15 februarie – Ziua internaţională a copilului bolnav de cancer
Acest eveniment anual a fost creat în 2002, de Childhood Cancer International, o rețea globală formată din 183 de organizații de părinți, asociații de supraviețuitori ai cancerului în copilărie, grupuri de sprijin și societăți care abordează problema cancerului, din peste 94 de țări de pe cinci continente.
Această zi are la bază convingerea campaniei Childhood Cancer International (ICCD) că fiecare copil și adolescent cu cancer merită cea mai bună îngrijire medicală și psihosocială posibilă, indiferent de țara de origine, de rasă, statut financiar sau clasa socială.
De asemenea, este fundamentată pe premisa că decesele cauzate de cancer în copilărie sunt evitabile, cu diagnosticare în timp util și precisă, disponibilitate și acces la medicamente esențiale de calitate, precum și tratament și îngrijire adecvate.
Cancerele la copii nu sunt întotdeauna tratate la fel ca cele la adulți.
Oncologia pediatrică este o specialitate medicală axată pe îngrijirea copiilor cu cancer, explică https://www.cancer.gov/.
În fiecare an, peste 400.000 de copii și adolescenți sub 20 de ani sunt diagnosticați cu cancer.
Rata de supraviețuire depinde de regiune, cu 80% supraviețuire în majoritatea țărilor cu venituri mari, dar atât de scăzută cât 20% doar în țările cu venituri mici și medii.
Obiectivul țintă al Inițiativei Globale a OMS pentru Cancerul Infantil este de a elimina toată durerea și suferința copiilor care luptă cu cancerul și de a atinge o rată de supraviețuire de cel puțin 60% pentru toți copiii diagnosticați cu cancer din întreaga lume până în 2030.
Aceasta reprezintă o dublare aproximativă a ratei actuale de vindecare și salvarea a încă un milion de vieți de copii în următorul deceniu, notează https://internationalchildhoodcancerday.org/.
Simbolul Zilei este funda aurie, fiindcă aurul este metalul cel mai prețios, la fel cum și copiii sunt cea mai prețioasă avere a societății.
15 februarie este Ziua internațională a copilului bolnav de cancer – foto preluat de pe basilica.ro
Când vorbim despre cancerul infantil ne referim la mai mult de 12 tipuri majore și peste 100 de subtipuri.
Tumorile cerebrale rămân principala cauză a decesului cauzat de cancer la copii.
Cancerele din copilărie sunt în principal cele ale celulelor albe din sânge (leucemie), creierului, oaselor, sistemului limfatic și tumorilor mușchilor, rinichilor și sistemului nervos.
Vârsta medie pentru cancerul la copil este de șase ani, iar cancerele la copiii foarte mici sunt foarte agresive, potrivit https://comunitateaoncologica.ro.
Cele mai comune tipuri de cancer infantil sunt: leucemia, cancer la creier și sistemul nervos central, limfoame și tumori solide, precum Neuroblastom sau tumoarea Wilms, arată datele Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) publicate pe https://www.who.int/.
Primul Spital Național de Copii pentru Cancer, Boli Grave și Traumă din România, construit de Asociația ‘Dăruiește Viață’ pentru Spitalul ”Marie Curie” din Capitală, cu sprijinul a peste 350.000 de persoane fizice și a peste 8.000 de companii, este funcțional din aprilie 2024.
Secția de oncologie a spitalului, singura din România care asigură o abordare multidisciplinară a copilului cu diagnostic oncologic, a tratat până la finalul anului trecut 171 de pacienți, atât cazuri aflate în tratament/observație, cât și cazuri noi.
În plus, cazurile noi de onco-pediatrie care au beneficiat de noua infrastructură și de condițiile moderne de tratament s-au dublat față de anul precedent, potrivit https://www.daruiesteviata.ro/.
Bătălia de la Singapore (15 februarie 1942) – Locotenentul general Arthur Percival (dreapta), condus de Ichiji Sugita, merge sub un pavilion de armistițiu pentru a negocia capitularea forțelor Commonwealth în Singapore, 15 februarie 1942
Sfântul Apostol Onisim - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest eveniment anual a fost creat în 2002, de Childhood Cancer International, o rețea globală formată din 183 de organizații de părinți, asociații de supraviețuitori ai cancerului în copilărie, grupuri de sprijin și societăți care abordează problema cancerului, din peste 94 de țări de pe cinci continente.
- 15 februarie 1942 – Bătălia de la Singapore s-a încheiat cu capitularea forțelor britanice în fața celor japoneze;
- 15 februarie 2001 – Prima versiune completă a genomului uman a fost publicată în revista Nature;
- 15 februarie 2003 – Protest global împotriva declanșării ofensivei americane din Irak în peste 600 de orașe din întreaga lume;
- 15 februarie 2005 – Site-ul YouTube a fost lansat pe Internet.
- 15 februarie 2013 – Meteoritul de la Celeabinsk
15 februarie590 - Khosrau al II-lea a fost încoronat rege al Persiei.
Împăratul bizantin Heraclius I supune regele sassanid Khosrau al II-lea Imagine de pe o cruce – foto: ro.wikipedia.org
Khosrau al II-lea (Khosrow al II-lea, Chosroes al II-lea sau Xosrov al II-lea în sursele clasice, uneori numit Parvez, „Mereu Victorios” – în limba persană) , a fost al douăzeci și doilea rege persan din dinastia sasanizilor, domnind între anii 590 – 628. El a fost fiul lui Hormizd al IV-lea (579 – 590) și nepotul lui Khosrau I (531 – 579).
15 februarie 706 - A decedat imparatul bizantin Tiberius al III-lea.
Comandatul german Apismar; împăratul Tiberius II – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tiberius II Apismaros (d. 705), cunoscut și sub numele de Tiberius III a fost împărat bizantin între 698 și 705.
Apismaros era un ofițer de neam germanic din armata bizantină.
După ce bizantinii s-au retras din Cartagina (697), Apismaros s-a revoltat, pornind spre Constantinopol.
Gărzile au deschis porțile orașului și l-au proclamat împărat sub numele de Tiberius II.
Împăratului Leonitos II i s-a tăiat nasul și a fost închis într-o mănăstire.
Ca împărat, Tiberius a ignorat Africa, obținânâd mici victorii în Siria (701).
În 704, Iustinian II a evadat din Cherson și s-a aliat cu Tervel, țarul bulgarilor, pentru a recăpăta tronul.
Neîntâmpinând o mare opoziție, Iustinian a intrat în Constantinopol, redevenind împărat.
15 februarie 1113 - Papa Pascal II emite o Bulă papală prin care ordinul devine independent de orice autoritate statala cunoscuta, devenind astfel o structura supra nationala.
Grand Master and senior Knights Hospitaller in the 14th century – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ordinul Ospitalierilor, cunoscut şi ca Ospitalieri, Cavalerii Ospitalieri, Cavalerii Sfântului Ioan şi Ordinul Sfântului Ioan, a fost unul dintre cele mai renumite ordine militare creştine occidentale din timpul Evului Mediu.
În secolul al XVI-lea, Ordinul Ospitalierilor a devenit Ordinul Cavalerilor de Malta. Creat de călugărul benedictin Gerardo de Sasso, ordinul s-a ocupat la început de îngrijirea bolnavilor din zona Ierusalimului.
Odată cu venirea la conducerea ordinului în anul 1120 a lui Raymond de Puy (1083-1160), devine un ordin cu caracter militar ce îşi asumă protejarea pelerinilor sosiţi în Regatul Latin al Ierusalimului.
Totodată, începe să fie cunoscut sub denumirea de „Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim”.
În 1113, Papa Pascal al II-lea emite o bulă papală prin care ordinul devine independent de orice autoritate statală cunoscută, devenind astfel o structură supra naţională.
Asemenea Templierilor, Ioaniţii sunt alungaţi de către musulmani în 1187 din Ierusalim, refugiindu-se în primă instanţă la Accra.
Alungaţi şi de aici în 1291, se retrag provizoriu în Cipru, pentru a ajunge apoi în insula Rhodos.
În 1523 sunt expulzaţi din Rhodos de către sultanul otoman Soliman I, iar 7 ani mai târziu, cu aprobarea Papei Clement al VII-lea, împăratul Carol Quintul le acordă spre stăpânire Insula Malta.
Astfel începe o nouă etapă în istoria Ordinului Ospitalierilor, cunoscuţi după această dată ca Ordinul Cavalerilor de Malta.
15 februarie 1152 - A decedat regele Germaniei, Conrad al III-lea; (n.1093, Bamberg).
Regele Conrad al III-lea (Cunradus rex) într-o miniatură din secolul al XIII-lea – foto: ro.wikipedia.org
Conrad al III-lea al Germaniei a fost primul rege aparținând dinastiei de Hohenstaufen.
El a fost fiul lui Frederic I, duce de Suabia si al soției sale Agnes,una dintre fiicele împăratului Henric al IV-lea.
Conrad nu a fost niciodată încoronat ca împărat și a continuat să se numească doar rege al Germaniei până la moarte.
Pe patul de moarte, el l-ar fi proclamat pe nepotul sau Frederic Barbarossa ca succesor, în defavoarea fiului său (pe atunci, în vârstă de 6 ani),Frederic de Suabia.
Frederic Barbarossa, care îl însoțise pe unchiul său în Cruciada a doua, a fost ales rege la Koln câteva săptămâni mai tarziu, tânărului fiu al lui Conrad rămânându-i doar titlul de duce de Suabia.
15 februarie 1564 - S-a născut Galileo Galilei, fizician și astronom renascentist (d. 1642)
Portrait of Galileo Galilei (1636), by Justus Sustermans – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică.
Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism.
Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei” și „părintele științei moderne”.
Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”
Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii.
Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.
Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului.
După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filozofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615.
A dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova.
Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616, iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă.
După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.
Ferdinand al II-lea (n. 9 iulie 1578, Graz – d. 15 februarie 1637), din Casa de Habsburg, a fost împărat al Imperiului romano-german între 1620-1637.
A fost și arhiduce de Stiria din 1617-1619 și a doua oară in 1620-1637 și rege al Ungariei din 1618-1625, totodată rege al Boemiei. A participat la Războiul de 30 de ani între 1618 și 1648.
15 februarie 1637 - Ferdinand al III-lea a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Ferdinand al III-lea (13 iulie 1608 – 2 aprilie 1657) a fost Împărat al Sfântului Imperiu Roman 15 februarie 1637 – 1657.
Rege al Ungariei, rege al Bohemiei, arhiduce de Austria.
Ferdinand s-a născut la Graz ca cel mai mare fiu al împăratului Ferdinand al II-lea și a primei soții a acestuia, Maria Anna de Bavaria.
Educat de iezuiți el a devenit rege al Ungariei în 1625, rege al Boemiei în 1627 și Arhiduce de Austria în 1621.
În 1627 Ferdinand și-a îmbunătățit autoritatea și a stabilit un precedent juridic important și militar prin emiterea unei Ordonanțe revizuite care a lipsit moșiile din Boemia de dreptul lor de a ridica soldați, rezervând această putere numai pentru monarh.
După ce a fost ales Rege al romanilor în 1636, el i-a succedat tatălui său ca împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1637.
A sperat să poată face pace în curând cu Franța și Suedia dar războiul a durat pentru încă 11 de ani, terminându-se cu Pacea de la Westfalia (Tratatul de la Münster cu Franța, Tratatul de de Osnabrück cu Suedia) în 1648.
15 februarie 1690 - S–a încheiat la Sibiu, tratatul secret dintre Constantin Cantemir, domnul Moldovei şi Sfântul Imperiu Roman.
În tratat se stipula că Moldova va sprijini acţiunile antiotomane ale imperiului condus de Casa de Habsburg.
La 5/15 februarie 1690 a fost încheiat tratatul secret de la Sibiu între Constantin Cantemir, domnul Moldovei și împăratul Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană Lepold I, dinastia Habsburg.
Tratatul cuprindea 5 articole, iar clauzele acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice în Moldova, ajutor reciproc în caz de invazie polonă.
Moldova urma, de asemenea, să sprijine acțiunile antiotomane ale habsburgilor, după ce forțele imperiale vor ajunge la Brăila sau Siret.
În schimbul celor enumărate anterior, Moldova se obliga să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea al tratatului prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare (Antioh) i se va conferi titlul de conte”.
15 februarie 1710 - S-a născut Regele Ludovic al XV-lea al Franţei; (d. 1774).
Louis XV France by Louis-Michel van Loo – foto: ro.wikipedia.org
A urcat pe tronul Franţei, la vârsta de 5 ani sub numele de Louis XV. Regenţă a fost asigurată până în 1723 de către Philippe d’Orleans.
15 februarie 1834 - S-a născut Vasile Alexandrescu-Urechia, istoric, prozator şi dramaturg român; (d. 1901).
15 februarie 1840 - S-a născut Titu Maiorescu, întemeietor al criticii româneşti moderne, fondatorul societatii literare Junimea, membru fondator al Societăţii Academice Române, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al Romaniei.
Titu Liviu Maiorescu – foto: ro.wikipedia.org
Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX.
Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
15 februarie 1850 - S-a născut Ion Andreescu, pictor român ales membru al Academiei Române post-mortem; (d. 1882).
Ion Andreescu, Autoportret, oil on canvas, 93 x 65 cm, Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti – foto: ro.wikipedia.org
Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București) a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948).
15 februarie 1851 - S-a născut Spiru Haret, matematician, sociolog şi om politic liberal, organizatorul învăţământului românesc de după 1864, vicepreşedinte al Academiei Române;(d. 1912).
Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București), matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori.
A fost membru titular al Academiei Române.
15 februarie 1857 - A murit compozitorul rus Mihail Ivanovici Glinka; (n. 1804).
Mihail Ivanovici Glinka (n. 1 iunie 1804 – d. 15 februarie 1857) a fost un compozitor rus. Compozitor genial rus,numit parintele muzicii clasice ruse.
El a pus baza operei nationale ruse si a muzicii simfonice.
A scris prima Opera rusa ,,Ivan Susanin” si ,,Viata pentru Tara” avind un succes desosebit. Compune ,,Romanta“, “Cintaretul sarac“, ,,Albumul de piese pentru pian” este opera fantastica “Ruslan si Ludmila“.
Face cunostinta cu Berlioz. Compune si creeaza creatii simfonice. Uvertura, Camarinskaia, Valsul-fantezie.
Muzica secolului XIX trebuia sa fie una cu caracter predominant național.
Acest lucru l-a înțeles și Mihail Ivanovici Glinka, care a fost adeptul operei cu influențe folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile și istoria poporului rus.
De asemenea, textul utiliza limba rusa.
15 februarie 1861 - S-a născut Charles Edouard Guillaume, fizician elveţian, laureat al Premiului Nobel; (d. 1938).
Charles Édouard Guillaume (n. 15 februarie 1861, Fleurier – d. 13 mai 1938, Sèvres) a fost un fizician elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1920, pentru descoperirea unor anomalii în aliajele de nichel-oțel.
De asemenea, Guillaume a descoperit două aliaje de oțel-nichel, numite de el invar și elinvar.
15 februarie 1864 - A apărut revista România militară, devenită la 8 decembrie 1897, prin decretul regelui Carol I, revista oficială a Marelui Stat Major al Armatei Române.
A fost continuata de REVISTA MILITARA GENERALA (1947–1948),apoi de publicatia CULTURA MILITARA (1948–1958) si de PROBLEME DE ARTA MILITARA (1958–1989).
Din anul 1989 apare cu titlul GANDIREA MILITARA ROMANEASCA; revista de teorie si stiinta militara; sase numere pe an; Bucuresti.
Apare lunar (până la 15 mai 1876), la Bucureşti, “Revista literară şi ştiinţifică”, sub îndrumarea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Dimitrie Brândză.
15 februarie 1896 - S-a născut Ştefan S. Nicolau, medic român, membru al Academiei Române; (d. 1967).
Ștefan S. Nicolau – foto: ro.wikipedia.org
Ștefan S. Nicolau (n. 15 februarie 1896, București), a fost un medic virolog, directorul Institutului de Inframicrobiologie din București.
Membru al Academiei de Științe Medicale din România, al Academiei de Științe din Moscova, al Societății Franceze de Hematologie, al Societății Franceze de Chimioterapie și Serologie, membru titular al Academiei Române (1948), președinte al Secției de Științe Medicale a Academiei Române (1948-1966).
Principalele sale cercetări se referă la originea tisulară a imunității în viroze, septinevrita în viroze neurotrope, neuroinfecții, rikettsioze și pararikettsioze; a fost unul din promotorii concepției despre originea virală a cancerului.
A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului, turbării, febrei aftoase, febrei galbene, hepatitelor virale.
15 februarie 1897 - A murit printul Dimitrie Ghica, fiul primului domn pământean al Ţării Româneşti, Grigore Dimitrie Ghica ; (n. 1816).
Dimitrie Ghica (n. 31 mai 1816 – d. 15 februarie 1897, București) a fost prim-ministru al României din partea Partidului Conservator între 1868 și 1870.
Născut în Familia Ghica, ca fiu al domnitorului din Țara Românească Grigore Dimitrie Ghica
15 februarie 1898 - Nava de razboi americana USS Maine sare in aer in portul Havana.
USS Maine entering Havana Harbor on 25 January 1898, where the ship would explode three weeks later. On the right is the old Morro Castle fortress – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Cuba la acea perioada era scena unor puternice revolte indreptate impotriva stapanirii coloniale spaniole.
Prima insurectie cubaneza, dintre anii 1868 si 1878, se incheiase cu un esec in ciuda sprijinului primit de la americani.
A doua insurectie a inceput in aprilie 1895, fiind inabusita in sange de generalul Valeriano Weyler, supranumit „Macelarul”.
Incidente grave au avut loc la Havana si pentru a proteja cetatenii americani de aici, a fost ancorata in rada portului nava de razboi USS Maine.
Pentru a nu da nastere la incidente, capitanul Charles Sigsbee a interzis echipajului sa coboare pe tarm.
Crew of USS Maine – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Situatia parea sa se calmeze cand, in seara zilei de 15 februarie ,o explozie puternica a zguduit Havana: munitia aflata la bordul lui USS Maine sarise in aer, distrugand complet prova navei americane, care s-a scufundat apoi in scurt timp. 266 de marinari au fost ucisi si ancheta derulata de autoritatile de la Washington a stabilit ca dezastrul fusese provocat de o mina.
Presedintele McKinley a cerut Congresului sa declare razboi Spaniei, razboi din care Statele Unite au iesit victorioase.
Incidentul a fost generat, se pare, de aprinderea spontana a prafului de carbune din sala motoarelor.
Nu au lipsit nici vocile care sa sustina ca amerianii isi aruncasera singuri vasul in aer, pentru a avea motiv de intrare in razboi.
Oricare ar fi fost adevarul, este cert ca distrugerea vasului USS Maine a insemnat pentru Statele Unite un cassus belli perfect …
(15 – 16 februarie 1918) -Lupta de la Rarancea, între o parte dintre soldații Corpului Auxiliar Polonez și alte trupe ale Armatei Austro-Ungare.
Colonelul Józef Haller von Hallenburg (13 August 1873 – 4 June 1960), liderul militar al rebeliunii, în 1918 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Lupta de la Rarancea a fost o luptă care a avut loc în zilele de 15-16 februarie 1918, în apropiere de localitatea Rarancea din Bucovina, între o parte dintre soldații Corpului Auxiliar Polonez și alte trupe ale Armatei Austro-Ungare.
Rezultatul a fost favorabil polonezilor, care sub conducerea lui Józef Haller se revoltaseră împotriva statului austro-ungar, drept consecință a clauzelor Tratatului de la Brest-Litovsk dintre Republica Populară Ucraineană și Puterile Centrale.
Rebeliunea trupelor poloneze s-a soldat cu dezertarea acestora, spargerea frontului austro-ungar și trecerea unei părți a soldaților lui Haller în Rusia, cu scopul de a face joncțiunea cu trupele Corpului I Polonez, aflat pe teritoriul fostului Imperiu Rus.
Pierderile poloneze au fost mari, deoarece numeroși legionari au fost capturați și închiși în lagăre.
Justiția militară a intentat un proces celor socotiți vinovați de rebeliune, proces oprit ulterior pe fondul dezagregării statului austro-ungar.
Militarii transfugi s-au integrat până la urmă Corpului II Polonez, neutralizat ulterior de forțe germane superioare în data de 11 mai 1918 în Bătălia de Kaniów.
Rebeliunea militarilor polonezi a pus punct colaborării militare dintre mișcarea poloneză de independență și Puterile Centrale și a reprezentat din punct de vedere politic, un catalizator pentru eforturile polonezilor de crearea a unei armate naționale proprii, în exil.
Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o grevă a muncitorilor feroviari care a avut loc la Atelierele Grivița din București, la 16 februarie 1933.
Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ.
Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu.
Iosif Sava (n. Iosif Segal, 15 februarie 1933, Iaşi – d. 18 august 1998, Bucureşti) a fost un muzicolog român, realizator de emisiuni radio şi de televiziune, provenit dintr-o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole.
Tatăl său a fost multă vreme violonist la Filarmonica din Iaşi. Bunicul său, care a fost unul din colaboratorii lui Gavriil Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iaşi.
Străbunicul său a fost printre primii absolvenţi ai Conservatorului înfiinţat de Al.I. Cuza.
15 februarie 1941 - România a fost inclusă în grupul ţărilor supuse blocadei britanice.
15 februarie 1942 -Bătălia de la Singapore s-a încheiat cu capitularea forțelor britanice în fața celor japoneze.
Marea Britanie a suferit una dintre cele mai grave înfrângeri militare din istoria sa.
Japonezii au cucerit Singapore după un asediu de o săptămână.
Mai mult de 60.000 de soldaţi britanici, australieni şi indieni, au cazut prizonieri.
Pentru Marea Britanie, aliata SUA si a URSS , este momentul cel mai critic al luptei sale împotriva puterilor Axei.
Bătălia de la Singapore – General-locotenent Arthur Percival, condus de un ofiţer japonez, merge cu steagul de armistiţiu pentru a negocia capitularea forţelor Aliate din Singapore, la 15 februarie 1942. A fost cea mai mare capitulare de trupe conduse de britanici din istorie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Singapore s-a dat pe teatrul de operațiuni din Pacific al celui de al Doilea Război Mondial, când Japonia a invadat fortăreața Aliaților de la Singapore.
Singapore era principala bază militară britanică din Asia de Sud-Est și era poreclit „Gibraltarul Estului”.
Luptele din Singapore au durat din 31 ianuarie până la 15 februarie 1942.
Rezultatul a fost căderea Singaporelui în mâinile japonezilor, și cea mai mare capitulare a unor trupe aflate sub comandă britanică din istorie.
Circa 80.000 de soldați britanici, australieni și indieni au devenit prizonieri de război, alăturându-se celor 50.000 de prizonieri luați de japonezi în campania din Malaya.
Primul Ministru britanic Winston Churchill a spus despre nedemna cădere a Singaporelui în mâinile japonezilor că a fost „cel mai mare dezastru” și „cea mai mare capitulare” din istoria britanică.
15 februarie 1944 - A fost bombardata si distrusa de aviatia aliata manastirea Monte Cassino din Italia. Mănăstirea a fost întemeiată în 529, pe locul unei foste fortărețe romane “Municipium Casinum”, de San Benedetto di Norcia (480-547).
La 15 februarie 1944, Comandamentul Aliat pentru a ordonat bombardarea mănăstirii Monte Cassino. 224 bombardiere aliate au aruncat asupra manastirii 420 de tone de bombe si au distrus manastirea.
Atacul terestru a fost dat a doua zi, pe 16 februarie. Luptele au continuat in luna martie.
15 februarie 1944 - S-a născut Alexandru Bocăneț, regizor și realizator român de televiziune (d. 1977)
Alexandru Bocăneț (n. 15 februarie 1944, București – d. 4 martie 1977, București) a fost un regizor român.
A urmat cursurile IATC, secția regie, absolvent promoția 1968.
Dintre realizările sale la Televiziunea Română se remarcă serialul de divertisment „Profil pe 625 de linii” – cu trio-ul Florian Pittiș, Anda Călugăreanu și Dan Tufaru, emisiunea „Gala Lunilor”- cu Florin Piersic, Carmen Stănescu, Stela Popescu și Orchestra condusă de Sile Dinicu.
15 februarie 1945 - A treia zi de bombardamente aliate nimicitoare asupra orasului german Dresda.
15 februarie 1946 - Demascarea unei retele de spioni rusi in Canada.Prim-ministrul canadian Mackenzie King a anunţat existenţa unei retele de spioni rusi în Canada.
Informaţiile le-a furnizat un functionar de la Ambasada sovietică din Ottawa, Igor Gouzenko.
15 februarie 1949 - Pentru prima oară, problema lichidării marii proprietăţi agricole a apărut pe ordinea de zi a şedinţelor Secretariatului Biroului Politic al C.C. al Partidului Muncitoresc Roman.
15 februarie 1959 - A murit Owen Willans Richardson, fizician britanic, laureat al Premiului Nobel; (n. 1879).
15 februarie 1965 - Frunza de arţar a devenit emblema oficiala pe steagul Canadei.
Drapelul Canadei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Canada, mai ales după primul război mondial, a utilizat din ce în ce mai frecvent diferite variante ale steagului cunoscut sub numele de Canadian Red Ensign, care a funcționat, de facto, ca un steag național al Canadei, împreună cu Union Jack, deși nu a fost niciodată aprobat de Parlamentul țării.
Este cunoscut faptul că Mackenzie King, prim ministrul Canadei pentru o perioadă de 21 ani, servind intermitent mai multe mandate între 1921 și 1948, a dorit să utilizeze steagul Red Ensign ca o formă intermediară de trecere spre un steag național distinctiv, astfel determinând printre canadieni ideea conștiinței naționale și a unui steag național.
Steagul Frunzei de Arțar a fost continuu folosit în mod oficial de la adoptarea sa de către Parlamentul Canadei în 1965.
15 februarie 1965 - A murit Nat King Cole, pianist, interpret de jazz și cantautor american (n. 1919)
Nat King Cole (n. Nathaniel Adams Coles la 17 martie 1919 – d. 15 februarie 1965 ) a fost un pianist, compozitor, interpret de jazz, cântăreț și actor de film american.
Născut în 1919, și-a alcătuit prima formație de jazz în liceu.
Treptat, a devenit unul din cei mai cunoscuți și mai populari cântăreți ai vremii.
A realizat numeroase lucruri în folosul comunității afro-americane din SUA, în acea vreme discriminarea fiind încă acceptată.
A fost primul afro-american (negru) care a avut propriul show la radio și, apoi, propriul show la televiziune Nat King Cole a murit la varsta de 47 de ani in urma unui cancer pulmonar.
În 1990 i-a fost decernat post-mortem un premiu Grammy, pentru intreaga sa cariera şi a fost admis la Hall of Fame Rock and Roll în anul 2000.
15 februarie 1969 - A fost inaugurată linia ferată electrificată Bucureşti – Braşov, prima de acest fel din România.
15 februarie 1971 - Marea Britanie adopta sistemul zecimal, dupa 1200 de ani de functionare a unui sistem dodecimal.
15 februarie 1980 - A fost lansată la apă, la Brăila, prima navă de pescuit oceanic construită în România
15 februarie 1989 -Uniunea Sovietica a anuntat ca ultimii militari sovietici au părăsit Afganistanul, după aproape zece ani de la intervenţia armata în sprijinul guvernului promarxist de la Kabul din decembrie 1979,
15 februarie 1990 - A fost înfiinţată Uniunea Teatrelor din România – UNITER , avându-l ca preşedinte pe actorul Ion Caramitru.
15 februarie 1990 – Pictorul Horia Bernea a fost numit la conducerea noului Muzeu al Ţăranului Român.
15 februarie 1991 - A luat fiinţă “Grupul de la Vişegrad”, organizaţie de cooperare regională reunind Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia.
15 februarie 1999 -Curtea Supremă de Justiţie l-a condamnat pe liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, la 18 ani închisoare, pentru instigarea minerilor care au venit în Bucureşti în septembrie 1991 la subminarea puterii de stat.
10 ianuarie 1997: Miron Cozma, liderului minerilor din Valea Jiului, a fost arestat – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Cozma a fost condamnat la 15 ani inchisoare pentru „instigare in conditiile participatiunii improprii la infractiunea de subminare a puterii de stat”, plus un spor de trei ani de inchisoare pentru gravitatea faptelor comise, precum si sapte ani interzicerea unor drepturi civile.
Mineriada din septembrie 1991 a dus la caderea guvernului Petre Roman.
Curtea l-a condamnat pe Miron Cozma pentru toate infractiunile pentru care a fost trimis initial in judecata. Hotararea CSJ a fost una definitiva, deoarece Miron Cozma a fost condamnat pentru o infractiune contra statului, impotriva careia nu mai poate fi formulata nicio contestatie.
In perioada 16-18 februarie 1999, minerii au incercat sa ajunga la Bucuresti, pentru a protesta impotriva deciziei Curtii Supreme de Justitie de condamnare a lui Miron Cozma la 18 ani de inchisoare pentru mineriada din 1991, fiind opriti, dupa confruntari violente cu fortele de ordine, la Stoenesti, in judetul Valcea.
15 februarie 1999 - A decedat Henry Way Kendall, fizician american, laureat al Premiului Nobel; (n. 1926).
15 februarie 2000 - A inceput procesul de negociere a aderării României la UE.
foto preluat de pe www.agerpres.ro
La 15 februarie 2000 a avut loc, la Bruxelles, Conferinţa Interguvernamentală România-Uniunea Europeană, fiind lansat, în mod oficial, procesul de negociere a aderării României la UE, potrivit www.mae.ro.
Conferinţele ministeriale interguvernamentale pentru negocierile de aderare au avut loc cu şase ţări candidate la aderare: Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria, precizează site-ul https://europa.eu.
15 februarie 2001 – Prima versiune completă a genomului uman a fost publicată în revista Nature.
Reprezentare grafică a cariotipului uman normal – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Genomul uman este genomul speciei homo sapiens, stocat pe 23 de perechi de cromozomi.
Douăzeci și două dintre acestea sunt perechi de cromozomi autozomali, în timp ce cealaltă pereche determină sexul.
Genomul uman haploid ocupă puțin mai mult de 3 miliarde de perechi de bază de ADN.
Human Genome Project (HGP) a produs o secvență de referință a genomului uman eucromatic, utilizată în toată lumea în științele biomedicale.
Genomul uman haploid conține circa 23.000 de gene codificante, mult mai puține decât se aștepta la început.
De fapt, doar aproximativ 1,5% din genom codifică proteine, restul fiind gene ARN necodificante, șiruri de reglare, introni, și ceea ce se numește junk DNA(en)[traduceți].
Mai multe grupe de cercetători au contribuit, pe diferite domenii, la crearea hărții genomului uman.
Directorul celei mai importante grupări, cea a specialiștilor în computere, a fost cercetătorul american de origine română Sorin Istrail.
15 februarie 2002 - O echipă de cercetători americani a clonat prima pisică domestică.
Oamenii de ştiinţă americani de la Departamentul de Medicină Veterinară, Universitatea A & M, Texas,au obtinut prima clonă a unui animal de companie. Pisica, poreclita Copycat, a fost obţinuta dintr-o celulă a mamei sale.
Aceasta pisica s-a adaugt lungii liste de animale care au fost clonate în ultimii ani.
15 februarie 2003 - Protest global împotriva declanșării ofensivei americane din Irak în peste 600 de orașe din întreaga lume.
15 februarie 2005 – Site-ul YouTube a fost lansat pe Internet.
YouTube este un Site Web unde utilizatorii pot încărca și viziona materiale audio-video.
YouTube a fost creat în februarie 2005 de Chad Hurley, Steve Chen și Jawed Karim. Serviciul cu sediul în San Bruno, California, folosește tehnologia Adobe Flash Player (HTML5 din 2012) pentru a expune o gamă largă de clipuri video create chiar de utilizatori, incluzând și fragmente din programe de televiziune sau din filme. YouTube face parte din Web 2.0.
În octombrie 2006 Google a anunțat că a ajuns la o înțelegere să achiziționeze compania pentru 1,65 miliarde $.
1.500 de oameni au fost răniți de cioburile de geamuri sparte sau de obiecte deplasate de unda se șoc.
Acest lucru s-a întâmplat în mod neașteptat, cu doar câteva ore înainte de trecerea așteptată a asteroidului 2012 DA14, asteroidul care urma să teacă cel mai aproape de Terra.
15 februarie 2024 – Grecia a devenit prima țară ortodoxă ce legalizează mariajul între persoane de același sex.
Cuplurile formate dintre persoane de acelaşi sex vor avea, de asemenea, posibilitatea legală de a adopta copii după votul din Parlament de joi, cu 176 la 76 de voturi.
Prim-minstrul Kyriakos Mitsotakis a afirmat că noua lege va „elimina cu curaj o inechitate gravă”.
Însă aceasta a împărţit ţara, cu o rezistenţă aprigă condusă de puternica Biserică Ortodoxă. Susţinătorii săi au organizat un miting de protest la Atena.
Mulţi au afişat bannere, au avut cruci, au citit rugăciuni şi au intonat pasaje din Biblie în Piaţa Syntagma din capitală.
Sfântul Onisim, unul din cei 70 de apostoli, a fost în tinereţea lui sluga lui Filimon, un creştin de neam bun, din orasul Colose, în Frigia.
Vinovat de greşeală faţă de stăpânul său şi temându-se de pedeapsă, Sf. Onisim a fugit la Roma, dar cum era rob fugit de la stăpân, a ajuns în temniţă.
Acolo l-a întâlnit pe Sf. Apostol Pavel, de la care a luat cuvinte de învăţătură luminându-se şi primind botezul.
În temniţă Sf. Onisim i-a slujit Apostolului Pavel ca un fiu.
Acesta îl cunoştea personal pe Filimon şi i-a trimis o carte plină de iubire în care îi cerea să-l ierte pe robul său şi să-l primească ca pe un frate.
Apoi l-a trimis pe Onisim cu scrisoarea aceea la stăpânul său, lipsindu-se de ajutorul de care avea atâta trebuinţă.
După ce a primit scrisoarea, Sf. Filimon nu numai că l-a iertat pe Onisim dar l-a şi trimis înapoi la Roma, la Apostolul Pavel.
După ce Sf. Apostol Pavel s-a mutat la Domnul, Sf. Onisim a rămas lângă apostoli până la sfârşit şi a ajuns să fie sfinţit episcop.
După trecerea la Domnul a apostolilor, Sf. Onisim a propovăduit Evanghelia în multe părţi şi oraşe: în Spania, Carpetania, Colossae şi Patras.
La bătrâneţe Sf. Onisim a ocupat scaunul episcopal la Efes, după Sf. Apostol Timotei.
Când Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (prăznuit în 20 decembrie) era dus sa fie executat la Roma, Episcopul Onisim a mers să se întâlnească cu el şi cu alţi creştini, după mărturia din epistola sa către Efeseni.
În vremea împărăţiei lui Traian (89-117), Sf. Onisim a fost arestat şi adus la judecată în faţa eparhului Tertul.
Acesta l-a ţinut pe sfânt în temniţă timp de 18 zile după care l-a trimis la închisoarea din cetatea Puteoli.
După o vreme, când a vorbit eparhul cu Sf. Onisim, a înţeles că acesta nu s-a lepădat de a sa credinţă creştină şi a hotărât să fie bătut cu pietre şi apoi să i se taie capul cu sabia.
Trupul său a fost luat de o femeie cu viaţă sfântă care l-a pus într-un sicriu de argint, acestea petrecându-se în anul 109.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Maior, care, bătut fiind, s-a săvârşit.
Acest mucenic a trăit pe vremea împăraţilor Maximilian şi Diocleţian şi a fost ostaş în ceata numită a mavrilor.
Dar pe când se afla în cetatea Gazei a fost pârât la ighemonul de acolo că este creştin.
Înfăţişându-se la judecată, şi mărturisind pe Hristos Dumnezeul său, a fost bătut fără de milă şapte zile atât de cumplit, încât treizeci şi şase de ostaşi se schimbau bătându-l.
Iar sângele din trupul său curgea ca un pârâu, încât a înroşit pământul de acolo.
Deci vitejeşte pătimind mucenicul lui Hristos nişte chinuri atât de mari, din ostăşească rânduială de pe pământ, a mers după cuvintele lui David, în rânduiala ostăşească din cer, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea părintelui nostru Eusebiu.
De unde a fost şi din ce părinţi s-a născut acest cuvios, istoria sa nu arată.
Numai aceasta se ştie despre el: că prin sihăstreştile sale osteneli a câştigat cerul ca patrie.
Astfel, mai întâi s-a dus la o mănăstire unde s-a făcut monah.
Apoi s-a suit în vârful unui munte, şi acolo şi-a făcut o mică îngrăditură de pietre, înăuntrul căreia se nevoia fericitul fără acoperământ sau umbrire.
Avea o haină de piele, iar hrana lui era năut şi bob muiat; câte odată mânca şi smochine uscate.
Dar atât de tare s-a nevoit din început până la sfârşit, încât şi după de a ajuns la adânci bătrâneţi şi i-au căzut aproape toţi dinţii, nu şi-a schimbat nici hrana, nici locuinţa, ci vitejeşte suferea suflările vânturilor celor potrivnice, având faţa zbârcită şi carnea trupului uscată, încât nici brâul nu putea sta pe mijlocul lui, ci cădea jos, de vreme ce carnea de sub mijlocul său era topită, ca şi oasele, despre amândouă părţile mijlocului.
Şi fiindcă veneau mulţi la el şi-i tulburau liniştea, s-a dus la o sihăstrie ce era aproape şi făcându-şi o îngrăditură, în unghiul zidului, se nevoia acolo după obişnuita sa nevoinţă.
Se mai spune despre el că toate cele şapte săptămâni ale marelui Post mânca numai cincisprezece smochine uscate, deşi era chinuit de o nespusã boală.
Cu asemenea osteneli a vieţuit peste nouăzeci de ani şi apoi s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Antim din Chios (1869-1960)
Părintele Antim din Chios binecuvântând – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cel între sfinți părintele nostru Antim din Chios (1869-1960) a fost un monah care a trăit în secolul al XX-lea.
A rămas în conștiința Bisericii pentru slujirea sa dedicată la leprozeria din Chios și pentru întemeierea Mănăstirii de maicii Panaghia Voithia (a Maicii Domnului – Ajutătoarea) din insula Chios (Grecia).
Printre ucenicii săi se numără și sfântul cuvios Nichifor Leprosul.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 15 februarie.
Argyrios (ro: Arghir) K. Vagianos s-a născut pe 1 iulie 1869 în insula Chios, în regiunea Sf. Luca Leivadion, din părinţi evlavioşi, Konstantinos (Constantin) şi Argyra (Arghira) Vagianos, într-o familie de ţărani. Argyrios a abandonat de timpuriu şcoala elementară pentru a deveni cizmar.
În 1888, la vârsta de 19 ani, Argyrios a vizitat Mănăstirea Sfinţilor Părinţi întemeiată de Sf. Pahomie din Chios, care fusese sfătuitorul duhovnicesc al Sf. Nectarie.
Primind binecuvântarea cuviosului Pahomie, Argyrios s-a simţit atât de atras de viaţa îngerească a acestuia încât, la întoarcerea acasă, şi-a construit o colibă mică, ca o chilie sihăstrească în care s-a aşezat.
Singurul ‘ajutor’ al lui Argyrios în nevoinţele şi luptele sale duhovniceşti a fost o icoană a Maicii Domnului Ajutătoarea (gr. Panaghia Voithia), care s-a arătat a fi mai apoi făcătoare de minuni. Aceste minuni au început să atragă multă lume la chilia lui.
După o vreme, s-a întors la Mănăstirea Sfinţilor Părinţi, unde a fost tuns în monahism de cuviosul Pahomie, primind numele de Antim. După o vreme petrecută la mănăstire, s-a îmbolnăvit, iar curviosul l-a trimis acasă la părinţi ca să îşi îngrijească sănătatea.
Întors la sihăstria lui, Antim a continuat să trăiască ca un monah, petrecând nopţi la rând în rugăciune, trăind adeseori lungi perioade de timp numai cu pâine şi apă.
În tot acest timp, avea însă şi grijă de părinţii lui bătrâni şi continua să lucreze ca cizmar.
În plus, din ce în ce mai multă lume venea să îl caute în sihăstria lui şi să se închine icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
În anul 1909, a primit schima monahală de la ieromonahul Andronic, urmaşul cuviosului Pahomie.
Fiind îndrăgit de credincioşi, aceştia au cerut să fie hirotonit preot, însă episcopul lui nu a vrut, iniţial, să îl hirotonească, pentru că Antim nu avea educaţia necesară.
În cele din urmă, la stăruinţele naşului lui Antim, episcopul de Smirna l-a hirotonit.
La întoarcerea dintr-un pelerinaj la Muntele Athos, Părintele Antim s-a întors în Chios, unde a fost numit preot capelan la un spital de leproşi căzut în paragină.
Sub călăuzirea lui, spitalul a devenit în curând un adevărat centru spiritual, în acelaşi timp spital şi mănăstire.
Ieromonahul Antim îi îngrijea pe mulţi dintre cei mai grav bolnavi cu propriile sale mâini, şi i-a vindecat pe mulţi în chip minunat.
Unii dintre pacienţii lui au devenit la rândul lor monahi sau monahii.
După Tratatul de la Lausanne din 30 ianuarie 1923 care a dus la schimburi masive de populaţie între Grecia şi Turcia, în Chios au început să vină valuri de refugiaţi greci din Asia Mică.
Printre aceştia se găseau şi multe călugăriţe şi fete sărace.
În această vreme de tulburare, părintelui Antim i s-a arătat, într-o vedenie, Maica Domnului, care i-a cerut să construiască o mănăstire pentru călugăriţele refugiate.
Acesta a întemeiat în Chios o mănăstire care, după ani de zile în care a avut de înfruntat criticile şi opoziţia celor care afirmau că întemeierea unei asemenea comunităţi nu ar fi fost în pas cu vremurile, a devenit, în 1930, Mănăstirea Maicii Domnului Ajutătoarea (Panaghia Voithia).
Comunitatea a crescut rapid, ajungând la optzeci de călugăriţe, şi a devenit cunoscută în întreaga Grecie ca un model de viaţă monahală. Ierom.
Antim slujea ca preot duhovnic pentru monahiile de aici.
Vreme de treizeci de ani, primea zilnic vizita a în jur de şaizeci-şaptezeci de pelerini şi credincioşi.
A săvârşit multe vindecări.
Iar când a ajuns prea bătrân pentru a mai putea munci cu mâinile sale, s-a retras la el în chilie şi s-a rugat să se învrednicească să îşi poată sluji aproapele până la ultima suflare.
Cuviosul Antim a slujit pentru ultima dată Sfânta Liturghie pe 27 ianuarie 1960.
A trecut la Domnul cu pace, la vârsta de nouăzeci şi unu de ani, pe 15 februarie 1960, şi a fost îngropat în biserica, mănăstirii pe care a întemeiat-o.
La mormântul său şi cu mijlocirea Maicii Domnului Ajutătoarea se săvârşesc încă multe minuni.
Cuviosul Antim a fost proslăvit ca sfânt de Patriarhia Ecumenică pe 13 august 1992.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Onisim, din Cei Șaptezeci, este pomenit de Biserică la 15 februarie și 22 noiembrie, iar împreună cu Cei Șaptezeci în 4 ianuarie.
În tinerețea sa, Sfântul Onisim a fost sclav al Sfântului Filimon, un creștin de viță aleasă care locuia în orașul Colose din Frigia.
Temându-se de pedeapsa pentru o ofensă adusă stăpânului său, Onisim fuge la Roma, dar aici este întemnițat fiind un sclav fugit.
În închisoare el vine în contact cu Sfântul Apostol Pavel, și el întemnițat, căruia îi slujește ca un fiu, de la care primește învățătura creștină și apoi este botezat.
Sfântul Pavel îl informează personal pe Filimon scriindu-i o scrisoare plină de dragoste în care îi cere să îl ierte pe sclavul rătăcitor și să îl accepte ca pe un frate.
Sfântul Apostol Pavel îl trimite chiar pe Onisim cu această scrisoare, lipsindu-se astfel de ajutorul lui de care avea atâta trebuință.
Aceste lucruri, relatate de Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel par să se fi întâmplat către sfârșitul primei captivități a Sf. Ap. Pavel la Roma, adică în jurul anului 63.
Sfântul Apostol Pavel împreună cu Sfântul Apostol Onisim – foto preluat de pe www.facebook.com
După ce Sfântul Filimon primește scrisoarea, nu numai că îl iartă pe Onisim, ci chiar îl trimite înapoi la Roma la Apostolul Pavel.
Ulterior, Filimon este hirotonit episcop în orașul Gaza.
Când Sfântul Ignatie Teoforul este arestat ca să fie dus la Roma pentru execuție (anul 107), episcopul Onisim împreună cu un grup de creștini vine să se întâlnească cu el, așa cum Sfântul Ignatie menționează în Epistola către Efeseni scrisă de el însuși.
Mucenicia
În anul 109, în timpul domniei împăratului Traian (89-117), Sfântul Onisim este arestat și adus la judecată în fața eparhului (guvernatorului) Romei, Tertullus.
Eparhul îl ține în temniță pe Sfântul Onisim timp de 18 zile și apoi îl trimite în închisoarea din Puteoli (azi Pozzuoli, lângă Napoli).
După o vreme, eparhul trimite după Sfântul Onisim și, pentru că acesta nu apostazia de la credința în Hristos, decide să fie lapidat (bătut cu pietre) și apoi îi taie capul.
O femeie creștină dintr-o familie aristocratică romană ia trupul sfântului și îl așează într-o raclă din argint.
După tradiția Bisericii din Constantinopol, Onisim ar fi fost episcop de Bizanț între anii 54-68.
Această identificare se acordă cu sinaxarul zilei de 22 noiembrie, care vorbește de mucenicia, în timpul împăratului Nero (37-68), a „Sfinților Apostoli din cei șaptezeci, Filimon, Arhip, Onisim și Apfia, cei ce au fost ucenici ai Apostolului Pavel”.
Cum însă Onisim, fostul sclav al lui Filimon, nu putea fi episcop în anul 54, pentru că nici nu se convertise măcar (el este trimis de Pavel la Filimon în anul 63), este posibil ca tradiția Bisericii să fi cunoscut doi Onisim, unul mort mucenicește în anul 68 (apostol din cei 70 și episcop de Bizanț între anii 54-68), iar altul mort mucenicește în anul 109, fostul sclav al lui Filimon („apostol” din grupul celor care i-au cunoscut pe Apostoli, numiți Părinții apostolici).
Imnografie
Tropar (glasul al 3-lea):
Apostole Sfinte, Onisim, roagă-L pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.
Condac (glasul al 4-lea):
Ca o rază ai ieșit luminând lumii, fericite, luminat fiind cu razele lui Pavel, soarele cel prea strălucitor, care a luminat lumea. Pentru aceasta, toți te cinstim, Onisime.
Icos
Pe tine cel atras la credință de înțeleptul Pavel, trâmbița cea dumnezeiască, și luminat în chip tainic prin cuvântul adevărului și mărturisit pentru lucrarea faptei bune și întărirea credinței, cine ar putea să te mărească cu adevărat după vrednicie? Sau cine ar putea să laude ostenelile tale, prin care ai oprit cu tărie înșelăciunea? Că din robia pământească uns fiind preot întru dumnezeiescul Duh și luând propovăduirea apostolilor, te-ai împărtășit și de cununile lor. Pentru aceasta, toți te cinstim, apostole Onisim.
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 191, 197), nu precizează cum trebuie zugrăvit Sf. Apostol Onisim, amintind doar de faptul că a fost ucenic al Sf. Apostol Pavel și de moartea sa mucenicească.
Sf. Apostol Onisim (†109) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinților apostoli, până la sfârșitul lor. Apoi a fost pus de dânșii episcop pentru bunăvestirea cuvântului, iar după sfârșitul lor, ieșind din Roma, a străbătut multe cetăți și țări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfântul Timotei și după Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.
În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit și cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos și s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat și în ceata celor 70 sfinți apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greșind stăpânului său și temându-se de pedeapsă, a fugit de la dânsul și s-a dus la Roma, unde, aflând pe Sfântul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dânsul sfânta propovăduire și, învățând sfânta credință în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfântul Tihic și îi era lui de trebuință în acea slujbă. Apoi Sfântul Apostol Pavel, trimițând pe Sfântul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dânsul și pe acest Sfânt Onisim, precum scrie la sfârșitul epistolei: „Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor și împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi că să cunoască cele despre voi și să vă spună toate cele de aici”.
Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpânul lui, rugându-l să-l ierte pe Onisim pentru greșeala lui și să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit și ca pe însuși Pavel. Apostolul Pavel numește în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: „Rogu-mă ție, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat și care odată era ție netrebnic, iar acum ne este și mie și ție de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primești ca pe inima mea”. Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate și l-a trimis iarăși la Roma, la Sfântul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: „Am voit ca să-l țin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie”.
Sfântul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinților apostoli, până la sfârșitul lor. Apoi a fost pus de dânșii episcop pentru bunăvestirea cuvântului, iar după sfârșitul lor, ieșind din Roma, a străbătut multe cetăți și țări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfântul Timotei și după Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.
Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfântului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, când l-a întâmpinat Sfântul Onisim pe cale, cu câțiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mâncarea fiarelor. Sfântul Ignatie scrie către efeseni astfel: „În numele lui Dumnezeu am primit pe toți, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiți lui asemenea, căci binecuvântat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta”. Și iarăși, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: „Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului”. De acestea este încredințat că, Sfântul Onisim, după înconjurarea a multe țări și cetăți, fiind bătrân, a rămas în Efes, păscând acolo Biserica lui Dumnezeu câtăva vreme.
După aceea a fost prins de necredincioși și de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăției lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Onisim a răspuns: „Sunt creștin”. Eparhul a zis: „Din ce orânduiala ești?”. Onisim a răspuns: „Am fost oarecând robul unui bărbat, iar acum sunt rob credincios al bunului Stăpân Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Zis-a eparhul: „Care a fost pricina mutării tale la alt stăpân?”. Răspuns-a Onisim: „Cunoștința Adevărului și uriciunea închinării la idoli”. Zis-a eparhul: „Cu cât preț te-ai vândut Stăpânului celui nou?”. Iar Onisim zise: „Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sânge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-ați izbăvit de viața voastră cea deșartă, ce era de la părinți, ci cu cinstitul sânge, ca al unui miel fără de prihană și preacurat al lui Hristos”.
Eparhul l-a întrebat: „Care este viața deșartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!”. Zis-a Onisim: „Deșartă viață este: desfrânarea cea fără de lege, care pentru puțină dulceață trupească gătește veșnicul foc celor pătimași și iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sunt rădăcina a toată asuprirea și vânarea; mândria ce se arată prin înălțarea minții asupra altora; zavistia, care pe Cain și pe alți mulți i-a învățat uciderea de frate; grăirea cea rea și limba cea neînfrânată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în râs; fățărnicia și minciuna, vrăjmășia adevărului și prietenia diavolului, prin care și pe Eva a împiedicat-o cel rău; mânia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului și tatăl uciderii; beția care locuiește cu neînfrânarea și este soră și născătoare celei necurate vorbe, străină de gândul cel bun și fără de chip cu obiceiul și cu cuvântul”. Acestea toate ce s-au zis, sunt viața cea deșartă.
După acestea toate pentru o viață ca aceasta deșartă este izvor și maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrânării, învățătoarea neștiinței de Dumnezeu, orbirea minții, rînduitoarea gândirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului și care se sârguiește să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povățuitoarea morții, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sânge, domnul uriciunii, ce vânează pe cei proști, prin neștiința de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanțurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învață slava deșartă, care și pe cei bătrâni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trâmbitelor jertfelor, care pierde curăția fecioriei, cu fier și cu sabie, amestecând praznicele sale și prin vărsarea sângelui de dobitoace își arată necurățiile sale cele fără de rușine; care golește trupurile bărbaților prin mijlocul cetății și le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvârșește prin ucideri și desfrânări și ca pe o corabie înviforează mințile omenești, prin chipuri idolești. Se jertfește boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfește oile, tot pentru o oaie, ca zeiță. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn și în loc de sănătate face ucidere, aducând la cele neînsuflețite pe cele însuflețite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci și usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire și neștiință să pogoare pe oameni în iad.
Văzând o viață ca aceasta deșartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dânsa ca de o mare ce se învăluiește și am alergat la limanul cel bun și către viața cea legiuită și cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu și spre dragostea aproapelui. Și pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți, și tu, precum și eu, cunoscând adevărul, să lași deșertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul și că umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor și să te mântuiești, venind întru înțelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mâniat pe El, ci se veselește de întoarcerea și de pocăința lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă”. Zis-a Tertil eparhul: „Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemându-te de munci, ci și pe noi voiești să ne aduci la a ta rătăcire?”. Grăit-a sfântul: „Muncile tale nu pot să mă înfricoșeze, chiar dacă ar fi oricât de cumplite, pentru că, mântuindu-mă prin așteptarea bunătăților ce vor să fie și întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea”.
Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfântul Onisim să-l arunce în temnița cea mai întunecată și mai înfricoșătoare, în care fiind duș a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos și în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dânsul credincioși, care îi fericeau pătimirea lui și cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoință. Iar pe cei erau necredincioși, propovăduindu-le sfântul cuvântul lui Dumnezeu, îi povățuia la calea cunoștinței adevărului.
Dar după 18 zile, eparhul, arătându-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate și l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfântul Onisim și acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos și a povățui pe mulți la viața veșnică. Înștiințându-se de aceasta Tertil, iarăși l-a prins și, legat, l-a adus înaintea judecății sale. Dar, întrebându-l și aflându-l neplecat în credință, a poruncit ca, întinzându-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruțare. După aceea, bătându-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărâmat foarte rău fluierele picioarelor și alte oase. Apoi, tăind capul Sfântului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creștină, l-a luat și a pus sfântul său trup în raclă de argint și săvârșea pomenirea mucenicului, câștigându-și ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăție. Pe aceasta, și nouă să ne fie a o câștiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.
Incidentul de la Berna a fost reprezentat de o scurtă ocupare a legației României Populare din Berna, Elveția, de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist. Evenimentul s-a petrecut între 14 – 16 februarie 1955.
Istoric
Atacul a fost plănuit de Oliviu Beldeanu. Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 februarie 1924, în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.
După al doilea război mondial, Beldeanu s-a alăturat mișcării anticomuniste românești. În 1949 a reușit să fugă din țară prin Republica Populară Federativă Iugoslavia, pentru a se reîntoarce după numai câteva luni, după cum se spune, ca agent al UDBA (serviciile iugoslvave de securitate). Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.
În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. În 1951, Beldeanu a ajuns în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.
În 1954, Beldeanu a început să pregătească asaltul asupra legației României: el a călătorit de mai multe ori în Elveția, a făcut rost de armele și sculele de care considera că va avea nevoie și a organizat ședințe de antrenament cu ceilalți membri ai grupului, (Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină).
În dimineața zilei de 15 februarie 1955, grupul s-a deplasat de la Konstanz la Berna, iar doi dintre membrii săi au intrat în apartamentul șoferului legației, unde au găsit-o numai pe soția acestuia. După aceasta, membrii grupului au trecut la cercetarea discretă a documentelor din ambasadă.
Atașatul Miron, secretarul Sandru și “șoferul” Șețu s-au deplasat în după amiaza zilei de 14 februarie 1955 la Zürich pentru a prelua curierul diplomatic, sosit din România cu trenul Arlberg-Express. Acești funcționari ai legației s-au întors la Berna la 15 februarie, oraele 01:30. Șandru, Miron și Șețu au remis curierul diplomatic însărcinatului cu afaceri al RPR, Stoffel.
Zece minute mai târziu, secretarul Șandru s-a reîntors la apartamentul său de la reprezentanța comercială a RPR (din Brunnadernstrasse), însoțit de “șoferul” Șețu, după care acesta a revenit apoi singur la sediul legației (Schlösslistrasse), pe la ora două dimineața. Atunci, “șoferul” Aurel Șețu, (presupus agent al Securității) a fost somat de Stan Codrescu, de santinelă în acel moment împreună cu Ochiu; el nu a răspuns somației.
Apoi, s-a reîntors spre mașina (Buick) parcată în curtea legației, moment în care Codrescu a deschis focul. Nu se știe din ce motive, rănitul a ajuns la spital numai șase ore mai târziu, când nu s-a mai putut face nimic pentru el. A murit la Inselspital din Berna în jurul orei 10. După focurile de armă, o parte din funcționarii legației au reușit să fugă din clădire.
A fost anunțată poliția elvețiană, clădirea legației fiind încercuită, dar nu s-a declanșat nicio intervenție în forță. Grupul atacatorilor a cerut eliberarea din închisoare a mai multor personalități române (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu).
În noaptea de 15-16 februarie, Dumitru Ochiu a părăsit clădirea ambasadei, ducând cu el un număr de documente diplomatice, dar a fost imediat arestat de poliția elvețiană. După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.
Apoi, poliția elvețiană a restituit imediat documentele furate. De aceea s-au născut zvonuri despre conținutul acestora. Agenția de presă “Globe Press” a susținut că Aurel Șețu era de fapt capul legației și un ofițer înalt al Securității și că documentele furate erau mesaje cifrate pentru Moscova. Însă, după cum poliția din Berna a reușit să demonstreze, informațiile acelea au fost născocite de un refugiat cehoslovac.
Motivele acțiunii
În conformitate cu afirmațiile organizatorilor, atacul avea ca scop să atragă atenția autorităților din occident asupra abuzurilor, nedreptății și violării drepturilor omului comise de autoritățile comuniste române, dar și asupra activităților de spionaj ale membrilor ambasadei române din Elveția.
Guvernul român din acele vremuri a acuzat structurile Gărzii de Fier și pe Horia Sima, dar și agențiile de informații ale statelor occidentale pentru punerea la cale, cu complicitatea autorităților elvețiene, a unui complot antiromânesc de factură fascistă.
Unii istorici au sugerat că grupul a acționat într-adevăr în folosul unui serviciu străin de informații, care dorea să găsească documente legate în mod special de programul de parașutare a agenților români sub acoperire în țările din blocul răsăritean.
Urmări
Membrii grupului au fost judecați la Berna și au primit pedepse relativ ușoare: Oliviu Beldeanu, 4 ani de închisoare, (avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957) Stan Codrescu (care a deschis focul asupra asa-zisului șofer Aurel Șețu întrucât acesta nu a vrut să se supună somației sale) și Ion Chirilă au primit 3 ani și 6 luni de închisoare, iar Dumitru Ochiu numai 1 an și patru luni.
În România, au fost organizate proteste publice în mai multe orașe, iar, cu ocazia înmormântării lui Aurel Șețu, s-au ținut întâlniri comemorative.
Regimul comunist român nu a vrut să lase atacul asupra legației din Berna nepedepsit. Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea:
„Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.
Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.
Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior.
Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.
cititi mai mult despre Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955) si pe www.historia.ro
