Articole

Primul protest anti FSN, contramanifestaţia si prima mineriadă (28 – 29 ianuarie 1990)

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria: – foto (c) Emilian Savescu

foto preluat de pe www.ziaristionline.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.orgș adevarul.rojurnalul.ro

 

Primul protest anti FSN, contramanifestaţia si prima mineriadă (28 – 29 ianuarie 1990)

Sub numele de Mineriada din ianuarie 1990 sunt cunoscute evenimentele care au avut loc în perioada 28-29 ianuarie 1990, în București.

Ca urmare a anunțului făcut de Frontul Salvării Naționale de 23 ianuarie 1990 că va candida la alegerile generale din 20 mai, ca partid politic, partidele istorice au organizat primul mare miting de după Revoluție în București.

În cursul lunii ianuarie, deţinătorii puterii şi partidele apărute între timp se întâlniseră în câteva rânduri.

S-a discutat cum ar fi mai bine să fie conduse afacerile curente ale statului până la desemnarea unei puteri legitimate de votul popular: să conducă în continuare Frontul sau să-şi trimită şi partidele nou-apărute reprezentanţi, şi dacă da, câţi, cum să se cheme structura de conducere, ce atribuţii să aibă şi altele asemenea.

În cursul negocierilor, liderii partidelor numite istorice au înţeles că Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale nu intenţionează să participe la alegeri şi s-au declarat surprinşi de anunţul că Frontul va participa la alegeri.

Anunţul a stârnit reacţia PNŢCD, PNL şi PSD.

A doua zi, cele trei partide au emis un comunicat, criticând decizia. FSN reprezintă o formulă de tranziţie, menită să conducă ţara doar până la alegeri, au spus Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu.

Nu poţi fi şi jucător, şi arbitru, adică şi să participi la alegeri, să le şi organizezi, s-a mai spus.

Frontul trebuie să renunţe la monopolul puterii şi să accepte crearea unei structuri în care să intre toate partidele.

A fost o confuzie, a declarat Ion Iliescu şi atunci, şi mai târziu. Joi, 25 ianuarie, Iliescu a mers la Televiziune şi s-a adresat poporului.

“Niciodată, conducerea FSN nu a afirmat că nu va participa la alegeri, a spus Ion Iliescu în discursul televizat, reluat şi de presa scrisă.

Am întârziat să dezbatem în Consiliu această problemă, întrucât nu problemele campaniei electorale ne-au preocupat în această perioadă, ci probleme mult mai presante ale vieţii noastre economice şi sociale.”

“Am aşteptat la 24, 25, 26 ianuarie, a povestit Corneliu Coposu în dialogul cu Vartan Arachelian, trei zile la rând, ca reprezentanţii puterii politice să apară la televizor şi să anunţe că, având în vedere schimbarea lor de atitudine şi dorinţa de a intra în competiţie cu partidele politice, ei renunţă la monopolul puterii politice, urmând să se găsească un sistem provizoriu de exercitare a acestor puteri.

Nu s-a respectat acest angajament.

Am urgentat prin repetate chemări telefonice.

Cea din urmă, chiar din 26, cu avertismentul că, dacă nu se vor pune în practică şi nu se va executa angajamentul care trebuie luat, noi vom reclama, printr-o manifesaţie de stradă, îndeplinirea acestui angajament.

Întrucât nu s-a respectat promisiunea, am anunţat într-un mod absolut regulamentar, prin Primărie şi prin organele de Poliţie, intenţia noastră de a face o manifestaţie în ziua de duminică, 28 ianuarie, lucru ce nu ne-a fost refuzat.”

Scopul mitingului PNŢCD, a mai spus Corneliu Coposu, era “să forţăm abandonul monopolului puterilor politice care era deţinut de guvernanţii provizorii.”

sursă: jurnalul.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria - foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria – foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Corneliu Coposu era ferm convins de faptul că Frontul Salvării Naţionale al lui Ion Iliescu va candida pentru alegerile din mai 1990.

O să vedeţi că tot ceea ce fac Iliescu, Roman şi Brucan e doar o mascaradă“.

Îl ştia pe Silviu Brucan, era cel care, în 1945, în ziarul „Scânteia“ i-a cerut condamnarea la moarte.

La 23 ianuarie 1990, Ion Iliescu, preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a anunţat că, la alegerile ce vor urma, de pe 20 mai 1990, formaţiunea politică se va prezenta în alegeri, exact ceea ce bănuia Corneliu Coposu.

În aceeași zi, Ion Andrei Gherasim, secretarul seniorului Corneliu Coposu a făcut o cerere scrisă în numele celor trei partide, care mai apoi a fost bătută la maşină de secretara preşedintelui, pe care a depus-o la Primăria Bucureşti pentru a obţine aprobare pentru realizarea unui miting la data de 28 ianuarie 1990.

Este important de menționat acest lucru, deoarece în decursul ultimilor 34 de ani, fostul președinte al FSN, fostul prim-ministru din acea vreme, actualmente inculpați, precum și alți membri ai puterii de atunci au vehiculat ideea că «atunci s-ar fi încercat o lovitură de stat»“, spune Ion Andrei Gherasim.

 

Duminică, 28 ianuarie, şi a doua zi, un amestec pestriţ de muncitori, gospodine şi intelectuali, pensionari respectabili şi elevi de liceu fugiţi de-acasă s-a revărsat pe străzi.

Duminică la prânz, susţinătorii ţărăniştilor s-au adunat la Universitate şi în faţa sediului Partidului din Bulevardul Republicii nr. 34.

În Strada Banu Manta din apropiere de Piaţa Victoriei s-au adunat simpatizanţii Frontului, în frunte cu Dan Iosif.

Cum, necum, prin zvonuri circulând de la om la om alimentând suspiciunile reciproce, cele două mulţimi s-au pus în mişcare şi s-au întâlnit în Piaţa Victoriei.

După prânz, Ion Iliescu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Liviu Petrina, Sergiu Cunescu, Călin Popescu Tăriceanu, Dinu Patriciu s-au întâlnit pentru noi discuţii. PNŢCD, PNL şi PSD solicitaseră o audienţă.

În acest timp, mulţimea aştepta şi scanda, iar televiziunea transmitea evenimentele.

În cursul după-amiezii au mai sosit şi alţii.

Cineva a spart geamurile intrării dinspre stânga a Palatului Victoria.

Către ora 18:00, liderii au ieşit să vorbească mulţimii. Corneliu Coposu a cerut simpatizanţilor PNŢ să se retragă în linişte.

cititi mai mult pe jurnalul.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria - foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria – foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

 

Manifestație deturnată: „Noi muncim, nu gândim“

Manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei care deţineau puterea la acea vreme, fiind aduşi în piaţă oameni înarmaţi cu răngi, topoare şi mergându-se până acolo încât vocile puterii au cerut condamnarea la moarte a celor care subminau noua ordine politică.

La ora 22.00, piaţa era plină de oameni înarmaţi cu răngi şi topoare, care strigau: „Moarte intelectualilor!“, „Moarte lui Coposu!“, „Noi muncim, nu gândim“, „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!“.

În noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1990, pe lângă muncitorii de la IMGB şi poporul care a fost minţit şi scos în stradă pentru contramanifestaţie, se aflau şi mineri.

În Gara de Nord au ajuns cred că unul-două trenuri în care erau mineri de la Târgu Jiu, de la Rovinari. Practic, a fost prima mineriadă. Cum mi-am dat seama că erau mineri? Printre cei care huiduiau în faţa sediului PNŢ la 28 ianuarie, în fiecare parte a pieţei erau câţiva care aveau şi căşti de miner“, dezvăluie Ion Andrei Gherasim.

 

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria - foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria – foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

 

Televiziunea Română nu a transmis imagini de la miting

Televiziunea Română, care intrase sub totalul control politic al puterii, a refuzat să transmită imagini de la manifestaţia anti-FSN din Piaţa Victoriei pe motiv că era ceaţă.

Însă, pe fondul manifestaţiei de stradă, Ion Iliescu a acceptat să negocieze.

Discuţiile s-au purtat în sala de şedinţe a Guvernului.

De-o parte a mesei erau Ion Iliescu, Petre Roman, iar în spatele lor se plimbau Dan Iosif, Ion Cârciumaru şi Cazimir Ionescu.

De cealaltă parte a mesei erau Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu, Sergiu Cunescu, Dudu Ionescu, Ion Raţiu, Liviu Petrina, Iftene Pop, Gavrilă Copil, Avramescu de la PSDR şi lângă el eram eu.

În timpul discuţiilor, pe uşă se tot intra şi ieşea.

M-am uitat să văd cine este în cealaltă cameră, fiind plasat în partea stângă a mesei rotunde, aproape de cei de la FSN, şi l-am văzut pe Silviu Brucan, care probabil că le dădea indicaţii.

Din această perioadă a rămas expresia celebră a lui Ion Iliescu, care s-a adresat Seniorului folosind un limbaj suburban:

«Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom’le Coposu cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat!»“, îşi aminteşte Ion Andrei Gherasim.

 

Prima mineriadă

După manifestația din 28 ianuarie organizată de partidele istorice (PNL și PNȚCD) și alte organizații civice, Ion Iliescu și susținătorii săi au organizat o contramanifestație cu scopul de a manipula muncitorii și minerii împotriva partidelor democratice.

În acest scop au fost mobilizați muncitori, din Valea Jiului au fost aduși la București circa 5.000 de mineri, cu scopul de a „restabili ordinea”.

Lor li s-au adăugat grupuri venite și din alte colțuri ale țării.

Au fost semnalate incidente violente între mineri din Valea Jiului și locuitori ai Capitalei, iar ortacii, sub coordonarea forțelor de ordine și a liderilor FSN au organizat raiduri, percheziții și rețineri ilegale la sediile unor partide istorice și organizații care erau împotriva candidaturii FSN la alegeri.

În urma evenimentelor din acele zile și sub presiunea străzii, Ion Iliescu a fost forțat sa constituie Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, în care 50% din locuri erau pentru FSN, iar 50% au fost date partidelor politice reînființate sau nou apărute după

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria - foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria – foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

 

A doua zi, luni, 29 ianuarie, susţinătorilor bucureşteni ai Frontului li s-au adăugat oameni veniţi din Iaşi, Fălticeni, Constanţa, Medgidia, Năvodari, Călăraşi, Piteşti, Ploieşti, Giurgiu, Alba, Făgăraş, Braşov, Maramureş, Bacău. Cine-i chemase?!

“Părerea mea este că aceşti domni care până acum au trăit la Paris sau în alte locuri, fără să cunoască ce am îndurat noi, simplifică lucrurile, spunea Nicu Mladin, un muncitor din Brăila, ajuns la Bucureşti, reporterului trimis de ziarul Tineretul liber. Cred oare, dânşii, că dacă noi am urât ceauşismul şi l-am răsturnat, vrem acum imediat să privatizăm întreprinderile şi să rămânem la cheremul unor investitori străini? Nu vrem să ne vindem ţara, nu vrem să muncim la patroni. Pentru asta suntem alături de Frontul Salvării Naţionale!”

“Aseară am văzut la televizor imagini din această piaţă, se confesa unui ziarist de la Adevărul şi Marian Gârziu, elev la Liceul Industrail nr. 9 ­ Constanţa. Împreună cu alţi peste 200 de colegi ne-am urcat în tren şi a venit aici. Nu vrem să se mai întâmple ce s-a întâmplat, cerându-i-se domnului Iliescu să demisioneze. Noi nu ne-am vândut ţara. Părinţii ne-au învăţat că EA nu are preţ, că nimeni n-are dreptul s-o scoată la mezat.”

Provincialii s-au amestecat rapid cu bucureştenii. S-au întâlnit în mai multe puncte din Bucureşti: la Televiziune, în faţa sediului PNŢ din Bulevardul Republicii şi al PNL de pe Magheru. “Cine e cu Frontul să coboare la «Ştefan cel Mare»”, li s-a anunţat călătorilor cu metroul.

La ora prânzului, în Piaţa Victoriei erau câteva sute de mii de oameni, după aprecierile reporterilor de atunci.

 

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria - foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria – foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Câţiva au destănuit reporterilor de teren ai ziarului Adevărul ce i-a mânat afară din case.

“Eu mi-am lăsat mâncarea pe foc, protesta o gospodină. Le-am adunat şi pe vecinele astea. Mergem să apărăm Frontul!”

“Am ieşit la demonstraţie nu numai pentru că domnii istorici ne-au stricat duminica, spunea Stana Neacşu, muncitoare la Chimica Dudeşti. Asta mai treacă-meargă, am fi închis televizoarele şi gata, dacă ştiam. Dar după câte am văzut, ei vor să ne strice şi multe, multe alte zile. Să fim serioşi, domnilor. Lăsaţi Frontul să lucreze pentru refacerea ţării.”

“Mărturisesc că este pentru prima oară în viaţa mea când particip la o demonstraţie fără să ducă cineva «muncă de lămurire» cu mine, se confesa şi Ana Caleiu, pensionară. De ce am venit? Pentru că m-au scos şi pe mine din sărite pretenţiile acestor domni care spun, nici mai mult, nici mai puţin, că ei «sunt poporul». Care popor, mă rog?”

Poporul indignat scanda

“Iliescu nu ceda, ţara te va apăra! Iliescu nu ceda, noi suntem de partea ta!”,

“Ei au emigrat, noi am rezistat! Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!”,

“Nu vrem partide de fosile!”,

“Nu partide cu dolari, sunt doar nişte bişniţari!”,

“Afară cu vânzătorii de ţară!”,

“Frontul este poporul!”,

“În ziua de 22, Iliescu-a fost cu noi!”,

“Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir!”,

“Ţărănişti în blugi şi geacă, care n-au văzut o vacă!”

cititi mai mult pe jurnalul.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria - foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

Demonstratia din 28 ianuarie 1990 si, apoi, ziua de 29 ianuarie 1990, in Palatul Victoria – foto © de Emilian Săvescu, preluat de pe www.ziaristionline.ro

 

Victime

În urma incidentelor cu forțele de ordine, dar și cu muncitorii și revoluționarii aduși la contramanifestație de liderii Frontului Salvării Naționale, câțiva zeci de manifestanți au fost răniți.

S-au făcut și rețineri dintre cei care au participat la miting.

Minerii sosiți în București, în 29 ianuarie 1990 au participat, împreună cu forțele de ordine și lideri FSN la percheziții și arestări ilegale la sediile unor partide și organizații civice aflate în opoziție cu cei care preluaseră puterea după căderea lui Nicolae Ceaușescu.

Corneliu Coposu, liderul PNȚCD, a fost scos din sediul PNȚCD chiar de primul ministru de la acea vreme, Petre Roman, și transportat cu o tanchetă pentru a fi salvat din calea susținătorilor FSN.

În mulţimea adunată pe străzile Capitalei au ajuns luni dimineaţă şi aproximativ cinci mii de mineri din Valea Jiului.

Aflaseră tot de la televizor că ţara e în primejdie.

Duminică seară s-au adunat în faţa Primăriei din Petroşani.

Aveau de ce să apere Frontul.

Cu câteva zile în urmă, la 19 ianuarie, reprezentanţii sindicali ai minerilor se întâlniseră cu Ion Iliescu, Petre Roman şi Nicolae Dicu, ministrul minelor.

În urma discuţiilor, li s-au satisfăcut mai multe revendicări: săptămâna de lucru de cinci zile, posturi de câte şase ore, salariu dublu pentru cine lucra în zilele de sărbători legale, de la 30 până la 36 de zile de concediu pentru lucrătorii din subteran, creşterea sporului pentru munca de noapte de la 15% la 25%, plata integrală a salariului pentru zilele de spitalizare cauzate de accidente de muncă, pensie de urmaş pentru soţiile celor decedaţi în accidente de muncă.

Luni dimineaţă, minerii de la Vulcan, Livezeni, Aninoasa, Paroşeni, Lupeni şi ale întreprinderi miniere din Valea Jiului s-au îndreptat spre gara din Petroşani.

La plecare au povestit ulterior unii dintre participanţi, li s-a spus să meargă liniştiţi, nu vor fi sancţionaţi pentru absenţa de la locul de muncă.

Plecarea fusese organizată de sindicat.

Cei cinci mii de oameni au încăput cu greu în cele 18 vagoane ale garniturii speciale puse la dispoziţie de CFR.

Mulţi au rămas pe dinafară.

Ca să facă faţă frigului, probabil, s-au aproviziont ceva licori, aveau să recunoască ulterior unii participanţi.

Reporteri i-a însoţit în drumul de la Petroşani la Bucureşti, opiniile consemnate au apărând în Tineretul liber.

“Părinţii şi bunicii noştri au cunoscut pe propria lor piele politica acestor partide”, mărturisea atunci Horia Botar, de la Mina Paroşeni, “politică la care nu vom adera, ne sunt suficiente tristele lor amintiri. Am muncit şi am trăit atâţia ani sub dictatură. Ne-am săturat să mai fim slugi, vrem o viaţă liberă, condusă de oameni care au muncit aici în toţi anii grelelor noastre încercări, oameni care ne cunosc şi pe care îi dorim. Am văzut la televizor câţiva dintre membrii PNŢCD şi credem că îşi mai aduc aminte de Lupeni 29, când au îndreptat armele spre piepturile minerilor şi-au înăbuşit în sânge grevele minerilor. Ce caută printre noi? Vor să mai ordone foc?”

“Frontul a trăit cu noi, a suferit cu noi, s-a născut în bătaia gloanţelor”, a consemnat reporterul şi opinia lui Mircea Comşa de la Mina Paroşeni. “Fugarii din perioada dictaturii vin astăzi şi se erijează în reprezentanţi ai întregului popor, ei nu merită să participe la alegeri în nici o calitate, ca alegători sau candidaţi. Unde au fost ei şi ce au făcut în ultimii ani? Să-şi prezinte biografiile! De ce nu şi-au asumat răspunderea preluării conducerii ţării, în momentul critic – 22 decembrie 1989 – şi în special răspunderea pentru soarta ţării? Nouă, minerilor, ne trebuia fapte şi nu promisiuni!”

“Ceea ce ne-a dat frontul în aceste zile de libertate a simţit întregul popor”, a spus şi Florea Viorel, miner, membru al Asociaţiei Tineretului Liber de la Vulcan. “Toată stima pentru membrii Frontului şi vom fi alături de el la alegeri.”

“Am înţeles că revoluţia înfăptuită de tineri a fost expresia voinţei întregului popor”, spunea Ştefan Czako, electrician, membru al Sindicatului Liber al Minei Paroşeni. “Nu am fost pe baricade, pentru că în Valea Jiului nu a fost necesar dar am fost la locurile noastre de muncă pentru că noi, ţara are nevoie mai mult ca oricând de cărbune, de energie. Vom munci şi mai cu spor şi dorim ca Frontul să fie lăsat în pace, să lucreze în linişte şi eficient, pentru a redresa economia ţării.”

“Din sărăcia noastră vom face chetă şi vom cumpăra bilete de întors tuturor domnilor care au sosit zilele astea în ţară şi vor să pună mâna pe putere”, se oferea Vasile Maramă, inginer la Mina Lupeni. “Îi rugăm să nu ne deranjeze, pentru că vrem să muncim, să dăm ţării cărbunele necesar. Dacă totuşi le vine greu să se despartă de noi, îi invităm să muncească împreună cu noi în mină, că doar, nu-i aşa, noi suntem poporul, zicea domnul Coposu sau un alt coleg de-al dumnealui duminică la televizor.”

De la Gara Băneasa, unii dintre mineri au fost transportaţi la sediul PNL, din Bulevardul Magheru, pe care ulterior l-au devastat.

Alte grupuri s-au dus direct în Piaţa Victoriei.

Au stat acolo câteva ore, apoi au făcut cale întoarsă spre gară, şi de acolo înapoi la Petroşani.

Aveau să revină peste nici o lună. Între timp, sub presiunea străzii, Ion Iliescu şi liderii partidelor de opoziţie se întâlniseră pentru noi discuţii.

De pe urma lor, peste câteva zile avea să se apară Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN).

cititi mai mult pe jurnalul.ro

Mineriada din ianuarie 1990 - foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 – foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 - foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 – foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 - foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 – foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 - foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 – foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 - foto captură youtube.com

Mineriada din ianuarie 1990 – foto captură youtube.com

 

Mărturii

Roxana Iordache: 29 IANUARIE 1990. ATUNCI S-A PRODUS PRIMA MINERIADĂ

articol preluat de pe roxanaiordache.wordpress.com

Scriam ieri că Seniorul Coposu a greşit fiindcă nu a dat lovitura de stat pe 28 ianuarie 1990, măcar să fi ştiut şi tembelul de Petre Roman de ce-l acuzase. Evident că junele „prim-ministru” ori n-avea proprietatea termenilor, ori făcea pe prostul, ca să fie crezut de prostimea intens manipulată prin TVR – foarte L. Atât de minus L încât nu putea transmite live, pentru că „era ceaţă”.

Corneliu Coposu, împreună cu liderii celorlalte partide istorice, putea prelua, pur şi simplu, puterea. Cei trei aveau la acea oră legitimitate. Spre deosebire de gaşca kaghebistă care dăduse lovitura de stat pe spatele revoluţiei furate. Pe sângele a aproape 1000 de morţi. Corneliu Coposu putea prelua puterea – evident, cu consimţământul Armatei, dar nu putea da o lovitură de stat, pentru simplul fapt că nu făcea parte din sistem.

SCOPUL REUNIUNII ŞI DETURNAREA LUI

De fapt, liderii partidelor istorice au cerut întâlnirea cu emanaţii lui Ilici ca să împiedice acomodarea populaţiei, prin intermediul TVR-L, cu o stare de fapt totalitară, pe care şi aşa marea majoritate o considerau normală, după tirania lui Ceauşescu. Partidele istorice au solicitat celor autointilulaţi „emanaţi ai revoluţiei” să nu transforme FSN în partid.

Aceasta, în condiţiile în care ideologul Brucan deja publicase, în „România liberă” de la sfârşitul anului 1989, manifestul „Fără isme şi fără partid”. Adică ideea partidului unic pseudoliberalizat prin existenţa mai multor „curente”. Era proiectul lor de perestroikişti retardaţi, de fapt, de cominternişti reşapaţi. De unde şi desfiinţarea diviziei anti-KGB a DSS.

Partidele istorice nu au obţinut decât „concesia” formării CPUN, din care urmau să facă parte şi reprezentanţi ai partidelor: trei istorice – PNŢ-CD, PNL şi PSDR -, FSN şi o mie de ciuperci FSN. Dacă nu se forma CPUN, CFSN era doar o mai mică Mare Adunare Naţională. Dar atât de tare i-a incomodat pe tovarăşi sula-n coaste, încât au dat prima mineriadă.

MANEVRELE LUPTEI DE CLASĂ

Mai precis, au incitat populaţia imbecilizată, prin intermediul televiziunii unice. Şi au făcut şi prima breşă între partidele istorice, pentru că PNL şi PSDR s-au retras de la ora 17:00, lăsând PNŢCD singur, ca să primească din plin impactul stigmatizării ca duşman al poporului. Şi după ce Corneliu Coposu calmase populaţia şi revenise la discuţii, transmisia TV s-a întrerupt.

Şi s-a reluat doar când Petre Roman a tras retorica loviturii de stat. S-a indus o stare de panică în rândurile populaţiei. Din acel moment, al sulei în coaste, populaţia a fost învăţată să urască partidele istorice, să se ridice la lupta de clasă. Propaganda comunistă funcţiona retroactiv. Reflexele pavloviene erau vii într-o populaţie moartă sub aspectul conştiinţei civice şi politice.

Au fost aduşi derbedei beţi în camioane, dirijaţi cu grijă. Şi dotaţi cu bâte şi lanţuri. Cei în vârstă ne povesteau că se întâmpla la fel ca la manifestaţia naţional-regalistă din 8 noiembrie 1945. Derbedeii au început să-i atace pe demonstranţii naţional-ţărănişti sau pur şi simplu anticomunişti din Piaţa Victoriei. Derbedeilor li s-au alăturat cei prezentaţi ca muncitori de la Griviţa Roşie, adunaţi în Banu Manta, la Primăria Sectorului 1 şi incitaţi, printre alţii, de Dan Iosif- fie iertat .

Şi: reţeta marxist-leninistă tipică. Lupta de clasă a fost prezentată ca autoapărare a clasei muncitoare în faţa elementelor declasate şi a rămăşiţelor burghezo-moşiereşti, care vin să fure averea întregului popor – subliminal se justifica, astfel şi detenţia politică. Se lansaseră deja minciunile mizerabile, de genul celei că Seniorul Coposu venea de la Paris, unde huzurise şi nu mâncase salam cu soia, în timp ce poporul murea de foame.

Toată furia a fost dirijată pe de o parte asupra cuplului Ceauşescu şi a câtorva membri ai CpEx, arestaţi şi purtaţi în procese parodice, şi pe de altă parte, asupra partidelor istorice. Populaţia nu trebuia să vadă cauza răului, sistemul comunist, ci doar efectele – cîţiva ţapi ispăşitori pentru relele regimului şi să ia de bună propaganda luptei de clasă. Populaţia era mituită cu mâncare din plin, după îndelunga penurie, şi încântată cu faptul că se băgau gaze la aragaz şi căldură în case, după frigul îndurat până atunci.

 

MINERIADA ÎMPOTRIVA TRADIŢIEI ISTORICE

Şi mai ales, populaţia era intoxicată prin intermediul TVR – vechii propagandişti îşi schimbaseră doar stăpânii. Acestea fiind condiţiile, în după-amiaza spre seara zilei de 28 ianuarie 1990, Petre Roman a ieşit la balcon şi a incitat populaţia – şi aşa isterizată – la violenţă. Pentru a se da, ulterior, vina pe partidele istorice, mai precis, PNŢCD. De atunci a prins glas refrenul: Coposu e de vină!

Deci TVR a difuzat propaganda ca la carte. Agresorii fesenişti au fost victimizaţi, iar victimele anticomuniste au fost culpabilizate. Şi asta, toată seara de 28 ianuarie, până noaptea târziu. Demonstranţii anticomunişti părăsiseră de mult Piaţa Victoriei, unde nu se mai aflau decât turmele aduse cu camioanele.

Starea de spirit – primar agresiv, vorba lui Marin Preda – era de aşa natură încât „masele” s-au adunat, ca şi de la sine, a doua zi, în 29 ianuarie, în faţa sediului PNŢCD din B-dul Carol, pe atunci, încă Republicii. Şi inconştienţii – dintre care unii, peste cinci ani, aveau să stea la coadă ca să ajungă la catafalc şi să-i aducă un omagiu Seniorului – se manifestau furibund împotriva ţărăniştilor, mai ales a lui Corneliu Coposu.

Astfel încât a venit Petre Roman ca „salvator” şi l-a luat în tab pe Corneliu Coposu, aşa cum fusese luat Ceauşescu pe drumul spre cazarma execuţiei. Pentru asta n-am să-i pot ierta niciodată pe Ion Iliescu şi Petre Roman. Poate doar dacă şi-ar cere iertare. Ceea ce oricum nu fac. Dimpotrivă, justifică şi acum agresiunea. Şi mint. De parcă noi am putea uita cum urla Roman de la balconul biroului prezidenţial al PNŢCD: „S-au demascat, singuri s-au demascat”. Ceea ce zisese şi cu o seară înainte, în Piaţa Victoriei.

Roman l-a minţit pe domnul Coposu că îl duce cu tabul la TVR, de unde să se poată adresa naţiunii. Şi multe ar fi de spus. Dar cu alte ocazii. Deocamdată, reamintesc faptul că valul de înscrieri în partidele istorice, mai ales în PNŢ, a fost curmat brutal, pentru că oamenii s-au speriat. Mai mulţi, inclusiv tineri, au venit zilele următoare şi extrem de stânjeniţi au anunţat că îşi retrag formularele de înscriere. Au şi mărturisit că din pricina fricii.

Alianţa Civică (7 noiembrie 1990)

Marian Munteanu, la tribună

foto preluat de pe mirceaordean.blogspot.ro

 

Alianţa Civică

Alianța Civică este o organizație neguvernamentală din România, cu sediul la București, creată în anul 1990, în scopul dezvoltării societății civile din România.

Între anii 1990 – 1996 Alianța Civică a jucat un rol important în democratizarea societății românești organizând numeroase acțiuni civice ca de pildă seminarii, demonstrații, etc.

Deși nu a fost un partid politic și nu a candidat vreodată ca entitate separată în alegeri, numeroși membri ai Alianței Civice au fost propulsați în diferite funcții în stat și în administrațiile locale ca parte din decizia organizației de a se implica activ în viața politică din România.

Printre ei se numără și Emil Constantinescu ales președinte al României în anul 1996.

A fost înființată la data de 7 noiembrie 1990 prin sentința civilă nr. 2274 a judecătoriei sectorului 1. Începând cu aceea dată specialiștii Alianței Civice lucrează la Carta Alianței Civice care va fi lansată cu ocazia Convenției Naționale a Alianței Civice din 14 – 15 decembrie 1990, de la București.

Tot atunci se lansează deviza “Nu putem reuși decât împreună”. Prin statut Mandatul de președinte se exercită prin rotație.

Primul președinte ales fiind Marian Munteanu președintele Ligii Studenților din Universitatea București, aflat în greva foamei după eliberarea din detenția la Jilava.

Printre președinții Alianței Civice s-au numărat scriitoarea Ana Blandiana și Prof. Dr. Șerban Rădulescu-Zoner.

La scurt timp Marian Munteanu fiind în dezacord cu majoritatea membrilor consiliului de conducere (dominat de GDS), a demisionat din funcția de președinte și, după alte câteva luni, s-a retras din Alianța Civică

În 1991 o parte din membrii Alianței Civice au constituit Partidul Alianța Civică, condus de criticul literar Nicolae Manolescu, partid care în anul 1998 s-a unit cu Partidul Național Liberal.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Declaratia de Principii

Societatea românească se zbate într-o criză gravă din care nu poate ieşi decât printr-un efort al nostru, al tuturor. Alianţa Civică se adresează tuturor celor ce se consideră la fel de răspunzători de viitorul României ca şi cei ce se află la putere.

România se găseşte prinsă într-un angrenaj putând duce la catastrofă dacă grupurile, personalităţile, persoanele care au dovedit ataşament pentru democraţie şi valorile civilizaţiei europene nu întreprind o largă acţiune în cadrul societăţii civile. Viitorul nu depinde decât de hotărârea noastră de a ne dedica în întregime redresării naţionale.

Alianţa Civică îşi propune să acţioneze energic pentru sprijinirea procesului de dezvoltare a unei societăţi civile, singura în măsură să asigure exercitarea libertăţilor cetăţeneşti.

Alianţa Civică consideră ca factori agravanţi multiplele forme de intoleranţă, mistificare, ură, corupţie, egoism, rea-voinţă.

Alianţa Civică militează pentru eradicarea tuturor acestora şi susţine că avem nevoie de adevăr ca de pâine.

Fără o reînviere grabnică a valorilor morale afirmate în revoluţie, poporul nostru este în pericolul de a se scufunda în haos şi barbarie.

Suntem conştienţi că protecţia cetăţeanului nu se poate realiza decât într-o Românie liberă. Suntem săraci într-o ţară bogată. Singura ieşire o reprezintă inserarea economiei româneşti în circuitul mondial, prin trecerea la o economie de piaţă.

Alianţa Civică sprijină o reformă radicală şi realistă, ca singura ieşire din situaţia în care ne aflăm, dar şi luarea concomitent a tuturor măsurilor de protecţie socială, mai ales a păturilor sărace şi dezavantajate.

Susţinem că reforma economiei româneşti nu se poate face decât în strânsă legătură cu democratizarea deplină a vieţii politice şi sociale.

Ne pronunţăm pentru o constituţie care să garanteze toate libertăţile din democraţiile tradiţionale. Respectul pluralismului, al dreptului de asociere, asigurarea drepturilor omului, libertatea presei sunt valori în afara cărora societatea civilă şi statul de drept nu pot exista.

Alianţa Civică respinge orice formă de cenzură şi de limitare a libertăţii de expresie a cetăţenilor.

Alianţa Civică afirmă că numai o informare corectă, completă şi la timp poate feri societatea de abuzuri şi de încălcări ale regulilor democraţiei şi duce la formarea unui cetăţean implicat conştient în viaţa politică şi socială.

Alianţa Civică susţine dreptul fiecărui cetăţean de a avea acces la sursele de informare, precum şi la documentele administraţiei locale şi centrale, ca în toate societăţile civilizate.

Astfel, alegătorul îşi va putea exercita controlul permanent asupra Puterii pe care el însuşi a delegat-o să-i apere interesele.

Alianţa Civică apără fără rezerve valorile europene, cărora prin origine, mentalitate şi tradiţie le aparţinem.

Românii trăiesc astăzi pe toate continentele.

Fie ca unirea tuturor eforturilor noastre să asigure patriei un viitor!

Alianţa Civică susţine că este nevoie mai mult ca oricând de acţiuni energice şi largi de protecţie a cetăţeanului.

În acest cadru, Alianţa Civică apără revendicările muncitorilor pentru bunăstare, pentru o viaţă mai demnă şi în deplină libertate, pentru drepturile izvorâte din munca lor.

Alianţa Civică militează pentru împroprietărirea cu pământ a ţăranilor.

Alianţa Civică se manifestă împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv ameninţarea cu folosirea ei.

Alianţa Civică cheamă Biserica să sprijine eforturile de reînviere a societăţii civile şi să-şi asume răspunderile ce-i revin.

Alianţa Civică îi invită pe cetăţeni să adere la declaraţia noastră şi să-i aducă îmbunătăţiri.

NU PUTEM REUŞI DECÂT ÎMPREUNĂ !

Bucureşti, 6 noiembrie 1990.

articol preluat de pe: aliantadreptei.wordpress.com

 

Piata Universitatii (1990)

Piata Universitatii (1990)

 

20 de ani de când a luat fiinţă Alianţa Civică

articol preluat de pe revista22.ro (22 PLUS, nr. 311)
07 dcembrie 2010

 

GABRIEL ANDREESCU

Alianţa Civică.

(…) Alianţa Civică s-a născut, într-adevăr, dintr-o ameninţare.

Şi atunci nu este deloc ciudat că ideea ei s-a înfiripat la sfârşitul lui iunie, luna în care cohortele de falşi sau adevăraţi mineri au invadat Bucureştiul într-o izbucnire de ură şi violenţă pe care Europa nu le-a mai cunoscut, într-o astfel de formă, de pe vremea nazismului.

În luna iunie au avut loc întâlnirile cu cei ameninţaţi: asociaţiile şi grupările independente; ziarele incomode; liderii partidelor de opoziţie.

De la Pro Europa din Târgu Mureş până la Agora din Iaşi. De la PNŢCD până la ecologişti. S-a testat ceea ce era sau putea fi credibil în lumea noastră invadată de suspiciune.

În august devenise evident că miza de fond era societatea civilă.

Pluripartidismul nu are autenticitatea decât pe terenul ei. Strategiile politice artificial legate de jocul de putere pot chiar să impieteze.

În septembrie, organizaţiile hotărâte să participe la constituirea Alianţei se puseseră de acord.

Octombrie a fost luna statutelor, a organizării, a precizărilor de fond.

Între 26 şi 28 octombrie s-a ţinut, la Timişoara, Conferinţa internaţională asupra Democraţiei şi Drepturilor Omului.

După o zi întreagă de dezbateri, seara, se punea la punct, împreună cu iniţiatorii din Bucureşti, Iaşi şi Braşov, experimentul unei conlucrări timişorene.

Aşa s-a născut, prin implicarea puternicelor structuri civice din oraş, „macheta“ unei filiale. Timişoara era, încă o dată, oraşul pilot.

Ştiam cu toţii că timpul nu mai aştepta.

Pe 7 noiembrie s-a anunţat, cu o publicitate ce ar fi putut părea vanitoasă, constituirea.

Pe 9, conferinţa de presă nu eliminase, probabil, unele neclarităţi.

Dar pe 15 noiembrie, Alianţa Civică arătase deja că reprezintă ultima şansă a societăţii româneşti.
*
În decembrie am ieşit, de sub comunism, extenuaţi. A trecut aproape un an.

Extenuării i se adaugă sentimentul că am ratat. La lipsa de speranţă se răspunde cu hemoragia continuă de valori.

În faţă, o catastrofă economică şi ruşinea pentru ceea ce am făcut cu noi înşine.

Este un moment în care ar trebui să ne întrebăm: de unde venim, unde ne ducem?

Va mai fi în stare o mişcare de genul Alianţei Civice să ne salveze?

Solidaritatea în bine poate fi, în astfel de condiţii, cheia filozofică şi metafizică a existenţei unui popor.

(fragment din editorialul Alianţa Civică, revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)

 

LUCIA HOSSU-LONGIN

De veghe

În 16 decembrie 1991, la comemorarea martirilor revoluţiei de la Timişoara, Ana Blandiana vorbea despre continuarea revoluţiei, paşnic, dar ferm, până la victoria deplină. Ce înseamnă această victorie?

Iată câteva precepte: epurarea guvernului, justiţiei şi procuraturii de cadrele nomenclaturii comuniste.

Urmărirea în justiţie a celor vinovaţi din Ministerul de Interne şi MApN pentru represiunea din decembrie 1989.

După doleanţa timişorenilor, „Vrem dreptate pentru morţi, nu fotolii pentru hoţi“, democraţia nu se putea instala în România fără respectarea drepturilor omului şi fără libertatea mediilor de informare, fără adevărul despre revoluţie; pledoaria ca la funcţia de preşedinte al ţării să nu mai aspire foştii activişti comunişti, pentru c㠄preşedintele României trebuie să fie simbolul despărţirii noastre de comunism“.

Era o idee politică extraordinară continuarea spiritului Timişoarei, din decembrie 1989, idee care se va regăsi în toate documentele Alianţei.

La primul miting al AC din 21 decembrie 1990, din Piaţa Universităţii, noi, participanţii, am fost rugaţi să purtăm îmbrăcăminte cernită, brasarde negre, flori şi lumânări aprinse.

Ce deplângeam noi? Idealurile revoluţiei trădate. „Tineretul a murit, javrele s-au pricopsit“, „Păcat, păcat de sângele vărsat“.
Atunci s-a dat publicităţii Carta Alianţei Civice, programul în 24 de puncte al acestui organism reprezentativ al societăţii româneşti.

Atunci s-a născut deviza Alianţei – „Nu putem reuşi decât împreună“. Valabilă ieri, azi şi mâine.

Un an mai târziu, în 12 aprilie, în Piaţa Revoluţiei, Alianţa demonstrează pentru libertate şi adevăr la Televiziunea publică, învinovăţită pentru daune incalculabile aduse moralei şi conştiinţei publice.

Să ne amintim că, în urmă cu câteva zile, postul naţional de televiziune îi făcea elogiu lui Constantin Pârvulescu, părintele comunismului românesc, nu pentru atitudinea sa rebelă de la Congresul al XIII-lea, ci pentru consecvenţa cu care şi-a slujit idealurile.

Aş vrea să mai evoc o altă comemorare, aceea din 21 decembrie 1993 din Piaţa Universităţii, la care au luat parte nu numai Alianţa Civică, ci şi Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti, asociaţiile de revoluţionari din Bucureşti, foştii deţinuţi politici.

A fost o manifestare de neuitat, cu acelaşi deziderat obsesiv: adevărul despre represiunea din decembrie 1989.
Cât timp Ana Blandiana a condus Alianţa Civică, această organizaţie n-a putut fi manevrată, ea a sancţionat orice atentat la democraţie, s-a aflat în stradă ori de câte ori viaţa politică o vira spre totalitarism, îndemnând la unire, solidaritate şi veghe.

Deşi în 30 ianuarie 1990, când s-a retras din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, Blandiana socotea că locul unui scriitor nu poate fi decât la „masa lui de scris, o masă care seamănă de mult şi va fi nevoită să semene mult timp cu o baricadă“, totuşi nu a părăsit meterezele luptei active.

Trecutul rămâne încă actual în România, spunea Le Figaro în anii postdecembrişti. Aserţiune încă viabilă şi astăzi. România nu are încă în spate suportul solid al adevăratelor reforme în economie, în legislaţie, în justiţie, în drepturile omului.

Deşi defilăm în fiecare decembrie sub Arcul de Triumf, după 20 de ani nu prea avem biruinţe, triumfuri.

E nevoie mai mult ca oricând de continuarea revoluţiei.

Poate, de o luptă cu armele spiritului, o necapitulare în faţa puterii.

Orice fel de putere ar fi.

Avem nevoie să rămânem de veghe, aşa cum Alianţa Civică a stat la temelia democraţiei două decenii.

 

MIHAI ŞORA

Ne va salva doar adevărul

(…) Câtă vreme cei ce se află la cârma ţării vor măslui adevărul – în primul rând adevărul ultimului an, începând cu sfârşitul lui decembrie şi trecând prin ianuarie, prin februarie, prin martie, prin aprilie şi mai, şi mai ales prin mijlocul lui iunie –, tot răul care s-a înâmplat până acum se va putea întâmpla şi de aici înainte.

Oricând, dorinţa societăţii de a dialoga cu puterea şi, în ultimă instanţă, de a o controla, aşa cum e legitim, va putea fi etichetată drept tentativă de destabilizare şi reprimată ca atare. Iată de ce avem atâta nevoie de adevăr şi de transparenţă. Şi iată de ce avem nevoie şi de o societate civilă bine articulată, coerentă şi unită, care să-şi poată impune punctul de vedere fără a recurge la violenţă, pur şi simplu pentru că punctul ei de vedere coincide cu interesul general.

Primul obiectiv al Alianţei noastre Civice este să trezim şi să stimulăm capacitatea de dăruire pentru binele public a tot ce este competenţă în ţara românească. Facem aşadar apel la milioanele de compatrioţi, atât de înzestraţi de la bunul Dumnezeu, să-şi pună toată priceperea în serviciul binelui tuturora, cu convingerea că numai în felul acesta va putea fi realizat binele fiecăruia în parte.

De această alianţă a tuturor competenţelor la nivelul societăţii civile este absolută nevoie la acest viraj, plin de greutăţi neprevăzute, pe care ţara întreagă trebuie să-l ia cu minimum posibil de pierderi, în drumul ei spre economia de piaţă, în vederea asigurării unui trai omenesc pentru toţi împreună şi pentru fiecare în parte – şi asta într-un viitor destul de apropiat ca să ne putem bucura şi noi, cei de faţă, nu numai urmaşii noştri, măcar de unele din roadele lui.
(fragment din articolul apărut în revista 22, nr. 45, 23 noiembrie 1990)

 

PETRE MIHAI BĂCANU

Consolidarea societăţii civile

Alianţa Civică a apărut într-o perioadă în care societatea românească traversa o criză gravă (poate nu atât de primejdioasă ca cea de acum). Îmi amintesc de acele cozi lungi formate la înscriere, în holul casei lui Remus Mistreanu, din Eremia Grigorescu 10. În sfârşit, speranţele puteau fi coagulate întru consolidarea societăţii civile şi a statului de drept. Era o implicare curăţitoare într-un moment în care rinocerizarea era în toi. A fost o însufleţire spre limpezirea confuziei organizate.

În 1990 recunoşteam că în tot ceea ce făceam era şi politică, dar Alianţa trebuia să rămână de natură civică. „Numai în condiţiile în care nu există o alternativă ne vom asuma răspunderi politice“ – declaram în 1990. Marea greşeală a fost crearea Partidului Alianţei Civice în 1991.

Organizaţia-mamă a intrat în divergenţă cu copilul său. PAC nu avea să devin㠄un moment istoric“ – cum apărea în unele declaraţii. Apoi am trăit cu convingerea că partidele democratice pot avea strategii comune. Nu făceam opoziţie deghizată, nu eram apolitici, ne luptam cu determinare. Arma Alianţei Civice era denunţarea încetinelii reformelor, denunţarea corupţiei şi abuzurilor. Ne împotriveam celor care împiedicau lustraţia.

Cu toate decepţiile, n-am să regret niciodată că m-am implicat în AC. Marea sa realizare a fost alternanţa la guvernare, cu toate că CDR urma să devină campioana ocaziilor pierdute. Nu era nici o solidaritate exaltată. Am încercat să echilibrăm spectrul politic, am derulat o sumedenie de programe de educaţie civică.

La un moment dat, ne-am confruntat cu un discurs în pustiu. Aveam impresia că eram pe post de cârje. Când bolnavul s-a mai înzdrăvenit – le-a aruncat. Se spune că AC a pierdut. Poate. Important a fost că n-a abandonat niciodată atitudinea combativă. Când îmi amintesc de miile de acţiuni ale AC, din aceşti 20 de ani, pot spune că AC n-a pierdut.

La 20 de ani de la înfiinţarea AC, societatea civilă este tot neconsolidată. Aud aceleaşi acuzaţii, cu „lovitura de stat“, ca la recentul miting sindical. Mă întreb cum poate fi acum consolidată societatea civilă. Ce mai poate deveni nădejdea românilor atinşi de sărăcie endemică?

Acum s-a intrat într-o altă fază: acceptarea la rezistenţă. Poate mai mult ca în 1990, forţele guvernamentale trebuie supuse supravegherii critice din partea societăţii civile. Acum, când România se află nu numai în criză economică, ci stagnează, regresează. Poate apare o altă Alianţă Civică.

 

NICOLAE CONSTANTINESCU

Alianţa Civică – între vis şi realitate

Alianţa Civică a apărut din nevoia pe care am simţit-o în mod acut de a fi împreună pentru încercarea Don Quijote, adică de a ne lupta şi a birui un sistem care ne alterase şi ne strivise demnitatea, pe care-l consideram de nezdruncinat, care-şi crease nenumărate pârghii de autoalimentare. La scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, a fost clară pentru toată lumea confiscarea momentului de graţie care ne unise în mod miraculos şi înlocuirea acestei stări cu răzbunare, cu umilire, cu denigrare.

Dac㠄întinarea idealurilor socialiste“ a făcut-o Ceauşescu, zbuciumul social din primăvara şi vara lui 1990 „întinase“ idealurile „democraţiei originale“ oferită ţării de acelaşi Ion Iliescu. Or, această atitudine nepartizană cu politica „luminat㓠a CPUN-FSN o arătase Piaţa Universităţii, prima manifestare publică de proporţii care satirizase comunismul şi pe slujitorii lui într-un fel nemaiîntâlnit până atunci: prin cântece, cu zâmbetul pe buze, cu faţa destinsă, cu oameni necunoscuţi care se îmbrăţişau cerând cu toţii revenirea la normalitate: stat de drept, televiziune liberă, respectul individului.

Era prea mult! Paharul răbdării se umpluse! Şi atunci, de la tovarăşul miliţian devenit domn poliţist până la tovarăşul prim-secretar devenit domnul preşedinte, s-a pornit cu o ură sălbatică mineriada din 13-15 iunie 1990. „Democraţia original㓠fusese o mascaradă!

Desfăşurarea alegerilor din mai şi mineriadele ne-au demonstrat că forţa şi mecanismele de represiune erau intacte, doar decidentul se schimbase. Şi atunci, când, în locul unei mâini întinse, puterea trimisese un pumn, câţiva oameni s-au gândit că nu este totul pierdut şi au hotărât să se întâlnească în casa lui Remus Mistreanu, lângă Grădina Icoanei, unde, după puţin timp, s-a constituit nucleul viitoarei Alianţe Civice.

Adeziunea şi entuziasmul primelor săptămâni şi luni la cumpăna anilor 1990-1991 au fost peste aşteptări. Elementul esenţial al logisticii pe care s-a bazat AC a fost dăruirea acelor români care înregistraseră şi înainte, şi după 1989 preţul real pe care au trebuit să-l plătească orânduirii comuniste.

Nici o formaţiune politică nu reuşise să adune atâţia oameni veniţi de bunăvoie şi cu speranţa schimbării ca Alianţa Civică. În aceste condiţii, ţinând cont şi de slăbiciunile opoziţiei parlamentare, un grup de membri ai AC a hotărât, în iulie 1991, să înfiinţeze un partid al Alianţei Civice, care să preia programul de acţiuni al AC şi să-l susţină prin acţiuni ferme în parlament. Din păcate, conducerea PAC a abandonat destul de repede programul propus de AC, a urmat o politică neoliberală şi s-a dizolvat în PNL.

Privind retrospectiv aceşti ultimi 20 de ani, consider că principala greşeală pe care am făcut-o a fost uşurinţa cu care am abandonat principiile, scontând pe nişte victorii pasagere, lipsite de soliditate.

Oricum, faptul că astăzi putem judeca, aprecia şi învăţa din evenimente petrecute acum 20 de ani se datorează şi Alianţei Civice şi neobosiţilor ei voluntari, care au încercat să se lupte cu un sistem represiv pe care, chiar dacă nu l-au biruit, cel puţin l-au zdruncinat.

 

NICOLAE PRELIPCEANU

Credeam

Credeam că lumea se va transforma în bine. Că n-o să mai auzim niciodată de regimul comunist ca de o fericire pierdută.
Credeam că toţi cetăţenii României sunt, dacă nu fericiţi, măcar mulţumiţi să fie liberi şi să poată alege singuri pe cine cred ei că trebuie să ne guverneze.

Credeam că n-o să mai trebuiască să-i explici cuiva, şi acesta să nu creadă, că e mai bine să nu ai un dictator-tătuc deasupra capului. Nu, pardon, deasupra capului e sabia lui, cu care capul plecat nu-l taie. El şi ai lui sunt pe gâtul tău, cocoţaţi şi ţinându-te bine cu capul în jos. Într-o poziţie din care nu poţi să vezi nici ce zăreau înlănţuiţii ăia ai lui Platon, în peştera celebră. Că, dacă eşti cu capul aproape lipit de pământ, ochii tăi nu mai disting nici umbrele.

Credeam că n-o să mai auzim „noi muncim, nu gândim“ şi când „gândeau“, să fie cu gura altora, care le „implementaser㓠„ideea“ „moarte intelectualilor“ sau „ideea“ c㠄ei s-au demascat singuri“ şi câte şi mai câte asemenea „idei“ înălţătoare – nu-i aşa? – cam ca discursurile dictatorului de care credeam că scăpasem.

Credeam că societatea românească o să nască o adevărată societate civilă, care să reacţioneze la toate încercările politicienilor de a mai ciupi din drepturile cetăţenilor.

Credeam că n-o să mai vedem majorităţi zdrobitoare la vot pentru foşti aparatcici comunişti.
Credeam că oamenii vor fi în stare să dialogheze calmi şi interesaţi de adevăr, că n-or să-şi mai dea în cap unii altora pentru că nu ţin toţi cu Iliescu şi ai lui.

Credeam în posibilitatea unei clase politice eliberate de „învăţăturile“ securistice şi activistice, credeam în partide curate, care să urmărească interesul naţional înainte de toate.

Credeam că nenorocirea „anilor-lumin㓠ne-a învăţat pe toţi ce să nu mai facem, ce să ocolim, pentru ca anii care urmau să nu mai semene cu cei care trecuseră, credeam noi, pentru totdeauna.

Credeam că a fost o revoluţie autentică şi că societatea românească va fi reformată din temelii, adică din mentalităţi.
Credeam multe atunci, la 15 noiembrie 1990, când peste o sută de mii de oameni au ieşit în stradă, manifestând împotriva resurecţiei securiştilor şi a activiştilor, împotriva direcţiei în care partidul lui Ion Iliescu împingea ţara, cu largul concurs al – nu-i aşa? – maselor.

Credeam că toate astea vor intra în mentalitatea oamenilor, politici sau simpli alegători, în fond tot politici şi aceştia, chiar fără voie, sau măcar în mintea celor cu care ne întâlneam la dialogurile Alianţei Civice.

 

ION MĂNUCU

Romantism şi pragmatism

În iunie 90, când trenurile cu mineri se pregăteau să vină spre Bucureşti, eu am decis să fie oprite în staţia Petroşani. Eu eram un fel de IR al CFR. Mi-au desfăcut contractul de muncă, pentru aşa-numite abateri de la siguranţa circulaţiei, dar au fost obligaţi să mă reprimească după 6 luni.

În noiembrie am participat la mitingul din Bucureşti, am luat legătura cu organizatorii, am făcut cererea de intrare în AC şi apoi am făcut o filială locală pentru Dolj. După Marian Munteanu, Consiliul de Coordonare provizoriu de atunci al AC m-a ales preşedinte, pentru o perioadă de un an-doi, până la Congres. Conducerea AC se întâlnea săptămânal la Bucureşti, puneam la punct toată activitatea pentru perioada următoare şi făceam analiza a ce s-a făcut. În felul acesta s-a organizat şi adunarea de la Sibiu.

La Craiova am avut activităţi de dezvoltare a Alianţei: aveam întâlniri în localităţile din împrejurimi – Băileşti, Calafat şi, bineînţeles, la Craiova. Problemele discutate în general erau civice, ale societăţii româneşti aşa cum ieşise după revoluţie. Era o emulaţie civică, în sensul că se căutau oameni, soluţii, formule… AC a fost puternic implicată în chestiunile politice ale ţării, mai ales că ea a făcut parte şi din Forumul Democratic Antitotalitar şi ulterior din Convenţia Democratică.
În 92 şi 96 am fost efectiv elementul de legătură dintre cele două formaţii, PNŢCD şi PNL, şi prin poziţia noastră faţă de cele două partide am reuşit să facem liste comune şi echilibrate, în Craiova mai ales, unde eram puternic implicaţi. La Craiova, din 5 senatori 2 erau ai CDR şi din 11 deputaţi cam 5 erau din Convenţie. De asemenea, am supravegheat alegerile în secţiile de votare. Am organizat câteva mitinguri ale AC în Craiova şi, mai târziu, i-am primit tot aici pe Regele Mihai şi Regina Ana.

Parţial, AC şi-a atins scopurile. Dar cred că au tras-o înapoi câteva lucruri: participarea AC în Convenţia Democratică a fost un element pozitiv, dar, odată cu intrarea la guvernare a Convenţiei, Alianţa ar fi trebuit să-şi păstreze menirea iniţială, adică cea de supraveghere a guvernării, şi, de aceea, AC ar fi trebuit să iasă imediat după ce Convenţia a câştigat alegerile.

Un alt minus al AC a fost modul de funcţionare. Alianţa trebuia să fie organizată oarecum ca un partid politic şi, din păcate, Partidul Alianţei Civice, format din AC, din întâmplare sau intenţionat, s-a rupt totalmente de AC, nemaipăstrând nici un element comun. Ar fi fost de dorit ca cele două entităţi să comunice, conducerile trebuiau să fie întrepătrunse.

Partidul era necesar, pentru că cele două partide istorice, PNŢCD şi PNL, nu umpleau necesitatea de schimbare; era nevoie ca PAC să participe la alegeri, dar numai acolo unde partidele istorice nu aveau candidaţi. Au mai fost şi minusuri individuale. De exemplu, romantismul revoluţionar durează un timp, după care eşti obligat să te ocupi de problemele tale egoiste, personale, prozaice – familie, avere, administraţie

ş.a.m.d. Pe de altă parte, aţi văzut că orice om are un preţ, care poate să fie material, de poziţie socială etc. şi atunci se produc alunecările de rigoare. Fără a da nume. Societatea noastră românească este diversă şi, spre deosebire de nemţi, mai avem zicala c㠄se poate şi aşa“.

 

MIHAI ZAMFIRESCU

Înscrieri pe calculator

Mergeam în Piaţa Universităţii şi cu copilul meu înainte să se nască şi după ce s-a născut, în mai. În Piaţa Universităţii, la început se făcea o proiecţie cu un proiector de la Ambasada Franţei sau a Germaniei. Se povestea despre Ceauşescu, despre oamenii din jurul lui. Apăreau Iliescu, Petre Roman. Iliescu, nu ştiu dacă personal, a trimis vorbă la ambasadă că nu se poate ca un stat străin să se amestece „în treburile interne“ etc. Şi au trebuit să şi-l ia. Şi atunci m-am întâlnit cu d-l Mihai Oroveanu în Piaţa Universităţii. Şi i-am zis: „Noi avem la Şcoala Germană un proiector, încă nu l-am desfăcut, puteţi să-l folosiţi o vreme“. Aşa au continuat proiecţiile.
D-l Oroveanu a avut grijă să-l ascundă în fiecare zi.

Auzisem că se ţin întâlniri la d-l Remus Mistreanu acasă şi am mers şi eu. În hol, era o masă imensă la care stăteau zeci de persoane care îşi spuneau părerea. Unii erau foarte porniţi împotriva lucrurilor care se petreceau, alţii ziceau că e bine totuşi că putem să stăm de vorbă. Alţii veneau foarte speriaţi acolo, numai băgau nasul şi fugeau.

M-am dus la Remus şi l-am întrebat cu ce să-l ajut. Şi mi-a zis: vine lume aici, are nevoie de hârtii. Am zis: bun. Şcoala Germană, la care eram director, primise din donaţii lucruri pentru bunul mers al activităţii. M-am gândit că bunul mers al şcolii înseamnă şi bunul mers al ţării, şi atunci am dus hârtie, am tras la xerox, parcă le-am dat şi un xerox.

Când mai primeam cafea, le duceam cafea, că acolo s-au băut tone de cafea. Când au început să se facă înscrieri în AC (era şi în România liberă un cupon), Remus mi-a dat jumătate din cupoane, aproape un sac întreg, mii de cupoane sosite. Eu am luat cupoanele, m-am dus la un prieten şi le-am trecut pe calculator. Am făcut un program,

le-am înregistrat şi rezultatele le-am transmis d-lui Romulus Rusan. Am lucrat la înregistrare două-trei săptămâni şi tot veneau oameni. Lumea era foarte entuziasmată că e o mişcare apolitică, asta le-a plăcut mai ales.

Eu cred că AC şi-a împlinit menirea, pentru că fără ea nu se făcea schimbarea în 96. Eu am lucrat şi pentru alegerile din 92, tot la calculator. Cei de la putere au acceptat să se numere în paralel voturile, în 92, şi atunci puterea fesenistă a pierdut toate primăriile în Bucureşti. Fiecare sector avea câte un calculator alături de cineva de la Alianţă, asigurându-se numărătoarea paralelă.

La primul tur au dat voie să numere în paralel, dar la al doilea tur n-au mai acceptat. A fost primul semn că lucrurile se pot schimba. În 96 mişcarea a fost şi mai puternică. Între timp veniseră calculatoare destule din străinătate şi pentru Alianţă şi s-a putut face numărătoarea paralelă.

Eu am destui prieteni în a căror părere am încredere, dar nu ştiu dacă lumea s-ar mai arunca în politică ca înainte, pentru că dezamăgirea e foarte mare. Sigur, o să pornească la un moment dat încă o mişcare civică, nu se poate fără. Cei care sunt în politică, în afară de câteva foarte mici excepţii, majoritatea se gândesc la ei, şi nu la binele celorlalţi. Şi nu există sancţiune.

 

REMUS MISTREANU

Str. Eremia Grigorescu, 10

Horia Bernea mi-a spus că urma să se facă Alianţa Civică, dar nu există loc de sediu. Eu, ca şi Horia, aveam în familii 45 de ani de condamnări de puşcărie comunistă. Ne-am gândit să facem ceva pentru cei care au stat în puşcăriile comuniste. Şi am zis: pun eu casa la dispoziţie. Şi aşa, cu Petre Mihai Băcanu, cu Ticu Dumitrescu, am „stabilit“ sediul AC la mine acasă.

Sufrageria a devenit sala de consiliu şi şedinţele se petreceau acolo, unde i-am cunoscut pe toţi. Camerele celelalte au rămas de locuit. Mai aveam un hol mare de 36 m.p., de care prima dată când au venit oamenii s-au speriat, pentru că era o barcă în hol.

Am scos barca afară, am pus o masă şi acolo se făceau înscrierile. În primele luni cred că treceau prin casă sute de persoane. Iar gestul cel mai frumos mi s-a părut când am strâns bani pentru greva de la Timişoara. S-a dat un comunicat verbal la sediu şi am anunţat că strângem bani pentru cei de acolo.

S-a strâns un milion şi ceva, imens pentru atunci, şi s-a pus problema cum trimitem banii, că fiecare avea reţineri. S-a oferit Florin Iaru, căruia i-am dat o valiză, am umplut-o cu bani şi am trimis-o la Timişoara.

Familia se restrânsese de când casa devenise sediul AC. Copiii erau la şcoală. Unul a fost exmatriculat, au fost bătuţi pe stradă pentru c㠄taică-tu umblă cu tâmpenii“. Mie mi-au desfăcut contractul de muncă imediat, că lipsesc, motivele alea vechi, conform articolului nu ştiu care, nici nu mă interesa.

AC a stat în casa mea până când s-a hotărât Nicolae Manolescu să facă Partidul Alianţa Civică. Eu le-am spus de la început să nu facem ca FSN şi să ne transformăm în partid. Ei, şi surpriza am avut-o când s-au hotărât să se transforme în partid şi atunci eu am spus că nu mai pot să dau faţă cu oamenii pentru că le-am promis că nu ne transformăm în partid.

În perioada în care a fost Marian Munteanu preşedinte al AC, el nu-şi prea dădea interesul. Dar când a fost d-l Mihai Şora, el venea ca la serviciu dimineaţa la 8 şi pleca seara târziu. Veneau persoanele şi se înscriau, cereau detalii, a venit şi ambasadorul Angliei. Primeam telefoane pentru donaţii, cu aparatură, din partea ambasadelor, a persoanelor fizice.

Era imposibil, nu puteai singur face faţă problemelor care erau. Securiştii se tot schimbau, observau tot. După ce a plecat AC de la mine, mi-au şi spus. Bineînţeles că veneau şi mulţi provocatori. A venit unul cu propunerea să facă un serviciu secret al Alianţei. I-am spus: „vezi-ţi domne de treabă“. Şi m-a întrebat: „Dar cu cât te plătesc ăştia de nu vrei?“. „Nu mă plătesc.“ „Păi, dacă ai fi la noi – zice – în Elveţia ai sta şi tu, şi familia ta în vacanţă.“
La mitingul AC din 15 noiembrie, l-am întrebat pe Băcanu: „Şi staţie…?“

„N-avem staţie.“ Au venit două microbuze din partea lui Petre Roman, care s-au oferit să ne facă sonorizarea la miting. Eu am luat legătura cu nişte băieţi care erau ingineri de sunet la formaţii de muzică uşoară. Nu ştiu ce voia Roman să facă. Să saboteze, bineînţeles.

Eram complet descoperiţi, nu aveam nimic. Cumpărasem eu pe timpuri un val de pânză pentru cearceafuri şi l-am dus ca să avem pe ce să scriem lozincile. Au tăiat-o şi au făcut lozinci băieţii care erau de la Piaţa Universităţii, enorm de mulţi.
Când au venit minerii, în iunie, Miron Mitrea a trimis şoferii, ca să vezi ce înseamnă viaţa… Mitrea era la vremea aia cu sindicatele şi era de bine.

A trimis şoferii cu basculantele ca să înconjoare casa, pentru că minerii voiau să-mi dea foc. Au fost promisiuni ca pe casa mea din Eremia Grigorescu să fie o plăcuţă pe care să scrie că acolo a fost primul sediu al AC. Dar când a ajuns d-l Constantinescu preşedinte s-a uitat tot.

articol preluat de pe: revista22.ro

 

 

 

NU PUTEM REUŞI DECÂT ÎMPREUNÓ

articol:  Romulus Rusan

Romulus Rusan foto: revista22.ro

Romulus Rusan
foto: revista22.ro

7 decembrie 2010

Mă întreb cum aş scrie acest articol dacă n-aş fi eu în cauză, dacă n-aş fi trăit perioada despre care va fi vorba ca un actor al ei. Ca un actor care şi-a petrecut clipele, orele, săptămânile şi anii luându-şi rolul atât de în serios încât, pe nesimţite, acesta i-a confiscat zilele, nopţile, duminicile şi concediile, cu viaţă cu tot. O viaţă pentru alţii, care, treptat, i-a anulat viaţa profesională, l-a despărţit de rude şi prieteni, l-a claustrat în acţiune.

Când am pornit, o mână de oameni, Alianţa Civică nu aveam nicio idee despre ce va urma şi despre cât va dura. Ştiam că suntem în faţa unui mamut inform şi nedefinit, ale cărui limite nu le intuiam şi a cărui forţă ne tăia respiraţia. Ştiam doar că a furat o revoluţie, că s-a întins peste ţară cu gândul de a nu ceda nicio poziţie, că a mimat formele democratice de ochii străinătăţii, dar că sub mănuşa diplomatică poartă un „box“ de fier cu care poate lovi oricând pe neaşteptate.

Avea de partea sa poliţia, armata, serviciile secrete, justiţia, radioul şi televiziunea de stat (altele nu existau), averea uriaşă a ţării şi a partidului, pe care se jura că nu o va vinde străinilor, dar care era dată încet, dar sigur pe mâna propriilor aderenţi. Avea majoritatea ziarelor.

Avea peste o sută de partide satelite inventate peste noapte în apartamente de bloc. Avea un mecanism parlamentar care sufoca opoziţia. Avea, deocamdată, masele, pe care gustul libertăţii şi promisiunile electorale făţarnice le zăpăciseră până într-acolo încât, în mai 1990, dăduseră lui Ion Iliescu 85% din voturi, iar FSN-ului 66%.

Deşi avea de partea sa masele, FSN nu dispunea de o societate civilă structurată. Cuvântul „împreun㓠desemna mai degrabă o populaţie dezorientată decât un liant social consistent. Cele trei mineriade rostogolite peste Capitală au semănat spaimă şi incertitudine.

După zdrobirea opoziţiei, reale şi închipuite, din 14-15 iunie, „Marşul în alb“ din 13 iulie 1990, care relansa energiile Pieţei Universităţii, a însemnat şi o retrezire a speranţei. Din Piaţa Operei, trecând prin Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană pentru a se întoarce pe Calea Victoriei, 250.000 de oameni îmbrăcaţi în alb şi purtând în mână câte o floare au defilat în tăcere, aplaudaţi pentru prima dată deschis din balcoanele blocurilor bucureştene.

Pentru moment, Bucureştiul era o redută unită, o societate deschisă spre democraţie. Solidaritatea era „superlativul libertăţii“, cum fusese definită din balconul Universităţii. A dispărut şi frica, iar fiecare vedea în cel de lângă el un aliat.

 

În chinurile luptei de clasă

Aşa a apărut după mai puţin de patru luni Alianţa Civică. Discuţiile s-au purtat întâi în redacţia României libere, iar mai la urmă, într-o casă particulară de lângă Grădina Icoanei. În acelaşi timp, s-a luat legătura cu Grupul pentru Dialog Social, Grupul Independent pentru Democraţie, cu revoluţionarii timişoreni, cu asociaţii din Iaşi şi Tg. Mureş, cu muncitorii din Braşov şi chiar cu minerii din Valea Jiului.

Din sutele, dacă nu miile, de ziare apărute imediat după revoluţie, doar 22, Româ­nia liberă, Baricada, Expres, Tinerama şi alte câteva susţineau noua formaţiune „civică şi politică“, pe care justiţia aservită se încăpăţâna să nu o înscrie, cerându-i să se declare apolitică. Controversa a durat câteva săptămâni, în statut a apărut sintagma: „civică şi apartidic㓠(pentru că, într-adevăr, nu era vorba de un partid), iar la 8 noiembrie, într-un hol al Hotelului Bucureşti, a avut loc conferinţa de presă care anunţa constituirea.

Concomitent, pe pagina întâi a României libere a apărut Declaraţia de principii care anunţa naşterea noii formaţiuni, însoţită de 216 semnături de intelectuali, artişti, ingineri şi muncitori care se constituiau în membri fondatori. Oricine se putea alătura, decupând din ziar un cupon de înscriere pentru a-l trimite pe adresa din strada Eremia Grigorescu.

Într-o săptămână s-au primit peste 100.000 de înscrieri. Pentru tinerii de azi, trebuie spus că în acel timp nu exista e-mail-ul, sms-ul, telefonul mobil, iar faxul abia fusese inventat. Comunicarea se făcea printr-un singur telefon sau prin telefoanele, ascultate, de acasă. Dar asta este o altă poveste…

Deviza noii formaţiuni, „Nu putem reuşi decât împreună“, sugera prin această dublă negaţie o afirmaţie: imperativul solidarităţii.

Lovitura a fost primită de FSN şi de ziarele lui cu o ostilitate care amintea vremurile cele mai rele ale luptei de clasă. Pentru intimidare, Alianţa era etichetată drept fascistă, iar purtătorul de cuvânt al Guvernului Roman, pe nume Bogdan Baltazar (înţeleptul consultant financiar de azi), nu scăpa un prilej să nu-i veştejească la TVR „Liber㓠pe „arhanghelii străzii“ (aluzie la „legionarismul“ lor), fără ca Alianţei să i se permită vreun drept la replică.

Ziua de 15 noiembrie a marcat totuşi un triumf absolut, un miting care aniversa trei ani de la mişcările de la Braşov reuşind să mobilizeze în Bucureşti o jumătate de milion de participanţi, precum şi alte zeci şi sute de mii în marile oraşe din provincie. De astă dată, Televiziunea „Liber㓠a trebuit să fie într-adevăr echidistantă, transmiţând marea tălăzuitoare de manifestanţi, din simplul motiv că Bucureştiul era monitorizat în acele zile de o delegaţie a Consiliului Europei.

În schimb, atacurile s-au reluat cu aceeaşi virulenţă stalinistă după sărbătorirea, la Ateneul Român, a 72 de ani de la Marea Unire (la Alba Iulia, acelaşi eveniment a fost pângărit de huiduielile la comandă adresate, în timp ce vorbeau, lui Corneliu Coposu şi altor membri ai opoziţiei).

Hărţuirea Alianţei Civice atingea cote inimaginabile. Primul ministru i-a refuzat un sediu, indicând secretariatului său „să nu li se dea nici măcar un chioşc de îngheţată!“. Unii membri ai Alianţei erau ameninţaţi cu darea afară din serviciu. Cancelariile occidentale erau intoxicate cu ştiri potrivit cărora Alianţa Civică ar fi extremistă.

Convenţia de constituire publică a Alianţei a avut loc în zilele de 14 şi 15 decembrie. Încă înainte de a se şti ce va fi, presa fesenistă a explodat de indignare. O colegă cercetătoare a găsit zilele trecute, în colecţiile Bibliotecii Universitare, câteva mostre de stalinism tip 1990, care ar trebui, măcar azi, să facă să le crape obrazul de ruşine autorilor.

Pe pagina I a Adevărului a apărut o scrisoare primită de la „un grup de patrioţi“ în care se vorbea, pe puncte, despre o lovitură de stat plănuită de Alianţă! În numărul următor, relatarea primei zile a lucrărilor abunda în incriminări şi imprecaţii penibile. În ce îl priveşte pe Silviu Brucan, se străduia cel puţin să pară mai teoretizant, vorbind de „opoziţia celor ce protestează cu orice preţ“.

Dar influenţa acestuia, de strateg al FSN-ului, poate fi dedusă din următoarea întâmplare: în a doua zi a Convenţiei AC, în subsolul Ateneului Român a apărut ambasadorul Statelor Unite, Alan Green jr., care ne-a înmânat un mesaj al Departamentului de Stat recomandând Alianţei să îşi rezolve diferendele politice la masa tratativelor cu guvernul, şi nu în stradă.

 

„Bucureşti, ajută-ne / Să scăpăm de FSN!“

Totuşi, în ciuda faptului că unii membri ai noului Comitet AC au încercat un dialog (al surzilor) cu Iliescu, şicanele au continuat. În 16 decembrie avea loc la Timişoara un miting aniversând un an de la revoluţie. Pe o ploaie mocănească, zece mii de manifestanţi disperaţi scandau: „Bucureşti, ajută-ne / Să scăpăm de FSN!“.

Ana Blandiana i-a încurajat vorbindu-le despre sensurile perene ale adevăratei revoluţii şi, în timp ce vorbea, Lucia Hossu-Longin, care venise, de fapt, să filmeze un spectacol de poezie din sală, a întors aparatul şi a transmis în direct imaginea din balconul Operei, la TVR.

Scandalul a fost imens şi viitoarea realizatoare a Memorialului Durerii a fost a doua zi injuriată şi sancţionată în plenul parlamentului fesenist. Câteva zile mai târziu, la 21 decembrie, după un miting aniversar organizat tot de Alianţă, în Piaţa Universităţii, coroanele depuse de Ion Iliescu au fost vandalizate. Nu se ştie cine a făcut-o, dar televiziunea a acuzat în termeni violenţi tot Alianţa!

După ce recapitulezi asemenea episoade, de neconceput într-o democraţie, stai şi te întrebi ce urmărea prin ele o putere atât de sigură pe avantajele ei materiale nelimitate. Evident că ura iraţională pe care o revărsa asupra bieţilor oponenţi (pe care nu-i considera nici măcar adversari politici, ci bandiţi, trădători, spioni şi fascişti) trăda o teamă ocultă faţă de legitimitatea, ameninţătoare pentru ea, a ideilor fondatoare ale Alianţei.

În noiembrie 1991, când s-a constituit Convenţia Democratică, la formarea căreia Alianţa pusese umărul, la ale cărei programe lucrase cu specialiştii ei şi în ale cărei campanii electorale urma să se implice prin uriaşele sale mitinguri, furia FSN s-a reluat în forme noi: Alianţa era invitată acum imperativ (dacă vrea să facă politică) să devină partid.

De ce face politică dacă s-a declarat (!) apolitică? Era o ipocrizie, însă, căci acuzaţia nu era motivată de dorinţa de a concura la urne cu personalităţi ale Alianţei, ci de teama faţă de ideile insuflate Convenţiei. Ceea ce astăzi apare ca o banalitate oarecare (integrarea în structurile euroatlantice, reforma economică, lupta contra corupţiei, reforma clasei politice, garantarea proprietăţii, libertatea reală a presei) apărea atunci ca factor disturbator, ca împotrivire la dictatura de tip asiatic ce se pregătea României.

Şi, într-adevăr, peste şase ani, o nouă putere, bazată pe Convenţia Democratică, realiza alternanţa, împiedicând procesul de bielorusificare a ţării. Cu principii declarate de mult de Alianţă, cu un Contract pentru România, cu proiecte de justiţie socială şi morală, de reorganizare administrativă.

 

Alternanţa la putere. Vinovaţi de altruism

Drumul până aici a fost greu. Greu a fost şi pe urmă. Mai ales pentru Alianţa Civică, care gândise totul pentru ajungerea la putere a altora şi nu-şi reţinuse nimic pentru ea. Neavând un sediu al ei, cu un singur telefon instalat, în două camere improvizate, asigurându-şi chiria din cotizaţii şi din copii trase contra cost pe un xerox rablagit, având o conducere neremunerată, care mergea pe jos şi cu tramvaiul, Alianţa Civică a realizat o performanţă ce îi deranja nu numai pe adversari, dar şi pe partenerii de luptă.

Puţini dintre aceştia – şi în primul, şi în primul rând Corneliu Coposu – erau conştienţi de altruismul ei. Pe cei mai mulţi îi agasa tocmai faptul că nu puteau concepe un altruism atât de dezinteresat încât părea suspect. Cine îşi mai părăseşte de bună voie profesiunea, fără să aştepte vreun beneficiu politic?

Cine este nebun să lucreze numai şi numai pentru principii morale, fără să aspire la un loc în vreun consiliu de administraţie, la o sinecură în AGA, ba refuzând chiar posturile de ministru sau de ambasador? Fiecare miting în care Alianţa invita partidele din CDR era considerat de acestea o încercare de transformare în „suprapartid“.

Fiecare îndemn ca grupurile parlamentare CDR să aibă şedinţe comune sau ca parlamentarii să se întâlnească periodic cu alegătorii era considerat o încercare ocultă de a „conduce din umbră“. Odată uitate obligaţiile luate în campania electorală, politicienii nu permiteau nici măcar celor ce giraseră pentru ei să le reamintească promisiunile.

Cu Partidul Alianţei Civice, pe care l-a creat pentru a stimula o reprezentare în parlament şi o întărire a Convenţiei, relaţiile au fost până la urmă deosebit de rele, pentru că, folosind aura Alianţei, partidul a luat-o în cu totul altă direcţie decât promisese la început, bătându-şi de la un timp joc tocmai de cea care îi dăduse viaţă.

În conferinţele săptămânale de presă, preşedintele, secretarii şi purtătorii de cuvânt îşi exersau ironiile asupra Alianţei, repetând – iarăşi şi iarăşi – teoriile FSN c㠖 dacă vrea să facă politic㠖 trebuie să se transforme ea însăşi în partid (făcându-se că uită că partidul acela era tocmai PAC).

Nu altfel s-a purtat cu Alianţa Civică preşedintele pe care l-a sprijinit să ajungă la Cotroceni. Emil Constantinescu s-a afişat cu Alianţa doar când avea nevoie de un sprijin explicit şi urgent, cerut de ochii lumii. În rest, a respins orice sfat, orice sesizare critică, a minimalizat orice observaţie binevoitoare care i se aducea.

Când insistenţele Alianţei şi AFDPR în a-l determina să-şi respecte promisiunile electorale l-au plictisit, nu s-a sfiit să inspire pe un ziarist să scrie un editorial, rămas de pomină, în care se insinua că preşedinta Alianţei vrea să conducă ţara din umbră! După Constantinescu şi cei din staff-ul său, CDR nu fusese decât o coaliţie electorală şi care şi-a pierdut raţiunea de existenţă.

A ajuns până la urmă să numească, în 1997, Alianţa Civic㠄un club al frustraţilor“. Ruptura părea definitivă, dar asta nu l-a făcut pe preşedinte să evite asemenea situaţii, iar în congresul următor (unde era doar unul dintre invitaţi) a ţinut un discurs de două ori mai lung decât raportul preşedintei, plângându-se că intelectualii l-au trădat nesusţinându-i proiectele.

Nu mai vorbesc de faptul că, în memoriile publicate la puţin timp după defecţiunea sa din iulie 2000, fostul preşedinte o acuza pe fosta sa susţinătoare că a procedat moralist, ca o stareţă de mănăstire (uitând probabil c㠖 patru ani mai devreme – tocmai enigmaticul „călugăr Vasile“ îi purtase noroc după disputa televizată cu liber-cugetătorul Ion Iliescu)!

Ultima deziluzie a Alianţei în raport cu partenerii din Convenţie a avut loc în acel trist sfârşit de guvernare din anii 1999-2000. A încercat să-i convingă să înceteze şirul neîntrerupt de ofense şi de agresiuni verbale cu care se tratau unii pe alţii.

Au avut loc numeroase runde de convorbiri la sediul Alianţei, dar încăpăţânarea reciprocă n-a cedat, iar, la alegerile următoare, centrul-dreapta a părăsit aproape total parlamentul, din cauza dezbinării. Ion Iliescu n-a scăpat, din nou, prilejul să vitupereze contra Alianţei, care se străduia să salveze ce se mai putea, asemănând-o cu „acele organizaţii de extremă dreaptă din anii 30“. Finala sa la alegerile prezidenţiale din anul 2000 a arătat că extremismul era altundeva…

 

A fost nevoie de Alianţa Civică?

După atâtea victorii, acceptate ca tot atâ­tea înfrângeri, întrebarea este: în peisajul politic românesc a fost oare nevoie de Alianţa Civică? Au folosit la ceva sacrificiile ei, care s-au ales mai degrabă cu reproşuri şi incriminări decât cu mulţumiri şi recunoştinţă? La ce au folosit ideile ei „înaintemergătoare“ (cum le-a numit un editorialist în România liberă)?

Ce rost au avut şedinţele ei săptămânale de consiliu? Conferinţele trimestriale? Congresele anuale? Zecile de mitinguri pentru „Reformă şi adevăr“, călătoriile în ţară, sprijinirea celor 39 de filiale judeţene, „Dialogurile Alianţei Civice“, ţinute peste tot, atât în aule universitare, cât şi în cămine culturale săteşti?

Ce s-a ales de miile de declaraţii, petiţii, proteste, propuneri, iniţiative? Dar de campaniile electorale din pieţe şi târguri? De sondajele de opinie făcute din om în om? Cine mai ştie de contribuţia ei la întocmirea programelor CDR şi a „Contractului cu România“?

De cărţile editate, de organizarea simpozioanelor despre tehnica electorală, de participarea membrilor ei la comisiile de supraveghere a alegerilor, de campaniile de curăţire a oraşelor, de împărţire a ajutoarelor către copii, bătrâni şi nevoiaşi? De viaţa tumultuoasă a filialelor, în care mii de membri şi voluntari îşi riscaseră situaţia profesională în lupta cu mafiile locale?…

Alianţa Civică a fost totuşi unică în epopeea acestei perioade, pentru că a dovedit că se poate. Edmund Hillary, exploratorul Himalayei, întrebat la vremea sa de ce s-a aventurat spre acest superlativ primejdios care era vârful Everest, a răspuns simplu: „Pentru că el există“.

Alianţa Civică a dovedit că se poate urca oricât de riscant în lumea ideilor, principiilor şi speranţelor, chiar dacă ştii că la un moment dat vei coborî doar în istorie.

* * *

Documente definitorii (selecţie)

- 8 noiembrie 1990 – 3 noiembrie 1996

- Declaraţia de principii

- Carta Alianţei Civice

- Declaraţia de reconciliere naţională

- Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale

- Declaraţia Alianţei Civice cu privire la drepturile şi libertăţile minorităţilor naţionale, lingvistice şi religioase

- Apelul Alianţei Civice către Biserica Ortodoxă

- Apelul Adevărul despre revoluţie

- Codul de deontologie politică

- Propunerile Alianţei Civice pentru perfecţionarea activităţii Convenţiei Democratice

- Propunerile Alianţei Civice referitoare la evaluarea de către CDR a rezervelor de specialişti

- Declaraţia Alianţei Civice împotriva manipulării politice a sentimentului naţional

- Reforma clasei politice şi a administraţiei

 

După 3 noiembrie 1996

- Declaraţie despre starea coaliţiei

- Comunicatul Alianţei Civice cu privire la autosuspendarea din Convenţia Democrată

- Responsabilitatea oamenilor politici, o formă a moralităţii

- Declaraţia de susţinere a Legii accesului la dosarele fostei Securităţi

- Apel către clasa politică

- La aniversarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului

- Poziţia Alianţei Civice cu privire la implicarea armatei în evenimentele din decembrie 1989

- Declaraţia referitoare la integrarea euro-atlantică a României

- Scrisoare deschisă a Alianţei Civice către Convenţia Democrată

- Declaraţie-apel pentru aflarea adevărului despre mineriade

articol preluat de pe revista22.ro

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990)

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș s-a concretizat în confruntările grave care au avut loc între 19 martie și 21 martie 1990 la Târgu Mureș, în urma cărora cinci oameni și-au pierdut viața, sute de oameni au fost brutalizați și răniți, iar conviețuirea interetnică în Târgu Mureș a fost alterată considerabil pentru o perioadă de timp.

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie - 21 martie 1990) - foto preluat de pe www.libertatea.ro

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990) – foto preluat de pe www.libertatea.ro

 

Desfășurare

În 20 ianuarie 1990 este dat publicității următorul comunicat. “În 18 ianuarie reprezentanții birourilor executive județean și municipal al FSN, al Inspectoratului Școlar Județean, precum și conducerile Liceului «Alexandru Papiu Ilarian» și a Liceului “Bolyai Farkas” au dezbătut posibilitățile satisfacerii propunerilor unor elevi și părinți. S-a ajuns la următoarea hotărâre. Începând cu data de 1 septembrie 1990, Liceul “Alexandru Papiu Ilarian” va funcționa cu limba de predare română, iar Liceul “Bolyai Farkas” cu limba de predare maghiară”.

În 21 ianuarie se semnalează primele proteste ale elevilor români de la liceul “Bolyai Farkas” și a părinților acestora împotriva separării stricte pe naționalități a celor două licee. Câteva zile mai târziu a urmat protestul cadrelor didactice, secția română de la același liceu. În același timp, elevii și profesorii maghiari solicitau ca această transformare să se facă imediat. În susținerea acestui deziderat, elevii maghiari au intrat în grevă, gestul lor fiind preluat de către studenții maghiari de la Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș.

La data de 10 februarie 1990 la Târgu Mureș aproape 100.000 de etnici maghiari au participat la un marș al tăcerii, ținând în mână o carte și o lumânare. Participanții cereau reînființarea Universității Bolyai din Cluj, reorganizarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară, dreptul de a folosi liber limba maghiară, un minister al naționalităților etc.

Demonstration for Hungarian education - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Demonstration for Hungarian education – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În data de 15 martie 1990 în localitățile cu o populație semnificativă maghiară are loc sărbătoarea de comemorare a luptei de libertate, a 142-a aniversare a revoluției maghiare antihabsburgice de la 1848. La aceste manifestări și-au anunțat prezența și oficialități din partea statului maghiar, existând și solicitări din partea autorităților maghiare ca la manifestările comemorative să participe ambasadorul ungar la București.

Potrivit autorităților din România la aceste evenimente aniversare, în mai multe localități din Ardeal, printre care Satu Mare și Târgu Mureș, cetățeni din Ungaria și cetățeni de etnie maghiară din România „au arborat, ostentativ, însemne și drapele ungare, au înlocuit inscripții în limba română și au instigat populația românească prin lozinci și cântece provocatoare

 

16, 17, 18 martie-repetiția

Pe 16 martie 1990, la Farmacia nr. 28 din cartierul Tudor din Târgu Mureș a avut loc un incident antiromânesc potrivit cotidianelor Cuvântul liber și Adevărul, care preluase o știre a Agenției Rompres, șefa farmaciei, Kormoczy a înlocuit firma în limba română cu cea în limba maghiară, refuzând, de asemenea să-i mai servească pe cetățenii români care au protestat. Seara, Nagy Samuel a intrat într-o coloană de manifestanți români, rănind 14 persoane.

Câteva sute de etnici români din localitate s-au adunat în fața farmaciei și au scandat lozinci antimaghiare. Au trecut la ștergerea inscripției în limba maghiară. Mai târziu au început să-i agreseze pe etnicii maghiari. În acea zi au bătut un grup de reporteri din Ungaria care au încercat să-i filmeze. Poliția a intervenit foarte târziu, iar la sosirea echipajului de poliție, reporterii au fost conduși la Poliție.

 

Martie 19 – primele evenimente sângeroase

În dimineața de 19 martie la orele 8 s-a întrunit Biroul județean al CPUN, pentru o nouă împărțire a atribuțiilor. Înspre ora zece, manifestanții români au solicitat demisia lui Kincses Elod, a lui Tokes Andras, respectiv a lui Kiraly Karoly.

Singurul prezent în Târgu Mureș era atunci Kincses Elod. După prânz sub presiunea mulțimii, dar și a reprezentanților județenei CPUN, Kincses a demisionat. În jur de ora 15, peste 100 de maghiari s-au adunat în fața sediului partidelor din strada Bolyai nr…, unde era sediul mai multor partide politice (PNL, PNȚ, etc.), dar și al UDMR, astăzi Curtea de Apel.

Intenționau să-l reinstaureze pe Kincses. În același timp, transportați cu mai multe autobuze de la Reghin, Hodac, Ibănești, Toaca, etc., românii s-au îndreptat spre Studioul de Radio Târgu Mureș. Era ora 16. Ajungând în dreptul sediului partidelor, s-au luat la bătaie cu ungurii rămași în zonă.

 

Martie 20

În dimineața zilei de 20 martie, cele două tabere au început să se regrupeze, ajungându-se ca în centrul orașului să se desfășoare două mitinguri spontane.

În jurul amiezii erau masați pe de o parte peste 10 mii de maghiari, inclusiv veniți din Sovata și de pe Valea Nirajului, din Acățari, Miercurea Nirajului, Eremitu ce ocupau partea de la Consiliul județean până la statuia lui Avram Iancu.

Pe cealaltă parte, 4000 de români, inclusiv veniți(aduși) din Reghin și de pe Valea Gurghiului, din Ibănești, Hodac, Toaca ce ocupau partea de la Consiliul județean spre Catedrala mică.

În jurul orelor 14, Prefectura și Primăria au fost ocupate de UDMR și maghiari. Între timp, autobasculanta condusă de Marin Preda a capotat pe treptele Catedralei mici. Șoferul a fost lovit cu pietre și a pierdut controlul mașinii, retezând un stâlp de înaltă tensiune care i-a accidentat mortal pe Teodor Rusu, respectiv Kiss Zoltan, din comuna Gheorghe Doja.

În comuna Ernei, mai multe autobuze cu români de pe Valea Mureșului și a Gurghiului au fost oprite, incendiate, iar pasagerii molestați.

Destroyed buses - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Destroyed buses – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La scurt timp o masă de cetățeni de etnie maghiară din valea Nirajului și Sovata, veniți prin Eremitu, în jurul orei 20, coborând pe strada Bradului din Tîrgu Mures cu ajutorul a 3 camioane care au parcat in piața Bolyai și înarmați de asemenea cu bâte, topoare, cuțite și alte obiecte contondente, în grup organizat, au incendiat autobuzele celor din Reghin, Hodac și Ibănești.

Grupul maghiar a reușit să incendieze toate autobuzele cu care veniseră noii combatanți și să-i agreseze pe săteni. În aceste momente tensionate Mihăilă Cofariu a fost agresat. Unul din agresorii acestuia a fost cetățeanul român de etnie maghiară Barabás Ernő. Aceste momente au fost surprinse de aparatele de filmare ale cameramanilor prezenți în hotelul Grand, în fața căruia s-au desfășurat evenimentele.

Acesta a fost momentul în care Ernö Barabás l-a lovit cu piciorul pe Mihăilă Cofar, care era căzut la pământ - foto preluat de pe www.libertatea.ro

Acesta a fost momentul în care Ernö Barabás l-a lovit cu piciorul pe Mihăilă Cofar, care era căzut la pământ – foto preluat de pe www.libertatea.ro

În ziua următoare situația tensionată a continuat, fiind ridicate baraje pe ruta Târgu Mureș – Reghin, în localitățile Dumbrăvioara, Ernei și Sângeorgiu de Mureș cu scopul de a împiedica venirea spre Târgu Mureș a populației de etnie română. Alte baraje au mai fost instalate în municipiul Târgu Mureș și de asemenea pe ruta Târgu Mureș – Sovata, Râciu – Târgu Mureș și Band – Târgu Mureș.

În centrul Târgu Mureșului, ceea ce doar se prefigura nu a mai putut fi stopat. Cordonul de milițieni neînarmați nu i-au putut opri pe români și maghiari să se încaiere. Conflictul ce începea să semene cu un masacru general a izbucnit în jurul orei 16-17. S-au folosit drept arsenal de luptă sticle incendiare(coctailuri Molotov), bâte, furci, bile metalice, topoare, sulițe cu vârf metalic, săbii Ninja.

Bilanțul răniților proporțional cu paritatea români-unguri: peste 120 în tabăra românească, spre 35 în cea maghiară

În jurul orei 18, primele tancuri ale Diviziei 6 Tancuri și-au făcut apariția în zonă. Aprobarea de intervenție pentru aplanarea conflictului a fost dată târziu, iar încăierarea generală și scenele de coșmar erau deja consumate. Au fost așezate două rânduri de tancuri, sub comanda col. Ștefan Damian, între cele două părți combatante.

Prezența Armatei nu a calmat spiritele, dar violența atacurilor în valuri a scăzut în intensitate. În jurul orelor 22-23, grupurile au început să se împrăștie. Conflictul se încheiase. S-a dat ordin să fie blocate toate intrările în oraș, să fie legitimate toate persoanele, oprite și verificate mașinile care încercau să intre și să iasă din oraș. Situația era sub aparent control.

Romanian troops on the streets of Târgu Mureș - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romanian troops on the streets of Târgu Mureș – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Ecou în mass-media

Revenind la Mihăilă Cofariu presa națională și internațională a prezentat în primă fază un caz din centrul Transilvaniei unde agresorii români au bătut mai mulți cetățeni maghiari printre care și un cetățean de etnie maghiară îmbrăcat într-un pulover verde. Imaginile șocante prezentate atunci îl aveau în prim plan pe cel îmbrăcat în verde și menționau ura cetățenilor români față de tot ce are legătură cu ungarii inclusiv culoarea verde prezentă pe steagul Ungariei.

Imaginile filmate de un cameraman irlandez au fost redate și comentate până în momentul în care a fost dezvăluită identitatea celui bătut chiar și atunci când era căzut la pământ și nu mai mișca: un român din Ibănești. Ulterior, analizând filmele prezentate agresorul a fost identificat în persoana lui Barabás Ernő. La scurt timp după evenimentele din 20 martie acesta a părăsit România, fugind în Ungaria.

 

Mai multe adevăruri

Singurul adevăr de necontestat până în acest moment al acestor evenimente e că doi oameni au fost nenorociți: în 19 martie Suto Andras este rănit și își pierde un ochi, iar pe 20 martie Mihăilă Cofaru este bătut până aproape de moarte.

Rezultatul acestor confruntări poate fi descris astfel în date: 5 morți – 2 români și 3 maghiari, 278 de răniți. O biserică ortodoxă incendiată, iar sediul local al partidului UDMR vandalizat.

Rezultatul oficial al anchetei este următorul: 30 de persoane au fost trimise în judecată, iar alte 21 au fost arestate, în cursul urmăririi penale – 12 romi, 8 maghiari și un român. Tribunalul a pronunțat sentințe de penalizare pentru mai multe persoane: unguri (1) și romi (7). Procurorul Liviu Moica, cel care s-a ocupat de acest caz a declarat câțiva ani mai târziu:

Am audiat o grămadă de victime, martori, dar nu am avut condamnați. 1-2 incendiatori s-au spânzurat, 4-5 au fugit în Ungaria. Dosarele cu omor deosebit de grav au rămas cu AN (autor necunoscut). Faptele nu s-au prescris, dar nu cred ca se va mai face nimic

La 1 septembrie 1992 a fost emisă o sentință de executare a 10 ani de închisoare, pentru Ernő Barabás, cel care l-a agresat pe Mihăilă Cofariu. În februarie 2007 Tribunalul Mureș a emis un mandat de arestare european pe numele lui Ernő Barabás.

Deși autoritățile române l-au condamnat pe Ernő Barabás pentru tentativă de omor și ultraj contra bunelor moravuri, fiind aflată adresa acestuia din Ungaria cu ajutorul Interpol-ului, autoritățile maghiare nu doresc extrădarea acestuia, Kincses Elod, avocatul părții urmărite, afirmând: „După mine, Barabás Ernő nu va fi arestat, fiindcă organele maghiare nu-l vor extrăda”.

 

cititi mai mult despre Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990) si pe en.wikipedia.org

Mineriada din 13-15 iunie 1990

Mineri la Bucuresti (13 – 15 iunie-1990)

foto – Emanuel-Parvu
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Mineriada din 13 – 15 iunie 1990

Reprezinta evenimentele care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990 în București, când forțele de ordine, susținute de mineri, au intervenit în forță împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. A fost considerată cea mai sângeroasă, cea mai brutală ca stil și anvergură dintre toate acțiunile minerilor.

Rădăcinile acestor mineriade se găsesc în evenimente mai vechi ale istoriei românilor. De altfel, limba română este singura din lume în care a fost creat acest cuvânt, care mai apoi a fost tradus în toate limbile planetei. Se pare că după revolta minerilor din 1977, Valea Jiului a fost permanent supravegheată și păzită de Securitate, inclusiv prin înlocuirea adevăraților mineri cu securiști.

Ceaușescu însuși avea un plan prin care trupele de Apărarea Patriei să contribuie la înăbușirea Revoluției și le dotase cu bâte și alte obiecte contondente, dar muncitorii din Timișoara, Brașov nu au putut fi convinși să ia parte la un asemenea carnagiu, ci dimpotrivă au manifestat pentru libertate. O lovitură asemănătoare fusese administrată partidelor politice din Opoziție cu prilejul grevei regale în 1947, când sute de studenți membri ai organizațiilor de tineret ale PNȚCD și PNL au fost bătuți în Piața Palatului de muncitori cu bâte aduși cu camioanele de PCR.

 

13 iunie

În dimineața zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: “IMGB face ordine!” și “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!”. Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută.

Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnând o autoutilitară marca TV de culoare albastră, din rezervorul mașinii a fost furată benzina, cu care s-au confecționat cocteiluri Molotov.

Aceleași persoane au rupt pietre din caldarâm pe care le-au folosit drept proiectile. Autobuzele s-au aprins, după eveniment TVR a lansat versiunea oficială că au fost incendiate, a existat o înregistrare a generalului Mihai Chițac în care acesta dădea ordin ca autobuzele să fie aprinse chiar de Poliție. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața.

Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.

În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.

Piaţa Universităţii 1990 - foto Emanuel Pârvu, preluat de pe fotografiromani.ro

Piaţa Universităţii 1990 – foto Emanuel Pârvu, preluat de pe fotografiromani.ro

 

14 iunie

Ajunși în Gara de Nord la ora 4 dimineata, minerii conduși de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI [necesită citare]și a altor servicii secrete și au fost orientați spre punctele nevralgice ale Capitalei. Un grup foarte mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național.

Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților. O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu.

Numeroși profesori au fost bătuți, între ei se numără și profesorii de lingvistică Grigore Brâncuș și Petru Creția, acesta fiind agresat de indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au descoperit valută falsă și arme și de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.

Liderul studenților Marian Munteanu a fost bătut și aruncat apoi în fântâna de la Universitate. Alți lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea română, autointitulată liberă. În câteva ore Bucureștiul era complet pacificat și haosul a coborât pe străzile unde puterea era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI. Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine fistichii au fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.

 

15 iunie

La orele prânzului minerii au fost urcați în autobuze și transportați la complexul expozițional Romexpo, unde șeful statutului, președintele ales recent Ion Iliescu le-a mulțumit pentru acțiunea lor vitejească prin care au salvat democrația din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduși la trenurile care îi așteptau în Gara de Nord, și transportați în Valea Jiului.

Piaţa Universităţii 1990 - foto Emanuel Pârvu, preluat de pe fotografiromani.ro

Piaţa Universităţii 1990 – foto Emanuel Pârvu, preluat de pe fotografiromani.ro

 

Victime

Numărul victimelor este controversat. Oficial, conform evidenței de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniților este de 746 iar numărul morților este de șase: patru morți prin împușcare, un decedat în urma unui infarct și o persoană înjunghiată. Viorel Ene, președintele „Asociației Victimelor Mineriadelor”, a declarat că „Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domnești și Străulești. Cu toate că am afirmat tot timpul că cifra reală a morților este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis până în prezent și nu a existat nicio poziție oficială împotrivă”.

 

Efecte

În plan intern mineriada din iunie 1990 a reprezentat o perioadă de lipsă a libertății presei prin prezentarea unilaterală la unica televiziune din acea vreme(doar din punctul de vedere al puterii FSN ), împiedicarea prin amenințare a apariției ziarului România Liberă. Sediile partidelor de opoziție au fost devastate. Puterea FSN nu a reușit să genereze probe cu care vreuna din persoanele arestate să fie condamnată în justiție.

Acționând ca o forță independentă de stat minerii s-au substituit forțelor de ordine și implicit au subminat statul, iar consecința a fost acțiunea împotriva statului în următoarele trei mineriade (împotriva guvernului Petre Roman în septembrie 1991 și a guvernului Radu Vasile în ianuarie 1999 și februarie 1999). Efectele în plan extern au fost catastrofale, România a fost exclusă de la orice finanțare a organismelor internaționale și a fost întrerupt acordul de asistență cu FMI.

Mii și mii de tineri au plecat din țară. Foarte lent, efectele acestea au fost îndepărtate iar încrederea Occidentului, care părea pierdută definitiv, a fost reclădită și România a devenit membru al NATO și al Uniunii Europene. Cu toate acestea, deși au trecut peste 25 de ani de la evenimente, dosarul mineriadelor e departe de a fi finalizat, deși procurorul militar Dan Voinea, cel care se ocupă și de dosarul revoluției din 1989 a promis că până la 1 ianuarie 2007, data aderării României la UE va fi finalizat și va începe urmărirea penală a vinovaților.

În pofida declarației, Voinea n-a finalizat dosarele mineriadei, motiv pentru care la 20 martie 2009 a fost revocat din funcție, iar în 1 aprilie a fost pensionat.

 

Comentarea evenimentelor de către personalități

Istoricul Andrei Pippidi a comparat 14-15 iunie 1990 cu “Noaptea de cristal” din Germania nazistă, cu acțiunile echipelor de “cămași negre” ale lui Mussolini, în Italia, și cu forțele de pararepresiune ale poliției legionare din 1940, în România.

Andrei Cornea: Alcătuind o „categorie socio-profesională ce aparține mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului al XXI-lea”, minerii au adâncit, în Romania postcomunistă, schismele sociale, delimitările dintre clase, sporind frustrările și ranchiunile.

În alt articol, Andrei Cornea spune că se poate vorbi despre un pogrom simbolic împotriva studenților și intelectualilor de elită, dar și asupra țiganilor, molestați și ei de mineri.

Adrian Năstase, numit ministrul Afacerilor de Externe la două săptămâni de la mineriadă, a afirmat că „a trebuit să lucrez mult pentru repararea imaginii României în străinătate”. În legătură cu rolul lui Ion Iliescu în mineriada din 90, Adrian Năstase a spus că această „temă este profund politică” și că „a fost politizată de-a lungul timpului” și a adăugat că dosarul mineriadei a fost “reactivat” în perioada în care Emil Constantinescu era președinte, în anul 1998.

Ion Iliescu vorbind despre scenele „de anarhie și dezordine“ care au dus la atacul minerilor, după ce la vremea respectiva a denumit „o rebeliune legionară“, ulterior a reformulat „ne amintește de rebeliunea legionară [...] și a fost percepția multor altora din generația mea…”.

Piaţa Universităţii 1990 - foto Emanuel Pârvu, preluat de pe fotografiromani.ro

Piaţa Universităţii 1990 – foto Emanuel Pârvu, preluat de pe fotografiromani.ro

 

Declaraţia grupului parlamentar
al P.N.Ţ.-c.d.

Grupul parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc-creştin şi democrat, profund impresionat de evenimentele dramatice care au avut loc în Capitală în zilele de 13, 14 şi 15 iunie, condamnă cu hotărîre devastările şi actele de violenţă soldate cu sute de răniţi şi numeroase victime omeneşti şi îşi exprimă deplina compasiune faţă de familiile îndoliate. P.N.Ţ.-c.d. condamnă violenţa de orice natură ar fi şi indiferent de cine ar fi comisă.

Totodată ţinem să subliniem că P.N.Ţ.-c.d., fiind un partid cu veche tradiţie democratică, înţelege să-şi desfăşoare activitatea în mod legal, exprimîndu-şi opiniile faţă de guvern sau alte formaţiuni politice în mod deschis şi direct prin adunări publice, presă, radio, parlament etc. Ca atare am luat cunoştinţă cu indignare, dintr-un comunicat al guvernului, de calomnia monstruoasă că la sediul partidului nostru ar fi fost găsite de către „mineri” arme şi droguri. Protestăm cu indignare împotriva acestor mistificări şi acestor procedee.

Dezaprobăm cu fermitate violenţele şi devastările care au avut loc la Televiziune, Ministerul de Interne, sediul Poliţiei Municipiului, la Universitate, Institutul de Arhitectură, la sediile Partidului Naţional Ţărănesc-creştin şi democrat, la sediul Partidului Naţional Liberal, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Liga Studenţilor şi a altor formaţiuni politice şi dezaprobăm mai ales recurgerea la mineri prin substituirea lor organelor legale, pentru „restabilirea liniştii”.

De asemenea, protestăm împotriva mulţumirilor care le-au fost aduse public pentru distrugerile, molestările, percheziţiile corporale, violările de domiciliu etc. Menţionăm că au fost invadate cu forţa locuinţele unor fruntaşi politici, ca domnul Corneliu Coposu, precum şi locuinţa domnului Ion Raţiu; acţiuni însoţite de distrugerea şi sustragerea unor bunuri.

În consecinţă, P.N.Ţ.-c.d. a făcut apel la procuratură pentru identificarea făptaşilor, estimarea pagubelor şi aşteaptă ca magistraţii să-şi facă datoria. Propunem în acelaşi timp instituirea unui grup parlamentar pentru supravegherea cercetărilor, compus prin reprezentarea tuturor exponenţilor majorităţii şi opoziţiei, cu reprezentarea corespunzătoare a partidelor şi formaţiunilor lezate.

Partidul nostru a declarat oficial în presă că va face opoziţie constructivă, condiţionată însă de o majoritate constructivă şi de promovarea unor principii democratice atît în Parlament cît şi în toate sectoarele vieţii publice şi sociale şi, în consecinţă, de renunţarea la metodele totalitare.

Ziarul Dreptatea, nr. 109, miercuri, 20 iunie 1990, pagina 1

preluat de pe taranista.wordpress.com

 

cititi si:

- Cristina AndreiIunie 1990: Atentat împotriva Seniorului Coposu;

- Documentar AGERPRES – ROMÂNIA POST-REVOLUŢIE, 1990: Mineriada din 13-15 iunie

- Marius Oprea – Mineriada – Păcatul originar al democrației noastre;

- Iulia MarinFemeia în rochie albastră

 

Balconul Universităţii 1990 - foto - stiri.tvr.ro

Balconul Universităţii 1990 – foto – stiri.tvr.ro

foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Mineriada 13-15 iunie 1990 - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Mineriada 13-15 iunie 1990 – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Mineriada din 13-15 iunie 1990 - foto - stiri.tvr.ro

Mineriada din 13-15 iunie 1990 – foto – stiri.tvr.ro

Mineriada din 13-15 iunie 1990 - foto - stiri.tvr.ro

Mineriada din 13-15 iunie 1990 – foto – stiri.tvr.ro

Mineriada din 13-15 iunie 1990 - foto - stiri.tvr.ro

Mineriada din 13-15 iunie 1990 – foto – stiri.tvr.ro