată Zarojanu, biograful lui Coposu, ”în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114 kg, iar la eliberare – 51”. De menţionat faptul că în timp ce Corneliu Coposu era întemniţat, soţia sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare, iar după eliberare a murit de cancer diseminat, pe 27 decembrie 1965.

În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenţie. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică. După eliberarea din lunga detenţie, Corneliu Coposu a fost invitat la o întrevedere cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoştea din perioada interbelică şi care s-a scuzat ”pentru închisorile politice. <> În compensaţie, îi propune să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800 de lei pe lună (un inginer cîştiga cam 800 lei), cu condiţia să semneze o declaraţie. Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declaraţie. De asemenea, Dej i-a propus reabilitarea sa şi a lui Iuliu Maniu, la care a răspuns <>” . Între 1946 şi 1989 Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliţia politică comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are 38 de volume, circa 17.000-18.000 de file

 

Perioada postcomunistă

Încă din 1987, Corneliu Coposu a reuşit să înşele vigilenţa poliţiei politice, Securitatea, şi să informeze lideri politici occidentali, din familia partidelor creştin-democrate şi conservatoare europene, despre existenţa în ilegalitate în România comunistă a unui nucleu care îşi asuma misiunea de continuitate cu Partidul Naţional Ţărănesc, desfiinţat de comunişti. Mai mult, pentru a marca afilierea la grupul partidelor creştin-democrate şi conservatoare, la Internaţionala Creştin-Democrată, PNŢ şi-a completat denumirea şi identitatea, devenind Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, nume asumat public şi deja recunoscut pe plan internaţional după schimbarea regimului politic. Pe 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti a autorizat funcţionarea primului partid postcomunist, PNŢCD. Între 1990 şi 1995, Coposu a fost preşedintele partidului.

Congres PNTCD 1991 - Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ionut Gherasim, Horia Luputiu - foto: corneliu-coposu.eu

Congres PNTCD 1991 – Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ionut Gherasim, Horia Luputiu – foto: corneliu-coposu.eu

Corneliu Coposu a dovedit calităţi de strateg politic atunci cînd i-a convins pe liderii partidelor din opoziţie şi ai asociaţiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a preşedintelui Ion Iliescu şi a Frontului Salvării Naţionale era cea a opoziţiei unite (de unde şi deviza ”Nu putem reuşi decît împreună”). Pe 26 noiembrie 1991, s-a format coaliţia/alianţa electorală şi politică cunoscută sub numele Convenţia Democratică (mai tîrziu Convenţia Democrată din România/CDR), care cuprindea drept membrii fondatori paisprezece partide şi asociaţiii civice (PNŢCD, Partidul Naţional Liberal, Pardidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianţei Civice, Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat Creştină, Asociaţea Foştilor Deţinuţi Politici din România, Alianţa Civică, Sindicatul politic ”Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, ”România viitoare”). Primul preşedinte al Convenţiei Democratice a fost Corneliu Coposu.

În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti ceremonia înmînării acestei distincţii din partea Ambasadei Franţei la Bucureşti.

Corneliu Coposu la primirea Legiunii de Onoare - foto - cotidianul.ro

Corneliu Coposu la primirea Legiunii de Onoare – foto – cotidianul.ro

Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România. Deşi nu a beneficiat de funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniţi din întreaga ţară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenţiei Democrate la alegerile generale din 1996.

Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele.

În Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu (realizat de către sculptorul Mihai Buculei), monument aşezat faţă în faţă cu monumentul lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe. Anul 2014 a fost ”anul Corneliu Coposu”, anul centenarului naşterii celui socotit drept cel mai important om politic din perioada postcomunistă. ”Fundaţia Corneliu Coposu” (coordonată de surorile lui Corneliu Coposu – Flavia Bălescu, Rodica Coposu, precum şi de Cristian Fulger şi Ionuţ Gherasim) au organizat de-a lungul anului 2014 o serie de activităţi comemorative, precum şi publicarea ori republicarea mai multor volume: Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru ; Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu (editori), Seniorul Corneliu Coposu (volum care reuneşte texte despre Corneliu Coposu sau dedicate acestuia, semnate, în ordinea cuprinsului, de Cristian Fulger, T.C. Zarojanu, Regele Mihai, Claudiu Marcus, Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Doina Alexandru, Cardinalul Lucian, Vladimir Tismăneanu, Marin Pop, Dan Pavel, Doina Cornea, Matei Gheboianu şi Bogdan Murgescu, Ioan Stanomir, H.-R. Patapievici, Romulus Rusan, Paul Lăzărescu, Cicerone Ioaniţoiu, Liviu Hagea, Nicolae Noica, Nicolae M. Constantinescu, Răsvan Dobrescu, Mircea Popa-Zlatna, Ion-Andrei Gherasim, Marilena Rotaru, Christian Mititelu, George Arion, Simina Mezincescu, precum şi o nouă ediţie a volumului Viaţa lui Corneliu Coposu de T.C. Zarojanu); o nouă ediţie din Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru’.

 

Publicaţii

Semnele timpului
Mărturisiri: Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian
Confesiuni: Dialoguri cu Doina Alexandru
Dialoguri cu Vartan Arachelian
Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui
Retrospective asupra istoriei contemporane
Ţara Sălajului
Din cele trecute vremii
Jurnal din vremuri de război
Plânge Ardealul!…- Mărturii de epocă despre Dictatul de la Viena, Emil Boşca-Mălin, Corneliu Coposu, Constantin Hagea, Victor Papilian
Calendarul Ardealului 1943, Constantin Hagea, Iustin Ilieşi, Corneliu Coposu

 

Testamentul Seniorului

În momentele de răscruce, care învederează scadențele inevitabile și rigoarea fără excepții a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schița intenții sau dorințe care să supraviețuiască dispariției lor.

Neavând nici o avere sunt scutit de obligația de a da destinație unor “bunuri”. Tot ce am, aproape nimic, rămâne la dispoziția surorilor mele dragi, Flavia Bălescu și Rodica Coposu, care vor ști cui și cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparținut.

Îmi reproșez că sub presiunea continuă a evenimentelor și obligațiilor, nu am reușit să exhum osemintele tatălui meu de la Coșlar și să le reînhumez lângă mama, la București. Deasemenea nu am reușit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota, unde odihnesc strămoșii familiei. Sper că surorile mele vor reuși să facă față acestei pioase obligații.

Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din București.

Conducerea Partidului Național Țărănesc trece sub jurisdicția lui Ion Diaconescu, primul vicepreședinte. Nădăjduiesc sincer ca toți prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească și să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu și al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-și valorifice veleitățile.

Generația veche, din care fac și eu parte, și-a făcut cu prisosință datoria. Ultima ei obligație este, ca prin seninătate și înțelepciune, să predea ștafeta generațiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operațiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni.

Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ. Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate (Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut.

Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.

Am încredere în viitorul României.

Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice.

Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.

24/25/VII 1994

Corneliu Coposu

 

 * * *

 

Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:

Recunoștiința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc.

Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport moral, care n-au precupețit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă și fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi și Rodi.

Afecțiune deplină și prețuire pentru prietenul bun de bucurii și necazuri Nelu Diaconescu. Îi urez norocul și prestigiul cu care îl îndreptățesc calitățile și onestitatea lui.

Printre cei mai apropiați, mai sinceri și mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut plin de afecțiune și sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate momentele grele, omul de temei pe care te poți sprijini.

Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mișu Barcan, prieten sincer și devotat care mi-a făcut infinite servicii.

Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele împrejurări. Ajutorul lui este de neprețuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparațiile capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoștiință.

Nu pot să nu menționez devotamentul sincer, corectitudinea și loialitatea celor de la secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere și afecțiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor recunoștiință.

Desigur că prietenia, aprecierea și simpatia mea se îndreaptă către zeci și sute de persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr.

Leg mari speranțe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuț Muntean, Ionuț Gherasim. Le prevăd un viitor bun.

Simpatia mea pentru tânăra generație de parlamentari, a căror promovare a fost benefică pentru Partid: Lepșa, Mureșan, Dunca, Ionescu, Opriș și ceilalți. Multă încredere în rodajul și afirmarea supleanților noștri.

Cred că forțele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formației noastre. Mă gândesc la Emil Constantinescu, George Șerban, Laurențiu Ulici, Doctor Nae Constantinescu, Romulus Rusan.

Corneliu Coposu

 

EPILOG

S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.

Câteva concluzii finale:

Cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate.

Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe, materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaționala Creștin-Democrată (1987) într-o epocă de cumplită persecuție și supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desființat în iulie 1947 (în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache , peste un hău de patruzeci și cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice); prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut prețuirea și ajutorul moral și material al acestora.

Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizațiile noastre speciale (de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite. În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării.

Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că nu mi-am etalat, dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism.

Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului( înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor încriminați. Anume: oamenii (sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive.

Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!“)

Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat.

Cu credința în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte

Corneliu Coposu

Hemer, noaptea de 24/25 iulie 1994

preluat de pe www.corneliu-coposu.ro

 

 

In Memoriam Corneliu Coposu

Cristina Andrei·
11 noiembrie 2015

Iertare, domnule Coposu,

Iertare, martiri ai noștri!
Pentru că am tranzacționat principii, pentru compromisurile compromițătoare,
iertare!
Pentru că cerșim pe la toate ușile un loc în Parlament,
iertare!
Pentru că ne luptăm fratricid,
iertare!
Pentru că ne-am abătut de la drumul vostru,
iertare!
Pentru că vă invocăm prea adesea numele, martiriul și curajul întru pământești țeluri,
iertare!
Pentru neputința și nepriceperea noastră,
iertare!
Pentru orbirea și sângele nostru prea devreme bătrân,
iertare!
Pentru că nu auzim tânguirea Țării,
iertare!
Pentru că nu suntem glasul Poporului,
iertare!
Pentru că nu mai știm calea cea dreaptă,
iertare!
Pentru că vă ucidem a doua oară, călcându-vă în picioare idealurile,
iertare!
Pentru că lăsăm partidul să moară,
iertare!

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org, youtube.com
cititi si:
- Corneliu Coposu – principii călăuzitoare (1); Corneliu Coposu: Principii călăuzitoare (2) – de Cristina Andrei
-  După 20 de ani. O mărturie despre Senior - de Roxana Iordache
-  105 ani de la naşterea omului politic Corneliu Coposu - DOCUMENTAR AGERPRES
- O PERSONALITATE PE ZI: Corneliu Coposu, simbol al luptei pentru democratizarea României

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Cuvânt către tinerii teologi pe tema „Creștinismul și cultura” (1978)

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

cititi aici Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Iertarea (cuvântul 7) – 19 aprilie 1978

 

Cuvîntul suplimentar către tineri

Această predică trebuia rostită în ziua de 17 mai 1978, în Biserica Radu-Vodă, conform noului program de predici anunţat de părintele Calciu în ziua de 10 mai. Noul ciclu urma să trateze tema „Creşti­nismul şi cultura”. (N. ed.)

 

CUVÎNT CĂTRE
TINERII TEOLOGI

Cel ce iubeşte pe tată ori pe ma­mă mai mult decît pe Mine, nu es­te vrednic de Mine; cel ce iu­beşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37)

Nu intenţionam să adaug acest cuvînt supli­mentar la cele „Şapte cuvinte către tineri” rostite în Postul Mare, tînărul meu frate întru ale Teo­lo­giei, dar am fost silit la această revenire din motive interne şi externe. De aceea voi face apel în „Cuvîntul” de faţă, într-o mai mare măsură decît în cele anterioare, la simţul nostru de dreptate, de o­noare şi de curaj.

Din clipa în care m-am hotărît să atac public şi deschis problema libertăţii cultului, din clipa în care m-am decis să protestez public împotriva dă­rîmării bisericilor – şi bine am întrebuinţat pluralul! [1] – am ştiut la ce trebuie să mă aştept: la persecuţie, la teroare, la înscenare de judecată, la şantaj. Şi, în cîteva luni, am trecut prin toate acestea, cu singura deosebire că tot ceea ce s-a întîmplat a fost mai inuman şi mai josnic decît mi-am închipuit. Din clipa aceea, tot ce se leagă – din fiinţa şi din viaţa mea – de activitatea publică a devenit cu adevărat public. Pentru aceasta vă dezvălui parte din cele întîmplate, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi atunci cînd credinţa şi iubirea voastră de oameni vă vor determina să acţionaţi în sensul în care acţionez eu. Dar nu pe toate vi le voi spune, căci nu vreau să credeţi că faţa oa­menilor este numai hîdă, ci vi le voi spune doar pe cele ce justifică acest „Cuvînt”.

Două reproşuri mi s-au adus – şi total opuse – în le­gătură cu cele „Şapte cuvinte”. Pe de o parte, mi s-a repro­şat – şi cuvîntul este atît de eufemizat încît, faţă de realitate, devine aproape dulceag – că predicile mele ar fi adresate seminariştilor şi că, prin urmare, acuzaţia de ateism şi ma­te­­ria­lism ar cădea asupra profesorilor Seminarului, în mod exclusiv. Această acuzaţie este atît de fla­grant rău intenţio­nată încît ar fi însemnat o inu­tilă şi păgubitoare pierdere de vreme să mă fi o­cupat de combaterea ei.

Pe de altă parte, unii teologi mi-au reproşat că, acor­dînd prioritate tineretului laic în predicile mele, i-am negli­jat pe tinerii teologi. Aici trebuie să mă dezvinovăţesc: nu v-am neglijat, tinerii mei prieteni şi fraţi! Ştiam că voi sînteţi mai cre­din­cioşi, mai drepţi şi mai generoşi decît mine, că pre­­­­zenţa voastră numeroasă şi asiduă la predi­cile mele de la Biserica Radu-Vodă (sau de pe treptele ei, atunci cînd bi­serica mi-a fost închisă) era o dovadă că voi înşivă vă im­plicaţi în conţi­nutul „Cuvintelor” şi că eraţi, într-o largă mă­­sură, voi cei care vă rosteaţi părerile prin gura mea.
În sfîrşit, motivul intern stă în impulsul care mă îndeam­nă să critic unele probleme imediate, legate de noi, teologii.

Este vremea, fraţii mei, cînd cuvintele Mîntu­i­torului – „… dar vine ceasul cînd tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dum­ne­zeu” (Ioan 16, 2) – se adeveresc şi chiar de vin foarte actu­ale. Nu fac afirmaţii fără adresă, ci vă spun a­ceste lucruri fiindcă împotriva celor predicate de mine în numele lui Iisus, împotriva protestului meu contra dărîmării Bisericii Enei, împotriva voastră, a teologilor care aţi venit, peste toate interdicţiile, să ascultaţi adevărurile rostite cu curaj şi răspicat în Biserica Radu-Vodă, s-au ri­dicat învă­ţă­torii voştri cei mari, directorii voştri de conştiinţă şi forma­torii viitorilor preoţi ai nea­mului nostru. S-au ridicat cuprinşi de „o no­bilă mînie”, păzindu-vă cu toată străşnicia, ca nu cumva să veniţi în serile de miercuri la cele „Şapte cu­vinte”! Nu v-au păzit de ispitele lumii, de beţie, de desfrî­nare şi de alte păcate cu care lu­mea vă ademeneşte, ci v-au lăsat să vă apăraţi singuri, dar au sărit să vă oprească să ascultaţi cuvîntul lui Dumnezeu spus într-un fel nou! Au fost – vorba broşurilor de propagandă pentru lup­ta de clasă – „foarte vigilenţi”… Fiindcă v-au determinat să daţi declaraţii unii împotriva alto­ra, să-i denunţaţi – denunţîndu-vă pe voi înşivă – pe toţi cei ce s-au făcut vinovaţi de grava cri­mă de a-mi fi ascultat predicile! Splendidă acţiune duhovni­cească, prin care o instituţie teologică e transformată în una de anchetă! Aş dori să-l în­treb pe cel ce a desfăşurat an­cheta, pe părintele spiritual Moldovan, dacă şi pe atunci cînd era in­giner a luat de la muncitorii şi subalternii săi a-semenea declaraţii. Mă refer la tipul acestor de­claraţii delatoare. Dacă a luat şi atunci, înseam­nă că este pe o linie de continuitate şi că, de fapt, nu pentru Teologie se află acolo unde se află… Dacă nu, să ne explice: unde şi cînd a învăţat sistemul acesta de anchetă?!

Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: „Eu am copii de crescut” şi ca justificare morală pe: „Rectorul m-a pus să iau declaraţii”, acela are, în loc de suflet, un mecanism te­le­­ghidat. Să-şi aducă aminte acele cuvinte ale Mîntuitorului care con­stituie motto-ul acestei predici…

Cunosc înfocarea cu care preacucernicia sa luptă îm­potriva „Oastei Domnului” (o grupare ortodoxă şi de pieta­­te creştină), fiindcă a îndrăznit să pună pe melodii popu­lare şi de alt ritm anumite texte pioase. Ar fi însă bine să înţeleagă un lucru care pentru un om credincios este foarte limpede: pe măsură ce falsa ştiinţă desacra­lizează lumea, uneori chiar ajutată de anumiţi preoţi, pe aceeaşi măsură credinţa simplă extinde sacrul în toate domeniile de mani­festare umană.

Noi ştim însă că pe cît de riscant este să combaţi a­teismul oficial şi neoficial, pe atît este de comod şi de ren­tabil să ataci „Oastea Dom­nului”, chiar dacă ar avea mici nepotriviri, cînd şi aşa este obligată să-şi ţină adunările în semi­obscuritate, fiind uneori risipită cu brutalitate de către Miliţie. De fapt, nu există decît o singură so­luţie a pro­blemei: aceea de a-i aduna pe toţi mem­­brii „Oastei Dom­nului” sub acoperişul Bisericii noastre, fiindcă sînt oameni pioşi şi devotaţi, care doresc să fie reprimiţi. Numai aşa se poate solu­ţiona o problemă, iar nu cu violenţă. În proble­mele spirituale, violenţa nu soluţionează, ci com­plică. Vor­besc de aceşti oameni simpli şi cinstiţi în credinţa lor, şi ca­re vor trebui să fie reprimiţi. Căci sînt oameni care ard pen­tru credinţă şi-şi apără fiinţa lor religioasă cu o dăruire cu care nu toţi ştim şi vrem să o facem.

Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noap­tea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte di­nainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o bi­serică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la biserica din Foc­şani, atunci cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea bi­serică? Ar fi în­drăznit oare acest domn să arunce în aer bi­se­rica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să par­ticipe la dărîmarea bi­sericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărî­mat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată pre­o­ţilor dezertori de la datoria lor?

Va veni vremea – şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bi­sericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vre­­me cînd vom cunoaşte lista completă a celor care au re­fuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o ac­­ţiune barbară şi anticulturală, iar a­ceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea româneas­că. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contem­porane (isto­rice, literare, artistice), iar pronunţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate dis­truge trecutul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schi­loadă a ateismului. Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cu­vintele Mîn­tuitorului, dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru su­fletul său?” (Marcu 8, 37).

În ultimele luni am primit numeroase tele­foane de inti­midare, de la persoane care îşi as­cun­deau instinctele tero­riste, pornirile de tortu­ratori morali, după anonimatul tele­fonului. Gama ameninţărilor adresate mie, dar şi familiei me­le, se întindea de la distrugerea noastră morală şi pînă la cea fizică şi civică.

Pe măsură ce se va ivi necesitatea, voi face publice a­ceste ameninţări, ca să vedeţi toţi de cîtă „cin­ste şi omenie” dau dovadă aceşti indivizi! Unii se erijau în apărători ai re­gimului politic din ţara noastră, care ar fi fost ameninţat, chipurile, nu ştiu cum, de… predicile mele! Poate fi o min­ciună mai mare decît aceasta?! Ceea ce este însă ciudat este faptul că toţi aceşti „apărători” se stră­du­iau să mă convin­gă de faptul că regimul pe care îl apărau este un regim gata la orice abuz şi care ar putea să mă dis­trugă pe mine fără nici o vină, iar pe familia mea pentru vina că eu nu am vină! Aceasta în timp ce eu credeam că re­gimul din ţara noastră mai are în vedere anumite prin­cipii umanitare, care nu-i în­găduie asemenea a­bu­zuri…

Vă spun toate acestea oarecum în treacăt, pentru ca voi să le faceţi publice şi să înceteze o dată pentru totdeauna acest şantaj şi acest gang­sterism moral, care îmi cere su­fletul meu drept răscumpărare pentru familia mea amenin­ţată. Ca ele să devină publice, spre condamnarea unor ast­fel de atitudini şi spre sporirea demnităţii noastre umane, după cuvîntul lui Iisus: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe acoperișurile caselor” (Matei 10, 27).

Căci glasul meu nu ajunge, ci el trebuie mul­tiplicat de sutele voastre de glasuri, ca adevă­rurile de credinţă şi de omenie să ajungă la ure­chile tuturor.
Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ie­rarhilor noş­tri, fiindcă fără ierarhie Biserica ar fi ca un organism fără schelet tare. Rămînem în jurul lor şi le amintim că sînt con­ducătorii spi­rituali a cel puţin paisprezece milioane de cre­din­cioşi români şi că printre aceştia se găsesc oa­menii cei mai buni, care ştiu să unească iubirea de patrie cu univer­salitatea iubirii creştine, ca şi credinţa cu adevărata cul­tură.

Să aibă ei această conştiinţă şi vor fi apostolii lui Hris­tos pe pămînt românesc, iar noi – mărunţii lor ucenici. Da­că un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu umilinţă pe ierarhii noştri să nu în­gă­duie ca pe locul Bisericii Enei să fie construită o cîrciu­mă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, vio­lenţele şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe ca­re au călcat unii dintre voie­vozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom înceta să protestăm împotriva aces­tui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele să­­vîrşite la Foc­şani şi la Bucureşti, şi vom face publice a­ceste în­călcări. Este dreptul nostru, al tuturor, de a în­cerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar putea opri, cîtă vreme Hris­tos este cu noi? Căci ce preţ are viaţa noastră în afara lui Hristos, de vreme ce El Însuşi ne asigură că „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35)? Sau: „Voi sînteţi sarea pămîntului. […] Voi sînteţi lumina lu­mii” (Matei 5, 13-14).

În fiecare an ies de pe băncile facultăţilor mii de ingi­neri, doctori, profesori etc. şi se pierd în anonimatul masse­lor şi al profesiei lor. Dar dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel de preoţi sfin­ţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr şi de dreptate, o dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în su­­­ferinţă.

Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aş­teaptă să fie secerat pentru Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş”(Ioan 4, 35). Dar unde sînt oare vrednicii secerători? Ridicaţi-vă ochii, vă spun eu, şi veţi vedea cît de puţini sînt aceştia! Iar grîul se scutură pe cîmp, în afara împă­ră­ţiei lui Dumnezeu…

Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de in­stinctele voas­tre supraincitate de către unii din­tre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am ma­mă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!”.

Ridicaţi ochii duhului vostru spre poporul ca­re crede în voi şi pentru care nu există altă sal­vare spirituală decît Biserica!
Să fiţi secerători, să fiţi păstori!

Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului a­cestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos, Care „văzînd mulţi­mile, I s-a făcut mi­lă de ele, căci erau necăjite şi rătăcite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Se­ce­rişul este mult, dar lucrătorii sînt puţini. Ru­gaţi, deci, pe Dom­nul secerişului, ca să scoată lu­crători la secerişul Său” (Matei 9, 36-38).

Să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru seceriş, şi pentru se­­cerători!

 

[1] La data respectivă fuseseră dărîmate două biserici: una la Bucureşti, alta la Focşani. În anii următori, distrugerile şi profanările vor conti­nua. Nu avem o statistică exactă pen­tru întreaga ţară. Ştim însă că în Capitală au fost dărîmate sau „translate” 20 de biserici. Ierarhia biseri­cească nu a schi­­ţat nici un gest de protest public sau oficial! (N. ed.)

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

cititi aici Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro