Ieromartirul Vavila şi cu el Cei Trei Tineri Urban, Prilidjan, Epoloniu şi mama lor Cristodula au murit ca martiri sub împăratul Decius (249-251).
În timpul şederii sale în cetatea lor Antiohia, împăratul a organizat cu mare pompă un festival în cinstea zeilor păgâni.
În acelaşi timp, sfîntul şi de-Dumnezeu-temătorul Episcop al Antiohiei, Vavila, slujea Sfînta Liturghie în biserică; se ruga pentru turma lui şi o învăţa cu curaj să treacă prin toate suferinţele pentru credinţa în Hristos.
După abominabilă să închinare la idoli, Decius, curios să cunoască Sfintele Taine, a hotărît să intre în biserică şi prin vizita sa să profaneze locaşul sfînt al Domnului.
Această veste a ajuns la urechile episcopului, care a ieşit în întâmpinarea sa şi a blocat intrarea în biserică pentru că nu dorea să îngăduie împietate în casa lui Dumnezeu.
Când împăratul a încercat să se apropie de uşile bisericii, Sfântul Vavila l-a împins cu mâinile sale, încît împăratul a trebuit să renunţe la intenţia sa.
El voia să se răzbune pe sfânt imediat, dar văzînd mulţimea de creştini, i-a fost teamă de o răscoală.
În ziua următoare împăratul, furios, dădu ordin să se dea foc templului creştin şi să fie adus în faţa lui Episcopul Vavila.
Când a fost întrebat de ce insultă demnitatea imperială, nu dă voie împăratului să intre în biserică şi nu îi respectă funcţia, sfântul episcop a răspuns :
“Oricine s-ar ridica împotriva lui Dumnezeu şi vrea să îi pîngărească lăcaşul, nu e demn de respect şi a devenit duşmanul lui Dumnezeu“.
Împăratul a cerut ca sfântul episcop să se închine idolilor şi astfel să ispăşească pentru jignirea adusă împotriva lui, altfel să fie executat.
După ce s-a convins singur că sfântul episcop mucenic avea să rămână neclintit în credinţa sa, el a ordonat comandantului militar Victorinus să îl lege în lanţuri grele şi să îl conducă prin cetate cu ruşine.
Sfântul martir i-a răspuns :
“Împărate, pentru mine aceste lanţuri sunt atât de onorabile pe cât îţi este ţie coroana imperială, şi, suferind pentru Hristos, îmi e la fel de uşor de acceptat pe cît îţi este ţie puterea imperială ; moartea întru Regele Nemuritor îmi e la fel de plăcută pe cît îti este ţie viaţa“.
În încercare cu Episcopul Vavila se aflau trei fraţi tineri, care nu îl abandonaseră nici în cele mai grele clipe.
Văzîndu-i, împăratul a întrebat :
“Cine sunt aceşti copii ?”
“Aceştia sunt copiii mei duhovniceşti”
răspunse sfîntul,
“şi i-am crescut în pioşenie, le-am dat o educaţie, i-am călăuzit în ale culturii, şi aici într-un trup mărunt se află înaintea ta aceşti bravi tineri şi creştini desăvârşiţi. Pune-i la încercare şi vei vedea“.
Împăratul a încercat în tot felul de moduri să îi ademenească pe tineri şi pe mama lor Hristodula să renunte la Hristos, dar în zadar.
Apoi, cuprins de furie, a ordonat ca fiecare dintre ei să fie biciuit cu atîtea lovituri cîţi ani aveau.
Primul a primit douăsprezece lovituri, al doilea, zece şi al treilea, şapte. Lăsîndu-i pe mamă şi copii, torţionarul a conjurat din nou pe episcop, spunîndu-i că acei copii renunţaseră la Hristos.
Dar minciuna repede a ieşit la iveală şi nu a reuşit.
Apoi el a ordonat ca toţi martirii să fie legaţi de un copac şi arşi cu focul.
Văzând curajul stoic al sfinţilor, în cele din urmă împăratul i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Vavila, dascălul de la Antiohia, împreună cu cei de sub ascultarea lui, optzeci şi patru de copii, care de sabie s-au săvârşit.
Împărăţind Maximian la Nicomidia, creştinii se ascundeau din pricina gonirii împotriva lor.
Mergând cineva la împăratul, îi zise:
“Împărate, un bătrân, anume Vavila, şade într-o cămară ascuns şi învaţă pe pruncii celor nebuni să nu cinstească pe zei, ci să cinstească pe Cel răstignit“.
Şi îndată trimiţând cu dânsul ostaşi, au adus pe Vavila cu ucenicii lui înaintea împăratului.
Şi-i zise împăratul:
“De ce nu te închini la zeii la care se închină toată lumea? De ce amăgeşti şi pe prunci să nu se închine la ei?”
Iar sfântul răspunse:
“Zeii păgânilor, o, împărate, sunt demoni, iar Dumnezeul nostru a făcut cerurile; dar tu şi cei ce sunt cu tine fiind orbi, nu vedeţi adevărul“.
Aceste cuvinte aduseră pe împăratul şi pe cei ce erau cu dânsul la mânie, şi au poruncit la patru ostaşi să-l bată cu pietre peste obraz, peste coaste şi peste vine, să-i zdrobească umerii şi gleznele, cu pietre, şi, după ce-i zdrobiră toate încheieturile, îi puseră legături grele la grumaji şi la picioare şi l-au băgat în temniţă.
După aceea aduseră pruncii, optzeci şi patru fiind la număr, parte bărbătească şi femeiască.
Şi a început împăratul a-i lua cu cuvinte amăgitoare, dar ei nu răspundeau, ci se întorceau unii la altii.
Văzând că nu răspund, a osebit pe zece dintr-înşii, cei mai mari la vârstă, şi le zise:
“Iată voi ca nişte înţelepţi supuneţi-vă poruncii mele, şi faceţi jertfă la zei, şi veţi fi în palat cu mine, îndulcindu-vă mai bine“.
Atunci Amonie şi Donat ziseră împăratului:
“Noi fiind credincioşi, nu jertfim la demoni surzi şi muţi“.
Atunci a poruncit să-i bată, şi întorcându-se împăratul către ceilalţi prunci, le-a zis:
“Jertfiţi cel puţin voi, ca să nu păţiţi mai rele decât cele ce au păţit aceştia“.
Dar şi ei strigă:
“Creştini suntem, şi nu vom jertfi; ci anatema să fii tu şi zeii tăi“.
Atunci a poruncit să-i bată şi să-i bage în temniţă, să se chinuiască de foame.
Iar a doua zi a poruncit să spânzure pe dascălul lor, şi pe prunci, pe fiecare îl întreba, dacă se leapadă de Hristos şi de dascălul lor.
Şi văzând că nu vor să se lepede, a poruncit să li se taie capetele tuturor împreună şi dascălului.
Mergând înainte sfântul la locul cel rânduit cu cei optzeci şi patru de ucenici ai săi, cânta:
“Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu“.
Şi sosind la locul sfârşitului, după porunca împăratului, întâi i-au tăiat capul Sfântului Vavila, apoi au tăiat şi pe prunci.
Iar unii credincioşi mergând noaptea, şi punând într-o corăbioară moaştele, le-au dus la Bizanţ, le-au pus către partea de miază-noapte, afară din cetate, în trei sicrie unde este satul ce se cheamă Moni, dând laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Teotim şi Teodul care, dintre slujitorii chinuitori crezând, în foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Moise, care cu pace s-a săvârşit (mileniul al II-lea î.Hr).
Acesta s-a născut în Egipt şi l-a luat din apă fiica lui Faraon şi l-a făcut sieşi fiu şi l-a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor.
Înaintând el cu vârsta şi făcându-se de patruzeci de ani, a ucis un bărbat egiptean care bătea pe un evreu.
Pentru aceea temându-se a fugit în pământul Madiam. Şi acolo luându-şi femeie pe Semfora, fata lui Iotor, i s-a arătat Dumnezeu în para rugului.
Şi plinind acolo patruzeci de ani, din porunca lui Dumnezeu, s-a pogorât la Egipt către Faraon, ca să-l facă să libereze pe evrei să aducă jertfă lui Dumnezeu.
Şi devreme ce acela nu voia să asculte, îndată a bătut Egiptul cu zece plăgi şi luând poporul cu Pronia şi voia lui Dumnezeu, cu argint şi cu aur, şi trecându-i Marea Roşie şi învăţându-i cu semne, i-a întărit cu Legea.
Dar pentru că a mâniat pe Dumnezeu cu grăirea împotrivă, suindu-se în munte a murit, fiind de 120 de ani, înainte de venirea lui Hristos cu 1485 de ani.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ermiona, una din fiicele lui Filip Apostolul.
Sfântul Apostol Filip (prăznuit pe 11 octombrie), care a botezat pe famenul Candachiei, a avut patru fiice, pe care Evanghelistul Luca le mărturiseşte de proorociţe şi fecioare.
Dintre acestea Ermiona şi Eutihia s-au dus în Asia căutând pe Teologul Ioan, şi neaflându-l căci se mutase, aflat-au pe Petronie, ucenicul lui Pavel Apostolul, şi luând învăţătură de la dânsul, urma obiceiurilor lui. Iar Ermiona se deprindea cu mestesugul doctoriei.
Drept aceea venea mulţime multă, şi lecuia pe toţi, chemând numele lui Hristos.
Trecând însă Traian împăratul asupra perşilor, se arătă sfânta că este creştina şi aducând-o înaintea lui căută să o înşele cu amăgiri şi să o despartă de Hristos.
Dar de vreme ce nu voia să se supună, a poruncit ca să o bată peste obraz multe ceasuri.
Iar Ermiona văzând pe Domnul sezând la judecată în chipul lui Petronie, care îi grăia şi o întărea, socotea bătăile ca o nimica.
Deci văzând împăratul întărirea şi neînduplecarea gândului ei, ruşinându-se, a slobozit-o.
Şi de atunci, deschizând în Asia sălăşluire de oaspeţi, odihnea pe toţi şi-i lecuia şi sufleteşte şi trupeşte.
Şi Domnul se preamărea în toate zilele de către tot omul, cât a trăit împăratul Traian.
Iar dacă a murit el, împărăţind Adrian, ginerele său, şi înştiinţându-se de cele despre sfânta, trimise slujitori de o aduseră înaintea lui si-i zise:
“Spune-mi, bătrâno, de câti ani eşti, şi de ce neam, şi în ce stare te afli?”
Iar sfânta, răspunzând, zise:
“Domnul meu Hristos ştie de câţi ani sunt şi de ce neam“.
Împăratul zise:
“Dezbracaţi-o de haina ei şi o bateţi fără de milă“, zicându-i să răspundă cu smerenie la cele ce o întreabă împăratul; şi aşa au bătut-o cumplit.
După aceea a supus-o la chinuri îndelungate în căldări cu smoală, din care a rămas nevătămată.
Şi scoţând-o a grăit ea către împăratul:
“Împărate! Domnul meu m-a întors spre somn în căldare, şi am văzut unde mă închinam marelui zeu Iraclie“.
Iar el bucurându-se îi porunci să intre în capiste.
Atunci sfânta făcând rugăciune întru sinesi către Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, îndată se făcu tunet din cer, şi căzând jos la pământ idolii care erau în capiste, se zdrobiră şi se făcură pulbere.
Şi ieşind, sfânta zise împăratului:
“Intră înăuntru de ajuta zeilor, că au cazut şi nu pot să se scoale“.
Intrând împăratul şi văzând zdrobirea idolilor, a poruncit să i se taie cinstitul ei cap afară din cetate.
Şi luând-o Teodul şi Timotei, au ieşit din cetate şi neîngăduindu-i să-şi facă rugăciunea, s-au repezit cu obraznicie asupra ei, dar li s-au uscat mâinile.
Rugându-se atunci de sfânta, şi crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos s-au însănătoşit, şi au rugat pe sfânta ca să se roage pentru dânsii să-si dea sufletele lor către Domnul înaintea ei.
Şi aceasta făcându-se a răposat şi ea cu pace, aproape de acelaşi loc.
Şi venind oarecare credincioşi binecinstitori, şi luându-le moaştele le puseră în Efes în loc ales şi însemnat, întru mărirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Chentirion, Ochean, Teodor, Amian şi Iulian, ce se trăgeau din satul Candaveu.
Aceşti sfinţi pentru mărturisirea cea întru Hristos, după alte multe chinuri din porunca lui Maximian au fost băgaţi într-o baie înfierbântată; dar scăpând de acolo prin dumnezeiescul înger, li s-au tăiat picioarele cu tesla, şi fiind aruncaţi în foc, şi-au primit sfârşitul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici: Ermiona şi surorile ei, Haritina şi Eutihia, Petronie, Zarvil, Tatuil şi Veveea.
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Adrian.
Dintre ei Tatuil era preot al idolilor, dar printr-un oarecare episcop, a venit la credinţa.
Pentru aceea a fost bătut cu toiege de Avgar domnitorul, ars pe obraz, şi chinuit în multe şi felurite chipuri.
Iar la urmă prin sabie s-a săvârşit, împreună cu sora sa Veveea.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
O jumătate de veac de la trecerea în eternitate a Mitropolitului Tit Simedrea
Oamenii și faptele lor sunt, adeseori, cu trecerea timpului, din ce în ce mai puțin cunoscuți pentru că și cei care le-au stat în preajmă, cei care ar mai putea da mărturie despre aceste fapte pleacă și ei, la rândul lor, în lumea nemuritoare. În această rânduială de neschimbat constatăm că, pe pământ, omul moare doar atunci când uitarea îl învăluie, dar aceasta se întâmplă numai în lumea trecătoare, căci în fața lui Dumnezeu nici un om și nici o fărâmă de faptă nu se risipesc și nici nu dispar vreodată.
Însă nu așa stau lucrurile cu Mitropolitul Tit Simedrea. Pe măsură ce anii trec, chipul blând al înțeleptului mitropolit se luminează tot mai mult. Făcând cunoștință cu el prin scrierile sale despre cartea veche românească, domeniu al istoriei noastre în care ierarhul are contribuții semnificative, m-am aplecat mai mult asupra vieții sale care m-a captivat, având un fir foarte încărcat și necăjit de vremuri dificile: două războaie mondiale, două invazii ale sovieticilor în eparhiile în care a păstorit: Bălți și Cernăuți, mai multe regimuri dictatoriale care au culminat cu comunismul agresiv în care a trăit 26 de ani.
Dar ceea ce avea să mă ajute să întreprind o cercetare asupra vieții și activității Mitropolitului Tit Simedrea a fost ideea profesorului Gheorghe Vasilescu (†2016), fostul director al Arhivelor Patriarhiei Române, de a-mi face cunoștință cu un om deosebit de rafinat, cult și crescut în educația bună de altădată, inginerul Grigore Popescu, nepotul direct al Mitropolitului Tit Simedrea.
Să amintim că vlădica Tit a fost căsătorit, în tinerețe, pentru foarte puțini ani, căci, murindu-i soția de timpuriu, el a rămas singur cu grija unicului său copil, o fetiță, Venera. De edu¬cația acesteia s-a ocupat îndeaproape trimițând-o la Paris să urmeze școli bune. Venera s-a căsătorit cu inginerul Dumitru Popescu, omul de nădejde al celebrului in¬dustriaș Malaxa și mai târziu, în timpul păstoriei Patriarhului Justinian Marina, inginer constructor la Serviciul Tehnic al Arhiepiscopiei Bucureș¬tilor.
Din căsătoria Venerei Simedrea cu Dumitru Popescu au rezultat cei doi ne-poți ai Mitropolitului Tit: Marina (†3.IX.2015), căsătorită o vreme cu doctorul Ovidiu Marina, fiul Patriarhului Justinian și inginerul Grigore Popescu. Astfel, cel care m-a încurajat și mi-a deschis drumul cercetării atente a vieții neuitatului Mitropolit Tit a fost inginerul Grigore Popescu, unul din pu¬ținii martori de aproape ai viețuirii Mitropolitului Tit.
El m-a primit în casa bunicului și a părinților săi în care locuiește până azi. Locuința, construită în perioada interbelică în stil cubist, păstrează atmosfera oamenilor rafinați care au locuit-o și încă o locuiesc. Candelabrele de Murano, pereții decorați cu tablouri semnate de pictori celebri, mobilele Biedermeier, covoarele anatoliene, icoanele vechi, biblioteca mare și bogată, toate înfiripă chipul de altădată al celor care și-au depănat aici firul vieții.
Accesul la arhiva personală a familiilor Simedrea-Popescu m-a determinat decisiv să purced la lucru. Am cerut înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și aprobarea Sfântului Sinod și am alcătuit, nu cu puțină osteneală, o lucrare de câteva sute de pagini.
Deși arhiva personală a ierarhului este elocventă, totuși, trebuia căutate și alte surse istorice de informare. Documentarea s-a dovedit a fi anevoioasă pentru că arhivele din Basarabia și Bucovina au fost evacuate, bombardate, pierdute sau interzise de comuniști, fapt care a făcut să li se piardă urma sau să nu fie fișate, rămânând astfel ascunse. În aceeași situație au fost toate publicațiile periodice sau cărți care priveau Basarabia și Bucovina.
Activitatea episcopală a vlădicii Tit s-a desfășurat la București ca Episcop-vicar al Patriarhului Miron Cristea (25 martie 1926 – 10 dec. 1935), apoi ca Episcop al Hotinului cu sediul la Bălți (11 dec. 1935 – 12 iun. 1940) și ca Mitropolit al Bucovinei, la Cernăuți (13 iunie 1940 – 30 ian. 1945). După demisia înaintată regelui Mihai și aprobată la 31 ianuarie 1945, Mitropolitul Tit s-a retras în locuința sa din București, apoi la Schitul Darvari și, în cele din urmă, la Mănăstirea Cernica.
Născut la 4 septembrie 1886, în comuna Naipu, din fostul judeţ Vlaşca, ierarhul nostru a primit la botez numele de Teodor.
A absolvit, pe rând, Seminarul Nifon şi Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Pe 12 septembrie 1907 a fost hirotonit ca preot de enorie pentru Parohia Prunaru (în jud. Giurgiu), ulterior având şi o fiică, Venera.
Între 12 octombrie 1916 şi 1 octombrie 1920 a fost înrolat ca preot voluntar în Primul Război mondial.
Între timp a absolvit şi Facultatea de Drept.
În 1921 a fost numit preot la Parohia “Sf. Nicolae” Tabacu, iar între 1922-1923 a urmat în Franţa un curs de specializare teologică.
La întoarcerea în ţară a fost numit de către patriarhul Miron Cristea director al Cancelariei Sfântului Sinod şi preot slujitor la Catedrala mitropolitană din Bucureşti.
Întrucât era văduv de mai bine de zece ani, în ziua de 24 aprilie 1924, preotul Teodor a fost tuns în monahism cu numele de Tit.
În toamna anului următor, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu tilul de Târgovişteanul, fiind hirotonit în ziua Bunei Vestiri a anului 1926.
A îndeplinit funcţia de director al Institutului Biblic, rector al Academiei de Muzică Religioasă, fiind preşedinte al mai multor asociaţii misionare din epocă.
Episcopul Tit a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în cadrul mai multor evenimente ecumenice şi panortodoxe, desfăşurate la: Lausanne (1927), Constantinopol şi Sofia (1928), Muntele Athos (1930), Oxford (1937).
În anul 1935 vlădica Tit a fost ales titular al Episcopiei Hotinului (având Centrul eparhial în oraşul Bălţi, aflat în Basarabia).
În iulie 1940 a fost numit locotenent de mitropolit al Bucovinei, cu reşedinţa la Cernăuţi, iar instalarea ca mitropolit canonic s-a făcut abia pe 25 martie 1941, la Suceava.
Momentul primirii cârjei pentru păstorirea Bucovinei, era unul foarte dificil, deoarece în iunie 1940 sovieticii au invadat şi ocupat Basarabia, nordul Bucovinei (inclusiv Cernăuţii) şi ţinutul Herţa.
Abia după ce în 1941 armata română a reinstaurat administraţia românească, mitropolitul Tit a putut să-i cheme înapoi la posturi pe preoţii evacuaţi.
Între 1941 şi 1944 a avut loc o amplă campanie de ajutorare a teritoriilor recuperate de la bolşevici, susţinută şi de alţi ierarhi români.
Acesteia i se adaugă şi faptul că mitropolitul Tit s-a străduit să facă din Mănăstirea Putna un puternic centru misionar, ceea ce justifică scrisorile sale din 1942 adresate Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.
S-a opus deportării evreilor
Recunoscut ca om blând, paşnic şi neagonisitor, mitropolitul s-a bucurat de o mare apreciere din partea clericilor şi credincioşilor pe care îi păstorea.
Se ştie că a intervenit la autoritatea de stat pentru oprirea deportării evreilor din Cernăuţi în lagărele din Transnistria.
Chiar dacă Mitropolitul Tit Simedrea nu a primit titlul de drept între popoare, fapta sa de a fi salvat de la moarte, cu riscuri foarte mari, o familie de evrei pe când era întâistătător al Bucovinei, la Cernăuți, rămâne scrisă cu litere de aur în inima urmașilor acestor supraviețuitori, dar și în istoria noastră. Merită amin¬tit aici unul dintre cei salvați de mitropolit, prof. Marcel Shai (†2020) care și-a dedicat ani buni din viață, cheltuindu-și mare parte din avut pentru a obține, fără succes însă, recunoașterea Mitropolitului Tit Simedrea ca drept între popoare (1).
Anul 1944 a adus cu sine o mare tragedie: invazia ruşilor în Basarabia şi Bucovina; urmarea acestui fapt a fost evacuarea (în luna martie 1944) cu tot Centrul eparhial la Suceava.
Obosit de războaie şi bejenie, pe 31 ianuarie 1945, mitropolitul Tit şi-a depus demisia din postul de întâistătător al Bucovinei, ciopârţită de ocupanţi, şi s-a întors la Bucureşti.
Aici s-a alăturat lui Sandu Tudor şi profesorului Alexandru Mironescu pentru fondarea mişcării de reînnoire isihastă “Rugul Aprins“.
Viața Mitropolitului Tit a fost foarte bogată nu doar în evenimente, ci și în cunoștințe și prietenii, după cum o arată corespondența sa bogată. Fiind un adevărat ghid spiritual al tineretului din anii interbelici, inițiator al întâlnirilor care vor culmina cu nașterea Rugului aprins de la Antim, apreciat de Nicolae Iorga, care i-a susținut candidatura la unele eparhii, și de Nae Ionescu, care îl vedea ca viitor Patriarh al României, Mitropolitul Tit îi primea în casă pe clericii cărturari, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură ai vremii, unii dintre ei devenindu-i fii duhovnicești. Legăturile cu aceștia s-au menținut și în perioada grea a comunismului, după cum o arată chiar dosarele consistente întocmite ierarhului de „Securitatea Statului”, în calitate de urmărit, cu oamenii căreia ierarhul nici nu a vrut să stea de vorbă, necum să colaboreze.
Până în 1948, fostul mitropolit a activat ca preşedinte al Comitetului tehnic de pe lângă Institutul Biblic (la editură şi tipografie), dar şi ca vicepreşedinte al Comisiei de pictură bisericească.
Chiar dacă s-a pensionat în 1956, la vârsta de 70 de ani, mitropolitul nu a ieşit din viaţa Bisericii.
Patriarhul Justinian avea încredere în el şi îl delega să săvârşească sfinţiri, hirotonii etc.
Patriarhul Justinian Marina l-a apreciat în mod aparte pe Mitropolitul Tit, pe care l-a avut și ca duhovnic. Știința de carte, cultura și evlavia Mitropolitului Tit Simedrea au fost de mare ajutor Bisericii noastre, fiind călăuze sigure în dezvoltarea artelor românești care erau cultivate în Atelierele Patriarhiei Române după 1948. Mitropolitul Tit propunea sau aviza modelele îna¬intate de alții pentru execuția de icoane, ferecături de evanghelii, cruci, chivote, engolpioane și alte obiecte trebuincioase cultului divin.
Tot Mitropolitul Tit făcea corectura pentru noile ediții ale Mineielor, Psaltirii, Catehismului etc., totodată, fiind cel care referea asupra valoroaselor achiziții pentru colecțiile de artă ale Patriarhiei Române. În calitate de consilier tehnic, Mitropolitul Tit, alături de prietenii săi: pictorul George Russu (vechiul său consilier de la Cernăuți) și preotul acad. Niculae M. Popescu, verifica șantierele de pictură bisericească din toată țara, făcea recepția lucrărilor și, după caz, propunea realizarea din nou a celor considerate ca neconforme.
În tot acest răstimp, Mitropolitul Tit a publicat în revistele Patriarhiei Române interesante cugetări despre duhovnicie și duhovnic, despre pravilele călugărești, dar și rezultatele unor cercetări personale privind mănăstirile, tiparul românesc și unele personalități ale culturii noastre.
Tot patriarhul l-a numit factor de responsabilitate în sectoare cu activitate culturală.
Astfel, planşele cu modelele de engolpioane şi cruci desenate şi propuse spre execuţie Patriarhiei de renumita artistă a emailului Otilia Oteteleşanu sunt aprobate de vlădica Tit.
Chiar în 1959 patriarhul Justinian a demarat un serios proces de restaurare de biserici, de întregire a patrimoniului bisericesc.
Făcând reparaţii şi modernizări la Palatul Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim, neobositul patriarh a dispus amenajarea în incinta acestuia a unui muzeu, a unei arhive şi a unei biblioteci.
Pentru bibliotecă s-a confecţionat mobilier de stejar, de o mare fineţe şi eleganţă.
Camerele depozit ale bibliotecii, cu dulapurile nou-create, trebuia umplute cu volume.
Cărţile moştenite din vechea bibliotecă sinodală erau destul de puţine.
În acest sens, mitropolitul Tit a fost numit preşedintele comisiei de achiziţii a Bibliotecii Sf. Sinod, unde îi avea alături pe marele bizantinolog Al. Elian, pe profesorul Dan Simonescu şi pe renumitul preot clasicist Dumitru Fecioru, şeful bibliotecii.
În câţiva ani, biblioteca a ajuns să numere peste 60.000 de volume!
Trebuie ştiut că patriarhul Justinian a făcut investiţii enorme cumpărând cărţi vechi, manuscrise, tablouri, obiecte de valoare, piese de mobilier etc. pe care le scoteau la mezat, oameni din generaţia anterioară comunismului, care nu se mai puteau întreţine, fiind sub oprobriul autorităţilor.
Cumpărându-le, Biserica salva acest patrimoniu (adesea, distrus bestial de reprezentanţii poporului care intrau cu forţa în case) şi, totodată, îi sprijinea pe cei scăpătaţi să subziste.
Aceştia erau chiar încadraţi în administraţia bisericească unde puteau să-şi valorifice talentul artistic sau scriitoricesc.
Amintesc doar câteva nume: Otilia Oteteleşanu, Olga Greceanu, I.D. Ştefănescu, Aurelian Sacerdoţeanu etc.
Întreaga viață a Mitropolitului Tit a fost cercetată în amănunt și fiecare lucru pe care l-am descoperit despre el mi s-a părut important. Lucrarea monografică dedicată Mitropolitului Tit Simedrea, aflată acum la final, reprezintă o cronică în care sunt reconstituite, uneori chiar prin cuvintele sale, toate marile momente care i-au marcat atât propria viață, cât și pe cea a Bisericii, fapte care îl zugrăvesc ca pe o personalitate remarcabilă, nicidecum uitată. Istoria vieții Mitropolitului Tit, după cum se va putea constata, ni se revelează, fără să exagerăm, ca o istorie a culturii românești și a Bisericii Ortodoxe Române la a cărei înnoire a lucrat intens după ridicarea acesteia la rang de Patriarhie în anul 1925.
Aflat la Mănăstirea Cernica și fiind în putere, la cei 85 de ani ai săi, într-o zi de 9 decembrie din anul 1971, Mitropolitul Tit a ieșit să se plimbe prin ostrov. Aerul rece de iarnă și curentul specific acelei zone a lacului de la Cernica i-au produs Mitropolitului Tit o răceală puternică, astfel că, până seara, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pe care Îl slujise neîncetat. Ucenicul său, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, l-a prohodit în Biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe“, alături de Episcopii Gherasim Cristea, Antim Nica, Valerian Zaharia, Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu.
Vizavi de intrarea în Biserica Sfântului Lazăr din bătrânul cimitir cernican, Mitropolitul Tit Simedrea își pregătise din timp mormântul, la căpătâiul căruia pusese de strajă o cruce mare, din piatră dobrogeană, pe care a scris simplu: Pomenește, Doamne, pe robul Tău, Tit Mitropolitul! Desenul care împodobește crucea reprezintă pelicanul care își sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii cu propriul sânge. Acest vechi motiv care Îl sugerează pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel jertfit de bunăvoie pentru omenire, pe care o hrănește cu Sângele Său euharistic, face trimitere la vechile manuscrise pe care întreaga viață le-a cercetat vlădica Tit, dar și la profilul vieții sale care a fost o jertfă fără întrerupere, o făclie nestinsă a credinței și a iubirii de părinte duhovnicesc adevărat.
Note
(1) „Drept între popoare” (ebraică : חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) este un titlu acordat în viață sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (parlamentul israelian), martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri – și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Sfântul sfințit mucenic Vavila (gr. Babylas) a fost episcop al Antiohiei între anii 237 și 253.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 septembrie.
Se știu puține lucruri despre viața Sf. Vavila.
A fost numit episcop al Antiohiei în anul 237, ca succesor al episcopului Zebinus.
Vavila este cunoscut pentru tăria cu care a apărat credința creștină înaintea împăratului Deciu, fapt pentru care a și fost martirizat. Mai multe surse prezintă mucenicia lui în mod diferit.
Potrivit celor mai multe surse, lucrurile s-au petrecut după cum urmează.
Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, împreună cu cei trei tineri: Urban, Prilidjan, Epoloniu și cu mama lor Hristodula au primit moartea mucenicească în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de pe vremea împăratului Deciu (249-251 d. Hr.)
Împăratul Deciu a poruncit să se organizeze în oraș o mare sărbătoare în cinstea zeilor păgâni.
După ce s-a închinat zeilor păgâni, curios să afle cum se desfășurau sfintele slujbe ale creștinilor, împăratul a vrut să intre în biserică, unde Sfântul Vavila slujea Sfânta Liturghie.
Întrucât păgânii nu aveau acces în biserică în vremea Sfintei Liturghii, gestul împăratului echivala cu o profanare a bisericii.
De aceea, episcopul Vavila a ieșit el însuși în întâmpinarea împăratului și l-a oprit să intre în biserică, împingându-l afară cu propriile-i mâini.
Furios, împăratul a vrut să-l pedepsească pe loc, însă, văzând mulțimea adunată, s-a temut de o răscoală.
Mai târziu, a poruncit să se dea foc bisericii, iar episcopul Vavila să fie adus înaintea lui pentru învinuirea de a fi jignit demnitatea imperială, neîngăduindu-i împăratului să intre în biserică și dându-l chiar afară.
Episcopul i-a arătat că încercarea lui de a intra în biserică după ce adusese jertfe zeilor păgâni era o pângărire a bisericii și a sfintelor slujbe, lucru nedemn de un împărat.
Pentru a ispăși jignirea adusă împăratului Deciu i-a poruncit Sfântului Vavila să aducă jertfe zeilor păgâni.
Acesta a refuzat, iar împăratul a dat poruncă să fie pus în lanțuri.
Primind cu bucurie lanțurile, Vavila i-a spus împăratului că lanțurile erau pentru el un lucru la fel de cinstit cum era coroana imperială, iar prilejul de a muri pentru Hristos era o cinste la fel de mare precum socotea împăratul rangul său.
Împreună cu episcopul Vavila fuseseră arestați și trei tineri, frați după trup, care refuzaseră să-l părăsească.
Întrebat de împărat cu privire la ei, episcopul a arătat că aceia erau fiii lui duhovnicești pe care îi povățuia în credința și dragostea pentru Hristos și l-a poftit să-i pună la încercare.
Împăratul a încercat să-i ademenească pe cei trei tineri prin intermediul mamei lor, Hristodula, care era însă și ea o creștină cucernică.
Aceasta a refuzat să-și îndemne copiii să se lepede de Hristos.
Drept aceea, împăratul a poruncit ca cei trei să primească fiecare atâtea lovituri de bici câți ani avea fiecare – unul douăsprezece, altul zece și al treilea șapte ani.
Dar copiii au răbdat fără să cârtească.
Îndepărtându-i pe cei trei și pe mama lor, împăratul l-a chemat apoi iarăși înaintea lui pe episcop, spunându-i că aceia se lepădaseră de Hristos.
Dar episcopul nu l-a crezut, iar minciuna a ieșit repede la iveală.
Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Vavila dimpreună cu Hristodula și cu cei trei copii ai ei să fie legați de un copac și fie chinuiți punându-li-se pe trup cărbuni aprinși.
Dar ei au răbdat și aceasta cu mulțumire, iar în cele din urmă împăratul a poruncit să li se taie capetele.
Ei au primit astfel cununa muceniciei.
Sf. Sfinţit Mc Vavila, episcopul Antiohiei (†252) – foto preluat de pe doxologia.ro
Mai târziu, împăratul creștin Gallus a luat moaștele Sfântului Mucenic Vavila și le-a așezat în cetatea Dafni, unde se afla un vechi și vestit templu și oracol al zeului Apollon.
Dar venind ca împărat Iulian Apostatul, care s-a întors la rătăcirea păgânilor, a venit la oracolul lui Apollon, vrând să primească o proorocire de la el, însă răspunsul primit de la slujitorii idolești a fost că idolul nu mai răspundea de când fuseseră aduse în oraș moaștele Sfântului Vavila și ale celor trei tineri.
Furios, împăratul le-a cerut creștinilor să ia de acolo moaștele sfântului, iar aceștia le-au dus cu cinste în Antiohia. Dar la scurt timp după mutarea moaștelor sfântului, a căzut foc din cer, iar templul și statuia lui Apollon au ars cu totul.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Şi părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Vavila, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Măririle credinței în inima ta punându-le, ai păzit-o, Sfințite Mucenice Vavila, netemându-te de chinuitori, sluga lui Hristos. Pentru Acesta, păzește-ne pe noi.
Iconografie
Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 153, 183), Sf. Vavila se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba lată, îmbrăcat în veșminte arhierești.
Atunci când se zugrăvește mucenicia lui, Sf. Vavila e zugrăvit îngenuncheat, cu capul tăiat (sau imediat înainte), lângă el fiind călăul cu sabia ridicată (însângerată).
Lângă Sf. Vavila sunt îngenuncheați cei trei prunci, cu capul plecat și călăul gata să le taie capetele.
Viața Sfântului Mucenic Vavila, Episcopul Antiohiei
Păgânul împărat Numerian, petrecând în Antiohia cea mare, într-una din zile a făcut mare praznic zeilor și a adus atotspurcatele jertfe idolilor, amestecându-le cu sânge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc, pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată și trainică.
Căci când purtase război cu împăratul acela și nu putea unul pe altul să se biruiască, făcură pace între ei și o întăriră cu jurăminte, încheind prietenie între dânșii.
Spre adeverirea acelei păci neschimbate și a prieteniei, împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tânăr copilaș, și l-a încredințat în grija lui, ca un tată să-l crească și ca pe un fiu firesc al său să-l aibă la sine.
Numerian, luând copilul împărătesc cu înșelăciune, îndată și-a arătat cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgând în seamă jurământul și defăimând prietenia lui, și singur, cu mâna sa, a junghiat pe fiul împărătesc în capiștea urâților săi zei.
Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfântul și purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păștea bine turma lui Hristos, făcându-se exemplu credincioșilor cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția.
Când se săvârșea acel diavolesc praznic și cumplită ucidere, Sfântul Vavila, adunându-și credincioșii săi care erau în Antiohia și intrând în sfânta biserică, aducea jertfă cea fără de sânge adevăratului Dumnezeu, rugându-se pentru cuvântătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet și învățând oile sale să fie tari în credință, ca să nu cadă în vreme de ispite.
Dar necuratul împărat, întorcându-se de la spurcatele jertfe ucigașe de oameni, s-a pornit spre creștineasca biserică, vrând să vadă dumnezeieștile taine care se săvârșeau și să spurce sfințenia Domnului prin intrarea sa necurată.
Atunci râvnitorul lui Dumnezeu, Sfântul Vavila, auzind că vine împăratul cu toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar și, ieșind împotriva împăratului, a stat în ușile bisericii. Apoi văzând că se apropie, a strigat cu mare glas către dânsul:
„Nu ți se cade împărate, fiind închinător de idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu și să o necinstești cu intrarea ta”.
Și s-a împotrivit Sfântul Vavila foarte mult împăratului, mustrându-l pentru idoleasca necurăție și cu totul oprindu-l să intre în biserică.
Când s-a apropiat împăratul de ușă, Sfântul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punându-și dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit și l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu, încât s-a întors împăratul rușinat.
Că deși voia să intre cu sila, având cu el slujitori și ostași, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfântul Vavila și nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică.
Căci cuvintele lui Vavila ca și cuvintele îngerului erau, și înfricoșau pe sufletul cel îndrăzneț și fără Dumnezeu.
Afară de aceasta s-a îndoit împăratul și de popor, temându-se că nu cumva să se facă ceartă și tulburare, pentru că multă mulțime de credincioși se adunase acolo în acea vreme.
Deci răbdând mustrarea în tăcere, s-a dus cu mânie la palatele sale.
A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punându-l înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicându-i:
„O, ticălosule mai mult decât toți, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te împotrivi puterii mele și mi-ai oprit intrarea în biserică?
Nu știi câtă răutate este a mustra pe împărat și sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăznește a necinsti fața împărătească?”. Iar Sfântul Vavila, fără teamă, i-a răspuns:
„Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă rușinez de fața lui, ci privesc spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor al oilor Sale și-mi poruncește să fiu treaz când năvălește lupul și să nu las fiara să intre în turmă.
Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci știu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfințenia lui Dumnezeu și să o facă necurată.
Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulțumești că te-am oprit de un plan rău ca acesta prin care ți-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit decât orice moarte”.
Numerian a zis: „Se cădea ție ca pentru lucrul de ieri pe care ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căiești și să ceri iertare de la noi, iar tu și acum ne nesocotești pe noi”.
A răspuns Vavila:
„Nu ni se cade nouă, creștinilor, a ocărî și a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu chipul Lui, însă de îndrăznește cineva împotriva lui Dumnezeu și aduce necinste asupra sfințeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti, ci cu dreptate este a-l și urî, după cum ne grăiește dumnezeiescul David: Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât și asupra vrăjmașilor Tăi am luptat? Cu urâciune desăvârșit i-am urât pe ei, vrăjmași mi s-au făcut mie”.
Acestea grăind sfântul, i-a zis împăratul:
„Lasă aceste cuvinte multe ale tale și ascultă-ne pe noi, de voiești să scapi de pedeapsa ce ți se cuvine pentru greșala ta și să câștigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă zeilor noștri și să te închini lor”.
A răspuns sfântul:
„Pentru turma încredințată mie toate le pot pătimi și sufletul sunt gata a mi-l pune”.
Apoi, tăcând puțin, a zis:
„Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu și să slujesc zeilor mincinoși, ale căror lucruri nelegiuite este rușine a le și pomeni”.
Împăratul a grăit:
„Iar îți zic cuvântul dinainte: Lasă multa ta grăire și jertfește zeilor, iar de nu voiești, pe tine, cel rău, te va pierde stăpânirea mea”.
A răspuns Vavila:
„Dorința mea era să te mântuiesc pe tine de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfârșite, iar tu îi chemi și pe alții în aceleași chinuri, aprinzându-ți gheena cea mare.
Deci îți spun că nu vei putea să scapi de mâinile Dumnezeului celui viu!”.
Apoi chinuitorul, schimbându-și furia în blândețe, a început a întreba fără mânie pe Sfântul Vavila:
„Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?”.
A răspuns Vavila:
„Firea lui Dumnezeu, oricât de mult te-ai osteni, nu vei putea s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns și necercat de gândurile omenești.
El este începătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul și Domnul tuturor, Cel ce este deapururea și a făcut pe îngeri, pe arhangheli și toate celelalte ființe.
Apoi l-a zidit pe om și l-a umplut de nenumărate bunătăți, punându-l împărat peste făpturi, și i-a rânduit să locuiască în rai.
Apoi, ca să-și cunoască omul cinstea sa, și cu cât întrece pe celelalte vietăți, le-a adus pe toate înaintea lui și i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui și ajutoare și l-a învrednicit pe om a se îndulci de dumnezeieștile cuvinte.
Iar nemulțumitorul om, defăimând pe Ziditorul și poruncile Lui nebăgându-le în seamă, a ascultat pe vrăjmașul care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvânt înșelător, pe care, crezându-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă n-a încetat a-i face bine, arătând că, deși greșim fără număr, El nu voiește pierzarea noastră, ci ne rânduiește nouă cele spre mântuire”.
Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înțeleagă, pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtășit cu înțelegerea, nefiind bun și nicidecum pedepsit, cum putea să înțeleagă cele folositoare?
Însă, rușinîndu-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul neînțelegerea lui, se arăta că le înțelege pe toate cele grăite de Vavila și a lăudat pe sfântul ca pe un frumos grăitor.
Apoi iar a întrebat: „Ce este omul?”.
Iar el a răspuns: „Omul este făcut de Dumnezeu din țarina și este muritor, mai cinstit decât toate vietățile cele muritoare, blând, iubitor de prietenie, deși noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decât fiarele”.
Numerian, mirându-se de cuvintele lui Vavila și arătându-se pe sine înțelept, se jura pe zeii săi, mărturisind că Vavila este înțelept și nu grăiește nimic mincinos, numai dacă ar jertfi idolilor.
Că zicea: „Numai singură această îi lipsește lui Vavila, că nu cinstește pe idolii noștri; ci trebuie ca înțeleptul acesta să nu necinstească zeii și să nu-și întrarmeze așa limba sa asupra lor”.
Căutând din nou înspre Vavila, i-a zis:
„O, bătrâne prea înțelepte, să aduci jertfă zeilor noștri și îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii că nu mint și vei fi domn în stăpânirea mea și vei avea multe averi”.
Așa amăgea necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări și cu făgăduințe de bogății mari și de cinste.
Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat nemișcat în credință.
Iar împotriva înșelătoarelor cuvinte ale chinuitorului a răspuns:
„Capul tuturor bunătăților este dreaptă credință, fără de care toate bunătățile făgăduite mie de tine sunt sărăcie și cea mai de pe urmă ocară și lipsirea de cele pe care le am”.
Deci Numerian, văzând pe Sfântul Vavila neplecat spre păgânătatea lui, s-a pornit cu mânie și a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punându-i lanțuri grele de fier la grumaji și la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetății spre privirea tuturor.
Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat fiind slăvit de toți cetățenii, rușinîndu-se de o necinstire ca aceea, se va pleca la necurata lui voie. Iar lanțurile fiind puse pe sfânt, împăratul zicea batjocorindu-l:
„Așa mă jur pe zei, Vavila, că îți este podoabă ție a umbla în aceste lanțuri, că acestea se cuvin bătrânețelor tale!”.
A răspuns sfântul:
„Tu, împărate, spre râs îmi zici aceasta, iar eu îți spun adevărul că așa de cinstite îmi sunt aceste lanțuri, precum ție coroana cea împărătească, iar pătimirile cele pentru Hristos așa de iubite îmi sunt, precum ție sceptrurile.
Și moartea pentru Cel fără de moarte Împărat așa îmi este de dorită, precum ție viața”.
Din întâmplare erau acolo, lângă Vavila, trei frați tineri de ani, dar bătrâni cu înțelepciunea, pe care sfântul i-a crescut cu duhovnicească hrană și îi avea ca pe fiii săi.
Aceia, urmând învățătorului lor, chiar când era legat, nu îl părăseau.
Spre ei căutând împăratul, a zis către sfânt:
„Mi se pare, Vavila, că acești copii spre mândrie te ridică pe tine, numindu-te învățător, și pentru dânșii stăruiești întru împotrivirea ta”.
A răspuns sfântul:
„De vei voi să-i întrebi pe copiii aceștia, îi vei vedea mai înțelepți decât tine și vei cunoaște că ei sunt sămânța cuvintelor mele”.
Deci a întrebat împăratul: „Ai cui sunt copiii?”.
A răspuns sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care, prin bunavestire, eu i-am născut, prin învățătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut și sunt în aceste mici trupuri bărbați mari și creștini desăvârșiți. Întreabă-i și vei vedea”.
Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la priveliște și să-l arunce în temnița poporului, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat mai întâi de au mamă.
Iar ei ziseră:
„Și mama și tatăl și învățătorul nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decât pe o maică, pentru că mama numai ne-a născut, iar Vavila ne învață pe noi înțelegerea și dreapta credință și spre înălțimea bunătăților ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”.
Îndată împăratul a poruncit să caute și să aducă pe mama lor.
Fiind adusă maică, o întrebă împăratul cum o cheamă și de este ea mama copiilor acelora.
Iar ea a răspuns, zicând:
„Numele meu este Hristodula și acești copii sunt rodul pântecelui meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe niște începători ai durerilor mele și nădăjduiesc că înțeleptul Vavila în vistieriile cerești îi va pune pe dânșii, pentru că i-am încredințat în grija lui pe acești fii ai mei”.
Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i:
„Nu grăi înaintea împăratului cu așa îndrăzneală!”.
Iar tinerii, văzând pe maica lor așa bătută, ziceau:
„A înnebunit împăratul! Bate pe mama noastră care grăiește adevărul”.
Împăratul a întrebat pe copii de nume și de ani.
Și spuseră aceștia că cel dintâi se numește Urban, având doisprezece ani; al doilea, Prilidian, având nouă ani; al treilea, Epolonie, având șapte ani.
Apoi îi amăgi și pe ei prigonitorul cu cuvinte bune și cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau:
„Suntem creștini și nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învățați să cunoaștem pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Aceluia ne închi-năm, și nu idolilor!”.
După multe îmbunări, văzându-i prigonitorul pe ei neplecați, a poruncit să-i bată, dându-le lovituri după numărul anilor lor.
Astfel, pe cel dintâi întinzându-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea, nouă; celui de al treilea, șapte, iar ei cu bărbăție răb-dau.
Numai de aceea le era jale, că nu aveau mai mulți ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos și ziceau:
„Măcar de ne-ați și ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoșilor voștri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos”.
Ducând pe copii deosebit și pe mama lor liberând-o, iar l-au pus pe Vavila înaintea sa și i-a zis:
„Iată acum copiii tăi se închină zeilor noștri, deci se cade ție ca, nezăbovind, acelora să te închini”.
A răspuns Vavila:
„De la diavolul, tatăl minciunii, v-ați învățat a minți, pentru că știu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veți putea să-i rupeți pe ei de la Hristos, căci i-am învățat bine a cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, și a crede într-Însul”.
Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila și pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc.
Iar Vavila, ridicându-și ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu să dea de sus tăria
Să spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei chinul.
Apoi îi învăța pe dânșii să rabde cu bărbăție, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire.
Și răbdau vitejește copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu.
Prigonitorul, luându-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat cu lanțuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din nou cu îmbunări și să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun și chemându-i copii frumoși, le-a dat aur și argint.
Ei însă cu un singur glas grăiau:
„Înșelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înșelăciunii tale, vrând să ne vinzi pe noi ca pe niște vrăbii?
Să știi cu adevărat că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzește și ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărâma, iar noi vom fi izbăviți”.
Apoi, suspinând, zi-seră:
„O, dreaptă credință, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ție să ai grijă de stăpânirea ta și să te înarmezi împotriva vrăjmașilor și război să faci cu dânșii, iar nu să ne prigonești pe noi fără vină?
Dar tu, lăsând toată grija cea din afară, te-ai pornit asupra noastră și nebăgând seamă te înarmezi și ne gonești pe noi.
Iar aceasta o faci nu ca să dobândești vreun folos pământesc, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară și sălbăticiei celei firești”.
Cu aceste cuvinte aprinzându-se prigonitorul, pe Vavila și pe copii i-a judecat și i-a osândit la moarte.
Când erau duși de ostași la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David:
„Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ție!”.
Și ajungând la locul unde aveau să-și pună capetele lor pentru Hristos, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe ei mai întâi îi aduse sub sabie, temându-se că nu cumva vreunul din ei, rămânând după dânsul, să se teamă de moarte și să se depărteze de la Domnul.
Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa și îi mângâia, învățându-i să nu se înfricoșeze de tăierea sabiei pentru care vor lua de la Hristos viața cea veșnică.
După ce au fost tăiați copiii, Vavila a strigat cu veselie:
„Iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!”.
Apoi singur sub sabie și-a plecat grumazul său și a poruncit celor ce voiau să-i în-groape trupul, ca cu dânsul împreună să se pună în mormânt lanțu-rile și obezile lui,
„ca să fie acestea și după moartea mea podoaba trupului meu”.
Tăindu-i-se sfântul lui cap, s-a dus la locașurile cele de sus și a stat cu copiii săi înaintea tronului ceresc.
Iar sfântul lui trup s-a așezat și s-a îngropat împreună cu lanțurile precum singur a rânduit, alături de cei trei tineri sfinți care au fost îngropați împreună cu dânsul.
Nu după puțină vreme, când împăratul Constandie, fiul marelui împărat Constantin, a făcut părtaș împărăției sale pe Gal, fratele lui Iulian, fiul unchiului său – pentru că nu avea fii care să fi fost moștenitori ai împărăției lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, venind în Antiohia, a adus moaștele Sfântului Vavila și cu dânsul și pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se numea Dafne, care era înaintea cetății.
Iar locul acela se spune că avea numirea de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin, precum se povestește în mitologia elinească.
Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiți și cu alți înalți pomi roditori împrejmuit, și verde și larg, având izvor de apă repede curgătoare.
În mijloc era o capiște idolească, în care idolul Apollin, cel cu meșteșug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul ședea într-însul și răspundea oame-nilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească idolului și se făceau toate jucăriile și spurcatele lucruri.
De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creștin drept-credincios și vrând să întoarcă acele popoare păgâne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputând în acel loc Dafne să strice capiștea idolească ce era într-însul că se temea să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulțime nenumărată acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcații lor zei, a făcut acolo o biserică mică.
Și, precum s-a zis, a mutat acolo moaștele Sfântului Vavila, cu ale celor trei tineri și le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca adunându-se la acel loc necurații oameni să poată pe îndelete a se întoarce la Hristos, văzând puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaște.
Când Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui Gal și după moartea împăratului Constandie, și mergând asupra perșilor, fiind în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiștea lui, închinîndu-i-se cu jertfe și întrebând pe idol pentru biruință, dacă va birui pe perși.
Idolul i-a răspuns că de când se aduseseră moaștele Sfântului Vavila la locul acela a fugit oracolul și a tăcut idolul, nerăspunzându-le la nici o întrebare.
Jertfitorii lui Apollin fiind în mare mâhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că pentru moaștele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înștiințându-se Iulian, a poruncit galileenilor, căci așa numea pe creștini, să ia de acolo moaștele sfinților cu racla cea de piatră.
Deci adunându-se toți credincioșii de la mic până la mare citi puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi și cu cântări au dus în cetate pe Sfântul Vavila și pe cei trei tineri, ducând cu dânșii racla aceea de piatră legată și cântând:
„Să se rușineze toți cei ce se închină celor ciopliți, și cei ce se laudă cu idolii lor”.
După mutarea moaștelor sfinților, a căzut foc din cer peste capiștea lui Apollin și a ars-o cu idolul ei, spre rușinarea necuraților.
Iar credincioșii s-au bucurat, lăudând pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul și slăvitul proroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, este dătătorul legii celei vechi, și, după tradiție, autorul Pentateuhului (primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi).
De la Sf. Grigorie al Nissei încoace, viața lui este considerată ca o icoană a vieții duhovnicești, a înaintării omului spre Dumnezeu.
Pomenirea lui se face la 4 septembrie și în „Duminica strămoșilor”.
Sf. Proroc Moise (mileniul al II-lea î.Hr) – foto preluat de pe basilica.ro
Personalitatea lui Moise
Contestată de unii și revendicată poate prea mult de alții, personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică drept un nume de referință pentru aportul adus la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii.
Moise a rămas o personalitate de vocație universală “vrednică de respectul tuturor timpurilor”, dacă avem în vedere, desigur, influența covârșitoare ce o mai are încă asupra întregii lumi, legea divină cu destinație permanentă data prin el.
Personalitate marcantă a istoriei omenirii, „mare conducător al poporului evreu și primitorul Legii”, Moise este instrumentul prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt.
Moise e un personaj istoric, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudește cu cea a unui conducător de popor, laolaltă mistic, legiuitor și șef războinic. Moise, al cărui nume, Mosis, este mai degrabă egiptean, a fost crescut, educat, instruit la curtea faraonului Egiptului.
Moise profetul, icoană rusească, secolul al XVIII-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Etimologia numelui
Chiar dacă etimologia numelui, după unii învățați (cum am văzut puțin mai sus), ar fi de origine egipteană, semnificând cel născut, prin analogie cu unele nume egiptene teofore, ca Tutmes sau Ramses etc., el rămâne totuși în exclusivitate al israeliților, atât ca origine cât și ca destin.
Conform cărții Ieșirea, atribuită lui Moise însuși, numele acestui personaj ar avea o etimologie populară ebraică, însemnând „tras în sus” sau „scos din (apă)” – conform textului biblic de la Ieșire 2, 10.
Iosif Flavius deriva acest nume de la cuvântul coptic mo = apă și sese = mântuit. Este sigur că această formă ebraizată a numelui egiptean și forma primitivă egipteană a lui, după părerea majorității învățaților, este Mesu, care adesea se întâlnește pe monumentele egiptene și de scriitori greci se redă ca Mosis.
Traducătorii alexandrini, evident, s-au ținut de derivațiunea lui Flaviu și redau acest nume Moisis. Poate că regina, în darea acestui nume copilului a avut în vedere să cinstească amintirea tatălui ei în numele căruia Totmes sau după transcrierea grecească Totmosis se aude numele Moise.
Moses with the Tablets of the Law (1624), by Guido Reni – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Viața
Moise provenea din seminția lui Levi: “Şi iată numele fiilor lui Levi după neamurile lor; … Amram a luat-o de fremeie pe Iochebed, fata unchiului său, iar aceasta i-a născut pe Aaron și pe Moise, precum și pe Miriam, sora lor” (Ieșire 6, 16 și 20). Tribul lui Levi se remarca drept cel mai talentat și admirabil atașat la cultura egipteană, dar păstrând ca într-un sicriu viu, tradițiile părinților, credința strămoșilor și așezămintele lor.
Cunoaștem nașterea lui Moise și cum l-a izbăvit mâna lui Dumnezeu, ajungând ca fiu al fetei lui Faraon. Trebuie precizat că originea evreiască a lui Moise era cunoscută atât lui însuși cât și egiptenilor. De la palatul regal i se îngăduie să plece să-și viziteze rudele, iar acestea pot veni să-l vadă la palat. Contactul cu familia sa a fost important în cea mai mare măsură și anume din punct de vedere al convingerilor sale religioase și al simpatizării cu conaționalii săi.
Iosif Flavius istorisește că Moise era de o frumusețe rară și cu o minte ageră, încât fata lui Faraon se și gândea că va fi urmaș la tron. Într-una din zile își prezentă odorul său lui Faraon în brațe cu o mică cuvântare, atrăgând atenția asupra frumuseții mai mult decât omenești, având un spirit înalt și nobil. Faraon își scoase coroana regală și o puse pe capul lui Moise. Speriat, copilul se smulse din mâinile lui, puse coroana jos, se urcă cu picioarele pe ea și încerca să stea pe ea.
Se întâmplă să fie de față și un scriitor sacru, care, cu câtva timp înainte de nașterea lui Moise prezisese că trebuie să se nască un copil de evreu, care va sfărâma puterea Egiptului și văzând ce a făcut acest copil, strigă cu glas mare și spuse: Iată, o rege, acel copil, pe care zeii ne-au poruncit să-l omorâm pentru propria noastră siguranță. Privește, cum adeverește el proorocia; el răstoarnă supremația ta și calcă în picioare coroana ta.
Ucide-l dar! Şi să înceteze egiptenii de a mai fi chinuiți de frică, iar evreii să înceteze de a se mai trufi cu nădejdile lor. Principesa, auzind cuvântarea asta, se repezi la copil și apucându-l, fugi cu el afară. Regele nu voi să urmeze sfatul scriitorului și, astfel, Moise scăpă și de această a doua primejdie.
Ca și copil, tânăr și apoi matur, Moise era de statură înaltă, foarte inteligent, puternic și capabil pentru cea mai grea lucrare.
Pe lângă zecile de caractere și grupe de semne ale scrierii egiptene, Moise învață cu ușurință cele douăzeci de litere ale alfabetului liniar protocanaanit.
Odată ajuns la maturitate, bucurându-se de multe privilegii la curte, Moise este privit cu suspiciune, ură, îndoială și invidie.
De aceea se gândește la două alternative:
- să intre în viața administrativă a Egiptului cu recunoașterea întâmplătoare sau treptată a idolatriei, ca religie de stat, ceea ce nu putea satisface tendințele lui:
- să îmbrățișeze cariera militară.
Într-adevăr, tradiția mărturisește că Moise a ales cariera militară. Iosif Flaviu istorisește că într-o bătălie între Egipt și Etiopia, Moise a comandat armata egipteană cu mare succes. Peste sute de ani, Sf. Arhidiacon Ştefan îl va caracteriza ca pe bărbatul puternic în cuvânt și în faptă (F.A. 7, 22). De fapt, așa se explică și forța și arta militară cu care Moise organizează foarte rapid scoaterea evreilor din Egipt.
Abia după acest război, Moise se află în mare cumpănă: să stea de partea lui Dumnezeu și a conștiinței sau contra lor. Pe de o parte se aflau toate ispitele pe care le prezenta lumea și trupul; comorile Egiptului (Evrei 11, 26), palatul regal, aurul, argintul, plăcerile și desfătările curții, ospețe, vânători, desfătările păcătoase, iar pe de altă parte erau conștiința, cinstea, atașamentul natural și patriotismul, acea înclinație spre viața superioară și nobilă; calea sacrificiului cu toate necazurile și greutățile ei.
Decizia lui Moise a fost pusă de Dumnezeu în inima sa, lucru intuit și explicat cu acuratețe marele Pavel: Prin credință Moise, când a crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să îndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfătarea păcatului cea trecătoare, mai mare bogăție decât comorile Egiptului a socotit el ocara lui Hristos, fiindcă se uita înainte, drept la răsplată (Evrei 11, 24 – 26).
Nu putem înțelege cum s-a răzvrătit Moise împotriva societății faraonice vulnerabilă, coruptă, plină de conflicte și cinism, decât analizând starea socială total defavorabilă în care se aflau evreii. Ei au fost pedepsiți de patru ori:
- au fost făcuți sclavi (Ieș. 1, 11 – 12);
- robia asupra lor a fost înăsprită (Ieș. 1, 13 – 14);
- moașele au primit poruncă să ucidă pruncii născuți de parte bărbătească ai evreilor (Ieș. 1, 15 – 16);
- Faraon a poruncit întregului Egipt să arunce în Nil pe toți pruncii evrei de parte bărbătească (Ieș. 1, 22).
Starea socială împovărătoare în care se găseau evreii stârnește compasiunea lui Moise pentru frații săi, deși pe tot parcursul vieții sale, Moise a împletit armonios mila cu dreptatea. Că Moise a avut un deosebit simț al dreptății ne dăm seama din următoarele patru întâmplări:
- Când a ieșit pentru prima dată în public …la fii lui Israel, a văzut muncile lor grele. Tot acum a văzut pe un egiptean bătând pe un israelit… și l-a ucis pe egiptean ascunzându-l în nisip (Ieș. 2, 11 – 12);
- A doua zi a văzut doi israeliți certându-se, a încercat o reconciliere între ei, dar fără succes (Ieș. 2, 13);
- Al treilea act de dreptate săvârșit de Moise a fost împlinit în Madian, când a luat apărarea celor șapte fiice ale preotului Ietro. Acestea vroiau să adape oile tatălui lor, dar erau împiedicate de păstori;
- Cel mai important act de dreptate rămâne cel dovedit de Moise prin tot ce a făcut pentru poporul său, pentru care a intervenit de nenumărate ori la Faraon ca să-l elibereze și pe care l-a condus cu riscul propriei vieți timp de patruzeci de ani spre pământul Canaanului.
Uciderea egipteanului a ajuns la urechile lui Faraon și, de teama răzbunării, Moise fuge în ținutul Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia.
Se căsătorește cu Sefora (Ţippora), fiica preotului Ietro. Acest episod este important deoarece descoperim o altă virtute a lui Moise: smerenia. Aaron și Miriam, frații lui Moise, sunt indignați și-l critică pe Moise pentru căsătoria cu o femeie etiopiancă, neagră de culoare; Miriam se umple de lepră, se albește, în contrast cu etiopianca neagră. Deși mustrat, Moise nu ripostează, ci își păstrează calmul, se pleacă precum la rugul aprins.
Stă în pribegie, departe de frații oropsiți, timp de patruzeci de ani, nu pentru că se căsătorise și avea familie, ci pentru faptul că era un bun psiholog și un mare analist politic și social: unitatea evreilor nu era bine închegată; trebuia ca exploatarea să devină insuportabilă, pentru ca fiii lui Israel să-l dorească de conducător și să dorească eliberarea; să vină la conducerea Egiptului alt faraon care să nu cunoască bine pe Moise și să-l urmărească pentru a-l ucide; în fine Moise să se declare conducător.
Într-adevăr, urmașul lui Faraon, identificat cu Seti I (1309 – 1290 î. Hr.), s-a dovedit un exagerat doritor de construcții grandioase, pentru care folosea în exclusivitate mâna de lucru gratuită a supușilor.
Din Muntele Sinai, Moise este trimis de Dumnezeu să izbăvească poporul evreu din robia egipteană. La început Moise șovăie, dar Dumnezeu îl încredințează că va fi cu el. Nedumerit, Moise, întreabă cine este cel ce îl trimite, iar Dumnezeu îi dezvăluie numele Său: YAHVE, spunându-i: Eu sunt Cel ce sunt.
Moise vrea să se sustragă de la această misiune, dar Dumnezeu, prin folosirea prezentului, arătând tocmai prezența Sa în mijlocul poporului ales, îi dă puterea de a săvârși minuni: preschimbă toiagul în șarpe; își acoperă mâna de lepră; preface apa în sânge.
Moise tot încearcă să dea înapoi spunând că este gângav și neîndemânatic la vorbă. Atunci Yahve se mânie: Nu-l ai oare pe Aaron, fratele tău?Ştiu că el vorbește cu ușurință… el va vorbi poporului în locul tău, ca și cum ar fi gura ta, iar tu vei grăi din partea Domnului.
A doua zi, în zori, Moise pleacă de la Ietro, luându-și femeia și pe cei doi copii.
La un popas de noapte, este cuprins de un rău cumplit, care-i pune viața în primejdie. Sefora își dă seama că e pedepsită de sus, deoarece al doilea fiu al lor n-a fost tăiat împrejur, ceea ce ea face de îndată și astfel pot să-și continue cu toții călătoria.
Imediat ce a ajuns în Egipt, Moise se întâlnește cu Aaron și cu bătrânii poporului. Au cerut lui Faraon să lase poporul pentru a aduce jertfă Domnului în pustie. Disprețuitor, Faraonul refuză sub pretext că evreii caută ocazii de a trândăvi.
Cele zece plăgi abătute asupra Egiptului i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă.
În ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuți, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel fără meteahnă și să ungă cu sângele lui ușorii ușii și pragul de sus, așa ca Dumnezeu să nu-i nimicească pe întâii – născuți din casele lor: jertfa de Paști pentru Domnul (Ieș. 12, 27).
Ultima pedeapsă a fost atât de cumplită încât Faraon a chemat noaptea pe Moise și pe Aaron și le-a zis: Sculați-vă și ieșiți din mijlocul poporului meu; și voi și fiii lui Israel și duceți-vă de-I faceți slujbă Domnului Dumnezeului vostru precum ați zis. Luați-vă și turmele și cirezile și duceți-vă! Binecuvântați-mă și pe mine! (Ieș. 12, 31-32).
Şi poporul israelit plecă la drum, adunându-se după un plan dinainte pregătit, sub steagurile bătrânilor lor și concentrându-se împrejurul steagului central, unde se afla sufletul întregii mișcări naționale: conducătorul și eliberatorul poporului – Moise.
Faraon s-a răzgândit foarte repede; armata egipteană i-a urmărit pe israeliți până la Marea Roșie. Israeliții au trecut de cealaltă parte a mării, în timp ce armata lui Faraon a fost înecată. Trei luni mai târziu, poporul a ajuns la Muntele Sinai.
Timp de patruzeci de ani, poporul ales trece prin multe întâmplări prin pustiul Sinai, fiecare întâmplare avându-și semnificația ei. În tot acest răstimp, Moise a fost preocupat de ducerea la îndeplinire a planului divin. De multe ori Moise s-a întristat, dar tot de atâtea ori s-a rugat lui Yahve pentru iertarea poporului; tot de atâtea ori Moise se arată a fi recunoscător, îndemnându-i pe evrei: Să-I cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit (Ieș. 15, 1).
Nu încape îndoială că Moise a fost o personalitate providențială. După ce și –a fixat tabăra la poalele Muntelui Sinai, Moise a urcat pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu și pentru a primi condițiile legământului – Decalogul, Cele Zece Porunci, care vor sta la temelia rolului pe care l-a avut Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Astfel, Moise este cel care le-a comunicat israeliților Legea.
Timpul de patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecut pe Muntele Sinai, Moise a postit, după care a primit cele două table ale legii scrise pe piatră de degetul lui Dumnezeu. La poalele muntelui, sub conducerea lui Aaron, poporul ales cade în idolatrie, făurindu-și un vițel de aur. După restaurarea legământului, încălcat așa de repede, au fost construite lăcașuri de închinare înaintea Domnului:
- Cortul Întâlnirii;
- Chivotul;
- Uneltele sacre din interiorul cortului.
Am văzut că Moise se roagă pentru iertarea păcatelor poporului, dar de această dată, compasiunea lui față de frații săi e dusă la extrem: Dacă vrei să le ierți păcatul, iartă-l; iar de nu, șterge-mă pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o (Ieș. 32, 32).
Cu toată compasiunea, Moise nu-și ascunde mânia dreaptă față de Aaron și căderea poporului: a aruncat cele două table sfărâmându-le la poalele muntelui, apoi a sfărâmat vițelul de aur, l-a ars în foc, l-a pisat mărunt și l-a presărat în apă, pe care a dat-o fiilor lui Israel să o bea.
Cât privește lucrarea de legiuitor, Moise poate fi urmat de toți cei care au dat legi popoarelor. Au existat legi sociale și înainte de Moise, de exemplu Codul lui Hammurabi, împărat al Babilonului în jurul anului 1750 î. Hr., legi asemănătoare celor din Decalog, însă sunt fundamental diferite în special ca reguli de comportare.
Prin urmare, legile date prin Moise nu sunt rezultatul compilației altor coduri de legi mai vechi, ci ele exprimă voința divină descoperită pe Muntele Sinai. Moise a făcut tot posibilul ca să-i conștientizeze că, de respectarea sau nerespectarea acestora, depinde viitorul lor și chiar viața. Astfel, Moise a dovedit o fidelitate sublimă în îndeplinirea misiunii și o solidaritate cu poporul său cum nu s-a mai întâlnit la nici un alt conducător al omenirii.
Prin înțelepciunea sa legiuitoare, el i-a ridicat la treapta de viață socială bine organizată politic și religios, încât poporul ales, sub aspect duhovnicesc a devenit lumină pentru popoarele antice.
Ca personalitate religioasă, Moise a fost slujitorul lui Dumnezeu (Ieș. 14, 31; Num. 12, 7; Evr. 3, 5), așa după cum Avraam fusese prietenul lui Dumnezeu.
O altă particularitate a caracterului său a fost uimitoarea sa răbdare în cârmuirea poporului, popor care de multe ori era îndărătnic și nerecunoscător.
Chiar dacă a oscilat de câteva ori, totuși Moise rămâne unul dintre cei mai credincioși profeți ai Vechiului Testament. De aceea Sfântul Apostol Pavel îl dă ca exemplu demn de urmat când scrie Epistola către Evrei: Prin credință, Moise ajungând mare, s-a lepădat de a se numi fiul fetei lui Faraon (Evr. 11, 24); Prin credință a părăsit el Egiptul, netemându-se de mânia regelui; ca și cum L-ar fi văzut pe Cel – Nevăzut, a rămas neclintit (Evr. 11, 27).
În viața lui de 120 de ani, Moise n-a căutat propria sa înălțare, n-a căutat slava deșartă, pământească (am văzut mai sus că de mic copil calcă în picioare coroana regală a lui Faraon).
Renunță la toate onorurile și dregătoriile pentru a se dărui slujirii neamului său atât de oropsit. Dă întâietate altuia, el rămânând pe planul al doilea, ajungând la un moment dat chiar să ceară lui Dumnezeu să fie șters din cartea vieții numai să cruțe poporul.
Măreția morală a lui Moise reiese și din modestia sa și, poate de aceea, urmașii l-au numit omul lui Dumnezeu (Deut. 33,1);
Prooroc ca Moise nu s-a mai ridicat în Israel, pe care Domnul să-l fi cunoscut față către față (Deut. 34, 10);
Alesul lui Dumnezeu (Ps. 103,23); om de omenie care a aflat bunăvoință în ochii fiecăruia, cel iubit de Dumnezeu și de oameni, Moise a cărui amintire e binecuvântată (Is. Sirah 45, 1)
Cu mintea sa a întrecut pe toți oamenii, iar ca și comandant de oștire el a avut puțini egali cu sine.
Prin Moise, evreii, bătuți, alungați, ponegriți, insultați, torturați, au biruit dăinuind.
Moise a fost mare în toate privințele. În același timp rege, legiuitor, arhiereu și prooroc și, în tot ce a făcut și a vorbit el a fost model pentru toți oamenii.
Proorocul Moise a fost o personalitate complexă: scriitor de excepție, narator istoric, legiuitor, poet, lider politic și religios. Faima lui s-a extins până în vremea Noului Testament. Mântuitorl amintește de scrierile lui Moise:
Despre morți, că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise? (Mc. 12, 26); și când s-au împlinit zilele curățirii lor după legea lui Moise… (Lc. 2, 22); de aceea va dat Moise tăierea împrejur… (In. 7, 22).
În Noul Testament, cei care au stat cu Hristos pe Muntele Taborului la Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos, au fost Moise și Ilie Tesviteanul, reprezentanții Legii și ai proorocilor din Vechiul Testament.
Cel mai mare profet al tuturor timpurilor și-a împlinit menirea… astfel dispare acela care a făcut dintr-o colonie de sclavi un popor curajos, liber și mândru, unit cu Dumnezeul său și ascultând de propria lege.
Ca o concluzie la cele de mai sus desprindem ideea că prin tot ceea ce a făcut și întreprins Moise pentru poporul său a vrut să-l atenționeze și de fapt pe noi toți să trecem prin viață ca printr-o călătorie în care-L avem de ghid pe Dumnezeu.
Dacă ni se pare că lipsește, avem poruncile Decalogului, prin care ajungem la finalul călătoriei, ce nu poate fi altul decât împărăția veșnică făgăduită fiecăruia, ca altă dată fiilor lui Israel.
Ceata proorocilor împreună cu Moise și cu Aaron cu veselie se veselește astăzi, căci s-a plinit sfârșitul proorociei lor asupra noastră. Astăzi strălucește Crucea, prin care ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule. Cu ale lor rugăciuni, miluiește-ne pe noi.
Moise ţinând Tablele Legii, pictură de Rembrandt, 1659 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Murind Iosif în pământul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulțit atâta, încât tot pământul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înșii câte șase sute de mii de bărbați. Atunci împăratul Egiptului, temându-se că nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmașii lor, să piardă pe egipteni de pe pământ, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile și cu slujbele și cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit niște cetăți nu atâta pentru trebuință, cât pentru mărire deșartă și pentru că până în sfârșit să împuțineze neamul evreilor. Însă pe cât îi chinuia și-i muncea mai mult, pe atâta ei se înmulțeau, pentru că nu putea să-i împuțineze oamenii, pe aceștia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulți și a-i mări. Și deși împăratul poruncea moașelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năștea parte bărbătească să-l ucidă, moașele, temându-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruța. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pământul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia și să-l arunce în râu.
În acea vreme era un om din seminția lui Levi, anume Avram, având femeie din aceeași seminție – anume Iohabeta. Aceștia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, și o fiică, Mariami.
În acea vreme singură și cumplită când se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzându-l foarte frumos, plângea pentru dânsul. Știind porunca împărătească, de a ucide pe toți pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dânșii trei luni. Și de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaș de papură, l-a uns cu rășină și cu smoală, a pus pruncul într-însul și l-a așezat pe el în margine lingă fluviul Nil. Și păzea sora lui de departe ca să știe ce i se va întâmpla pruncului.
După rânduiala lui Dumnezeu s-a pogorât atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lângă apă și văzând un sicriaș în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizându-l, a văzut un prunc frumos plângând în sicriaș și fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: „Acesta este dintre pruncii evreiești”. Vrând să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene și n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi și slujea, și i-a zis: „Dacă voiești, stăpâna, să-ți chem ție o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul”. Și i-a zis ei fiică lui faraon: „Mergi și cheamă!”. Și ducându-se copilița, a chemat pe mama pruncului. Și a zis către dânsa fiica lui faraon: „Păzește-mi pruncul acesta și mi-l hrănește, iar eu îți voi plăti ție”.
Deci a luat femeia pruncul pe mâini și îndată, cu dragoste, s-a alipit de dânsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, și l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Și i-a pus lui numele de Moise, zicând: „Din apă l-am scos pe el”, pentru că „Moise” în egipteană înseamnă „apă”. Se scrie despre dânsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ și a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul și cei ce erau lângă dânsul. Un preot bătrân care avea înștiințare de la vrăjitori că atunci când se va naște povățuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, că nu cumva, crescând, să aducă vreo primejdie asupra pământului lor. Dar Domnul, vrând să-Și împlinească voia Sa după rânduiala, au grăit alții împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neștiință.
Vrând să ispitească știința și răutatea lui, aduseră la dânsul un cărbune aprins pe care, luându-l, l-a băgat în gură și și-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lângă dânsul fiica lui faraon filosofi aleși egipteni ca să-l învețe toată înțelepciunea. Și era copilul isteț la minte, întrecând în puțină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului și tuturor celor din palatele împărătești. Iar când a fost înștiințat de neamul său că era evreu, a început a cunoaște pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de pă-gînătatea egipteană se îngrețoșa.
Scriu unii că atunci când năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvârșit, a fost ales de toți egiptenii să fie povățuitor oștilor, care au și bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Și pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urât pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni proroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului și sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultându-i, împăratul a gândit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrând să mâhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui și vreme potrivită.
În zilele acelea, ieșind Moise la frații săi, la fiii lui Israel și cunoscând durerea lor, a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu. Căutând încoace și încolo, n-a văzut pe nimeni și, ucigând pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieșind a doua zi, a văzut doi bărbați evrei bătându-se și a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: „Pentru ce-l bați tu pe aproapele tău?”. Iar el a zis: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Oare, voiești să mă ucizi și pe mine așa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?”. Și s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricină aceasta și încerca să-l ucidă pe Moise. Și s-a dus Moise de la fața lui faraon și s-a sălășluit în pământul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a șezut lângă o fântână. Și iată șapte fiice ale lui Ietro, preotul Madiamului, păscând oile tatălui lor, veniră la fântână și, scoțând apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.
Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculându-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă și le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Ietro, zicând: „Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori și ne-a adăpat oile noastre”. Iar Ietro a primit pe Moise în casa sa și i-a dat lui de femeie pe Semfora, fiica sa, și cu dânsa a născut doi fii; pe cel dintâi l-a numit Girsam, zicând „că nemernic sunt în pământ străin”; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicând „că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu și m-a izbăvit din mâinile lui faraon”.
După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului și au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăți și au strigat și s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspinul lor și și-a adus aminte de așezământul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob și, căutând Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.
Iar Moise păștea oile lui Ietro, socrul său, și mâna oile la pășune și a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Și vedea Moise că rugul ardea cu foc și nu se mistuia și a zis: „Trecând alăturea voi vedea această mare vedenie”. Și l-a strigat Domnul din rug: „Moise, Moise!”. Iar el a zis: „Ce este, Doamne?”. Și i-a zis Domnul: „Să nu te apropii aici. Scoate-ți încălțămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt”. Și i-a zis lui: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt și strigarea lor am auzit. Că știu durerea lor și M-am pogorât să-i scot pe ei din mina Egiptului, să-i iau din pământul acela și să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte și miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, și vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului”.
A zis Moise către Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să merg la faraon și să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?”. Și mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, „că sunt slab în glas și zăbavnic la limbă”. Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dânsul; încă i-a făgăduit că și pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dânsul. Atunci Moise, mergând la Ietro, a cerut să meargă în Egipt ca să-și cerceteze frații. Și i-a zis Ietro: „Mergi sănătos”. Și s-a dus Moise în calea sa netemându-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise și toți cei ce căutau sufletul lui muriseră. Și a ieșit întru întâmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul și, întâmpinându-se, s-au sărutat amândoi. Și a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrând în Egipt, a adunat pe toți bătrânii fiilor lui Israel și le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Și făcură semne înaintea poporului și le-a crezut poporul și s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel și a căutat spre necazul lor.
După acestea au intrat Moise și Aaron la faraon și i-au zis lui: „Acestea grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie”. Și a zis faraon: „Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu știu pe Domnul acela și pe Israel nu-l voi elibera”. Și a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dându-le și multe bătăi că șed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise și a lui Aaron: „Să vadă Dumnezeu și să vă judece pe voi, că ați făcut urât duhul nostru înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui, ca să dați sabie în mâna lui să ne ucidă pe noi”.
Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicând: „Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!”. Iar ca să înțeleagă faraon că sunt trimiși de la Dumnezeu, începură a face semne. Și a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui și s-a făcut șarpe. Deci a chemat faraon pe înțelepții Egiptului și pe vrăjitori și făcură și vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea și a aruncat fiecare toiagul său și s-au făcut șarpe; și a înghițit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Și s-a învârtoșat inima lui faraon și nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul și n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pământului Egiptului.
Cea dintâi pedeapsă a fost aceasta: Luând Aaron toiagul său a lovit apa râului înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui și s-a prefăcut toată apa râului în sânge și peștii cei din râu au murit și s-a împuțit râul și nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaștele. A întins Aaron mâna spre apele Egiptului și a scos broaște care au intrat prin case și prin odăile cele de culcat, pe așternuturi și în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat și în cuptor, la împărat, la slugile lui și la oamenii lui au intrat broaștele. Și a scos pământul lor broaște care, după porunca lui Moise, au fost omorâte și egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi și s-a împuțit tot pământul Egiptului de broaștele care muriseră și pu-treziseră.
A treia pedeapsă au fost țintarii care au înțepat pe oameni și pe dobitoace și au intrat la faraon, în casele lui și la robii lui și tot nisipul era plin de mușiță în tot pământul Egiptului. A patra pedeapsă au fost muște câinești. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pământului Egiptului. A șasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni și la dobitoace. A șaptea pedeapsă, grindină și foc arzător cu piatră; și a ucis piatra în tot pământul Egiptului de la om până la dobitoc și toată iarba și toți copacii cei din câmpii i-au sfărâmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele și omizile care au mâncat tot rodul pământului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pământul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze și nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile și nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea și cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întâi născuți ai Egiptului. Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise și prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deși de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, când slăbeau acestea, îndată se învârtoșa inima lui și nu-i liberă, până la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint și de aur și haine de mult preț, câte au putut să ducă cu dânșii; și a făcut Moise poporului Pasca, învățându-i pe ei cum trebuia să mănânce mielușelul cu al cărui sânge se ungeau pragurile ușilor lor. Și în miezul nopții Domnul a ucis pe tot cel întâi născut în pă-mîntul Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, cel ce ședea pe scaun, până la întâiul născut al roabei celei din groapă și până la tot întâiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau întregi.
Deci s-a sculat faraon noaptea și toți robii lui și toți egiptenii; și a fost țipet mare în tot pământul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Și a chemat faraon pe Moise și pe Aaron noaptea, și le-a zis: „Sculați-vă și vă duceți de la poporul meu și fiii lui Israel. Să mergeți și să slujiți Domnului Dumnezeului vostru precum ziceți. Și oile și dobitoacele voastre, luându-le, duceți-vă!”. Și îi și-leau egiptenii pe evrei cu sârguință, ca să-i surpe de pe pământ, pentru că, ziceau, noi toți vom muri pentru dânșii”.
Deci au ieșit israeliții, luându-și făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-și gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi și rugau, îi și sileau pe dânșii să se ducă mai curînd. Și ieșiră cu argint și cu aur și cu bogăție multă și nemernici mulți au ieșit cu dânșii și oi și boi și dobitoace foarte multe. Și erau bărbați pedeștri ca la șase sute de mii, afară de copiii cei de casă, și de bătrânii care mergeau cu dânșii. Încă a luat Moise și oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt și văzând înainte cu duh prorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: „În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicați și oasele mele de aici cu voi”.
Ducându-se evreii din pământul Egiptului, Dumnezeu era cu dânșii și îi povățuia ziua cu stâlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stâlp de foc, care îi lumina și n-a lipsit stâlpul cel de nor ziua și cel de foc noaptea înaintea întregului popor.
Înștiințând pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon și a slugilor lui asupra poporului israelit și a zis: „De ce am făcut aceasta, liberând pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?”. deci a înhămat faraon la căruțele sale și a adunat cu sine tot poporul, a luat șase sute de căruțe alese, toți caii Egiptului și voievozi peste tot și a alergat în urmă fiilor lui Israel și i-a ajuns pe ei când erau așezați lângă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dânșii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pilcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor și s-a luat și stâlpul cel de foc de la fața lor și a stat dinapoia lor și a intrat între tabăra egiptenilor și între tabăra fiilor lui Israel și au stat și s-a făcut întuneric și ceață și a venit noaptea întru care și-a întins Moise mâna sa cu toiagul spre mare și a lovit Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic dinspre austru și a făcut marea uscată și s-a despărțit apa. Și au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat și s-a făcut apa ca un zid de piatră și ca un zid de stâncă. Iar egiptenii alergară și veniră în urma lor pe aceeași cale, în mijlocul mării, toți caii lui faraon și carele și călăreții. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe țărmuri și iar și-a întins mâna spre mare și s-a așezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă și i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcându-se apa, a acoperit căruțele și călăreții și toată puterea lui faraon și nu a rămas dintr-înșii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Și i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mâinile egiptenilor și au văzut fiii lui Israel pe egipteni morți pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Și s-a temut poporul de Domnul și a crezut în Dumnezeu și lui Moise, plăcutul Lui.
Atunci au cântat Moise și fiii lui Israel cântarea aceasta Domnului, bucurându-se și dănțuind pentru biruința ce s-a făcut cu mâna înaltă asupra egiptenilor: „Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal și pe călăreț l-au aruncat în mare”.
Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roșie și i-a dus în pustiul Sur și au mers trei zile prin pustie și nu au aflat apă să bea. Și au mers la Mera și nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; și poporul cârtea asupra lui Moise, zicând: „Ce vom bea?”. Și Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă și s-a îndulcit apa și au băut dintr-însa.
Așa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăți felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătățile de la Dumnezeu. Când au cârtit pentru bucate, aducându-și aminte de bunătățile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu și le-a plouat mană să mănânce și le-a trimis cristei până s-au săturat. Când au cârtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra și a curs apă. Când a tăbărât asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruință supra lui Amalic. Căci își ridică mâinile la rugăciune și biruia Israel pe Amalic, pe care, până în sfârșit l-a tăiat cu sabia. Și de câte ori au mâniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dânșii și i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mânia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor și lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Și a grăit Domnul către dânsul față către față, ca și cum ar grăi cineva către prietenul său. Și a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roșii mohorâte și de vison și chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mâna și toiagul lui Aaron ce a înfrunzit și Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi heruvimi de aur și a așezat toate cele spre jertfă și spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoți și diaconi, învățându-i pe ei rânduiala jertfei. Le-a așezat lor praznice și luni noi, învățându-i pe dânșii judecățile și îndreptările.
După ce le-a așezat rânduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit și de cea pământească. A ales bărbați puternici din tot Israelul și i-a făcut pe ei mai mari peste o mie și peste o sută și peste cincizeci și peste zece și logofeți de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Ietro, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui și cu cei doi fii ai lui, venise la dânsul din pământul Madiamului, în pustie, auzind despre dânsul, despre toate câte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste și ospătându-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.
Multe semne și minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise și a dat sfaturi și a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărțile lui – Ieșirea, Leviticul, Numeri, și în A doua Lege. În aceste cărți se cuprind, cu de-amănuntul, viața lui și ostenelile pe care le-a suferit, povățuind și îndreptând pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfârșitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicând: „Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, și să vezi pământul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpânire și să te sfârșești acolo”.
Mai înainte de sfârșitul său, Moise a binecuvântat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminție deosebit, prorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pământul Galaadului până la Dan și tot pământul Neftalimului și tot pământul lui Efrem și al lui Mânași și tot pământul Iudeei până la marea cea mai de pe urmă. Și pustia și satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor până la Sigor. Și a zis Domnul către Moise: „Acesta este pământul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: Semin-ției voastre îl voi da pe el și l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra”.
Și s-a sfârșit acolo Moise, robul Domnului, în pământul lui Moab, după cuvântul Domnului. Și-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor și n-a știut nimeni de îngroparea lui până astăzi. Când s-a sfârșit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Și au plâns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Și s-au sfârșit zilele plângerii celei de tânguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoțându-ne, să ne sălășluiască pe noi în veșnicele lăcașuri. Amin
General Ion Antonescu, left, in Iron Guard uniform; Italian Minister to Bucharest Signor Pellegrino Ghigi; Herr Wilhelm Von Fabricius, German Minister to Bucharest, and Horia Sima, leader of the Iron Guard (4 septembrie 1940)
(BRU) Sf. Vavila, episcop, martir († 250); Sf. Moise, profet (numit și “Văzătorul de Dumnezeu“) († secolul al XVII-lea î.Hr.)
Moise ţinând Tablele Legii, pictură de Rembrandt, 1659 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Moise este socotit de tradiția iudaică, iar pe urmele ei, și de cea creștină, un profet și etnarh, conducătorul triburilor israelite ieșind din Egipt (după una din cronologiile presupuse, în jurul anului 1250 î.Hr.) El este cunoscut la evrei ca Moșé Rabenu („Moise Învățătorul nostru”) sau, mai rar, Moșé ben Amram, Moise, fiul lui Amram, și este, după tradiția lor religioasă, cel care a primit Legea divină (Tora) pe Muntele Sinai și fondatorul religiei evreilor – iudaismul. De aceea, această religie e uneori numită și mozaism, după Moise.
Potrivit cu narațiunea Vechiului Testament (Pentateuh sau Pentateuc) a fost cel mai de seamă din profeții evreilor. Credința în profeția lui este definită ca principiul al șaptelea din cele douăsprezece principii ale credinței iudaice, asa cum au fost formulate în crezul lui Rabbi Moshe ben Maimon (Maimonide). Data tradițională a nașterii și a morții sale în calendarul evreiesc este 7 Adar. Moise este considerat un profet din cei mai însemnați și de alte religii monoteiste -precum creștinismul și islamul. Samaritenii îl consideră drept unicul profet.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
(BRC) Sf. Roza din Viterbo, fecioară
România – Ziua Tipografilor Militari
foto: agerpres.ro
Sărbătorită an de an la 4 septembrie, Ziua tipografilor militari aminteşte de data la care, în anul 1920, a fost emisă Decizia Ministerială nr. 506, care stabilea ”organizarea, administrarea şi funcţionarea unei tipografii a Ministerului de Război, în scopul de a satisface trebuinţele tuturor direcţiunilor şi serviciilor”, se arată în volumul ”Calendarul Tradiţiilor Militare” (2010).
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Astăzi în istorie pentru 4 septembrie
Evenimentele Zilei de 4 septembrie în Istorie:
- 4 septembrie 1940 – Carol al II-lea a demis guvernul Gigurtu și la însărcinat pe generalul Ion Antonescu să formeze un nou guvern
A fost papă al Romei în perioada 28 decembrie 418–4 septembrie 422. L-a susținut pe Sfântul Augustin în lupta cu pelagianismul, iar acesta din urmă i-a dedicat o parte din lucrări. Papa Bonifaciu I l-a convins pe Împăratul Teodosiu al II-lea să returneze Illyricul Sfântului Scaun, apărându-și astfel drepturile asupra acestei provincii, pe care Împăratul Teodosiu al II-lea o atașase în 421 Constantinopolului — „Noua Romă”.
4 septembrie 476 - Generalul foederat germanic Odoacru l-a înlăturat de pe tron pe împăratul roman Romulus Augustulus, punând capăt Imperiului Roman de Apus.
Regatul lui Odoacru (480 d. Hr.) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(…) În 475, Oreste, un fost secretar a lui Attila, l-a exilat pe împăratul Julius Nepos din Ravenna și l-a proclamat pe fiul său, Romulus Augustus, împărat. În 476, Oreste a refuzat să-i acorde lui Odoacru și herulilor săi statutul de federalizați, fapt care a determinat o invazie. Oreste a fost ucis și Odoacru l-a destituit pe Romulus Augustus, instalându-se stăpân peste Italia și a trimis însemnele imperiale la Constantinopol.
Trei state au continuat sub conducerea romană, într-o formă sau alta, după 476: Julius Nepos a controlat Dalmația până la asasinarea sa în 480. Syagrius a condus Domeniul Soissons până la asasinarea sa în 487. În cele din urmă, un teritoriu romano-maur a supraviețuit în Africa de Nord, rezistând incursiunilor vandalilor, devenind o parte a Imperiului Roman de Răsărit în jurul anului 533 atunci când Belizarie i-a învins pe vandali.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 1063 - A murit Tughril, fondatorul Marelui Imperiu Selgiuc, și primul sultan al imperiului său din 1037 pana in 1063. Tughril (n.990) a unit războinicii turci din stepele eurasiatice într-o confederație de triburi, care considerau că se trag dintr-un singur strămoș numit Selgiuc, conducându-i în campania inițială de cucerire a estului Iranului. El va fonda mai târziu, Sultanatul Selgiuc după cucerirea Persiei și dupa cucerirea capitalei abbaside, Bagdad, de la dinastia Buyidă în in 1055.
4 septembrie 1541 - Transilvania intră sub suzeranitatea Porţii Otomane. Sultanul otoman Soliman Magnificul l-a înlǎturat pe regele minor Ioan Sigismund Zapolya (nǎscut 1540) de la conducerea Ungariei și l-a numit principe al Transilvaniei (4 septembrie), iar pe George Martinuzzi, episcopul Oradei, ca guvernator până la majoratul principelui.
Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă la razboiul de o suta de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660 nici Crisana , transformată de asemenea în vilayet turcesc, cu centrul la Oradea.
4 septembrie 1768 - S-a născut Francois-René Chateaubriand, scriitor francez; considerat fondatorul romantismului în literatura franceză („Geniul creştinismului sau Frumuseţea religiei creştine”); (m. 4 iulie 1848).
François-René de Chateaubriand (n. 4 septembrie 1768 – d. 4 iulie 1848) a fost un scriitor francez, politician și diplomat. Este considerat fondatorul romantismului în literatura franceză. Principala sa lucrare este “Geniul creștinismului sau Frumusețea religiei creștine” (1802), publicată ulterior în numeroase ediții. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1811.
4 septembrie 1774 - În timpul celei de-a doua calatorii a sa, exploratorul englez James Cook a descoperit la 1.200 km est de Australia, insulele din Pacific pe care le numeşte Noua Caledonie, după numele latin al Scoţiei (Caledonia).
Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu roşu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cook a primit comanda navei HMS Resolution în această călătorie iar Tobias Furneaux a primit comanda celei de-a doua nave, HMS Adventure. Expediția lui Cook a circumnavigat globul la latitudini foarte sudice, fiind unul dintre primii care să treacă de Cercul Polar de Sud pe 17 ianuarie 1773. A explorat, cartografiat și luat în posesiune britanică Georgia de Sud, explorată de Anthony de la Roché în 1675, descoperită și numită de Clerke Rocks și Insulele Sandwich de Sud.
În ceața antarctică, Resolution și Adventure. s-au separat. Furneaux s-a îndreptat spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o parte din oameni în urma confruntărilor cu populația Māori după care s-a întors în Anglia, în vreme ce Cook a continuat să exploreze zona antarctică, ajungând la 71°10′S pe 31 ianuarie 1774.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 1809 - S-a născut Juliusz Słowacki, poet romantic polonez (d. 1849)
Juliusz Słowacki – foto: ro.wikipedia.org
Juliusz Słowacki (n. 4 septembrie 1809, Kremeneț, Ucraina, d. 3 aprilie 1849, Paris, Franța) a fost un poet romantic polonez, unul dintre cei „Trei Barzi” ai literaturii poloneze. Operele sale sunt caracterizate de misticism și prezintă multe legături atât cu literatura orientală, cât și cu mitologia și cultura păgână a popoarelor slave care au locuit pe teritoriul Poloniei.
4 septembrie 1824 - S-a născut Anton Josef Bruckner, compozitor austriac (m. 11 octombrie 1896).
4 septembrie 1870 - Împăratul Napoleon al III-lea al Franței a fost detronat și s-a declarat cea de-A Treia Republică Franceză.
Napoléon al III-lea – (Portrait by Franz Xaver Winterhalter) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea.
A Treia Republică Franceză este numele dat regimului politic din Franța între 1870 și 1940. A fost o democrație parlamentară ce a luat naștere după căderea celui de al doilea Imperiu Francez în urma războiului Franco-Prusac din 1870 și a supraviețuit până la capitularea Franței la începutul celui de al doilea război mondial în 1940.
În anii 1870 inițiatorii republicanismului au considerat această formă de guvernământ ca fiind cea care “divide cel mai puțin opiniile Franței”. Cu toate acestea, chiar dacă cea de a treia republică a fost regimul politic cel mai longeviv după revoluția din 1789, regimul nu a fost foarte apreciat.
A Treia Republică a fost oficial instaurată în 1875 prin adoptarea legilor constituționale. Șeful statului era un președinte, conform amendamentului lui Henri Wallon care spunea : Președintele Republicii Franceze este ales prin majoritatea absolută a voturilor de către Senat și de Camera Deputaților reunită în Parlamentul național. El este numit pe șapte ani; el este reeligibil.
4/17 septembrie 1881 - S-a născut George Bacovia, poet român (d. 1957)
George Bacovia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
George Bacovia (n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira.
La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. Din volumele sale: Plumb, Scîntei galbene, Bucăți de noapte, Poezii, Stanțe burgheze
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 1886 - După 25 de ani de lupte împotriva armatelor americane și mexicane, conducatorul războinicilor apași, Geronimo, s-a predat.
Geronimo, a Bedonkohe Apache; kneeling with rifle, 1887 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Goyaałé, scris uneori Goyathlay (sau Goyahkla în engleză; n. 16 iunie 1829 – d. 17 februarie 1909), numit mai târziu și Geronimo, a fost un lider și vraci din triburile apașe Chiricahua. S-a remarcat în luptele care au durat câteva decenii împotriva Mexicului și impotriva Statelor Unite și a expansiunii acestor state în zonele locuite de apași.
(…) Deși a înțeles că nu mai poate recupera pământurile răpite de coloniștii mexicani și americani, Geronimo și-a continua lupta pentru tot restul vieții. A rămas în istorie Masacrul de la Casa Grande, celebru prin tactica perfidă a mexicanilor care au simulat că încheie armistițiu, le-au oferit indienilor rachiu de agave și apoi i-au ucis. Geronimo s-a retras într-o peșteră și nu a putut fi găsit. Mai multe trupe americane au fost mobilizate în căutarea sa. S-a predat abia în 1886, fiind tratat ca un prizonier de război, nu ca un infractor.
Geronimo with traditional Apache bow and arrow – foto preluat de pe en.wikipedia.org
A încetat din viață la 79 de ani, când ajunsese o celebritate. Memoriile sale au fost apreciate de public, iar istoria vieții sale a constituit subiectul a numeroase ecranizări. În februarie 2010, Camera Reprezentanților SUA a adoptat o rezoluție care stipula recunoașterea meritelor liderului indian, recunoscut ca un adevărat strateg al războiului de gherilă, și ca acesta să fie comemorat la 100 de ani de la moartea sa.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 1886 - Al doilea atentat asupra primului-ministru Ion C. Brătianu
Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, ministru cu diferite portofolii în varii guverne, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române – foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com
Personalitate de prim rang în istoria României și cel mai longeviv prim-ministru (1876–1888), Ion C. Brătianu a scăpat în cariera sa din două tentative de asasinat asupra sa. În seara zilei de 4 septembrie 1886, Ion C. Brătianu, în timp ce mergea agale pe jos, pe o stradă in București, însoțit de Constantin F. Robescu deputat și viitor primar al Capitalei și de un sergent, a fost atacat pe strada Vămii (unde se află azi Piața Universității) de un individ cu un pistol în mână, care, de la doar câțiva metri, a apăsat pe trăgaci.
Pistolul nu s-a declanșat, a fost imobilizat de sergentul Ioniță Constantin care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu. În timp ce arestatul (Stoica Alexandrescu) era transportat la cazarma jandarmilor călare, din strada Colței, a fost necesară intervenția personală a lui Brătianu pentru ca acesta să nu fie linșat de către cetățeni.
În afară de Stoica Alexandrescu (agresorul) au mai fost arestați Gh. Protopopescu, Pompiliu Stănescu, agent electoral, și Iordache Tănăsescu, cel care i l-a arătat ex-râmniceanului pe Brătianu. Dacă Stoica Alexandrescu a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, Iordache Tănăsescu a fost trimis pentru un an la închisoare corecțională.
sursă: www.bunicutavirtuala.com; ro.wikipedia.org
4 septembrie 1886 - S-a născut Tit Simedrea, cleric ortodox român, istoric, mitropolit al Bucovinei. (d. 1971).
Tit Simedrea (n. 4 septembrie 1886, Naipu, jud. Giurgiu – d. 9 decembrie 1971, la mănăstirea Cernica) a fost un cleric ortodox român, istoric, mitropolit al Bucovinei.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
4 septembrie 1888 - George Eastman a patentat invenția sa “aparat de fotografiat cu roll film“.
George Eastman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
George Eastman (12 iulie 1854 – 14 martie 1932) s-a născut în orășelul Waterville, statul New York, din confederația Statele Unite ale Americii. Este inventatorul suportului fotosensibil flexibil, pelicula de nitroceluloză, în anul 1884. Aceasta a făcut posibilă construcția de aparate de fotografiat mai mici, ușoare, portabile. Frații Lumière folosesc această descoperire pentru invenția lor, cinematograful, pelicula fiind elementul indispensabil.
Un aparat de fotografiat Eastman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La 4 septembrie 1888, patentează invenția sa aparat de fotografiat cu roll film. De menționat că roll filmul este o bucată de peliculă fotosensibilă de circa 1 m lungime, care este introdusă într-o casetă metalică ermetic izolată de lumină, înfășurată pe o rolă, care în aparatul de fotografiat după expunere se rulează pe altă rolă de asemeni într-o casetă ermetic izolată de lumină, până la procesul chimic de developare. Prin noțiunea de expunere se înțelege fotografierea propriu zisă.
U.S. patent no. 388,850, issued to George Eastman, September 4, 1888- foto preluat de pe en.wikipedia.org
Este fondatorul renumitei fabrici de material fotosensibil cu o granulație extrafină (foarte favorabilă peliculelor cinematografice de format îngust 8 mm; 8,5 mm; 16mm) și cu sensibilitate foarte mare, Kodak (actual face parte din compania Thomson). Pelicula Kodak Color este foarte căutată pe piața cinematografiei și a fotografiei. Se sinucide în 1932 din cauza unei boli foarte grele a coloanei vertebrale care îi provoca dureri mari.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
4 septembrie 1890 - Un incendiu de proporții a provocat daune grave în orașul grec Salonic. Cartierul european a ars complet. 20.000 de oameni au rămas fără adăpost.
4 septembrie 1907 - A încetat din viaţă compozitorul si pianistul norvegian Edvard Grieg ; (n. 15 iunie 1843).
Edvard Hagerup Grieg (n. 15 iunie 1843, Bergen – d. 4 septembrie 1907, Bergen) a fost un compozitor și pianist norvegian. Edvard Grieg este cel mai de seamă muzician din școala națională norvegiană și unul din reprezentanții de frunte ai muzicii romantice europene. Muzica lui a fost influențată de romanticii germani, ca de pildă Schumann, și de asemenea de muzica populară a poporului său, uneori și de cea a popoarelor scandinave vecine. Grieg a activat și ca pianist de concert până la sfârșitul vieții sale.
4 septembrie 1912 - S-a născut la Dej, criticul de artă român, academicianul Raoul Şorban ; (d. 18 iulie 2006 la Cluj-Napoca). A fost de asemenea pictor, scriitor, eseist și memorialst. În 1944, în timpul celui de al II-lea Război Mondial a făcut acte de înalt eroism și umanitate salvând cu mari riscuri viețile a mii de evreii, fapt pentru care a primit titlul și medalia de Drept între popoare acordată de Statul Israel.
4 septembrie 1915 - Bulgaria s-a alăturat de partea Puterilor Centrale, în Primul Război Mondial.
4 septembrie 1919 - S-a infiinţat la Bucureşti „Societatea Opera – artiştii asociaţi”. La 22 septembrie, același an, a luat numele de Societatea lirică română Opera, care a stat la baza Operei Române de Stat (decembrie 1921). Primul director al acesteia a fost Scarlat Cocărăscu, iar debutul a avut loc la 17 martie 1920, în localul Teatrului Național, cu spectacolul Aida.
Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928): Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat “Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în “Camera de răsărit” a Casei Albe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional “care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
4 septembrie 1929 - Călătoria de 35 de zile prin lume a dirijabilului german LZ 127 Graf Zeppelin se încheie la Friedrichshafen. Aproximativ 40.000 de oameni vor asista la revenirea lui.
Călătoria de 35 de zile prin lume a dirijabilului german LZ 127 Graf Zeppelin – foto: ro.wikipedia.org
4 septembrie 1939 - România și-a declarat neutralitatea în Al Doilea Război Mondial. După atacarea Poloniei și declararea stării de război între Reich-ul nazist și Puterile occidentale, Consiliul de Miniștri de la București a decis, la 4 septembrie, fapt ce s-a comunicat imediat presei, să adopte o atitudine pașnică față de toate statele și să vegheze la siguranța națională.
Pentru a adopta această decizie, suveranul a întrunit la Cotroceni, la 6 septembrie, Consiliul de Coroană, care a aprobat în unanimitate acțiunea diplomatică și măsurile întreprinse de guvern pentru apărarea frontierelor naționale și a hotărât observarea strictă a regulilor neutralității stabilite față de beligeranții din actualul conflict.
Neutralitatea era considerată singura soluție diplomatică realistă a momentului și motivată juridic, ea nu distona cu obligațiile internaționale asumate de statul român. În perioada neutralității, România a inițiat multiple acțiuni diplomatice în scopul detensionării situației generale, preîntâmpinarea extinderii ostilităților în estul Europei, fiind favorabilă victimelor agresiunii. Totodată, a fost folosit răgazul neutralității pentru înzestrarea și instruirea trupelor.
preluat de pe www.bunicutavirtuala.com
Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit – sub influența agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România.
Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman.
În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele. La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern.
Ion Gigurtu (n. 24 iunie 1886, Turnu Severin – d. iulie 1959, Râmnicu Sărat) a fost un inginer român, om politic de extremă dreaptă, pro-german și pentru 40 de zile prim-ministru al României în anul 1940. Gigurtu a fost și un om de afaceri, director general al societății „Mica”, specializată în extragerea de aur și alte metale prețioase. Venind la putere, Ion Gigurtu a inițiat o politică pro-Axa Berlin-Roma, inclusiv măsuri antisemite. Această politică a inclus acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei, Gigurtu declarând că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a demonstra orientarea sa nazistă și aderarea totală la Axa Berlin-Roma.
La sfârșitul lunii august 1940, în urma întâlnirii dintre Gigurtu și Hitler, România a fost obligată să accepte arbitrajul lui Hitler prin care a cedat Ungariei 43.492 km pătrați din teritoriul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Armata ungară urma să preia stăpânirea pe aceste teritorii la data de 15 septembrie 1940. Cu această ocazie Germania nazistă a încheiat și două tratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania. La presiunile Germaniei, Ion Gigurtu a fost de acord și cu restituirea către Bulgaria a 8.000 km pătrați din Dobrogea de sud (Cadrilaterul)
Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena – foto – ro.wikipedia.org
Pe plan intern Ion Gigurtu a dus o politică antisemită prin interdicția căsătoriilor dintre creștini și evrei, precum și prin clasificarea prin lege a evreilor în funcție de data venirii lor în România. Guvernul lui Ion Gigurtu a demisionat pe 4 septembrie 1940, în urma marilor proteste organizate de legionari împotriva rezultatelor arbitrajului lui Hitler, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei Preluând conducerea țării, generalul Ion Antonescu l-a pus pe Ion Gigurtu sub stare de arest pentru cedările teritoriale din Transilvania în favoarea Ungariei.
Ulterior însă Gigurtu a fost eliberat. După război, Gigurtu a fost arestat, împreună cu soția sa, la 5 mai 1950. A fost judecat și condamnat de regimul comunist la 15 ani de închisoare pentru participarea la represiunea împotriva Partidului Comunist. A fost deținut în penitenciarele Ministerului Afacerilor Interne, la Malmaison, precum și la Sighet. A murit în închisoare. Soția sa a fost de asemenea arestată și întemnițată.
4 septembrie 1943 - Mitropolitul Serghei a fost ales cu acordul lui Stalin în funcția de patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, cu scopul de a-i mobiliza pe credincioși în războiul contra Germaniei.
4 septembrie 1944 - Mai multi localnici maghiari din Aita Seaca au capturat un numar rămas necunoscut de militari romani, pe care îi tortureaza și-i ucid. În privința numărului exact al militarilor români uciși, martorii si cercetatorii vehiculeaza cifre cuprinse între 13 si 100. La 26 septembrie 1944, pe fondul unei slabe prezențe a administrației române în zonă, în Aita Seacă a venit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de voluntari Brașov, din cadrul Regimentului de voluntari „Iuliu Maniu”.
„ La cererea românilor din Aita Seacă am mers cu o companie la fața locului, deoarece nu vroiam să las necurmate infracțiunile descrise. Am descoperit vreo optsprezece violări grave ale legii și am mai putut constata încă opt-zece. (…) A fost rănit un ofițer român, atacat de către frații Naghi [Nagy], și dus de către ordonanța sa la locul de prim-ajutor; unul dintre ei l-a omorât pe ofițer cu toporul: mai întâi i-a spart tibia, apoi i-a ciopârțit trupul, iar în sfârșit i-a aplicat o lovitură cu baltagul în cap.
Asupra corpului neînsuflețit și ciopârțit în întregime s-a năpustit o femeie de șaptezeci de ani, care a pus degetul cu verighetă al ofițerului pe o piatră, i-a tăiat degetul și i-a furat verigheta. (…) Celălalt dintre frații Naghi [Nagy] a lovit ordonanța cu sapa în ceafă, acesta prăbușindu-se mort pe loc. (…) Le-am aplicat pedeapsa cu același topor cu care au săvârșit crima.(Gavrilă Olteanu-Epistola către Maniu datată august 1945)”
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
4 septembrie 1948 - Regina Wilhelmina a Olandei a abdicat din motive de sănătate.
4 septembrie 1950 - Un taifun, în Japonia, a cauzat moartea a 250 de persoane și peste 5 000 de răniți.
4 septembrie 1958 - S-a desfăşurat la Bucureşti, prima ediţie a Festivalului internaţional George Enescu.
4 septembrie 1959 - A încetat din viaţă profesorul Iuliu Haţieganu, personalitate a medicinii româneşti, membru al Academiei Române. (n. aprilie 1885).
4 septembrie 1962 - Prima vizită de stat efectuată Charles de Gaulle în Germania. Vizita a avut loc la invitația cancelarului Konrad Adenauer.
4 septembrie 1963 - A murit Robert Schuman, om politic francez (n. 1886)
Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman (* 29 iunie 1886 Luxemburg – † 4 septembrie 1963, Scy-Chazelles, Moselle, Franța) a fost un om de stat francez. Este considerat drept unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene. În mai multe rânduri ministru, inclusiv ministru al Afacerilor Externe, apoi, în două rânduri, președinte al Consiliului de Miniștri al Franței, Robert Schuman a exercitat și funcția de președinte al Parlamentului European, între 1958 și 1960.
4 septembrie 1965 - A încetat din viaţă Albert Schweitzer, medic, muzicolog şi teolog protestant, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1952 (n. 14 ianuarie 1875).
4 septembrie 1968 - S-au reînfiinţat gărzile patriotice.
Instrucţia Gărzilor Patriotice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Gărzile Patriotice (alternativ: Formațiunile de Luptă Patriotică-F.L.P.) au fost niște formațiuni paramilitare românești înființate în perioada regimului comunist, având scopul de a asigura o apărare suplimentară în cazul unui atac extern.
Ideea formațiunilor Gărzilor Patriotice este de sorginte sovietică. Deși Gărzile Patriotice moderne au fost create în 1968 de Nicolae Ceaușescu, primele grupuri de muncitori comuniști înarmați datează din vara anului 1944. Dezvoltând nucleul muncitorilor care l-au preluat pe mareșalul Ion Antonescu după arestarea sa din ziua de 23 august 1944, P.C.d.R. a decis înființarea, în septembrie 1944, a Gărzilor de Apărare Patriotică.
Pregătirea și organizarea acestor formațiuni s-a făcut sub supravegherea serviciilor de securitate sovietice NKGB, iar comanda lor i-a fost încredințată lui Emil Bodnăraș. Printre membrii Gărzilor se aflau și deținuți de drept comun sau foști legionari convertiți la comunism în urma negocierilor dintre Nicolae Petrașcu, Teohari Georgescu și Ana Pauker. De câte ori era necesar, Gărzile de Apărare Patriotică primeau sprijin logistic și de la Comandamentul Sovietic.
(…) Gărzile Patriotice moderne au fost fondate în 1968, după discursul de la București, din 21 august, prin care liderul comunist român Nicolae Ceaușescu a condamnat public înăbușirea Primăverii de la Praga de către Uniunea Sovietică și sateliții săi.
La întrunirea de urgență a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R. din dimineața zilei de 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a declarat: „Cred că în situația creată ar fi bine să ne gândim la reînființarea gărzilor muncitorești, ca unități înarmate ale clasei muncitoare, pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului nostru [...] Să facem tot gărzi patriotice și la țară”.
Solicitarea lui Nicolae Ceaușescu a fost susținută de Petre Lupu, Mihai Dalea și Manea Mănescu, iar Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a decis „reînființarea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali [...] pentru a se asigura munca pașnică a poporului român, independența și suveranitatea națională a patriei”
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 1968 - A decedat regizorul Victor Iliu, unul dintre maeștrii cinematografiei românești (n. 1912).
4 septembrie 1972 - Înotătorul american Mark Spitz a câștigat cea de-a șaptea medale de aur la Olimpiada de vară de la München, devenind primul olimpic care a câștigat șapte medalii de aur la o singură Olimpiadă.
4 septembrie 1974 - Statele Unite ale Americii a stabilit relații diplomatice cu Republica Democrata Germana.
4 septembrie 1974 - S-a desfășurat la București al III-lea Congres Internațional de Studii Sud-Est Europene.
4 septembrie 1981 - S-a născut cântăreața de R&B americană Beyoncé Knowles.
4 septembrie 1984 - S-a difuzat pentru prima oară Locomotiva Thomas și prietenii săi pe postul englezesc ITV.
Thomas și prietenii săi (engleză Thomas & Friends), numită anterior Locomotiva Thomas și prietenii săi (engleză Thomas the Tank Engine and Friends), este numele unei celebre serii de televiziune bazate pe cărțile The Railway Series (română Seria Cailor Ferate) scrise de Wilbert și Christopher Awdry. Seria Cailor Ferate prezintă aventurile de zi cu zi ale unui grup de locomotive care au viață și trăsături umane.
(…) Seria a fost adaptată pentru televiziune de Britt Allcroft în anii 1980 iar primele patru sezoane au la bază operele din Povești de pe calea ferată. Sezoanele ulterioare au episoadele scrise integral pentru televiziune. În 2016 serialul are 20 sezoane de televiziune (492 de episoade), un lungmetraj cinematografic, 11 filme, un sezon derivat cu 13 episoade, dar și peste 100 de cântece proprii.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org;
4 septembrie 1989 - A încetat din viaţă Georges Simenon, scriitor belgian de limbă franceză, autor a peste 300 de romane poliţiste; a fost membru al Academiei regale din Belgia (n. 13 februarie 1903).
Georges Simenon- foto: ro.wikipedia.org
Georges Joseph Christian Simenon (n. 13 februarie 1903; d. 4 septembrie 1989) a fost un scriitor belgian prolific, care a publicat o sută nouăzeci și două de romane, o sută cincizeci și opt de povestiri și numeroase articole și rapoarte. El este cunoscut pentru crearea comisarului Maigret, personajul principal al romanelor și povestirilor sale polițiste.
4 septembrie 1991 - Preşedintele Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov a recunoscut independenţa celor trei state baltice: Estonia, Letonia şi Lituania.
4 septembrie 1992 - A murit poetul român Dan Deșliu ; (n. 1927).
4 septembrie 1997 - Echipa feminină de gimnastică a României cucereşte medalia de aur la Campionatele Mondiale, desfăşurate la Lausanne (Elveţia).
4 septembrie 1998 - La Menlo Park, California, SUA, Larry Page şi Serghei Brin au înfiinţat compania Google, cu scopul de a promova motorul de căutare pe care l-au dezvoltat ca proiect de cercetare la Universitatea Stanford din California.
Google’s original homepage (1998) had a simple design because the company founders had little experience in HTML, the markup language used for designing web pages – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Google LLC este o corporaţie americană multinaţională care administrează motorul de căutare pe Internet cu acelaşi nume. A fost fondată în 1998 de către doi doctoranzi de la Universitatea Stanford, Larry Page şi Sergey Brin. Google oferă o metodă simplă şi rapidă de găsire a informaţiilor pe web, având o bază de date despre peste 8 miliarde de site-uri web. La începutul anului 2004 Google răspundea zilnic la mai mult de 200 milioane de consultări.
Larry Page and Sergey Brin in 2003 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Compania a pornit cu o investiţie de 100.000 de dolari care a venit din partea unuia dintre cofondatorii companiei Sun Microsystems, Andy Bechtolsheim, care considera că un motor de căutare pe Internet poate revoluţiona lumea. Numele „Google” este un joc de cuvinte de la googol, neologism englez pus în circulaţie de către americanul Milton Sirotta în anul 1938, prin care acesta desemna numărul uriaş format dintr-un 1 urmat de 100 de zerouri.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 2000 - Locomotiva “Săgeata albastră” a ieșit pe poarta fabricii de la Zhuzhou (R.P.Chineză).
4 septembrie 2002 - A fost prezentată opiniei publice Doctrina Bush, prin care Statele Unite ale Americii își rezervă dreptul de a întreprinde lovituri militare preventive împotriva statelor care găzduiesc pe teritoriul lor baze teroriste.
4 septembrie 2002 - UE face apel la SUA pentru a efectua un atac împotriva Irakului numai cu aprobarea ONU.
4 septembrie 2003 - A decedat Lola Bobescu, violonistă și profesoară română, stabilită în Belgia (n. 1920).
Lola Bobescu (Lola Violeta Ana-Maria Bobescu) (* 9 august 1919, Craiova – †4 septembrie 2003, Spa/ Belgia) a fost o violonistă și profesoară de vioară originară din România. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu s-a situat printre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles (1990).
Paralel cu activitatea solistică, Lola Bobescu a desfășurat o fructuoasă activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles. A făcut parte din juriul concursurilor internaționale de vioară “Reine Elisabeth de Belgique” (1971 și 1993).
Lola Bobesu a colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, precum Filarmonicile din Berlin și Londra, orchestrele franceze Colonne, Pasdeloup și Lamoureux, orchestra Concertgebouw din Amsterdam, La Suisse Romande din Geneva, orchestra Accademia Santa Cecilia din Roma ș.a. A concertat și în recitaluri de muzică de cameră, fiind adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 2006 - A murit Steve Irwin, personalitate a televiziunii australiene (n. 1962)
Stephen Robert Irwin (n. 22 februarie 1962 – d. 4 septembrie 2006) a fost un prezentator de televiziune, ecolog și proprietar de grădină zoologică.
A devenit cunoscut datorită documentarelor sale de pe Discovery (“The Crocodile Hunter”) și a filmelor artistice în care a jucat. Acesta a încetat din viață în nordul Australiei, într-un accident subacvatic. În dimineața de luni, 4 septembrie 2006, a fost înțepat în piept de o pisică de mare; Stephen Irwin se afla în largul portului Douglas, la nord de Cairns Australia, unde lucra la un documentar despre lumea submarină.
4 septembrie 2006 - A murit Giacinto Facchetti, fotbalist italian (n. 1942)
Giacinto Facchetti (n. 18 iulie 1942, d. 4 septembrie 2006, Milano, Italia) a fost un jucător italian de fotbal. Din ianuarie 2004 până la moarte a fost președintele clubului Internazionale Milano, club pentru care a jucat întreaga sa carieră între 1960 și 1978.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
4 septembrie 2014 - A murit Joan Rivers, actriță americană (n. 1933)
Joan Alexandra Molinsky[ (n. 8 iunie 1933, Brooklyn, New York, SUA – d. 4 septembrie 2014, Manhattan, New York, New York, SUA), cunoscută profesional ca Joan Rivers, a fost o comediană, actriță, scriitoare, producătoare și gazdă de televiziune americană. S-a remarcat de multe ori prin personajul său comic controversat—puternic auto-peiorativ și caustic, mai ales față de celebrități și politicieni.
Rivers a devenit celebră în 1965 ca oaspete la The Tonight Show. Găzduit de mentorul ei, Johnny Carson, spectacolul a ajutat-o pe Rivers să își definească stilul comic. În 1986, cu propria ei emisiune rivală, The Late Show with Joan Rivers, Rivers a devenit prima femeie care a găzduit un talk show de televiziune de noapte. Ulterior, ea a găzduit The Joan Rivers Show (1989-1993), câștigând un premiu Emmy pentru Gazdă de Talk-Show.
De la mijlocul anilor 1990, a devenit cunoscută pentru interviurile luate pe covorul roșu, iar în 2009 a fost câștigătoarea Celebrity Apprentice. Rivers a co-găzduit emisiunea de modă Fashion Police de pe E! din 2010 până în 2014 și a jucat în serialul Joan & Melissa: Joan Knows Best? (2011-2014) alături de fiica sa, Melissa Rivers. Ea a fost subiectul documentarului Joan Rivers: A Piece of Work (2010).
În 1968, criticul de televiziune Jack Gould de la New York Times a numit-o pe Rivers „probabil cea mai intuitiv amuzantă femeie în viață”. În 2017, revista Rolling Stone a clasat-o pe locul al șaselea pe lista celor mai buni 50 de comici din toate timpurile, iar în octombrie al aceluiași an a fost inclusă în Television Academy Hall of Fame.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
4 septembrie 2020 – Nicușor Dan – Nu cred că și-a imaginat cineva că lista umilințelor bucureștenilor se poate termina, în acest mandat eșuat al Gabrielei Firea
Uite, de exemplu, prima ploaie mai serioasă de toamnă ne-a făcut iarăși să ne simțim ca la Veneția, dar cu peisajele dezolante ale Capitalei.
Nu era destul că avem o infrastructură cu probleme, mai trebuia să avem și un primar care nu dă doi bani pe rezolvarea lor.
Știu, primarul Firea de la PSD nu locuiește în București, n-are de unde să știe care sunt necazurile noastre. Dar bucureștenii trăiesc aici: sunt zeci de zone inundate semnalate pe BucurestiUmilit.ro, pe care oamenii sunt nevoiți să le traverseze, cu mașina sau pe jos.
Intră și tu pe site https://harta.bucurestiumilit.ro/ și postează problema de care te-ai lovit în București. Echipa mea va centraliza toate aceste sesizări și, după 27 septembrie, ne vom ocupa împreună de ele.
3 septembrie 2020 – Nicușor Dan – La doar 24 de ore de la lansare, platforma BucureștiUmilit.ro – https://bucurestiumilit.ro/ – înregistrează deja peste 5.000 de probleme semnalate de locuitorii Capitalei
Sunt peste 5.000 de umilințe zilnice pentru bucureștenii din toate cartierele, care se confruntă zilnic cu străzi găurite, gunoaie neridicate, lipsa apei calde, trafic infernal, noxe și mirosuri pestilențiale, clădiri părăginite și cu multe alte probleme.
Reacția publică la demersul nostru e o dovadă a implicării civice a bucureștenilor, dar și un masiv vot de blam pentru Primăria Capitalei, condusă de prim-vicepreședintele PSD, Gabriela Firea. Aceasta e realitatea, nu cea prezentată în reclamele de milioane de euro ale primăriei.
Aceste umilințe trebuie să înceteze, iar pentru aceasta votul vostru e foarte important.
Toți cei care sunteți umiliți de nepăsarea administrației Firea – PSD, de incompetența și disprețul PSD București, veniți la vot pe 27 septembrie și votați pentru Noul București!
2 septembrie 2020 – Nicușor Dan – După doar 5 ore de la lansarea platformei https://bucurestiumilit.ro/, harta de pe site s-a înroșit și am ajuns la peste 1000 de probleme semnalate de bucureșteni, un număr uriaș, care va crește fără îndoială în zilele care urmează și care confirmă proporția dezastrului din Capitală, sub administrația Firea, prim-vicepreședintele PSD
Din primele date statistice:
peste 160 de gropi, peste 100 de locuri de depozitare ilegală a gunoiului, 140 de probleme de trafic, nelipsita problemă a apei calde și multe alte nereguli semnalate în doar 5 ore de bucureștenii nemulțumiți.
Toate vor forma un dosar special, de care mă voi ocupa după 27 septembrie.
Lansare BucurestiUmilit.ro | Conferință de presă susținută de președintele PNL București, Violeta Alexandru și candidatul dreptei pentru Primăria Capitalei, Nicușor Dan. https://bucurestiumilit.ro/
Predoiu: Începând de săptămâna următoare, MJ va lansa în dezbatere publică un proiect privind legile Justiţiei
“Începând de săptămâna următoare, ministerul va lansa în dezbatere publică, în etape, mai multe proiecte de lege şi politici publice. Voi detalia acest program într-o conferinţă de presă, săptămâna viitoare.
În linii mari, e vorba de proiecte care vizează reguli speciale privind actul de justiţie în condiţiile speciale generate de pandemie, precum şi un proiect privind ceea ce numim în limbajul comun ‘legile Justiţiei’, dar şi de alte instrumente legislative şi politici publice adresate Justiţiei, care vor fi prezentate şi lansate în dezbatere publică etapizat, pe măsura finalizării, pe parcursul lunilor septembrie şi octombrie.
Sunt instrumente la care lucrăm, nu neapărat în linişte, date fiind vremurile, dar în orice caz în tăcere şi cu migală, de luni de zile. Aceasta este adevărata agendă a ministerului, nu cea care uneori ne este atribuită“, a declarat Cătălin Predoiu, într-un discurs susţinut cu ocazia Consiliului Naţional al Uniunii Barourilor din România.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Vrancea: Deputatul PMP Constantin Codreanu, rănit într-un accident rutier la Focşani, transferat cu ambulanţa la Bucureşti
Deputatul PMP Constantin Codreanu, care a suferit o fractură de coloană, vineri dimineaţă, după ce autoturismul în care se afla a fost implicat într-un accident rutier, pe centura municipiului Focşani, va fi transferat cu ambulanţa la un spital din Capitală, potrivit reprezentanţilor Spitalului Judeţean de Urgenţă (SJU) “Sf. Pantelimon”.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Fotbal: România – Irlanda de Nord 1-1, în Liga Naţiunilor, la debutul selecţionerului Mirel Rădoi
Naţionala de fotbal a României a terminat la egalitate cu echipa Irlandei de Nord, 1-1 (1-0), vineri seara, pe Arena Naţională din Bucureşti, în Grupa 1 din Liga B a Ligii Naţiunilor, la debutul lui Mirel Rădoi ca selecţioner.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Fotbal: Mutu a debutat cu o victorie ca selecţioner al echipei U21 a României, 3-1 cu Finlanda
Adrian Mutu a debutat cu o victorie ca selecţioner al naţionalei de tineret a României, 3-1 (1-1) cu Finlanda, vineri seara, în Grupa a 8-a a preliminariilor Campionatului European de fotbal Under-21 din 2021, pe Veritas Stadion din Turku.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Situația din România – 4 septembrie, ora 13.00, informații despre coronavirus, COVID-19 – Grupul de Comunicare Strategică
Până astăzi, 4 septembrie, pe teritoriul României, au fost confirmate 92.595 de cazuri de persoane infectate cu noul coronavirus (COVID – 19).
39.626 de pacienți au fost declarați vindecați și 11.868 pacienți asimptomatici au fost externați la 10 zile după depistare.
În urma testelor efectuate la nivel național, față de ultima raportare, au fost înregistrate 1.339 de cazuri noi de persoane infectate cu SARS – CoV – 2 (COVID – 19), acestea fiind cazuri care nu au mai avut anterior un test pozitiv.
Distinct de cazurile nou confirmate, în urma retestării pacienților care erau deja pozitivi, 534 de persoane au fost reconfirmate pozitiv.
Până astăzi, 3.812 de persoane diagnosticate cu infecție cu COVID-19 au decedat.
În intervalul 03.09.2020 (10:00) – 04.09.2020 (10:00) au fost înregistrate 47 de decese (27 bărbați și 20 femei), ale unor pacienți infectați cu noul coronavirus.
În unitățile sanitare de profil, numărul total de persoane internate cu COVID-19 este de 7.396. Dintre acestea, 485 sunt internate la ATI.
Până la această dată, la nivel național, au fost prelucrate 1.901.240 de teste. Dintre acestea 25.177 au fost efectuate în ultimele 24 de ore, 14.781 în baza definiției de caz și a protocolului medical și 10.396 la cerere.
Situația din România – 4 septembrie, ora 13.00, informații despre coronavirus, COVID-19 – Grupul de Comunicare Strategică – foto preluat de pe www.facebook.com/ministeruldeinterne
În ceea ce privește situația cetățenilor români aflați în alte state, 6.595 de cetățeni români au fost confirmați ca fiind infectați cu COVID-19 (coronavirus). De la începutul epidemiei de COVID-19 (coronavirus) și până la acest moment, 126 de cetățeni români aflați în străinătate, au decedat.
Dintre cetățenii români confirmați cu noul coronavirus, 338 au fost declarați vindecați.
În continuare vă prezentăm situația privind infectarea cu virusul COVID – 19 (Coronavirus) la nivel european și global:
Până la data de 3 septembrie 2020, au fost raportate 2.278.310 de cazuri în UE / SEE, Regatul Unit, Monaco, San Marino, Elveția, Andorra. Cele mai multe cazuri au fost înregistrate în Regatul Unit, Spania, Italia, Franţa și Germania.
ŢARA
CAZURI CONFIRMATE DECEDAȚI
VINDECAŢI*
Regatul Unit 338.676 (+1.508) 41.514 (+10) 1.750 (+8)
Spania 479.554 (+8.581) 29.194 (+42) 150.376 -
Italia 271.515 (+1.326) 35.497 (+6) 208.490 (+289)
Franţa 293.024 (+7.017) 30.686 (+25) 87.661 (+243)
Germania 246.116 (+1.261) 9.321 (+8) 222.399 (+2.495)
Sursă: Centrul European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (CEPCB) (https://www.ecdc.europa.eu/en)
* conform datelor publicate de către Johns Hopkins CSSE – https://systems.jhu.edu/
* datele din paranteze reprezintă numărul de cazuri noi, în intervalul 2 – 3 septembrie 2020
* CEPCB precizează că actualizările la nivel național sunt publicate pe coordonate diferite de timp și procesate ulterior, ceea ce poate genera discrepanțe între datele zilnice publicate de state și cele publicate de CEPCB.
Grupul de Comunicare Strategică
cititi mai mult pe www.facebook.com/ministeruldeinterne
Un francez cu o boală incurabilă va transmite sfârşitul vieţii sale, în direct pe Facebook
Un francez în vârstă de 57 de ani care suferă de o boală incurabilă a decis să întrerupă orice tratament şi să difuzeze sfârşitul vieţii sale începând de sâmbătă în direct pe Facebook, după ce preşedintele Emmanuel Macron i-a spus că nu îl poate ajuta să moară, relatează AFP. Alain Cocq suferă de o boală extrem de rară în care pereţii arterelor se lipesc provocând ischemie (oprirea sau insuficienţa circulaţiei sângelui într-un ţesut sau un organ).
Afectat de dureri mari ani de zile, ţintuit la pat şi din ce în ce mai slăbit, Alain Cocq a solicitat ca în cazul său să fie autorizată sedarea profundă, însă aceasta din urmă nu este permisă în prezent de legea franceză privind sfârşitul vieţii, cunoscută sub numele de legea Leonetti, decât cu câteva ore înainte de decesul sigur al pacientului.
“Am decis să spun stop“, a explicat recent Cocq pentru AFP, povestind calvarul său: nouă operaţii în patru ani, şocuri electrice în corp “la fiecare două-trei secunde“, intestine “care se golesc într-o pungă…“. “Nu mai am o viaţă demnă“, a spus el. (…) Pentru a “le arăta francezilor care este agonia cerută de legea Leonetti“, Alain Cocq îşi va transmite sfârşitul vieţii, despre care estimează că va dura “patru-cinci zile“, de sâmbătă dimineaţa, “în direct pe pagina sa de Facebook“.
El speră astfel că lupta lui va supravieţui astfel încât, ulterior, să fie adoptată o nouă lege care să permită scurtarea “suferinţelor inumane”. “Lupta mea va fi una durabilă“, a spus el.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
ONU: Legea securităţii pentru Hong Kong constituie ”un risc grav” pentru libertăţile din teritoriu
Raportori speciali ai Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) au avertizat vineri China că legea sa controversată asupra securităţii în Hong Kong constituie un risc pentru libertăţile din această fostă colonie britanică, informează AFP. Legea a intrat în vigoare la sfârşitul lui iunie în teritoriul autonom.
“Măsurile adoptate (…) prezintă un risc grav ca aceste libertăţi fundamentale să fie încălcate“, afirmă raportorii într-o scrisoare datată din 1 septembrie, care acuză Beijingul că nu îşi respectă obligaţiile sale internaţionale. Textul ameninţă în special “libertatea gândirii, exprimării şi reuniunii“, avertizează experţii. El pare mai ales să “incrimineze libertatea de a exprima orice fel de critică la adresa Chinei“.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
SUA: Şapte ofiţeri din Rochester, suspendaţi după arestarea brutală (pe 23 martie a.c.) a unui afro-american decedat ulterior
Şapte ofiţeri de poliţie din Rochester, statul New York, au fost suspendaţi joi, după moartea prin asfixiere a unui bărbat afro-american pe care ei l-au arestat în luna martie într-un incident brutal de la care au fost făcute publice imagini video în această săptămână, notează Reuters.
Înregistrarea video, realizată cu camera de corp a unuia dintre poliţişti, arată un grup de poliţişti care îi pun o glugă pe cap lui Daniel Prude, acesta, dezbrăcat, fiind constrâns să stea în genunchi, pe o stradă din Rochester, în timp ce afară ningea.
Înregistrarea a fost făcută publică miercuri de membri ai familiei Prude, care au cerut arestarea ofiţerilor implicaţi în incident. Daniel Prude (41 de ani) a murit la o săptămână după arestarea sa din 23 martie în Rochester, oraş cu aproape 200.000 de locuitori situat în zona lacului Ontario.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Scoţia: Un vapor cu aburi s-a lovit de mal, 17 răniţi (3 septembrie 2020)
În total, 17 persoane au fost rănite joi după-amiază în Scoţia când un un vas la bordul căruia se aflau s-a lovit de mal pe insula scoţiană Arran (vest), potrivit pazei de coastă, scrie AFP. (…) Lansat la apă în 1946, Waverley, ultimul vapor cu aburi din lume navigând pe mare, a fost repus în funcţiune în urmă cu două săptămâni, după ce un an şi jumătate a fost la mal pentru a i se înlocui cazanele, potrivit site-ului navei, utilizată pentru excursii.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Waverley, ultimul vapor cu aburi din lume s-a lovit de mal, 17 persoane au fost rănite (3 septembrie 2020) – foto preluat de pe www.facebook.com/waverley.excursions
Un nou paradox cuantic pune sub semnul întrebării ceea ce considerăm a fi fundaţia realităţii empirice
Dacă un copac cade într-o pădure fără a se afla nicio persoană în preajmă, face el zgomot? Probabil că nu, este răspunsul pe care-l auzim din ce în ce mai mult dinspre fizicienii specializaţi în domeniul cuantic al realităţii, conform unui material publicat vineri de Live Science, pornind de la un studiu coordonat de profesorul Eric Cavalcanti de la Universitatea australiană Griffith şi publicat în revista Nature Physics, în care sunt aduse în discuţie însăşi fundaţiile pe care suntem obişnuiţi că se bazează realitatea empirică: rolul observatorului în modul în care se desfăşoară un eveniment.
De asemenea, dacă în apropiere se află cineva care poate auzi cum cade acel copac, ar părea evident că a făcut zgomot, însă şi această supoziţie trebuie revizuită, conform Live Science. Fizicienii au descoperit un nou paradox în mecanica cuantică – una dintre cele două teorii ştiinţifice fundamentale despre Univers, alături de Teoria relativităţii formulată de Albert Einstein – care pune sub semnul întrebării unele consideraţii pe care le consideram “de bun simţ” despre realitatea înconjurătoare.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
