Articole

Calendar Ortodox 22 martie 2024

/0 Comentarii/în , /de /196 vizite

articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

 

Calendar Ortodox 22 martie 2024
† Sf. Sfinţit Mc. Vasile, preotul din Ancira.
† Sf. Mc. Drosida, fiica împăratului Traian

 

Sinaxar 22 Martie

În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Vasile, preotul Bisericii din Ancira.

Sfântul Vasile a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) şi a lui Saturnin, guvernatorul Ancirei. El a fost preot al Bisericii din Ancira sub episcopatul lui Marcel. Deși episcopul Marcel era un anti-arian care a căzut în erezia opusă, și anume modalismul, preotul Vasile a rămas un ortodox înflăcărat care a mărturisit dreapta credință în vremea împăratului Constanțiu al II-lea (337-361).

Când Iulian Apostatul a luat împărăția și a încercat să reinstaureze păgânismul, preotul Vasile din Ancira a predicat cu și mai multă ardoare adevărata credință. Deci fiind pârât că este creştin și că ar fi ofensat pe împăratul, a fost adus înaintea proconsulului Saturnin şi supus fiind la întrebări a fost ridicat pe un lemn şi i s-au strujit coastele, după care a fost aruncat în temniţă. După câtva vreme fiind scos din temniţă, din nou a fost strujit foarte tare, timp îndelungat şi legându-l în lanţuri a fost din nou aruncat în închisoare.

După câtva timp, când împăratul Iulian Apostatul se întorcea din campania împotriva perșilor (362) s-a oprit în cetatea Ancirei, sfântul a fost adus legat înaintea lui sub acuzația că este creștin și că a profețit căderea împăratului. Şi fiind supus iarăşi la întrebări, a fost dat în primire comitelui Flaventiu, ca să i se jupoaie pielea de pe trup în fâşii, ceea ce s-a şi îndeplinit, îndată. Şi jupuindu-i-se astfel multe fâşii de piele şi atârnând cele din spate aruncate peste umeri, în faţă şi cele din faţă în spate, mucenicul care în toate aceste chinuri se ţinea tare ca diamantul, smulgând o fâşie de piele, a aruncat-o drept în obrazul lui Iulian, care a poruncit să se înroşească nişte suliţe în foc şi să i se străpungă cu ele pântecele şi spatele şi toate încheieturile. Şi săvârşindu-se toate acestea, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe Calinica şi Vasilisa, care prin sabie s-au săvârşit.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintei Drosida, fiica împăratului Traian, şi a celor împreună cu dânsa cinci canonice.

În vremea împărăţiei lui Traian, cinci femei care trăiau într-un loc retras de sihăstrie şi care pentru aceasta se chemau canonice, păzind toate poruncile lui Dumnezeu, printre toate celelalte îşi luaseră asupra lor ca sarcină adunarea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea lor în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste femei, scăpând de sub supravegherea celor ce păzeau camerele de dormit împărăteşti, care fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut celor cinci femei ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, un sfetnic al împăratului, care era în acelaşi timp şi logodnicul Drosidei, a cerut să se pună soldaţi de pază lângă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Şi paznicii stând de veghe au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Şi împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a spăimântat. Şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar-doar se va căi de ceea ce a făcut. Cât priveşte pe celelalte cinci femei canonice, a poruncit să se facă un vas mare în care au fost aruncate cele cinci femei, împreună cu multă aramă, şi să fie topite prin foc, ca arama să se amestece cu ţărâna sfintelor femei. Iar din amestecul acesta s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de el, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Iar Drosida dezbrăcând îmbrăcămintea cea împărătească, a ieşit uşor, fără să prindă cineva de veste. Şi, pe când mergea spre locul de chinuri, se gândea întru sine, zicând: “Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru Tine, ca să mă aşezi portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă în Duhul Sfânt!” Şi zicând acestea, scoţând mirul pe care îl luase cu sine din cămara ei şi aruncându-se într-un bazin în care se aduna apa din ploaie, ca într-un lac, s-a botezat, zicând: “Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi păzindu-se pe sine, după aceea, timp de şapte zile, primea hrană îngerească. Iar unii dintre iubitorii de Hristos găsind-o şi rămânând pe lângă ea, a aflat cele cu privire la ea, ea însăşi povestindu-le în felul acesta cele pătimite. În ziua cea de-a opta, cerând lui Dumnezeu în rugăciune să o lumineze ce urmează să mai facă, s-a mutat către Domnul.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Eftimie cel Nou, care s-a nevoit în Constantinopol, la anul 1814, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Acest nou mucenic al lui Hristos s-a născut în Demitsana, Peloponesia. Părinţii săi erau Panagiotes şi Maria, pe el botezându-l cu numele Elefterie. Elefterie a fost cel mai mic dintre cei cinci fraţi, George, Christos, Ioan şi Katerina.

După terminarea şcolii în Demetsana, Elefterie şi Ioan au plecat la Constantinopol ca să se înscrie la Academia Patriarhală. Mai târziu au plecat la Iaşi, în România unde aveau afaceri tatăl şi fraţii lor. La puţin timp apoi, Elefterie s-a decis să plece spre Muntele Athos pentru a deveni călugăr. Dar din cauza războiului dintre Rusia şi Turcia, nu a reuşit să ajungă mai departe de Bucureşti. Acolo a locuit la consulul francez şi apoi la un angajat al consulului rus.

Elefterie s-a dedat unei vieţi de plăceri, lăsând deoparte gândurile de călugărie. După liniştirea ostilităţilor, Elefterie a reluat itinerariul său spre Muntele Athos, călătorind împreună cu nişte musulmani. Pe drum, el a trecut de la ortodoxie la religia musulmană, lăsându-se circumcis şi primind numele de Reschid. Nu la multă vreme după rătăcirea sa, conştiinţa a început să-l chinuie la gândul că L-a părăsit pe Hristos. Ceilalţi musulmani au observat schimbarea prin care trecea şi i-au limitat mişcările, urmărindu-l mai îndeaproape.

Într-o zi, Elefterie a fost văzut purtând asupra lui o cruce şi a fost pârât stăpânului casei, Rais Efendi. Stăpânul nu l-a pedepsit pe moment, ceea ce a atras gelozia celorlalţi asupra sa. Stăpânul le-a explicat decizia lui, spunându-le că era prea devreme pentru Elefterie să se lepede de toate obiceiurile sale creştineşti.

Rais Efendi şi cei ai casei au plecat în călătorie la Adrianopole, ajungând acolo în zi de sâmbătă. Mitropolitul Chiril, care avea să devină mai târziu Patriarhul Constantinopolului, slujea vecernia într-una din bisericile oraşului. Elefterie a pretins că are scrisori pentru Mitropolitul Chiril, dar acesta a trimis pe altcineva să le ridice. Acestui trimis Elefterie i-a spus că ar vrea să primească haine creştineşti. La auzul acestor cuvinte, omul a devenit suspicios şi l-a alungat pe Elefterie.

Întorşi la Constantinopol, Rais Efendi a încercat să-l înduplece pe Elefterie cu cadouri scumpe ca să rămână musulman. Dar Elefterie s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute să scape. Cu prima ocazie pe care a avut-o, Elefterie a fugit, căutându-l pe un preot din Peloponezia, care locuia aproape de Patriarhie. După ce i-a istorisit păţania lui, l-a rugat pe preot să-l ajute să fugă dar acesta a refuzat, temându-se de urmări dacă ar fi fost prins. Preotul doar l-a îndrumat şi l-a lăsat să plece. Primind ajutor din partea ambasadei ruse, Elefterie s-a îmbarcat pe un vapor către Muntele Athos. La Marea Lavră, Elefterie a fost rebotezat şi primit înapoi în sânul bisericii ortodoxe, devenind şi călugăr cu numele Eftimie.

Eftimie a citit Noul Martirologion al Sfântului Nicodim Aghioritul (prăznuit în 14 iulie) şi inspirându-se din exemplul noilor martiri şi-a dorit cu toată fiinţa să-şi spele păcatul apostaziei prin sângele muceniciei.

Sf. Eftimie a mers la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie, ajungând acolo în 19 martie 1814. În Duminica Intrării Domnului în Ierusalim s-a împărtăşit, s-a îmbrăcat în robă musulmană şi s-a dus la casa marelui vizir, Rusud Pasha. Sf. Eftimie, ţinând frunze de palmier în mână a recunoscut că este creştin ortodox şi că este gata să moară pentru Hristos. El a defăimat religia musulmană, a călcat în picioare turbanul pe care-l avea pe cap, comportându-se ca un om beat sau nebun în ochii vizirului.

Curajosul războinic al lui Hristos l-a convins pe vizir că nu era nebun şi nici beat, după care a fost aruncat într-o celulă întunecată şi pus în lanţuri. După câteva ceasuri, l-au scos din nou afară şi vizirul a încercat să-l convingă cu linguşiri şi promisiuni materiale să nu renunţe la islamism. Sfântul a vorbit cu curaj despre religia musulmană spunând că aceasta se bazează pe minciună şi falsităţi şi că nu se va mai lepăda niciodată de Hristos, chiar dacă l-ar tortura şi ucide.

Marele Vizir a dat ordin să fie bătut şi închis din nou. După trei ore, l-au adus din nou în faţa lui Rusud Pasha, care l-a întrebat: “Te-ai răzgândit sau eşti tot încăpăţânat?” Eftimie a răspuns: “Nu există decât o singură credinţă adevărată şi aceea este a creştinilor ortodocşi. Cum aş putea să cred în Mahomed, profetul vostru mincinos?”

În acel moment vizirul a înţeles că nu-l mai poate întoarce pe Eftimie de la credinţa sa şi a dat ordin să fie ucis cu sabia. Când au vrut să-i lege mâinile, sfântul a cerut să fie lăsat să primească moartea cu braţele deschise. Călăii l-au lăsat să meargă nelegat la locul de execuţie şi Sfântul Eftimie mergea bucuros, fără teamă, cu crucea în mâna dreaptă şi crengile de palmier în stânga. Ajungând acolo, s-a întors spre răsărit şi s-a rugat, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să primească mucenicia pentru numele Său. El s-a mai rugat şi pentru familia şi prietenii săi, rugând pe bunul Dumnezeu să le primească toate cererile cele pentru mântuire.

Apoi, Sf. Eftimie a sărutat crucea pe care o ţinea în mână, a îngenuncheat şi a aplecat capul. Călăul a lovit puternic cu sabia dar nu a reuşit să-i taie capul. Apoi a mai încercat o dată şi văzând că nu reuşeşte, i-a tăiat gâtul mucenicului cu un cuţit.

Sf. Eftimie a fost ucis în amiaza zilei de 22 martie, 1814 în Constantinopol, câştigând locul său binemeritat în Împărăţia Cerurilor, unde slăveşte Sfânta Treime cea de o fiinţă şi dătătoare de viaţă, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

Capul Sfântului Eftimie se găseşte în mănăstirea rusă Sf. Pantelimon din Muntele Athos.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Sfințit Mucenic Vasile preotul din Ancira (†362)

/0 Comentarii/în , /de /2.359 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Vasile preotul din Ancira

A păstorit biserica din Ancira (Asia Mică) în timpul împăratului păgân Iulian Apostatul (361 -363) care a încercat revigorarea păgânismului.

Refuzând să se lepede de credința creștină, Sfântul Vasile a fost prins și întemnițat.

Împăratul Iulian a trimis pe slujitorii săi, Elpidiu, Pigasie și Asclepie să fie judecat, apoi, s-a oprit chiar el în Ancira deoarece se afla în campania pornită fiind împotriva perșilor.

Fiind adus în fața împăratului a fost amenințat cu chinuri groaznice dacă nu se leapădă de credința ortodoxă, apoi a fost întemnițat din nou.

Fiind a fost adus a doua oară în fața împăratului Iulian, l-a înfruntat cu demnitate refuzând să aducă jertfă idolilor.

A fost supus supliciilor și a suferit moarte martirică (†362) .

 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasile preotul din Ancira

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Vasile, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasile preotul din Ancira

Glasul 8

Apărătoare Doamnă…

Săvârşind petrecerea cea după Lege, ai păzit credinţa, Sfinţite Mucenice Vasile. Pentru aceasta, te-ai învrednicit cu­nunilor muceniciei şi stâlp neclintit te-ai arătat Bisericii, mărturisind pe Fiul Cel fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, Treimea Cea Nedespărţită, pe Care roag-O să ne mântuiască din nevoi, pe noi, cei ce te cinştim pe tine, ca să strigăm ţie: bucură-te, Sfinte Vasile, de Dum­nezeu înţelepţite!

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Vasile preotul din Ancira

Sf. Sfinţit Mc. Vasile, preotul din Ancira (†362) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Vasile, preotul din Ancira (†362) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Săvârșindu-și rugăciunea și fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate țepușe, a adormit cu somn dulce, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile, preotul Bisericii Ancirei, din cetatea Galatiei, cu totul se sârguia să învețe pe oameni adevărul creștinesc și să-i întoarcă din calea diavolească și din toate lucrurile cele rele ale aceluia. El neîncetat propovăduia că vreme cumplită a sosit și că în multe feluri sunt căpeteniile cetelor iadului; pentru că satana are slugile sale, dintre care unele îmbrăcate în haine de oi, iar înăuntru fiind lupi răpitori, șezând lângă calea acestei scurte vieți, ca să vâneze sufletele spre pierzare, a căror meșteșugire și răpire o arată această vreme.

Deci, fără temere zicea sfântul: „Vă arăt tuturor calea ce duce spre mântuire, întru Hristos Dumnezeu, iar rătăcirea celor necurați o vădesc și o mustru. Dacă oarecare, lăsând pe veșnicul și adevăratul Dumnezeu, au alergat la idolii cei orbi, surzi și muți, aceia vor moșteni văpaia focului nestins care iese din zeii lor. Drept aceea noi toți, cei ce iubim pe Hristos și ca pe un povățuitor al credinței noastre Îl cinstim cu osârdie și voim ca nerăpită să-I păzim comoara în curatele vistierii ale sufletului, să călcăm cu picioarele înșelăciunile diavolești și dănțuirile praznicilor idolești, apoi să fugim de urâții împiedicători, întărindu-ne cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul veșnicei răsplătiri”.

Astfel făcea sfântul în toate zilele, înconjurând cetatea și pe fiecare întărind, ca să țină desăvârșit credința și să se izbăvească de veșnicile munci ce vor să fie. Și a fost acest sfânt Vasile preot pe vremea patriarhului Constantinopolului, Eudoxie arianul, de care, în vremea sinodului arian din cetatea lui Constantin, a fost oprit de a sluji cele sfinte, pentru dreapta sa credință. Dar după aceea i s-a poruncit de două sute și treizeci de episcopi, care se adunaseră în Palestina, ca iarăși cu îndrăzneală să săvârșească cele sfinte. Pentru că, având dreaptă credință și viață plăcută lui Dumnezeu, vestea cuvântul credinței fără de prihană și pe mulți îi întorcea de la rătăcire. Pentru aceasta, când tot sufletul creștinesc dreptcredincios era prigonit, sfântul a fost clevetit la împăratul Constanțiu, fiul marelui Constantin, că ar tulbura poporul și întru adevăr, pe mulți i-a învățat a crede drept, pentru că era statornic și tare în credința și așezămintele părintești, nicidecum abătându-se din mărturisirea cea dreptcredincioasă. Iar când a luat împărăția Iulian Paravatul (Apostatul) și s-a făcut pierzător de suflete omenești, punându-le înainte legile cele nebune pentru necuratele jertfe idolești, atunci și în țara Galatiei, prin porunca lui, se sileau popoarele la închinarea idolească, timp de un an și trei luni.

Sfântul Vasile, văzând pierzarea sufletelor omenești, se ruga lui Dumnezeu pentru cetatea sa, Ancira, zicând: „O, Mântuitorule al lumii, Hristoase, lumina cea neapusă, comoara veșnicelor vistierii, Cel ce cu voia Tatălui izgonești întunericul și cu Duhul Lui pe toate le alcătuiești, caută cu sfântul și înfricoșatul Tău ochi și risipește necuratele slujiri, care se împotrivesc voii Tale celei sfinte că, fiind stricat sfatul lor cel neputincios, să nu fie împiedicare sufletelor întru Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce în veci petreci!”.

Închinătorii de idoli, auzind pe Sfântul Vasile rugându-se la arătare, s-au pornit asupra lui cu mare mânie și unul dintre dânșii, anume Macarie, alergând, l-a prins, zicând: „De ce tu înconjuri toată cetatea tulburând poporul și stricând legea cinstirii de zei, așezată cu laudă de împăratul?”. Răspuns-a lui sfântul: „Să sfărâme Dumnezeu gura ta, robul diavolului, pentru că nu eu stric legea voastră, ci Cel ce locuiește în cer, cu puterea Sa nevăzută, o strică și o va strica mereu și va pierde tot sfatul vostru, până ce veți slăbi desăvârșit și veți moșteni veșnica muncă cea pregătită vouă”. Și, umplându-se de mânie necurații, l-au dus la ighemonul Saturnin, zicând: „Omul acesta tulbură cetatea noastră și pe mulți, amăgindu-i, îi duce la rătăcire; iar acum a venit la atâta îndrăzneală, încât, propovăduind cele îndărătnice, nu se îndoiește a răsturna altarele și pe împăratul a-l huli”.

Saturnin ighemonul l-a întrebat pe sfântul: „Cine ești tu, cel ce îndrăznești unele ca acestea?”. Răspuns-a Sfântul Vasile: „Creștin sunt, căci acest nume îmi este mai cinstit decât toate”. Zis-a Saturnin: „Dacă ești creștin, pentru ce nu faci cele ce se cuvin creștinului?”. Răspuns-a sfântul: „Bine mă sfătuiești, o, ighemonule, căci se cade ca faptele cele bune ale omului creștin, arătate să fie tuturor, precum învață Sfânta Evanghelie: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.

Zis-a Saturnin: „Pentru ce dar tulburi cetatea noastră și hulești pe împăratul pretutindeni, ca și cum ar fi călcat legile cele bune?”. Răspuns-a sfântul: „Pe împăratul vostru nu-l hulesc, ci știu pe Împăratul Cel din cer, Care este Dumnezeu, Căruia închinătorii cei vrednici, părinții noștri, pretutindeni i se închină în curăția inimii. Acela este puternic ca a voastră păgânătate cea legiuită cu nesocoteală în scurtă vreme s-o strice”. Zis-a Saturnin: „Oare nu ți se pare a fi dreaptă legea așezată de împăratul nostru?”. Grăit-a sfântul: „Cum poate să fie dreaptă legea aceea care este asemenea unui câine mânios, care purtând carne în gură, mănâncă, înconjurând jertfele, și înaintea diavolescului altar lătrând pune trup omenesc și varsă sânge împrejurul lui, înjunghiind pe prunci pentru jertfa diavolilor? Deci, o lege ca aceasta cum va putea să se numească dreaptă?”.

A zis Saturnin: „Încetează de a minți, limbutule, și te supune împăratului!”. Răspuns-a Sfântul Vasile: „Cerescului Împărat m-am supus până acum și mă supun, iar de sfânta credință cea întru El niciodată nu mă voi depărta”. Zis-a Saturnin: „Despre care împărat ceresc, căruia te supui, îmi vorbești?”. Răspuns-a sfântul: „Pe Acela ți-L spun, Care este în cer și spre toți privește, iar cel pe care tu îl lauzi este pământesc și îndată, ca un om, va cădea în mâinile Împăratului celui mare”.

Acestea auzind, Saturnin s-a mâniat și a poruncit ca, dezgolind pe sfântul, să-l spânzure de copaci și cu unelte de fier să-i strujească trupul. Iar el, fiind spânzurat în chinuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul veacurilor, căci m-ai făcut vrednic să pătimesc pentru Tine acestea și să aflu calea vieții, pe care umblând voi putea vedea pe moștenitorii făgăduințelor Tale”. Deci, strujindu-se sfântul, ighemonul i-a zis: „Acum, Vasile, prin rănile cele dureroase pedepsindu-te, supune-te împăratului”. Răspuns-a sfântul: „O, sălbaticule și străinule de nădejdea creștinească, ți-am spus acum că adevăratului Împărat și Dumnezeului meu mă supun, crezând în El, și nu-mi este mie cu putință să mă depărtez de Acela”. Apoi, poruncind Saturnin slugilor care-l strujeau să înceteze, fiindcă osteniseră, a zis iarăși către sfântul: „Crede nouă, și zeilor noștri adu-le jertfe”. Răspuns-a sfântul: „Zeilor celor deșerți nu mă voi închina, nici voi fi părtaș jertfelor celor ce ucid sufletele”.

Atunci a poruncit ighemonul să-l ducă pe mucenic în țeapă; și, mergând sfântul, l-a întâmpinat un oarecare elin, cu numele Felix, și i-a zis lui: „Ce este aceasta, Vasile, că singur tu mergi să te pierzi? Oare nu ți-ar fi fost mai bine de te-ai fi făcut prieten zeilor și să fi câștigat darurile cele făgăduite de împărat? Deci vei pătimi cumplit și încă mult timp, după vrednicie, deoarece singur ai voit astfel”. Sfântul a răspuns: „Îndepărtează-te, necuratule, care nu știi pe Hristos, veșnicul Împărat al făgăduințelor celor adevărate, că nu ești vrednic a ști acelea! Căci, fiind în întuneric, cum vei putea să privești spre lumina cea adevărată și să cunoști negura ce te împresoară?”. Acestea zicând, Sfântul Vasile a intrat în temniță.

Ighemonul Saturnin, trimițând scrisori la împăratul Iulian, l-a înștiințat pe el despre preotul Vasile. Iar împăratul îndată a trimis la Ancira pe un oarecare Elpidie, dascăl al pierzării, care altădată a fost creștin, iar acum era călcător de lege. Împreună cu dânsul a trimis și alt pierzător, anume Pigasie, care fusese și el altădată creștin și din bunătățile cerești căzuse. Ei plecând spre Ancira, când au ajuns în Nicomidia, au găsit pe Asclipie, slujitorul idolesc, pe care luându-l cu dânșii, cei trei boieri ai oștirii diavolului, au sosit în cetatea Ancira. Iar Sfântul Vasile, șezând în temniță, nu înceta ziua și noaptea a lăuda și a slăvi pe Dumnezeu.

A doua zi a venit Pigasie în temniță la Sfântul Vasile și, închinându-se lui, i-a zis: „Bucură-te, Vasile!”. Răspuns-a lui sfântul: „Nu-ți este ție bucurie, cel fără de bucurie și călcător de adevăr! Nu-ți este ție mântuire, care altădată din izvorul lui Hristos ai băut, iar acum te saturi de noroiul cel urât, înghițind jertfele idolești; altădată ai fost părtaș dumnezeieștilor Taine, iar acum diavoleștilor mese ești întâi șezător; altădată învățător al adevărului și acum povățuitor al pierzării. Altădată cu sfinții săvârșeai prăznuirile, iar acum cu slugile satanei dănțuiești; altădată erai povățuitor spre lumină celor rătăciți întru întuneric, iar acum singur cu totul ești cuprins de negură. Cum de ți-ai pierdut nădejdea ta și te-ai lipsit de sufleteasca vistierie? Ce vei face când va cerceta Domnul despre tine?”.

Acestea spunându-le, Sfântul Vasile s-a rugat Domnului, zicând: „Slavă Ție, o, Dumnezeule, Cel ce ești cunoscut de robii Tăi și aduci spre lumină pe cei ce doresc a Te vedea pe Tine, Dumnezeul lor; Cel ce preamărești pe cei ce nădăjduiesc spre Tine și umpli de rușine pe cei ce urăsc legea Ta; Cel ce ești lăudat sus de oști cerești și pe pământ de oameni închinat; binevoiește, Dumnezeule Cel închinat, ca toate legăturile diavolului să se rupă de la sufletul robului Tău, ca să pot scăpa de vânarea celor ce urăsc dreptatea și se laudă că au să mă biruiască pe mine”.

Auzind Pigasie unele ca acestea, s-a dus de la dânsul tulburat și, la prietenii săi întorcându-se, le-a spus toate cele grăite de Vasile. Iar aceia s-au umplut de mânie, căci văzuseră pe Pigasie tulburat, și, ducându-se la ighemon, i-au spus despre aceea.

Atunci ighemonul îndată a poruncit să aducă iarăși pe sfântul la întrebare. Stând la judecată, Sfântul Mucenic Vasile a zis către ighemon: „Fă ceea ce voiești”. Iar Elpidie, auzind pe Vasile vorbind fără frică, a zis către judecători: „A înnebunit acest om fărădelege. Deci acum, pedepsindu-se cu muncile, de se va supune la închinarea zeilor, își va afla sufletul său, iar de nu va voi să se plece, atunci însuși împăratul nostru se va bucura”, – zicea aceasta socotind că prin vicleșug îl va face să se închine zeilor. Intrând la împărat, i-a spus: „Stăpâne împărate, Vasile, nesuferind muncile, voiește să se supună înaintea măririi tale”. Deci s-a dus împăratul în capiștea lui Asclipie și a poruncit să aducă la sine pe mucenic. Stând Sfântul Vasile înaintea împăratului, a zis către dânsul: „Unde sunt jertfitorii și proorocii tăi, care s-au obișnuit a fi cu tine? Ți-au spus oare pentru ce am venit la tine?”. Iulian răspunse: „Socotesc că tu, fiind înțelept, te-ai cunoscut însuți pe tine și acum voiești să te unești cu noi și să aduci jertfă zeilor”. Grăit-a sfântul: „Să știi, o, împărate, că sunt nimic aceia pe care îi numești zei. Ei sunt idoli surzi și orbi, iar pe cei ce cred într-înșii îi trag în iad”.

Zicând aceasta, a rupt o bucată de carne ce atârna din trupul său și a aruncat-o în obrazul împăratului, zicând: „Primește, Iuliane, și mănâncă, dacă te îndulcești cu o mâncare ca aceasta, că eu spre a viețui am pe Hristos, iar a muri pentru Dânsul îmi este dobânda. El este ajutorul meu în Care cred și pentru Care rabd acestea”. Despre o mare îndrăzneală și bărbăție ca aceea a Sfântului Vasile, îndată a străbătut vestea pretutindeni între creștini și toți l-au fericit pentru mărturisirea sa atât de preaslăvită pentru Hristos și pentru lucrul cel bărbătesc, prin care a rușinat pe tiran.

Iar Frumentin, comitele cetei ce purta paveze, care a adus înaintea împăratului pe Sfântul Vasile, Mucenicul, văzând ce a făcut și cum, rupând carne din trupul său, a aruncat-o în obrazul lui Iulian spunându-i cuvinte dosăditoare, s-a rușinat foarte și s-a temut de mânia împăratului; căci văzuse pe împărat schimbându-se la față și pornit de mânie, nu atât asupra mucenicului, cât asupra lui, deoarece a pus pe legatul acela înaintea împăratului. Și îndată comitele, apucând pe Vasile, a plecat degrabă din fața împăratului și, trăgându-l în divan suflând cumplit de mare mânie, a poruncit ca mai cu asprime să-l muncească, mai mult decât cu cele dintâi munci, care i se dăduseră de dânsul în toate zilele. Și nu numai pielea mucenicului o sfărâmase cu rănile, dar și tot trupul, încât se vedeau și cele dinăuntru ale lui. Iar Sfântul Vasile într-o muncire ca aceea se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeule, nădejdea creștinilor, Cel ce sprijinești pe cei căzuți și ridici pe cei surpați, Cel ce scoți din stricăciune pe cei ce nădăj-duiesc spre Tine, Cel ce știi suferințele noastre, Bunule, Îndurate, Milostive și îndelung răbdătorule, caută din preaînaltul scaun al slavei Tale, dă-mi să săvârșesc cu credință alergarea mea și fă-mă vrednic Împărăției Tale veșnice și fără de moarte!”.

După ce a înserat, comitele a poruncit să-l arunce pe Sfântul Vasile în temniță. Iar Iulian, a doua zi foarte de dimineață, a ieșit din cetate, nelăsând pe comite să-i vadă fața și s-a dus în Antiohia. Comitele, văzând asupra sa minia împărătească ce i se făcuse pentru Vasile, s-a înfocat mai mult asupra sfântului și, scoțându-l din temniță, i-a zis: „Ce vei mai face, o, nebunule om, mai mult decât toți oamenii? Vei jertfi zeilor, cum a poruncit împăratul, sau nu? Ți-ai ales una din două?”. Atunci, mâniindu-se și ighemonul, a poruncit să-l spânzure pe sfântul spre munci și să-i strujească coastele cumplit, mult timp, apoi cu fiare grele ferecându-l, l-a aruncat iarăși în temniță.

După aceea, împăratul Iulian, ducându-se în părțile Răsăritului, a mers la Ancira și l-au întâmpinat slugile diavolului, având cu dânșii pe idolul lor care se numea Ghecatis. Intrând în palat, a chemat pe jertfitorii idolești și i-a miluit cu aur. Iar a doua zi, făcându-se priveliște, Elpidie a adus aminte împăratului despre Vasile; și, sculându-se de la priveliște, împăratul a poruncit să aducă la dânsul în palat pe Vasile. Deci a mers Sfântul Vasile și a stat înaintea împăratului cu fața luminoasă, având minunată cuviință. Iar Iulian a zis către dânsul: „Care este numele tău?”. Sfântul a răspuns: „Cine sunt, îți voi spune acum: întâi mă numesc creștin, iar numele lui Hristos este veșnic și covârșește mintea omenească, iar de oameni Vasile mă numesc. Și de voi păzi fără prihană numele lui Hristos după care sunt numit, voi lua de la El în ziua judecății răsplătire fără de moarte!”.

Iulian împăratul a zis: „Nu rătăci, Vasile, pentru că sunt înștiințat despre tainele voastre. Tu crezi Aceluia Care a luat moarte de ocară pe vremea lui Pilat din Pont?”. Răspuns-a sfântul: „Nicidecum nu rătăcesc, împărate. Tu ai rătăcit, făcându-te călcător de lege și lipsindu-te de cereasca Împărăție. Eu cred în Hristos al meu, de Care tu te-ai lepădat, căci El ți-a dăruit această pămîn-tească împărăție, dar degrabă o va lua de la tine, ca să cunoști ce fel de Dumnezeu ai mâniat”. Zis-a Iulian: „Te îndrăcești, nebunule! Nu va fi așa precum voiești tu”.

Răspuns-a sfântul: „Nu-ți aduci aminte de răsplătirile lui Hristos cele pregătite robilor Lui? Nu te-ai rușinat de altarul prin care ai scăpat de ucigătoarea moarte, când erai prunc de opt ani și, fiind spre ucidere căutat, te-ai ascuns în sfințitul locaș; nici n-ai păzit legea pe care cu gura ta, când erai în rânduiala bisericească, adeseori ai propovăduit-o. Pentru aceasta nici Hristos, Împăratul Cel mare, nu te va pomeni întru a Sa veșnică Împărăție, ci și această vremelnică împărăție, nu după mult timp, o va lua de la tine și trupul tău nu se va învrednici îngropării, pe când sufletul tău în cumplite dureri ți-l vei lepăda!”. Aceasta mai înainte a proorocit-o sfântul despre grabnica moarte a lui Iulian, al cărui trup, fiind îngropat, l-a aruncat pământul din sânul său afară.

Atunci a zis Iulian: „Eu, o, necuratule, am vrut să te eliberez, dar, deoarece repeți fără rușine cuvintele tale nebunești și sfatul meu îl lepezi, încă și cu mustrări multe mă ocărăști, pentru aceea poruncește mărirea mea, ca din trupul tău în toate zilele să se facă câte șapte curele!”. Deci a poruncit comitelui Frumentin, purtătorul de paveze, ca, luând pe Vasile, în toate zilele să-i jupoaie pielea, făcând câte șapte curele; și aceasta o făcea Frumentin cu osârdie.

Sfântul cu vitejie răbda pentru Hristos niște chinuri cumplite ca acelea, toată pielea lui în câteva zile fiind jupuită în curele și curelele acelea atârnând pe dinainte și pe la spate, a grăit pătimitorul către comite: „Acum aș voi să merg la împărat, să vorbesc cu el”. Comitele, la acele cuvinte ale lui, l-a întrebat: „Pentru a te supune poruncii, sau a pieri în munci?”. Sfântul Mucenic Vasile răspunse: „O, necuratule om, ai uitat câte curele ai jupuit ieri și în zilele trecute de pe trupul meu, încât toți care se uitau la mine plângeau, văzând muncile care mi le făceai, hulitorule de cele sfinte? Iată acum, cu darul Hristosului meu, stau sănătos înaintea ta! Spune tiranului Iulian, împăratul tău, cât de mare este puterea lui Hristos Dumnezeu, pe care el a părăsit-o, și și-a pierdut sufletul amăgindu-se de diavol. Nu-și aduce aminte cum Hristos Dumnezeu l-a izbăvit de moartea prin ucidere, ascunzându-l printre sfinții preoți și sub dumnezeiescul altar al sfintei biserici? Această facere de bine uitând-o, s-a lepădat singur de Dumnezeu și a fugit din Biserică. Iar eu nădăjduiesc în Hristosul meu, că degrabă îi va răsplăti după vrednicie și va pieri ticălosul călcător de lege în tirania sa”.

Comitele a zis: „Te îndrăcești, nebunule! Iulian, stăpânul meu cel nebiruit, fiind iubitor de oameni și milostivindu-se spre tine, ți-a poruncit ca împreună cu noi să prăznuiești în jertfe de cărnuri și în tămâieri binemirositoare. Dar tu n-ai voit să te supui, ci, dimpotrivă, cu ocări ai necinstit mai întâi pe împărat, după aceea m-ai băgat și pe mine în primejdie. Deci îți voi răsplăti după vrednicia ta, cu niște munci ca acestea, cu care degrabă te vei duce din viața aceasta”.

Zicând acestea, comitele a poruncit să înfierbânte țepușe de fier și cu acelea să-i împungă trupul pe spate și pe pântece. Fiind muncit astfel, Sfântul Vasile a căzut la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu mare glas și zicând: „Lumina mea, Hristoase, nădăjdea mea, Iisuse, limanul cel lin al celor învăluiți, mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul părinților mei, că ai scos sufletul meu din iadul cel mai de jos și ai păzit în mine numele Tău cel slăvit ca, în lănțuire sfîrșindu-mi alergarea, să fiu părtaș odihnei celei veșnice pentru făgăduințele făcute părinților mei de Tine, Arhiereul cel Mare, Iisuse Hristoase, Domnul nostru! Acum primește în pace duhul meu, petrecând neschimbat în această mărturisire, că Tu ești milostiv și mare este îndurarea Ta, Cel ce viețuiești și petreci în vecii vecilor. Amin!”.

Săvârșindu-și rugăciunea și fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate țepușe, a adormit cu somn dulce, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu. Deci s-a sfârșit Sfântul Vasile în mărturisire mucenicească, în 28 de zile ale lunii ianuarie. Iar după uciderea și pierzarea cea grabnică a lui Iulian Paravatul, mult-pătimitorul trup al mucenicului s-a arătat a fi cinstit de creștini în a 22-a zi a lunii martie, în care s-a așezat pomenirea lui. Vitejeasca lui pătimire a întărit pe toți creștinii în credința cea adevărată în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și cinstea în veci vecilor. Amin.

Drosida din Antiohia (Secolul al II-lea)

/0 Comentarii/în , /de /222 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Drosida din Antiohia

Sfânta Drosida era fiica împăratului roman Traian. Prăznuirea ei se face pe 22 martie, împreună cu cele cinci fecioare: Aglaida, Apolinaria, Daria, Mamtuza și Taisia.

Potrivit tradiției bisericești creștine, Sfânta Drosida era fiica împăratului roman Traian (98-117 d.Hr.). În anul 99 d.Hr., Traian a reactualizat un decret prin care se interziceau adunările secrete, o formă abilă de a interzice indirect slujbele creștine. În anul 104 a fost emisă o lege împotriva celor care credeau în Hristos și refuzau cultul împăratului.

Mulți creștini au suferit mucenicia pentru a fi încălcat aceste legi. Pentru a-i descuraja pe ceilalți creștini, trupurile acestora erau expuse și rămâneau neîngropate. Cinci fecioare, pe nume Aglaida, Apolinaria, Daria, Mamtuza și Taisia se îngrijeau de recuperarea și îngroparea trupurilor acestor sfinți. Strângeau în ascuns trupurile lor, le ungeau cu uleiuri parfumate, le înveleau în giulgiuri și le îngropau în taină. Când Drosida a aflat despre acestea, a părăsit în taină palatul pentru a le ajuta la strângerea și îngroparea trupurilor mucenicilor creștini.

Adrian, unul din sfetnicii lui Traian era logodit cu Drosida. Pentru a obține o promovare rapidă, Adrian obținuse de la Traian permisiunea de a pune soldați să păzească trupurile mucenicilor creștini și să-i aresteze pe toți cei care încercau să ia trupurile acestora și să le îngroape. Într-o bună zi, Sfânta Drosida și cele cinci fecioare au fost prinse de paznici și aduse înaintea împăratului.

Traian a pus-o pe Drosida sub pază, încercând să o facă să se căiască de cele ce făcuse și să renunțe la credința creștină. Iar pe cele cinci fecioare le-a condamnat să fie aruncate într-un vas mare plin cu aramă topită, până când trupurile lor s-au amestecat cu arama aceea, care a fost apoi folosită pentru marile vase de aramă așezate în noile băi publice edificate de împărat.

La inaugurarea băilor au luat parte mulți cetățeni romani, însă cei care au încercat să intre în baie au căzut morți pe loc. Crezând că la mijloc era vreo vrajă făcută de creștini, preoții păgâni i-au recomandat împăratului să înlăture din băi vasele din aramă cu care erau amestecate trupurile celor cinci fecioare.

Pentru a necinsti numele celor cinci fecioare și a arăta că nu se temea de puterea Dumnezeului creștinilor, împăratul a poruncit atunci ca din arama folosită la aceste vase să se facă cinci statui de femei, cu chipurile celor cinci fecioare, pe care le-a așezat la intrarea în noile băi publice.

După așezarea statuilor la locurile poruncite de împărat, Traian a visat o grădină și cinci mielușele curate care păsteau acolo. În vis, i s-a arătat un păstor care, cu glas înfricoșător, i-a arătat că fecioarele pe care el încercase să le necinstească astfel, au ajuns în grădina Raiului, alături de Domnul Iisus Hristos, Bunul Păstor pe care L-au urmat. Şi acel păstor i-a mai zis în vis că în curând celor cinci avea să li se alăture și fiica lui, Drosida.

Trezindu-se, mânios, împăratul a poruncit să se facă focuri mari în toate colțurile orașului, chemându-i pe toți creștinii din cetate să se înfățișeze de bunăvoie pentru a fi arși în foc. Mulți creștini au mers de bunăvoie la moarte.

Auzind acestea, Sfânta Drosida și-a dorit să le urmeze exemplul și ea. Rugându-se ea să fie eliberată, rugăciunile ei au fost ascultate și, într-o seară, când gărzile au adormit, Sfânta Drosida a ieșit în taină din palat și s-a îndreptat spre cuptoarele pregătite pentru sfinții mucenici creștini.

Temându-se însă că nu era pregătită să primească mucenicia, pentru că nu era botezată, și neștiind ce să facă, ea s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu, apoi s-a botezat singură, în numele Sfintei Treimi și s-a uns cu mirul pe care îl adusese cu ea. Sfânta s-a ascuns vreme de șapte zile, stăruind în post și rugăciune. În această stare a fost găsită de niște creștini, cărora le-a povestit cele petrecute cu ea. În a opta zi, Sfânta Drosida a mers și s-a aruncat ea însăși în cuptorul de foc pregătit creștinilor, primind astfel moartea mucenicească. Potrivit altor relatări, rugându-se lui Dumnezeu să o lumineze cu privire la cele pe care trebuia să le facă mai departe, ea a trecut la Domnul cu pace.

cititi si Sfânta Drosida, mucenița care a risipit cu roua sufletului ei fumul jertfelor idolești – articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară – 22 Martie 2024

 

Viața Sfintei Mucenițe Drosida, fiica împăratului Traian

Sf. Mc. Drosida, fiica împăratului Traian (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Drosida, fiica împăratului Traian (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Drosida, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicând ochii, a zis: „Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mântuiesc și să scap de nebuneasca credință a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian și să mă duc unde sunt și cele cinci fecioare, ce m-au povățuit la frica Ta”.

În vremea împărăției lui Traian, cinci fecioare canonice, care trăiau într-un loc retras de sihăstrie, păzind toate poruncile lui Dumnezeu – pentru aceasta se chemau canonice –, aveau și ca îndatorire strângerea moaștelor sfinților, ungerea lor cu mir și înfășurarea lor în pânze curate, după care le aduceau și le așezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste fecioare pe ascuns, pe când cei ce păzeau camerele de dormit împărătești fuseseră cuprinși de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preț și a cerut acelor fecioare ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, logodnicul Drosidei, care era și sfetnic al împăratului, a cerut să se pună soldați de pază lângă trupurile creștinilor morți, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Paznicii, stând de veghe, au prins pe cele cinci femei și împreună cu ele și pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei și pe Drosida, s-a înspăimântat, și a poruncit ca aceasta să fie ținută sub pază, doar se va căi de ceea ce a făcut, iar pe celelalte cinci femei canonice a poruncit să le arunce într-un vas cu aramă topită. Din arama amestecată cu țărână, celor cinci femei s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obștești, ridicate atunci din nou de împărat, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Deci, vestindu-se ziua serbării și alergând mulțime din toate părțile, îndată ce s-a apropiat unul de ușa băii a căzut și a murit; asemenea și ceilalți, neputând nimeni să intre înăuntru. Aflând de aceasta, împăratul a chemat pe slujitorii idolești și i-a întrebat dacă nu s-a făcut vreo vrajă de creștini, de nu poate să intre nimeni în baie. Iar ei au răspuns: „Nu, împărate, ci vasele de aramă făcute cu trupurile femeilor au făcut minunea aceasta”. Apoi împăratul a poruncit ca acele vase să se topească și din ele să se facă idoli noi cu chipurile celor cinci fecioare, spre necinstea lor, și să se așeze în baie.

După ce le-a așezat în baie, a văzut împăratul în vis cinci mielușele curate ce pășteau într-o grădină, iar un păstor înfricoșat zicea împăratului: „Iată cele ce ai socotit să le pui goale în baie pentru necinstea Bunului și Înduratului Păstor, răpindu-le de la tine, le-a așezat în acest loc frumos, unde va veni și Drosida fiica ta”. Deșteptându-se împăratul, s-a umplut de mânie și a poruncit să se aprindă un cuptor mare cu foc și a pus scrisoare cu următorul cuprins: „Bărbați galileeni, care vă închinați Celui răstignit, scăpați-vă pe voi de mai multe munci, iar pe noi de osteneli și fiecare din voi, singur să se arunce în cuptorul pregătit cu foc”.

Auzind și Drosida de porunca aceasta, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicând ochii, zicea: „Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mântuiesc și să scap de nebuneasca credință a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian și să mă duc unde sunt și cele cinci fecioare, ce m-au povățuit la frica Ta”.

Zicând aceasta, și-a schimbat hainele împărătești și, ieșind ușor pe când paznicii dormeau, s-a dus să se arunce în cuptor. Deci, mergând pe cale, cugeta întru sine, zicând: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul și sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraților, Doamne, Iisuse Hristoase, iată am renunțat la împărăția mea pentru dragostea Ta, ca să mă așez portar al împărăției Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă și pe mine cu Duhul Tău cel Sfânt!”. Și zicând aceasta, scoțând mirul pe care îl luase cu sine și ungându-se, s-a aruncat într-un lac și s-a botezat, zicând: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin”.

Și păzindu-se pe sine după aceea, timp de șapte zile primea hrană îngerească. Unii iubitori de Hristos, stând pe lângă ea, au aflat cele despre dânsa. Apoi a opta zi, rugându-se lui Dumnezeu să o lumineze ce să facă, a adormit în Domnul.