Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.
Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena.
Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.
Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu – d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII.
Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii.
Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumuluidin 1892.
Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj – d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea.
Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze.
În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări.
Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma)
La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu (1), Ioan Budai Deleanu, Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para, vicarul de Năsăud (2), Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii.
Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină.
Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească.
Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII.
Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane.
Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică.
Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei.
Petiția era semnata în numele națiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.
Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români: reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania; restituirea drepturilor istorice vechi medievale; egalitatea clerului; reprezentare proporțională în dietă și funcționărime.
Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu – d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae
Pagina de titlu a petiției „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”, Cluj, 1791 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere provincia […]
Drept aceea, Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Majestăţii Voastre, şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:
1). Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept şi fără lege [pe fruntea] naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Majestăţii Voastre Preasacre, naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare; în consecinţă.
2). Natiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut, potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur, din anul 1437.
3). Clerul acestei naţiuni, credincios bisericii orientale, fără discriminare, dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii.
4). În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă [să se facă] numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujba, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.
5). Comitatele, scaunele, districtele, şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni, să-şi aibă numirea şi de la români sau să poarte un nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acelea pe care şi până acum îl purtaseră, după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini, pe măsura puterilor lor.
Din cele de mai sus se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate […].
[Semnează:] Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.
Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș – d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Textul Supplex-ului se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei).
Despre o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului natural și pe tradiția juridică feudală maghiară.
Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.
Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil.
Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute.
Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime.
Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere.
Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute.
Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare.
Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor.
În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul.
Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!)
Ca răspuns, stările legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional.
În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din Transilvania.
Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Extrase din Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae
„Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (…)
Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (…)
Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…)
Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)”
—D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967: Ed. Științifică, București, 1967, p. 493-509
Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara – d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Tradiția petiționarismului în Transilvania
Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru națiunea română din Transilvania, bazându-și solicitările pe argumente juridice solide.
În aceeași tradiție se înscrie petiția trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Hațegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului Ion Antonescu, mișcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcția regională a României , memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca și protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundației Gojdu din Sibiu.
Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892) Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(1) Ioan Piuariu-Molnar(n. 1749, Sadu, Sibiu – d. 16 martie 1815, Cluj) este primul medic titrat român, filolog și traducător. Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german. A inițiat prima publicație științifică medicală, Sfătuire către studenții în chirurgie (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost inițiat în loja masonică sibiană „St. Andreas”, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion și Maestru le-a primit în aceeași lojă, la 17 aprilie 1783 și, respectiv, 13 octombrie 1784
(2) Ioan Para (n. 1744, Silvașul de Jos, comitatul Hunedoara – d. 3 decembrie 1809, Blaj) a fost vicar unit al Năsăudului, una din figurile de seamă ale intelectualității române transilvănene din secolul al XVIII-lea, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost descendentul unei familii nobiliare românești din Țara Hațegului. Studiile începute la Blaj le-a continuat, până în 1774, la Seminarium Sancti Adalberti din Nagyszombat (Trnava – în Moravia), iar apoi a fost trimis de episcopul Grigore Maior ca bursier la Colegiul Sfânta Barbara din Viena (1775-1778), unde studiază teologia și-i cunoaște pe Samuil Micu, spiritual și rector de studii al colegiului, și pe Ioan Budai-Deleanu, cu care a fost pentru scurt timp coleg (în 1778).
Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (Secolele VIII – IX)
Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinereţe purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, supunându-şi cu înfrânare patimile trupeşti.
El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea.
Astfel s-a învrednicit de rânduiala preoţească şi a fost egumen al mănăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont.
A făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.
Despre Sfântul Ilarion cel Nou scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta cântare a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic, pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane.
Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (Secolele VIII – IX) – foto preluat de pe doxologia.ro
Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea dumnezeiasca Liturghie.
Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos.
După aceea, prinzând pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat.
După aceea a aprins mănăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.
Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, Egumenul Pelechitului
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarion, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ilarion. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Pentru viaţa sa sfântă, fără cusur, a fost hirotonit preot şi mai apoi egumen al Mănăstirii Palechitului, de lângă Dardanele. Sf. Ilarion a primit de la Dumnezeu darul înaintevederii şi a facerii de minuni.
Prin rugăciune a adus ploaia în timpul unei secete şi asemeni profetului Elisei a despărţit apele unui râu, a izgonit fiarele rele de pe holde, le-a umplut mrejele pescarilor cu peşte atunci când nu puteau pescui nimic şi a făcut multe alte minuni. Mai mult de atât, el vindeca bolnavii şi izgonea demonii.
Sf. Ilarion a pătimit în Joia cea Mare şi Sfântă în anul 754, când comandantul de armată Lakhanodrakon a atacat pe neaşteptate mănăstirea Palechitului în căutarea închinătorilor la icoane intrând cu forţa în biserică şi în timpul slujbei care se ţinea a aruncat Sfintele Daruri pe jos.
Atunci au fost arestaţi patruzeci şi doi de călugări, puşi în lanţuri, trimişi la Edessa şi ucişi.
Cei rămaşi au fost oribil mutilaţi bătuţi, arşi, mânjiţi pe faţă cu smoală şi unora li s-a tăiat nasul. Sf. Ilarion a murit în timpul acestei persecuţii pentru că a cinstit sfintele icoane.
Sf. Ilarion a lăsat moştenire lucrări spirituale cu îndrumări morale pentru o viaţă duhovnicească.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ştefan Mărturisitorul, făcătorul de minuni, care pentru dreapta credinţă în surghiun s-a săvârşit (Secolul al IX-lea).
Sfântul Cuvios Ștefan, făcătorul de minuni (sec. al – IX – lea)- foto preluat de pe doxologia.ro
Sf. Ştefan Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Triglia a pătimit în timpul împăratului urâtor de icoane Leo Armeanul (813-820).
Din tinereţe iubind viaţa pustnicească, cu toate faptele bune s-a înfrumuseţat şi a fost egumen al mînăstirii Triglia, după rugămintea monahilor celor de acolo, şi pe mulţi cu învăţătura sa i-a sfătuit să vieţuiască cu plăcere de Dumnezeu şi în curăţie să petreacă.
După aceea rău-credinciosul Leon a început a necinsti sfintele icoane şi, prigonire cumplită ridicînd asupra dreptcredincioşilor, a chemat pe Cuviosul Ştefan şi-l silea să se lepede de închinarea sfintelor icoane şi împotriva credinţei să iscălească cu mîna sa la lepădarea icoanelor.
Iar cuviosul s-a împotrivit şi nu numai aceea n-a făcut, ci şi pe împăratul l-a ocărît, numindu-l păgîn şi străin de adevărata credinţă.
Deci a fost muncit cu bătăi şi cu legături în temniţă apoi, în surghiun trimiţîndu-l în anul 815 şi cu rele pătimiri şi dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevoinţe a suferit şi multe munci a răbdat.
Acest sfânt a fost unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Domnului şi urmând întru totul celor 12 apostoli a fost împreună cu ei lucrător pentru răspândirea propovăduirii creştine.
Învăţând pe mulţi şi întorcându-i Domnului, a fost aşezat episcop al Noilor Patre.
El a fost însă prins de către iudei, cărora le-au venit în ajutor şi închinătorii la idoli şi a fost bătut cumplit; căci unii îl băteau, alţii îi loveau cu pietre gura şi alţii îl loveau în cap.
În cele din urmă l-au tăiat cu săbiile şi astfel s-a săvârşit din viaţă, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Isihie din Ierusalim (†434)
Acest Sfint Isihie a fost ucenic al Sfîntului Grigorie Teologul, contemporan al Sfîntului Eftimie cel Mare, şi un mare teolog el însuşi.
Minunata cartea de dînsul alcătuită, „Despre trezvia în rugăciune”, ar trebui să fie bine cunoscută oricărui creştin. Sfîntul Isihie a adormit cu pace la anul 434 după Hristos. (sursă sfantulnicolaevelimirovici.wordpress.com)
Tot în această zi, pomenirea sfântului Dionisie cel Milostiv, episcop de Larisa și întemeietor al Mănăstirii sfântului Nicolae, numită Anapavsas, la Meteora
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Eustratie din Lavra Peşterilor kievene
Înainte de a se face monah, Sfîntul Eustratie fusese un om foarte bogat care, atins de dragostea lui Hristos, şi-a împărţit toate averile după cuvîntul Lui şi a intrat în Lavra Pecerska, luînd chipul monahicesc.
Dar în timpul sălbaticelor atacuri ale polovţilor asupra cetăţii Kievului din anul 1097 după Hristos, mînăstirea a fost jefuită şi mulţi creştini şi monahi au fost omorîţi.
Sfîntul Eustratie împreună cu alţi cîţiva credincioşi au fost vînduţi ca robi unui evreu din Cherson.
Acesta îşi bătea joc de credinţa creştină a robilor lui şi încerca prin toate mijloacele să-i facă să se lepede de ea şi să treacă la religia mozaică.
Văzînd că nu au nici o scăpare decît moartea, ei toţi s-au sfătuit să nu mai mănînce nimic şi mai degrabă să moară aşa decît să se lepede de Hristos.
Sfîntul Eustratie i-a încurajat, i-a întărit şi i-a binecuvîntat pe credincioşii cei împreună cu dînsul pe această cale pe care cu toţii, inclusiv el, hotărîseră să meargă.
Astfel, ei cu toţii au murit de foame, unii după trei zile, alţii după patru, iar alţii după şapte.
Fiind obişnuit cu postirile, Sfîntul Eustratie singur a supravieţuit, fiind încă viu după paisprezece zile de postire totală.
Sîngerosul evreu, văzînd că pierduse şi banii pe care îi cheltuise cumpărînd robii, s-a răzbunat pe Sfîntul Eustratie, pe care 1-a răstignit pe o cruce.
Sfîntul Eustratie s-a rugat lui Dumnezeu de pe acea Cruce, prorocind şi evreului năpraznică şi apropiată moarte.
Evreul, înnebunit de ură, a străpuns cu o suliţă trupul simţului celui pironit pe cruce, şi aşa Sfîntul Eustratie şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.
Aruncîndu-i-se trupul în mare, el nu s-a dus la fund, ci a plutit la suprafaţa apei. Minuni mari au început să se facă apoi la sfintele lui moaşte.
La puţin timp după martirizarea acestor creştini din Cherson, între care şi Sfîntul Eustratie, împăratul de la Constantinopol a poruncit ca toţi evreii din Cherson care s-au aflat schingiuitori şi ucigaşi ai creştinilor să fie daţi morţii fără milă.
Aşa şi evreul ucigaş al Sfîntului Eustratie a fost executat prin spânzurătoare, luînd răsplata lui Iuda.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Boyan, Domnul Bulgarilor
Toată viaţa lui şi-a petrecut-o în mari şi cumplite păcate, dar în cele din urmă Dumnezeu i-a rînduit mîntuirea, căci el a părăsit viaţa ostăşească şi a început să ducă o viaţă plăcută Lui.
Totuşi mai la urmă, aflîndu-se împreună cu soţia lui la proprietatea lor de la marginea oraşului, Taxiotis a căzut în preadesfrînare cu soţia unui ţăran de la moşie.
Imediat după aceea el a fost muşcat de un şarpe şi a murit.
Dar după şase ceasuri s-a ridicat viu.
De abia în a patra zi de la învierea lui el a putut să vorbească, şi să povestească totul despre vămile văzduhului: cum la vama preacurviei el a fost aruncat într-un hău demonic, şi cum un înger 1-a scăpat de acolo, depunînd mărturie bună pentru el.
Atunci el a fost trimis înapoi în trup, spre a se mai pocăi un scurt timp pentru acest ultim păcat al lui.
Taxiotis s-a pocăit timp de patruzeci de zile, mergînd din biserică în biserică, îngenunchind, rugîndu-se, făcînd metanii, plîngînd şi strigînd cu glas mare către oameni păcatul lui şi chinurile care îi aşteaptă în viaţa cealaltă pe păcătoşii care nu s-au pocăit pe pămînt.
El îi ruga cu lacrimi pe oameni să se lase de păcatele lor cît mai au încă timp, şi să plîngă ca să le şteargă Dumnezeu pe cele de ei făcute în trecut, în ziua a patruzecea, cu bucurie, Taxiotis s-a mutat în împărăţia cea cerească a Dumnului Celui îndelungmilostiv.
Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod
Icoana Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod – foto preluat de pe doxologia.ro
Icoana Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod este prăznuită pe 27 noiembrie și pe 28 martie.
În icoana Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este reprezentată cu mâinile înălțate în rugăciune, având Pruncul Iisus în dreptul pântecelui ei, înconjurat de o mandorlă luminoasă și binecuvântând.
Această reprezentare iconografică a Maicii Domnului este considerată una dintre primele imagini iconografice ale Fecioarei Maria.
O astfel de icoană se păstrează în Bazilica „Sfânta Agnesa” din Roma (secolul IV).
De asemenea, există o icoană veche a Maicii Domnului „Nikopea” din secolul al VI-lea, unde Fecioara Maria este reprezentată șezând pe tron și ținând în mână un scut pe care se află chipul lui Iisus Hristos Emanuel.
În România, această reprezentare iconografică a Maicii Domnului este numită „Oranta”, iar în Grecia este cunoscută sub numele de „Platitera”.
În Rusia, această icoană este cunoscută sub numele de Icoana Maicii Domnului „a Semnului”, primind acest nume prin secolele XI-XII, când Maica Domnului a făcut un semn minunat pentru cetățenii orașului Novgorod în anul 1170.
În acel an, forțele aliate ale cnejilor ruși, în frunte cu un fiu al Cneazului Andrei Bogoliubski de Suzdal au mărșăluit spre Novgorod.
Locuitorii din Novgorod, fiind fără apărare, și-au pus ultima speranță în Dumnzezeu, ca Acesta să-i izbăvească, rugându-se zi și noapte ca Domnul să-Și îndrepte Fața către ei.
După trei zile de rugăciuni, Arhiepiscopul Ilie de Novgorod a auzit un glas minunat care i-a poruncit să scoată icoana Maicii Domnului din Biserica Schimbării la Față a Domnului (ce se afla pe strada Ilina), și să fie purtată în procesiune pe zidurile orașului.
În timp ce icoana era purtată în procesiune pe ziduri, asediatorii au tras o salvă de săgeți spre cortegiu, iar una dintre săgeți a străpuns fața Maicii Domnului.
Din ochii Fecioarei au început să izvorască lacrimi și atunci icoana s-a întors singură cu spatele la cei ce o loviseră.
După acest semn divin, în atacatori a intrat o panică de nedescris. Atunci au început să se atace între ei, iar locuitorii Novgorodului, luând binecuvântare de la Dumnezeu, au profitat de agitația creată și au ieșit afară din cetate, gonindu-i pe asediatori.
În amintirea minunatei mijlociri a Împărătesei Cerului, Arhiepiscopul Ilie a stabilit o zi de sărbătoare în cinstea icoanei Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod, sărbătoare pe care Biserica Ortodoxă Rusă o prăznuiește și în zilele noastre.
Ieromonahul athonit Pahomie Logofătul, fiind prezent în Rusia la prăznuirea icoanei, a alcătuit două canoane pentu această icoană.
Timp de 186 de ani după aceea, icoana făcătoare de minuni a rămas în Biserica Schimbării la Față a Mântuitorului, de pe strada Ilina.
În anul 1356, a fost așezată în biserica construită în cinstea icoanei Maicii Domnului „a Semnului”, care mai apoi a devenit Catedrala Mănăstirii Semnului.
În toată Rusia sunt cunoscute numeroase copii ale icoanei Maicii Domnului „a Semnului”.
Câteva dintre ele sunt prăznuite pe 27 noiembrie (în aceeași zi cu icoana originală), dar au și zile separate de cinstire: Icoana Maicii Domnului „a Rădăcinii din Kursk”, Icoana Maicii Domnului „Abalatsk”, Icoana Maicii Domnului „Țarskoe Selo”, Icoana Maicii Domnului „Korchemnaya”, Icoana Maicii Domnului „Serafim Ponetaevski” și altele.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sf. cuv. Ștefan Taumaturgul († 813) și Ilarion cel Nou († secolul al VIII-lea)
Romano-catolice
Fer. Renata, m.
Sărbători Naționale ale Zilei de 28 martie
Cehia și Slovacia – Ziua profesorului
Evenimentele Zilei de 28 martie în Istorie:
- 28 martie 1791 – Supplex Libellus Valachorum – cel dintâi program politic al românilor din Transilvania – este trimis Curții din Viena.;
- 28 martie 1939 – Generalul Francisco Franco a ocupat Madridul în timpul Războiului Civil Spaniol;
- 28 martie 1974 – Nicolae Ceaușescu a fost ales președintele României;
- 28 martie 1979 – În Regatul Unit, Camera Comunelor i-a dat vot de neîncredere premierului James Callaghan.
28 martie 193 - Împăratul roman Pertinax a murit asasinat de Garda Pretoriană și a fost succedat de Didius Iulianus, un senator foarte bogat originar din Galia, care a devenit împărat cumpărând la mezat tronul imperial.
Acesta a murit și el prin violență după câteva săptămâni.
Pertinax – foto: ro.wikipedia.org
Publius Helvius Pertinax (1 august 126 – 28 martie 193) proclamat împărat roman la 1 ianuarie 193 și a domnit până în 28 martie 193.
Fiul unui libert din Liguria, Pertinax parcurge o strălucită carieră militară și administrativă.
Se remarcă în timpul războaielor cu marcomanii, este guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), al Siriei (179-182), al Britanniei (185-187), al Africii (188-189).
La sfârșitul domniei lui Commodus, devine prefect al orașului Roma. Este proclamat împărat, la 1 ianuarie 193, a doua zi după asasinarea lui Commodus.
Pertinax, asemenea împăratului Galba în 68, caută să obțină sprijinul Senatului în vederea redresării situației financiare a statului și a întăririi disciplinei militare.
Este asasinat la Roma, în 28 martie 193, după 87 de zile de domnie, de Garda Pretoriană, nemulțumită de severitatea măsurilor luate și de austera politică economică inițiată.
Didius Iulianus (latină: Marcus Didius Salvius Julianus; 133 – 193) a fost împărat roman de la 28 martie la 1 iunie 193.
Didius Iulianus era un senator foarte bogat, originar din Gallia.
A devenit împărat cumpărând la mezat tronul imperial de la pretorieni, care, după tulburările ce avuseseră loc la moartea împăratului Pertinax, au scos tronul imperial la vânzare, pentru cel mai bun preț.
A fost recunoscut de Senat și de pretorieni, nu însă și de legiunile de la Dunăre de sub comanda lui Septimius Severus, care, de altfel, l-au detronat și ucis la 1 iunie 193.
28 martie 364 - Împăratul roman Valentinian I îl numește pe fratele său Flavius Valens co-împărat.
Flavius Valentinianus foto: ro.wikipedia.org
Flavius Valentinianus (321 – 17 noiembrie 375), împărat roman (364 – 375)
Fiul unui modest ofițer, născut la Cibalae (Pannonia), Valentinian îmbrățișează cariera militară, ajungând sub Iovianus tribunus scutariorum.
Proclamat, la Niceea, împărat de către armată, la moartea lui Iovianus, Valentinian îl numește împărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens, căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor occidentale (cele două părți ale imperiului încep astfel să fie administrate separat).
Spirit activ și energic, Valentinian are mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre.
A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne.
În 367 îl numește pe fiul său minor Grațian coîmpărat.
Flavius Julius Valens (328 – 9 august 378) a fost împărat roman în est din 364 până la moartea sa.
Născut la Cibalae (Pannonia), ca fiu al unui modest ofițer, Valens optează pentru cariera armelor, fiind numit, după urcarea pe tron a fratelui său mai vârstnic Valentinian I, coîmpărat cu sarcina de a guverna provinciile balcanice și orientale.
Este net inferior fratelui său din punct de vedere al calităților militare, politice și administrative.
În politica internă se remarcă prin represaliile împotriva cercurilor aristocrației senatoriale și prin sprijinirea arianismului.
După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul), proclamat împărat la Constantinopol (365-366), poartă un război la Dunarea de Jos (367-369), împotriva vizigoților care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator.
Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigoților în sudul Dunării (376).
Jaful la care aceștia sunt supuși de autoritățile imperiale locale declanșează o mare răscoală antiromană în Bătălia de la Adrianopol (9 august 378), prin care o angajează fără a mai aștepta sosirea contingentelor din Occident, armata romană este înfrântă de vizigoții lui Frithigern, sprijiniți de contingente ostrogote, iar Valens își găsește moartea pe câmpul de luptă.
28 martie 623 - S-a născut Marwan ibn al-Hakam ( d.7 mai 685), al patrulea calif umayad. A domnit dîn anul 684 si pana la moartea sa.
28 martie 845 - Parisul este ocupat in urma unui raid al vikingilor condusi probabil de Ragnar Lodbrok, care primeste o răscumpărare uriașă în schimbul plecarii din oras.
În secolul al 9-lea, orasul a fost in mod repetat atacat de vikingi, care au navigat pe Sena cu un mare numkar de nave. În 885-886, au asediat Parisul timp de un an, și au încercat din nou în 887 și in 889, dar nu au putut să cucerească orașul.
28 martie 1285 - A murit Papa Martin al – IV- lea ; (n. cca 1210/1220). A condus Biserica Catolica de la 22 februarie 1281 pana la moartea sa.
Simon de Brion, fiul lui Jean, Sieur de Brion, sa născut la castelul de Meinpincien, in Franța. A studiat la Universitatea din Paris, și se spune că apoi a studiat la Padova și Bologna.
La șase luni după moartea papei Nicolae al III-lea în 1280, regele Neapolelui Charles de Anjou a intervenit în alegerile papale la Viterbo, prin încarcerarea două cardinali italieni influenti, pe motiv că acestia ar influenta alegerile.
Fără opoziția lor, Simon de Brion a fost ales în unanimitate papa , luându-și numele Martin IV, la 22 februarie 1281.
Martin al IV- lea l-a excomunicat pe împăratul roman Mihail al VIII-Paleologul, care stătea în calea planurilor lui Charles de Anjou de a restabili Imperiul latin de Est,creat în urma Cruciadei a patra.
El a rupt astfel intelegerea de compromis care fusese realizata între Bisericile ortodoxe si cele apusene la al Doilea Conciliu de la Lyon în 1274 .
28 martie 1472 - S-a născut artistul italian Fra Bartolomeo (d. 1517)
Fra Bartolomeo (cunoscut și ca Fra Bartolomeo di Pagholo sau Baccio della Porta) (n. 28 martie 1472 – d. 6 octombrie 1517) a fost un pictor renascentist italian pe teme religioase, exponent proeminent la începutul secolul 16 a stilului renascentist in arta florentina.
Printre elevii săi s-au numarat Cecchino del Frate, Benedetto Ciamfanini, Gabriel Rustici, Ridolfo Ghirlandaio (fiul lui Domenico Ghirlandaio), și Fra Paolo Pistolese.
28 martie 1566 - Jean Parisot de Valette, Marele Maestru al Ordinului Suveran Militar de Malta, pune piatra de temelie a fortaretei La Valletta, capitala Maltei.
Vasile Vodă Lupu, poreclit „Albanezul” sau „Grecul” (n. 1595, Razgrad, Bulgaria – d. 1661, Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost domnul Moldovei în două rânduri, între aprilie 1634 – 13 aprilie 1653 și 8 mai 1653 – 16 iulie 1653.
În 1639, Lupu a obținut de la sultan un act de domnie în Muntenia pentru fiul său mai mare Ioan.
Astfel că intră pentru a doua oară în Muntenia, cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decât cu titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni.
Totuși, s-a păstrat de la Vasile Lupu un document emis la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care, ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859.
Cu mitropolitul Iorest din Alba Iulia a făcut un plan de cucerire a Transilvaniei, mizând și pe ajutorul sultanului, însă nu i-a reușit.
Într-o scrisoare adresată Porții otomane, scria între altele că o treime din locuitorii Transilvaniei sunt români.
28 martie 1776 - Înfiinţarea Teatrului Bolșoi la Moscova, în timpul ţarinei Ecaterina II.
Vechiul Teatru Bolșoi la începutul secolului al XIX-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Teatrul Bolșoi, tradus în română ar însemna „Teatrul Mare”, se află în Moscova.
Este unul dintre cele mai importante teatre de prestigiu internațional din Rusia, unde se dau spectacole de operă și balet.
Teatrul Bolșoi a luat ființă în anul 1776, când țarul i-a acordat prințului Peter Urusov privilegiul de a fi singurul din Moscova care să prezinte spectacole de teatru, operă și balet.
Actorii de pe atunci erau iobagi ai acestui prinț. La început spectacolele au avut loc într-o casă particulară, dar începând din 1780 au avut loc în clădirea actuală a teatrului.
Din cauza terenului mlăștinos din centrul Moscovei clădirea a fost construită pe stâlpi de lemn.
Teatrul și-a primit numele actual în ianuarie 1825.
În anul 1805 clădirea a fost distrusă de un incendiu. Un alt incendiu a distrus interiorul teatrului în 1853.
Apoi a fost reconstruit într-o formă mai elegantă, care s-a păstrat până azi, proiectată de arhitectul italian Alberto Camillo Cavos (1800-1863), fiul arhitectului Catterino Cavos (1775–1840).
O altă reconstrucție a devenit necesară secolul al XX-lea – sub îndrumarea arihitectului Joseph Bové (sau Ossip Bowe).
După destrămarea URSS clădirea a decăzut iarăși.
Reparațiile au început în anul 2005 și au durat 6 ani.
Costul lucrărilor de restaurare s-a ridicat la peste 500 de milioane de euro, dar restauratorii ruși au reușit să-i redea teatrului grandoarea imperială din secolul al XIX-lea și acustica impecabilă de odinioară.
La 28 octombrie 2011 Teatrul Bolșoi s-a redeschis cu un spectacol festiv de balet și muzică din opere, la care a cântat și Angela Gheorghiu, în limba rusă, un fragment din opera Dama de pică, de Piotr Ilici Ceaikovski.
A fost de față și președintele Rusiei, Dmitri Medvedev.
28 martie 1791 - A fost trimis Curtii imperiale Habsburgice de la Viena, ”Supplex Libellus Valachorum”, primul program politic national al romanilor din Transilvania.
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiţia Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.
Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena.
Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită şi argumentată a primului, a fost înaintat Curţii din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.
Documentul a fost redactat de cei mai însemnaţi reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc.
Petiţia era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.
28 martie 1795 - Ducatul Curlandei și Semigaliei a fost anexat de Imperiul Rus în a treia împărțire a Poloniei.
Era un ducat care a existat din 1561 pana in 1569 ca stat vasal al Marelui Ducat al Lituaniei, iar intre 1569-1726 a fost încorporat în Uniunea polono-lituaniana.
Numele de Curlanda a fost de asemenea dat unei formatiuni statale efemere în timpul războiului din 1918, regiunea devenind parte a Letoniei, la sfârșitul primului război mondial.
28 martie 1801 – A fost semnat Tratatul de la Florența, care pune capăt războiului dintre Republica Franceză și Regatul Napoli.
28 martie 1814 - A murit dr. Joseph Guillotin, promotorul folosirii ghilotinei pentru executile din timpul Revolutiei franceze.
28 martie 1817 - S-a născut istoricul și criticul literar italian Francesco de Sanctis; (d. 1883).
28 martie 1842 - Primul concert al Orchestrei Filarmonice din Viena a fost dirijat de Otto Nicolai.
28 martie 1848 -Revoluția Română din 1848 – A fost emisă Petițiunea Proclamațiune la Iași, redactată de Vasile Alecsandri.
Între 28 martie – 9 aprilie 1848 a avut loc întrunirea reprezentanţilor grupărilor liberal-democrată şi liberal-moderată din Moldova, la care s-a redactat o petiţie-program (35 de articole) cuprinzînd revendicări social-politice moderate, printre care: asigurarea libertăţii personale, reorganizarea învăţămîntului pe o largă bază naţională, desfiinţarea taxei vamale la exportul de cereale, responsabilitatea ministerială, înfiinţarea unei bănci naţionale, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, desfiinţarea cenzurii, organizarea unei gărzi cetăţeneşti, eliberarea arestaţilor politici, dizolvarea Adunării Obşteşti şi alcătuirea unei noi adunări Adevărata reprezentaţie a naţiei şi altele.
Războiul Crimeii (1853–1856) -Detail of Franz Roubaud’s panoramic painting The Siege of Sevastopol (1904) – foto: en.wikipedia.org
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte.
Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent (‘free-lance’);
în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol; în același timp, se incearcă oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre.
Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace.
28 martie 1868 - S-a născut Maxim Gorki , scriitor rus; (d. 1936).
Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova.
Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.
28 martie 1878 - A murit Alexandru Ioan Lapedatu, poet, prozator și publicist român; (n. 1844).
28 martie 1881 - A murit Modest Petrovici Musorgski, compozitor rus; (n. 1839).
28 martie 1882 - În Franța, școala a devenit obligatorie.
28 martie 1888 - S-a născut dramaturgul român Alexandru Kirițescu ; (d. 1961).
28 martie 1910 - Pionierul francez al aviației Henri Fabre devine prima persoană care zboară cu un hidroavion, după decolarea de pe o pistă de apă lângă Martigues, Franța.
28 martie 1915 - În Bucuresti, la Ateneu a avut loc prima audiție a Simfoniei a II-a de George Enescu, dirijată de compozitor.
George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.
28 martie 1921 - S-a născut Dirk Bogarde, actor britanic; (d. 1999).
28 martie 1923 - A fost promulgată prin decret regal Constituția României Mari, votată de Parlamentul României la 26 martie 1923, una dintre cele mai avansate și democratice constituții din Europa acelui timp.
Constituția României din 1923 – Coperta unei ediții oficiale din 1923 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil.
Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește realizarea României Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866.
Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul cheie al vieții politice.
El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament).
Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic.
El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.
28 martie 1926 - S-a născut Ioan Ioanid, jurnalist român la postul de radio „Europa Liberă”; (d. 2003).
28 martie 1926 - Premiera filmului Iadeș, prima producție a regizorului Horia Igiroșeanu.
Societatea sa, Clipa-Film, inițiase și prima formă a cinecluburilor românești, asociația Amicii Filmului.
28 martie 1930 - Regimul republican turc, condus de Mustafa Kemal Ataturk, a schimbat oficial numele oraselor Angora si Constantinopol in Ankara (anticul „Ancyra”) si, respectiv, Istanbul.
28 martie 1936 - S-a născut la Arequipa (in Peru), scriitorul si politicianul peruan, Mario Vargas Llosa.
Mario Vargas Llosa (n. 28 martie 1936, Arequipa, Peru), este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Peru.
Este de asemenea unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în America Latină.
A obținut Premiul Nobel pentru Literatură (2010) pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrîngerii individului”.
Intre 1950 si 1952 a urmat cursurile unei scoli militare din Lima – experienta descrisa in primul roman, ”Orasul si cainii” (1963).
În 1955 s-a casatorit cu o matusa, provocand mare scandal in familie, divortand de aceasta in 1964.
Un an mai tarziu, s-a casatorit cu verisoara lui, Patricia.
Între timp, a lucrat in Franta ca profesor de spaniola si ziarist, dupa ce a obtinut un doctorat in filozofie si litere la “Universitatea Complutense” din Madrid (1959).
Dupa o tinerete in care a cochetat cu ideile comuniste, spre marturitate s-a delimitat de politica lui Fidel Castro si chiar l-a acuzat de servilism pe Gabriel Garcia Marquez, care i-a fost un bun amic pe vremuri. In anii 80, Vargas Llosa a devenit un foarte activ politician si a devenit cunoscut pentru luarile de pozitie in favoarea liberalismului de piata si a admiratiei pentru “doamna de fier”, Margaret Thatcher.
În 1988, a infiintat formatiunea politica Movimiento Liberdad, care a intrat in componenta Frontului Democratic.
Din partea acestui front, a candidat la presedintia tarii in alegerile prezindentiale din Peru in 1990, dar a pierdut in al doilea tur de scrutin in fata lui Alberto Fujimori.
Romanele lui Mario Vargas Llosa: Casa Verde, 1966 ; Conversatie la catedrală, 1969 ; Pantaleone si vizitatoarele, 1973; Matusa Julia si condeierul, 1977; Razboiul sfarsitului lumii, 1981; Istoria lui Mayta, 1984; Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, 1986; Povestasul, 1987; Elogiu mamei vitrege, 1988; Lituma in Anzi, 1993; Caietele lui Don Rigoberto, 1997.
28 martie 1939 - Cucerirea Madridului de catre generalul nationalist Francesco Franco, a incheiat razboiului civil din Spania, declansat de acesta in 1936 impotriva guvernului republican de stanga, aservit URSS.
28 martie 1941 - A murit scriitoarea britanica Virginia Woolf; (n. 1882).
Virginia Woolf - foto: ro.wikipedia.org
Virginia Woolf (nume original Adeline Virginia Stephen, n. 25 ianuarie 1882, Londra – d. 28 martie 1941) a fost o scriitoare engleză, eseistă, feministă, editoare și scriitoare de povești, cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea.
În perioada interbelică, Virginia Woolf a fost o personalitate marcantă în societatea literară din Londra și membru al Grupului Bloomsbury.
Operele ei cele mai renumite includ Doamna Dalloway (1925), Spre far (1927), Orlando (1928) și eseul de dimensiunea unei cărți A Room of One’s Own (1929), cu faimosul său dicton:
„O femeie trebuie să dispună de bani și de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficțiune”.
(…) După terminarea manuscrisului ultimului ei roman (publicat postmortum) Between the Acts, Woolf a căzut victimă depresiei asemănătoare cu cea pe care o mai avusese.
Începutul celui de-al Doilea Război Mondial, distrugerea casei ei din Londra în timpul atacului prin surprindere, și primirea rece a biografiei sale de către un prieten- Roger Fry, au agravat starea ei într-atât încât nu a mai putut să lucreze.
Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis.
Ea și-a îmbrăcat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre și a intrat în râul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a înecat.
Scena a devenit un leitmotiv al romanului Orele scris de Michael Cunningham, și a filmului realizat după roman.
Trupul Virginiei Woolf a fost găsit abia pe 18 aprilie.
Soțul ei a înmormântat rămășițele ei incinerate sub un copac în grădina din Monk’s House, casa lor din Rodmell, Sussex.
Serghei Vasilievici Rahmaninov (n. 1 aprilie 1873, Novgorod, Rusia – d. 28 martie 1943, Beverly Hills, SUA) a fost un compozitor și pianist rus.
Serghei Rahmaninov, unul dintre cei mai mari compozitori şi pianişti din secolul al XX-lea, s-a născut la Oneg, în apropiere de Novgorod, la 1 aprilie 1873, într-o familie de nobili care slujise ţarilor încă din secolul al XVI-lea.
Odată cu izbucnirea sângeroasei revoluţii bolşevice în 1917, Rahmaninov, fiu de nobil, şi-a dat seama pe bună dreptate că nu va fi în siguranţă în „noua Rusie a Sovietelor“ şi a părăsit ţara împreună cu soţia şi cele două fiice ale sale.
După o perioadă în care a stat în Danemarca, unde a susţinut numeroase concerte, remarcându-se şi ca strălucit interpret, s-a stabilit în Statele Unite, la New York.In URSS creatiile sale au fost multa vreme interzise.
28 martie 1947 - A fost creată Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia și Pacific.
28 martie 1947 - A fost creată Comisia Economică ONU pentru Europa.
28 martie 1948 - În Republica Populară Română au avut loc primele alegeri parlamentare de după instaurarea puterii comuniste.
Alegerile au fost câștigate de către Frontul Național Democrat cu 93,22% din voturile exprimate.
28 martie 1949 - A decedat violonistul si compozitorul roman Grigoras Dinicu.
Grigoraș Dinicu (n. 3 aprilie 1889, București — d. 28 martie 1949, București) a fost un violonist virtuoz și compozitor român de origine romă, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională.
Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziția sa din 1906, Hora staccato.
Violonistul Jascha Heifetz afirma despre Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat vreodată.
28 martie 1954 - S-a născut politicianul român Adrian Severin.
28 martie 1957 - A decedat Gheorghe Tatarascu, academician si prim-ministru liberal al Romaniei (1934-1937), detinut politic in timpul regimului comunist.
28 martie 1959 - Consiliul de Stat al Republicii Populare Chineze dizolva guvernul Tibetului.
28 martie 1964 - A inceput sa emita Radio Carolina, primul post de radio-pirat, amplasat pe o platforma maritima in apele internationale din apropierea coastei de sud-est a Angliei.
28 martie 1969 - A decedat generalul Dwight Eisenhower, unul dintre marii comandanti care au contribuit la victoria Natiunilor Unite impotriva Germaniei naziste in al Doilea Razboi Mondial.
Dwight Eisenhower- foto: ro.wikipedia.org
Dwight David Eisenhower, (n. 14 octombrie 1890 – d. 28 martie 1969), cunoscut în mod afecționat și ca Ike, a fost un general și om politic republican american.
A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) și în Vestul Europei (1944 – 1945).
A fost primul comandant suprem al forțelor armate ale NATO (1949 – 1952) și președinte al SUA între anii 1953 și 1961.
Doctrina sa, susținând protecția împotriva comunismului, a marcat profund politica internă și externă a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 și 1960.
Dwight D. Eisenhower, s-a nascut in 14 octombrie 1890, in Texas, fiind al treilea din cei sapte copii ai familiei.
În 1916, s-a casatorit cu Mamie Geneva Doud, insa nu prea as avut timp sa stea langa ea, fiind implicat in diverse actiuni militare.
După atacul de la Pearl Harbor, generalul George C. Marshall i-a cerut sa se mute la Washington si sa prea conducerea Fortelor Aliate care in noiembrie 1942 au ajuns in nordul Africii, pentru Ziua D.
De altfel, prestigiul l-a dobandit pe fronturile de lupta din cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Doctrina sa politica in timpul mandatelor de presdinte pe care le-a castigat, a sustinut in primul rand protectia impotriva comunismului si a marcat profund politica interna si externa a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 si 1960, intr-o America in care Razboiul Rece provoca probleme mari, mai ales ca SUA si Rusia erau intr-o incrncenata cursa a inarmarilor.
In septembrie 1955, Eisenhower a suferit un atac cardiac, fiind spitalizat pentru sapte saptamani.
Si-a revenit si, un an mai tarziu, a candidat pentru un al doilea mandat ca presedinte al SUA.
S-a stins din viata, in urma unei indelungi suferinte, in data de 28 martie 1969, intr-un spital din Washington, fiind inmormantat in data de 2 aprilie in Abilene, Kansas, langa fiul sau, Doud, decedat la varsta de 3 ani, in 1921.
28 martie 1970 - S-a născut Laura Badea, scrimeră română, campioană olimpică la Atlanta 1996.
Laura Badea (n. 28 martie 1970, București, România) este o scrimeră română specializată pe floretă, campioană olimpică la Atlanta 1996, campioană mondială la Haga în 1995 și de trei ori campioană europeană în 1996, 1997 și 2004 (Limoges, Gdansk și Copenhaga – individual.
Cu echipa României a fost medaliata olimpică cu bronz în 1992 (Barcelona) și cu argint în 1996 (Atlanta), campioană mondială în 1994 (Atena) și campioană europeană în 2004 (Copenhaga).
28 martie 1974 -Marea Adunare Nationala (parlamentul RSR) a instituit functia de presedinte al Romaniei comuniste si l-a ales in aceasta functie pe secretarul general al PCR, Nicolae Ceausescu, care devine astfel primul presedinte al Romaniei.
Ștefan Voitec, președintele Marii Adunări Naționale, înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial (1974)- foto: Fototeca online a comunismului românesc, Cota 8/1966
La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al României.
Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon.
În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS.
De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984.
De asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania.
Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană.
Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).
Ceauşescu petrecând timp cu Jacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun (1975) – foto: www.comunismulinromania.ro
În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern.
În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare.
Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.
Nicolae Ceaușescu și soția sa cu Hirohito în timpul unei vizite în Tokyo din 1975 – foto: www.comunismulinromania.ro
28 martie 1979 -Accidentul de la Three Mile Island: O scurgere de lichid de răcire la reactorul nuclear 2 de la centrala nucleară Three Mile Island, Pennsylvania duce la supraîncălzirea miezului și o topire parțială a reactorului.
Incidentul a fost cotat cu cinci puncte (din totalul de șapte) pe Scara Internațională a Evenimentelor Nucleare, fiind clasificat drept „accident cu consecințe majore”.
Instalația nucleară Three Mile Island, c. 1979 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Accidentul de la Three Mile Island a survenit pe 28 martie 1979 la centrala nucleară Three Mile Island din apropiere de Harrisburg, Pennsylvania.
A avut loc topirea parțială a reactorului nuclear și, chiar dacă nu s-a soldat cu urmări grave, a fost cel mai mare accident nuclear din istoria SUA.
Ca urmare a acestui incident, de atunci nu s-a mai construit nicio centrală nucleară pe teritoriul SUA.
Centrala nucleară TMI a fost inaugurată pe 2 septembrie 1974, iar reactorul 2 a intrat în funcțiune pe 30 decembrie 1978, la doar câteva luni înainte de accident.
Cu doar câteva zile înaintea accidentului, a avut loc lansarea filmului ”Sindromul chinezesc” (The China Syndrome), care inițial a fost criticat deoarece aducea ”o asasinare a industriei nucleare” și că ar fi fost nerealist.
Însă odată cu accidentul nuclear de la Three Mile Island, filmul a devenit celebru pentru expunerea pericolelor industriei nucleare.
28 martie 1979 - În Regatul Unit, Camera Comunelor i-a dat vot de neîncredere premierului James Callaghan.
James Callaghan (n. 27 martie 1912, Portsmouth, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 26 martie 2005, East Sussex, Anglia, Regatul Unit) a fost un politician laburist britanic care a deținut funcția de prim ministru al Marii Britanii din 1976 până în 1979.
28 martie 1983 -Consiliul de Stat al Romaniei a adoptat Decretul privind declararea animalelor, înstrăinarea și tăierea bovinelor și cabalinelor, prin care se interzice crescătorilor de animale sub amenintarea unor pedepse aspre cu inchisoarea, sacrificarea acestora pentru consumul propriu.
În acelasi an Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris, prin care se introduce controlul polițienesc asupra folosirii acestor aparate.
28 martie 1985 - A murit Marc Chagall, renumit pictor si scenograf francez de origine rusa.
Marc Chagall (n. 7 iulie 1887, Vitebsk, Belarus – d. 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence, Franța) a fost un pictor modern.
Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică.
Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.:
„Am ales pictura, căci îmi era la fel de vitală ca aerul. Mi s-a părut o fereastră prin care pot să-mi găsesc scăparea într-o altă lume.”- Marc Chagall -
28 martie 1986 - S-a născut Lady Gaga (n. Stefani Joanne Angelina Germanotta), cântăreață, textieră și actriță americană.
Stefani Joanne Angelina Germanotta (n. 28 martie 1986, New York City, New York, SUA), cunoscută profesional sub pseudonimul Lady Gaga, este o cântăreață, textieră și actriță americană, cunoscută pentru lucrările ei neconvenționale și provocatoare, precum și pentru experimentele în materie de ținute vestimentare extravagante.
Lady Gaga și-a început cariera muzicală cântând la seri karaoke și piese de teatru la școală.
Ea a studiat la școala de arte Tisch din cadrul Universității din New York, renunțând în cele din urmă la studii pentru a deveni un muzician profesionist.
În urma unui contract fără succes cu Def Jam Recordings, Lady Gaga a lucrat în calitate de compozitoare la Sony/ATV Music Publishing, solistul Akon ajutând-o ulterior să semneze în anul 1907 un contract cu casa de discuri Interscope Records, și propria lui companie de înregistrări, KonLive Distribution.
Artista a obținut succes în următorul an după lansarea materialului discografic de debut, un album dance-pop și electropop intitulat The Fame, și a single-urilor „Just Dance” și „Poker Face”. Extended play-ul The Fame Monster (2009) ce include cântecele „Bad Romance”, „Telephone” și „Alejandro” s-a dovedit a fi, de asemenea, un succes.
Cel de-al doilea album de studio al acesteia, Born This Way (2011), a explorat muzica rock electronică și techno. Acesta a ocupat poziția de top a clasamentelor din peste 20 de țări, inclusiv în Statele Unite, aici înregistrând vânzări de peste un milion de exemplare în prima săptămână.
Cântecul cu același nume a devenit cel mai repede vândut cântec din istoria serviciului iTunes, peste un milion de copii digitale fiind vândute în mai puțin de o săptămână.
Gaga a experimentat muzica dance-electronică în cel de-al treilea ei material discografic, Artpop (2013), care s-a clasat pe locul unu în Statele Unite și conține single-ul „Applause”.
Albumul colaborativ jazz realizat împreună cu Tonny Bennett, Cheek to Cheek, și cel de-al cincilea album de studio, Joanne (2016), s-au clasat, de asemenea, pe primul loc în Statele Unite.
În această perioadă, artista a jucat în serialul de televiziune American Horror Story: Hotel (2015–2016), câștigând Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-o miniserie, precum și în filmul muzical S-a născut o stea (2018) care a obținut laude din partea criticilor.
Solista a contribuit, de asemenea, la coloana sonoră a acestuia. Materialul a ajuns pe locul unu în Statele Unite și i-a oferit distincția de a fi singura artistă care să obțină cinci albume ce ajung pe prima poziție a clasamentului Billboard 200 în anii 2010. Primul disc single, „Shallow”, a câștigat numeroase premii, inclusiv un premiu Oscar și un Glob de Aur.
Cu peste 34 de milioane de albume și 170 de milioane de discuri single vândute, Lady Gaga fiind unul dintre cei mai bine vânduți artiști din istorie.
Realizările cântăreței includ numeroase recorduri în Cartea Recordurilor, trei premii Brit, unsprezece premii Grammy, un premiu Oscar precum și premii din partea Songwriters Hall of Fame și Council of Fashion Designers of America.
Gaga a fost numită „Artistul anului” de către revista Billboard, și a fost inclusă în numeroase clasamente realizate de Forbes pe baza câștigului și puterii.
Canalul VH1 a clasat-o pe artistă pe locul patru în clasamentul celor mai bune femeie din industria muzicală.
Aceasta a ocupat, de asemenea, locul doi într-un sondaj de opinie realizat de revista Time în legătură cu cei mai influenți oameni din ultimii 10 ani.
Gaga este cunoscută, de asemenea, pentru activitățile filantropice și activismul social, precum și pentru organizația ei non-profit Born This Way Foundation, ce are ca scop promovarea emanciparea tinerilor și combaterea fenomenului de bullying.
28 martie 1990 - Presedintele George Bush l-a decorat postmortem, pe cvadruplul campion olimpic de culoare James Cleveland „Jesse“ Owens , cu Medalia de aur a Congresului.
James Cleveland „Jesse“ Owens (n. 12 septembrie 1913 în Oakville, Alabama – d. 31 martie 1980 în Tucson, Arizona) atlet american – foto – ro.wikipedia.org
În august 1936 la Jocurile Olimpice de vară au avut loc la Berlin, capitala Germaniei, fuhrerul Adolf Hitler a folosit jocurile pentru a face propagandă regimului nazist.
A cheltuit sume enorme pentru pregătirea atleților germani și a sperat să încununeze cu lauri mitul rasei superioare, „rasa ariană” albă, a europenilor nordici.
Rezultatele lui Owens au năruit toate aceste planuri, atletul american de culoare câștigand patru medalii de aur.
28 martie 1994 - A murit la Paris marele dramaturg francez de origine romană Eugen Ionesco, pionier al teatrului absurdului.
Eugen Ionescu- foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6)
28 martie 1994 - A decedat generalul roman Ștefan Gușe, fost adjunct al ministrului apărării naționale, șef al Marelui Stat Major; (n. 17 aprilie 1940 în satul Spătaru, comuna Costești, județul Buzău).
A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1986-1989).
28 martie 1995 - A fost înființat Teatrul George Ciprian din Buzău.
28 martie 1995 - Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, în Italia și la Vatican.
28 martie 1999 - Partidul “Alternativa României“, condus de Varujan Vosganian, devine “Uniunea Forțelor de Dreapta“.
28 martie 2001 - A decedat academicianul si geologul Ion Bancila; (n.1901).
28 martie 2002 - A decedat regizorul Bill Wilder, laureat a sase premii Oscar pentru comediile sale; (n.1906).
28 martie 2004 - A decedat actorul britanic Peter Ustinov, laureat al premiului Oscar si membru al Academiei de Arte Frumoase din Paris; ( n,16 aprilie 1921).
28 martie 2005 - Un puternic seism, produs în largul insulei indoneziene Sumatra și având o magnitudine de 8,7 grade pe scara Richter, a provocat moartea a peste 900 de persoane și importante pagube materiale în insula Nias, de la sud de Sumatra.
Cutremurul Nias–Simeulue din 2005 a avut loc pe 28 martie în largul coastei de vest a nordului Sumatra, Indonezia, în zona de subducție a megathrust Sunda .
Cel puțin 915 de persoane au fost ucise, majoritatea pe insula Nias .
A fost printre primele 10 cele mai puternice înregistrate la nivel mondial începând cu 1900, cu o magnitudine de 8,6 care a provocat un tsunami relativ mic.
Daunele au variat de la sute de clădiri distruse în Nias până la întreruperi de curent pe scară largă în întreaga insulă Sumatra.
În urma șocului principal, au avut loc opt replici majore , cu magnitudini cuprinse între 5,5 și 6,0.
Cutremurul a avut loc la 16:09:37 UTC (23:09:37 ora locală) pe 28 martie 2005.
Hipocentrul a fost situat la 30 de kilometri (19 mile) sub suprafața Oceanului Indian , unde subducția forțează placa indo-australiană spre sud-vest sub plăcile Sunda.
Zona se află la 200 de kilometri (120 de mile) vest de Sibolga, Sumatra, sau la 1.400 de kilometri (870 de mile) nord-vest de Jakarta, aproximativ la jumătatea distanței dintre insulele Nias și Simeulue.
Efectele au fost resimțite până la Bangkok, Thailanda, la peste 1.000 de kilometri (620 de mile).
28 martie 2005 - Trei ziariști români au fost răpiți în Irak: reporterul Marie Jeanne Ion și cameramanul Sorin Dumitru Mișcoci, de la Prima TV, și reporterul Ovidiu Ohanesian, de la cotidianul „România Liberă”.
Ovidiu Ohanesian, Sorin Miscoci si Marie Jeanne Ion – foto preluat de pe frip.ro
Răpirea jurnaliștilor români în Irak a fost un incident care a avut loc la data de 28 martie 2005, când trei jurnaliști români (Ovidiu Ohanesian, Sorin Mișcoci și Marie Jeanne Ion) se aflau în capitala irakiană de aproximativ o săptămână pentru a realiza interviuri cu premierul irakian și cu noul președinte al Irakului au fost răpiți în Irak împreună cu ghidul lor irakian Mohammed Munaf (despre care ulterior s-a aflat că avea și cetățenie americană) de către persoane necunoscute.
Răpitorii, care au declarat că fac parte din organizația intitulată Brigăzile Muadh Ibn Jabal, ar fi cerut ca, în schimbul eliberării jurnaliștilor, România să-și retragă într-un interval de 4 zile cei 860 de soldați angajați în cadrul Coaliției multinaționale din Irak.
28 martie 2012 - A decedat in urma unui stop cardiac, marele actor român Stefan Radof.
Ștefan Radof (n. 1 decembrie 1934, comuna Buftea, județul Ilfov) a fost un actor român, scenarist și autor al mai multor volume de versuri.
A fost fiul lui Ion (Ioan) Radof (născut în Basarabia, în comuna Cot-Chitai, plasa Ismail, județul Cetatea Albă) și al Mariei Radof (născută Nicolae), din comuna Butimanu, plasa Răcari, județul Ilfov.
La data 3 martie 1953 a fost arestat de Securitate, judecat și condamnat de Tribunalul Militar Teritorial 2, la cinci ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva orânduirii de stat.
Familia a înaintat recurs, care a fost aprobat ca urmare a Convenției de la Geneva din Mai 1955.
Deși amnistiat, și-a satisfăcut stagiul militar la o unitate de construcții a D.G.S.M.
După lăsarea la vatră, în 1958, a încercat să devină student la Institutul de Teatru.
După trei săptămâni a fost descoperit dosarul său, iar el exmatriculat.
A lucrat ca manipulator de mărfuri și ambalaje la O.C.L. Alimentara 23 August în halele Obor, apoi ca funcționar comercial.
În toamna anului 1960 a fost admis la Institutul de Teatru, prin garanția politică a maestrului Radu Beligan – care fusese profesorul său în prima tentativă de admitere – și a rectorului facultății, maestrul Costache Antoniu a cărui clasă a absolvit-o în 1964.
În anul 1962 s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de fizică și matematici.
Și-a început cariera artistică la teatrul din Piatra-Neamț, din anul 1965 devenind actor al Teatrului Nottara.
A fost conferențiar la Academia de Teatru și Film (1990-1994) și profesor la Academia de Artă, Universitatea Hyperion (1996 – 2000), activitate din care s-a retras din acuza degradării învățământului de specialitate.
A fost poet și membru al Uniunii Scriitorilor, din 1991, al UNITER și al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR).
28 martie 2016 – A murit Petru Mocanu, matematician român (n. 1931)
28 martie 2017 – A murit Infanta Alicia, Ducesă de Calabria (n. 1917)
28 martie 2019 – A murit Zina Dumitrescu, 82 ani, creatoare de modă din România (n. 1936)
28 martie 2021 – Fostul preşedinte al Madagascarului Didier Ratsiraka a încetat din viaţă la 84 de ani (n. 1936)
Didier Ignace Ratsiraka (1936 – 2021) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fostul preşedinte al Madagascarului Didier Ratsiraka, supranumit “amiralul roşu” în referire la politicile sale socialiste, a încetat din viaţă duminică, la vârsta de 84 de ani, a anunţat pe Twitter actualul şef de stat Andry Rajoelina, relatează AFP şi EFE.
Didier Ignace Ratsiraka (1936 – 2021) a fost un politician și ofițer de marină malgaș , al treilea președinte al Madagascarului din 1975 până în 1993 și al cincilea din 1997 până în 2002.
28 martie 2025 - Cutremurul din Myanmar din 2025 – Un cutremur cu magnitudinea 7,7 s-a soldat cu peste 1.600 de oameni morți în Myanmar și Thailanda.
La 28 martie 2025 la 12:50:54 MMT (06:20:54 UTC), un cutremur Mw 7,7 a lovit regiunea Sagaing din Myanmar , cu un epicentru aproape de Mandalay , al doilea oraș ca mărime al țării.
Șocul de eroare cu alunecare a atins o intensitate Mercalli modificată maximă de IX ( violent ).
A fost cel mai puternic cutremur care a lovit Myanmar din 1912 .
Cutremurul a provocat daune mari în Myanmar şi pagube semnificative în Thailanda vecină .
Sute de case au fost avariate, de asemenea, în Yunnan , China .
Cutremurul s-a soldat cu peste 1.600 de morți în Myanmar și 11 în Thailanda, cu mulți alți dispăruți.
Peste 3.400 de persoane au fost rănite.
Alte sute au fost raportate dispărute, inclusiv pe un șantier prăbușit din Bangkok , care, datorită geologiei sale de mică adâncime, este mai vulnerabil la undele seismice de la distanță și la lipsa de conștientizare, crescând susceptibilitatea orașului la impactul cauzat de cutremur.
Începând cu 28 martie, autoritățile au declarat stare de urgență și se așteaptă ca numărul morților să crească.
Războiul civil care se desfășoară în Myanmar a exacerbat dificultatea ajutorării în caz de dezastre.
A fost cel mai mortal cutremur care a afectat Myanmar de la cutremurul Bago din 1930 , și al doilea cel mai mortal în general.
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte.
Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent (‘free-lance’); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol; în același timp, se incearcă oprirea expansiunii Rusiei în zona Mării Negre .
Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui râu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii.
Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române sfârșind în martie 1856 când Rusia cere oprirea ostilităților. Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman , trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern român .
Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.
Războiul Crimeii (1853–1856) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Începutul războiului
Orice cercetare atentă pentru găsirea cauzei Războiului Crimeii va concluziona că e vorba despre o multitudine de factori: pe de-o parte, liderii politici din Marea Britanie erau alarmați de puterea crescândă a Rusiei, întrucât această evoluție putea să amenințe în Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, că rușii și-ar putea extinde influența în Persia și în India.
Pe de altă parte, opinia publică britanică de orientare liberală, era serios îngrijorată de creșterea puterii rusești, care în ochii ei echivala cu o creștere a influenței conservatismului politic: liberalii britanici, ca și cei francezi, îi percepeau pe ruși a fi principalii promotori ai despotismului și absolutismului în Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Alianțe”, și era adesea numit “stâlpul reacțiunii”;
modul cum, la inițiativa Rusiei, a fost înăbușită Revoluția română de la 1848 de către trupele rusești și otomane, ca și regimul de teroare politică introdus în Principate de către trupele rusești de ocupație (în colaborare cu guvernul reacționar impus de acestea, și în flagrant contrast cu politica liberală aplicată în Principate de către ocupația rusească doar cu 14 ani înainte, când teritoriile românești au primit prima lor constituție prin Regulamentul Organic), ca și intervenția trupelor țariste în Ungaria vecină pentru înăbușirea capitolului local al revoluției pașoptiste din Imperiul Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii întregii Europe asupra adevăratei naturi a Rusiei țariste.
O altă secțiune a populației occidentale, în special franceze, era alarmată de influența pe care rușii (prin numărul cel mai mare de pelerini) și țarismul (prin politica lui de protejare a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman) o dobândesc asupra teritoriilor din Palestina (“Țara Sfântă”).
O altă îngrijorare occidentală a momentului: teama statelor germane relevante (Austria și Prusia, membre și ele alături de Rusia în “Sfânta Alianță”) că panslavismul aflat din ce în ce mai mult în grațiile țarului Nicoale I, ar putea provoca revolte ale numeroaselor populații slave (dintre care unele și ortodoxe) trăitoare în imperiul lui Frany-Iosif.
Rusia, mai exact țarul Nicoale I, care guverna țara ca despot absolut, considera a fi o misiune religioasă legitimă apărarea obiditelor minorități creștin-ortodoxe din Imperiul Otoman, aflat, deja, în perioada de accelerată decădere. Imperiul țarist fusese extins recent atât în teritoriile tătare de la granița sa sudică, cât și în Caucaz, țarul considerând deja un țel fezabil cucerirea Constantinopolului și al Orientului Apropiat otoman (Palestina, în primul rând).
Cum s-a amintit, deja, britanicii au devenit din această cauză (extinderea rapidă a Imperiului țarist) din ce în ce mai temători că noua putere a Rusiei le-ar putea amenința propriul imperiu colonial în Est; alături de francezi, britanicii au invocat atunci, în mod ipocrit, principiul echilibrului de putere pe continent, pentru a interveni în Rusia și a diminua astfel puterea statului lui Nicolae I.
În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici și-au exprimat temerile în legătură cu acțiunile imperialiste de ocupare prin forța de către Rusia a unor țări ca India, Afganistan, Turcia, Moldova și Țara Românească și erau dornici să găsească o cale pentru a contrabalansa această amenințare.
Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocși erau mai mulți decât cei latini.
Împărțirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră dreptul folosirii alternative a Bisericii Sfântului Mormânt și, cu o altă frecvență, și alte locuri de pelerinaj. La Bethleem ortodocșii au primit altarul principal din Biserica Nașterii Domnului, iar catolicii au primit un loc care se găsește sub biserică. Armenii apostolici au primit, de asemenea, dreptul de folosință al unor altare din aceleași locuri.
Chestiunea era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini, în realitate, existau două rivalități de influență: influența franceză – exercitată în folosul catolicilor și influența rusă – exercitată în folosul ortodocșilor.
Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un sens favorabil ortodocșilor și, prin consecință, influenței ruse. Printr-o serie de documente succedate, mai ales între 1808 și 1820, într-un timp când Franța fusese învinsă în războaiele napoleoniene și nu putea să intervină direct în politica Orientului, Rusia obținuse pentru pelerinii ortodocși avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sfântului Mormânt trecuse în mâinile ortodocșilor.
Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocși aveau, la mijlocul sec. XIX, o situație mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situația pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinț-președinte. Prin urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestând pozițiile obținute de ortodocșii din Palestina.
Discuțiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie 1852, un firman al sultanului le dădea catolicilor trei chei ale bisericii din Bethleem. Printre altele, catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puțin din punct de vedere francez. Dar reacția rușilor la firmanul sultanului era previzibilă. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze decizia și să stabilească statu quo ante.
În opinia țarului, prestigiul Rusiei în Orient nu trebuia să sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate măsuri cât mai repede. Consulul rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou firman, în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicția trebuia, din păcate, să apară la scurt timp. Sultanul nu-și făcea iluzii, el a vrut doar să câștige timp și chiar a reușit să câștige câteva luni.
Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le aparțineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocșii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-o! Consulul rus a intervenit direct pe lângă administrația turcă, cerându-i să publice decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe.
Guvernul turc, foarte încurcat, s-a mulțumit să reunească un oarecare număr de notabili din Ierusalim și Bethleem și să le citească firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici și-au exercitat drepturile fără a ține seama de drepturile obținute ulterior de către Rusia.
În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri creștin-catolice din Palestina. Conform cu tratatelor negociate până la acea vreme, Franța era protectoarea creștinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era protectorul creștin-ortodocșilor.
Totuși, pentru câțiva ani, călugării catolici și cei ortodocși și-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii Nașterii Domnului din Bethleem și asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Cele două părți au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacție, în final, catolicilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocși.
Țarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menșikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să “protejeze religia creștină și bisericile sale“. Menșikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului.
În același timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istanbul. Lord Stratford a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor, demonstrându-i că acestea compromit independența turcilor.
Benjamin Disraeli a acuzat acțiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forțat să demisioneze.
Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană.
În plus, țarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848.
Când țarul și-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să echilibreze situația, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat și o flotă din Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromis.
Reprezentanții britanici, francezi, austrieci și prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât și partea otomană.
Nota a fost aprobată de țar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite.
Anglia, Franța și Austria au sugerat părții ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă inițiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg.
În vreme ce englezii și francezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, intr-o posibilitate de înțelegere.
În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării lângă Tulcea.
Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman.
Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor.
În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.
Bătălia de la Oltenița (4 noiembrie 1853) de Karl Lanzedelli – Bătălia de la Oltenița a avut loc în timpul Războiulului Crimeii (1853 – 1856) Părțile combatante pe de-o parte au fost, armata rusă, iar pe de alta armata otomană condusă de Omar Pașa. Bătălia s-a încheiat cu victorie otomană. Armata rusă s-a retras cu pierderi însemnate. Trupele turcești au traversat pe malul stâng al Dunării, distrugând fortificațiile inamicului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Încercări de menținere a păcii
Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea însă amenințată, la rândul ei, de prezența trupelor rusești la Dunăre.
Când anglo-francezii au pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră.
Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război.
Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile.
Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna așa numită „Problemă orientală”, aliații au propus anumite condiții pentru încetarea focului, și anume:
- obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene;
- abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia;
- revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre.
Când țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.
Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855)
În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde venea principala amenințare de invadare a Mediteranei.
Rușii și-au sabordat navele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificațiilor, iar marinarii au fost încadrați în trupele terestre pe post de infanteriști.
Orașul a fost cucerit de englezi, francezi si italieni în septembrie 1855, imediat dupa capturarea fortului Malakof, principala reduta de rezistență.
Rusii rămași în viață au abandonat orașul, strecurându-se pe un pod de vase spre nordul golfului de Nord (Severnaia).
În același an, rușii au asediat și cucerit fortăreața turcească de la Kars.
Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului – Zuavi francezi şi soldaţi ruşi în luptă corp la corp pe Curganul Malahov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Campania din Marea Azov și asediul Taganrogului (3 iunie – 24 noiembrie 1855)
În primăvara anului 1855, comandanții aliați franco-britanici au decis să trimită un corp expediționar în Marea Azov care să distrugă comunicațiile și aprovizionarea Sevastopolului.
Pe 12 mai 1855, vasele de război franco-engleze au intrat în Strâmtoarea Kerci și au distrus bateriile de coastă din golful Kamișevaia.
Nouă zile mai târziu, flota aliată a atacat portul Taganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine, grâu, orz și secară), stocate aici după oprirea exporturilor rusești, datorată izbucnirii războiului.
Portul era important și datorită faptului că se afla aproape de importantul oraș Rostov pe Don.
Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, și generalul-locotenent Ivan Krasnov au refuzat ultimatumul, răspunzând că rușii nu-și predau niciodată orașele.
Aliații au bombardat orașul timp de mai bine de șase ore și au debarcat 300 de soldați, care au atacat centrul orașului, de unde au fost respinși de trupele cazacilor de pe Don și de subunitățile de voluntari.
În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească Taganrogul pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin râul Mius.
Pe 12 iulie 1855 nava britanică Jasper a eșuat lângă Taganrog datorită unui pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puțin adânci.
Cazacii au luat cu asalt vasul britanic și l-au aruncat în aer.
A treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-31 august 1855, dar orașul fusese, între timp, bine fortificat, iar desanturile aliate nu au reușit să se apropie suficient de țărm pentru a debarca.
Flota aliată a părăsit Golful Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operațiuni militare minore de-a lungul țărmurilor Mării Azov până toamna târziu.
Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în exces a altor teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în vecinătatea capitalei Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat în impas.
Flota rusă a Mării Baltice, copleșită numeric, și-a redus mișcările la zonele din jurul fortificațiilor.
Pe de altă parte, deși comandanții aliați aveau cea mai mare flotă de la războaiele napoleoniene, au considerat fortificațiile rusești, în special fortăreața de la Kronstadt, prea greu de cucerit, și de aceea și-au limitat operațiunile la blocarea comerțului rușilor și la raiduri pe coastele mai puțin apărate ale Finlandei.
Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă, cât și pentru cea militară și pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând foarte serios economia țării.
Flota franco-britanică a reușit să distrugă câteva forturi de pe coasta finlandeză, dar multe alte tentative au fost respinse de ruși.
Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg) și Raahe (Brahestad) a provocat critici internaționale, iar în Anglia, un deputat a cerut explicații Primului Lord al Amiralității despre un sistem care duce un mare război prin jefuirea și distrugerea proprietății țăranilor lipsiți de apărare.
În toamnă, flota aliată a părăsit Baltica pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanteriști în Peninsula Kola și pe Solovki.
Încercarea aliaților de a lua cu asalt Arhanghelskul a dat greș, la fel ca și tentativa de cucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.
În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de la Sveaborg, de lângă Helsinki.
Peste 1.000 de tunuri au încercat să distrugă fortăreața în timpul unui bombardament de două zile.
În ciuda focului inamic, marinarii ruși de pe corabia Russia cu 120 de tunuri la bord au apărat cu succes intrarea în port.
Aliații au lansat peste 20.000 de proiectile de artilerie asupra rușilor, dar nu au reușit să le reducă la tăcere bateriile de coastă.
A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste 300 de vase de război, dar, mai înainte de declanșarea atacului, s-a încheiat războiul.
O parte a reușitei apărătorilor ruși a fost pusă pe seama noilor mine marine.
Minarea apelor este, în mod tradițional, considerată ca apărută în timpul Războiului Crimeii.
Războiul Crimeii (1853–1856) – Bombardment of Bomarsund during the Crimean War, after William Simpson – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Faza finală a războiului și tratativele de pace
Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea.
În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri.
Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1812.
În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră.
Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului.
Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării.
Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor.
Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman.
Pierderile teritoriale otomane (cu galben) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac.
În vreme ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză.
În timpul domniei sale, dornic să obțină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce privește rezolvarea Problemei Orientale.
Conflictul ruso-otoman nu amenința în niciun fel interesele Franței.
De aceea, Franța a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii.
Încurajată de atitudinea franceză și având și sprijinul cancelarului german Otto von Bismarck, Rusia a denunțat tratatul din 1856.
Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia și-a reînființat flota din Marea Neagră.
Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Caracteristicile războiului
Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetența militară și logistică de care au dat dovadă toți liderii armatelor implicate în conflict. Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului.
În noaptea de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine și alte mărfuri extrem de necesare (pierderile suferite atunci au determinat apariția primelor prognoze meteorologice).
Tratamentul revoltător la care au fost supuși militarii răniți în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenții de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă, cum este, de exemplu, anestezia, folosită în premieră de medicul rus Nicolai Pirogov, medic care este de asemenea, cel care a introdus sistemul modern de triaj, rațional, bazat pe acordarea priorității maxime celor cu șanse de supraviețuire, și nu celor cel mai grav răniți (cum se întâmpla în vechiul sistem de triaj introdus de francezul Dominique Jean Larrey).
Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniților a fost și folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanță.
De asemenea, putând fi considerat ca un semn premonitoriu al sălbăticiei războiului modern al secolului XX, golit total de cutumele cavaleriei medievale, Războiul Crimeii ridică pe noi culmi bestialitatea umană, odată cu folosirea de către soldații francezi aflați sub comanda generalului Patrice de MacMahon, a cadavrelor soldaților ruși și chiar a trupurilor rușilor răniți și căzuți pe câmpul de luptă, drept „saci de nisip” pentru construit baricade.
În aceeași notă inedită, și în același timp a morbidului, înregistrată și ea de istorici, Războiul Crimeii a rămas cunoscut pentru introducerea „turismului de război”, ca și pentru jaful la care s-au dedat trupele occidentale care au asediat și cucerit Sevastopolul.
Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară și folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate și a altor invenții moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cercetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranșeele și bombardamentele „oarbe” de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obținute de patrulele de recunoaștere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).
Folosirea gloanțelor Minié și a armelor cu țevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaților.
În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici și francezi au învățat de la camarazii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – țigările – prin folosirea tutunului mărunțit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.
Războiul Crimeii a produs un exod în masă al tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei.
Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861.
Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din Bătălia de Balaclava.
A fost primul război în timpul căruia telegraful electric a început să aibă un rol important, cu primul raportaj “în direct” al lui William Howard Russell pentru The Times.
Florence Nightingale și Mary Seacole au ajuns faimoase datorită contribuțiilor lor în domeniul îngrijirii bolnavilor în spitalele de campanie.
Războiul Crimeii (1853–1856) Asediul Sevastopolului (17 octombrie 1854 – 11 septembrie 1855) – Bătălia de la Balaclava (25 octombrie 1854) – Charge of the Light Brigade by Richard Caton Woodville, Jr. – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Evenimente importante care au avut loc în timpul războiului
Cele mai importante bătălii:
- Distrugerea flotei otomane la Sinope – 30 noiembrie 1853;
- Bătălia de la Alma – 20 septembrie 1854
- Asediul Sevastopolului – 25 septembrie 1854 – 8 septembrie 1855;
- Bătălia de la Balaclava – 25 octombrie 1854 (Vezi și Atacul Brigăzii ușoare);
- Bătălia de la Inkerman – 5 noiembrie 1854;
- Bătălia de la Eupatoria – 17 februarie 1855;
- Bătălia de pe râul Ciornaia – 25 august 1855.
- Asediul Karsului – iunie – noiembrie 1855
Principalii comandanți militari
Imperiul Rus:
- Mihail Dmitrievich Gorciakov
- Ivan Feodorovici Paskevici
- Pavel Stepanovici Nahimov
- Eduard Ivanovici Totleben
- Alexandr Sergheevici Menșikov
Regatul Unit:
- Earl of Cardigan
- Lord Raglan
- Sir Edmund Lyons
Franța:
- Jacques Leroy de Saint Arnaud
- François Certain Canrobert
Imperiul Otoman:
- Abdulkerim Nadir Pașa
- Omar Pașa
cititi despre Războiul Crimeei (1853 – 1856) si pe en.wikipedia.org
