Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (Alexandru Baltaga 1861-1941)
Sfântul Preot Mucenic Alexandru Baltaga s-a născut în binecuvântata Basarabie, la 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, județul Lăpușna.
El a făcut parte dintr-o familie binecredincioasă care a dat mulți slujitori vrednici acestui ținut.
Tatăl său, preotul Ștefan Baltaga, slujea la biserica Sfântul Nicolae din Lozova, fiind ajutat în slujirea sa de preoteasa Elena, o femeie plină de evlavie și frică de Dumnezeu, care a sădit aceste virtuți de timpuriu și în sufletul fiului ei.
Copilul Alexandru a urmat cursurile școlii parohiale din Lozova, apoi ale Seminarului Teologic din Chișinău. După terminarea studiilor, i s-a încredințat responsabilitatea de pedagog al Școlii Spirituale de băieți din Chișinău.
S-a căsătorit cu Elena Bivol, și ea fiică de preot, alături de care a înfiat și a crescut doi copii, pe Vsevolod și Margareta.
La scurt timp, în anul 1886, a fost hirotonit pe seama bisericii Sfântul Ierarh Nicolae din Călărași-Sat, în județul Lăpușna, unde a slujit ca preot până la sfârșitul vieții.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfântul Alexandru a dat dovadă de o mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată și tact deosebit de păstor duhovnicesc.
Pentru calitățile sale, a primit o serie de responsabilități administrative în cadrul Arhiepiscopiei Chișinăului.
Totodată s-a ostenit să cultive în inimile tinerilor dragostea de Dumnezeu și de Biserică.
Pentru o mai bună propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu în limba română, pe înțelesul poporului, între anii 1906 și 1917, alături de Arhimandritul Gurie Grosu, viitorul mitropolit al Basarabiei, și de Preotul Constantin Popovici, cu multe strădanii, a redeschis Tipografia Eparhială, iar, începând cu anul 1908, a tipărit revista „Luminătorul”, buletinul eparhial al Arhiepiscopiei Chișinăului.
foto preluat de pe ziarullumina.ro
În anul 1918, a fost ales reprezentant al preoțimii basarabene în Sfatul Țării și, în 27 martie 1918, a votat pentru Unirea Basarabiei cu România.
Sfântul Alexandru a intensificat propovăduirea Evangheliei lui Hristos în rândul credincioșilor, a organizat pelerinaje și procesiuni cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kazan, aducând icoana la biserica din Călărași, în care slujea, spre ocrotirea și alinarea credincioșilor.
Astfel, până în 1940, Basarabia a fost ferită de prigonirea credinței, care avea loc în Rusia vecină, unde, începând cu Revoluția Bolșevică din 1917, mulțime de ierarhi, preoți, călugări și credincioși au mărturisit pe Hristos, primind moarte mucenicească.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941)- foto preluat de pe ziarullumina.ro
Văzând pericolul dictaturii atee, Sfântul a hotărât să îşi salveze soţia şi copiii, trimiţându-i dincolo de Prut, în inima ţării mame-România, iar el a rămas în parohie, stând alături de credincioșii săi și îmbărbătându-i, pentru a face față prigoanei care tocmai începea în Basarabia.
Atunci, Sfântul Alexandru s-a arătat stâlp al credinței, mărturisind că nu-și va lăsa turma să fie înghițită de „lupii roșii”, adică de comuniștii fără de Dumnezeu.
În acele vremuri de grea încercare, Sfântul a aflat singura scăpare la Dumnezeu, și mai cu seamă la Maica Domnului, față de care avea mare evlavie și căreia i-a cerut necontenit mijlocirea.
În ziua de 31 august 1940, necredincioșii au venit să îl aresteze chiar în timpul Sfintei Liturghii. Sfântul i-a rugat stăruitor să îl lase să termine Dumnezeiasca Liturghie, urmând ca apoi să se supună.
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (1861-1941) – foto preluat de pe doxologia.ro
A fost arestat și dus la Chișinău, fiind învinuit că a fost ostil Rusiei Sovietice și a militat pentru unirea cu țara mamă, România.
Atunci fericitul Alexandru, bărbat ales, neclintit în credință, nu s-a lăsat tulburat de lucrarea celor potrivnici, ci a stat drept înaintea acestora, mărturisind că tot ce a făcut, a făcut spre binele credincioșilor, care aveau nevoie să fie împreună cu frații lor de un neam și de o credință, să aibă dreptul să se roage și să învețe în limba lor maternă și să fie păziți de pericolul ateismului.
Auzind acestea, necredincioșii l-au torturat și, în batjocură, i-au zis:
„Arată-ne pe Dumnezeul tău!”.
Iar Sfântul, insuflat de Duhul Sfânt, a oferit răspunsul cel înțelept, zicând:
„Atunci când voi îmi arătați mintea voastră, atunci vi-L arăt și eu pe Dumnezeul meu!”.
Atunci, pentru că bătrânul mărturisitor nu apucase să fie condamnat, a fost deportat în regim de urgență la închisoarea din orașul Kazan, în actuala Republică Tatarstan din Federația Rusă.
Pe calea spre exil, mucenicul lui Hristos a fost supus multor chinuri.
El a suportat ocara, a fost bătut, dezbrăcat de haine, tras de barbă, în condiții greu de îndurat, dar pe toate le-a răbdat, rugându-se lui Dumnezeu să îl întărească în suferințe.
Din cauza torturilor la care a fost supus, și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la vârsta de 80 de ani, în închisoarea din Kazan, în ziua de 7 august 1941, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Războiul ruso-turc din 1828 – 1829 a fost un conflict militar dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman izbucnit ca urmare a suspendării Convenției de la Akkerman și închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Poarta Otomană după distrugerea flotei sale în Bătălia de la Navarino (20 octombrie 1827).
Contextul general
Grecii din Peloponez s-au răsculat împotriva dominației otomane în primăvara anului 1821, fiind sprijiniți cel puțin la nivel diplomatic de Franța și Regatul Unit. Țarul Alexandru I a adoptat o politică de neutralitate.
Această poziție intra în contradicție cu opțiunile Regatului Unit, cu care Imperiul Rus semnase documentul final al Congresului de la Aix-la-Chapelle din 1818, dar corespundea cu principiile Sfintei Alianțe.
După venirea pe tronul Rusiei a noului împărat Nicolae I, poziția guvernului de la Sankt Petersburg față de problema Greciei a început să se schimbe.
În aceste condiții, puterile aliate au început să concureze pentru câștigarea unei poziții cât mai bune în lupta pentru împărțirea Imperiului Otoman.
Pe de altă parte, Poarta Otomană s-a declarat liberă de orice obligație asumată față de Rusia, iar supușii ruși au fost expulzați din imperiu.
Sultanul a invitat Persia să se alăture luptei împotriva Rusiei și a interzis accesul vaselor rusești prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Sultanul Mahmud al II-lea a încercat să dea conflictului un caracter religios și a proclamat jihadul.
El și-a mutat reședința la Adrianopol, a preluat personal conducerea trupelor chemate să apere islamul și a ordonat întărirea fortificațiilor de pe frontiera nordică a Dunării.
Asemenea mișcări au fost considerate un motiv suficient de către împăratul Nicolae I pentru declararea războiului.
Pe 14/26 aprilie 1828, trupele ruse staționate în Basarabia au primit ordinul să atace posesiunile otomane de la sud de Dunăre.
Acțiunile armate în 1828
Balcani
Imperiul Rus a mobilizat 95.000 de oameni pe frontul din Balcani sub comanda lui Peter Wittgenstein și 25.000 de soldați în Caucaz sub comanda lui Ivan Paskevici.
Otomanii dispuneau de aproximativ 200.000 de oameni – 150.000 pe frontal din Balcani și 50.000 în Caucaz.
Apărarea Bosforului era asigurată de 10 corăbii. Armata de la Dunăre avea ca obiectiv principal apărarea Moldovei, Munteniei, Dobrogei și a fortificațiilor de la Șumen și Varna.
Baza de acțiune a armatelor lui Wittgenstein era Basarabia.
În această regiune, puternic lovită de seceta din 1827, Wittgenstein a trebuit nu numai să restabilească ordinea, dar și să asigure apărarea teritoriului împotriva unei eventuale intervenții militare a Austriei și să declanșeze acțiuni militare împotriva armatelor otomane de la Dunăre și mai departe, spre Constantinopol/
Pe 25 aprilie, avangarda rusă a traversat Prutul sub comanda generalului Friedrich Caspar von Geismar. Pe 1 mai, rușii au asediat Brăila (la acea vreme, raia otomană).
Un alt corp de infanterie a traversat Dunărea în regiunea Ismail – Reni.
Aceasta nu a fost o decizie bună, deoarece terenul inundat a încetinit aproximativ o lună înaintarea trupelor ruse, ceea ce a permis turcilor să trimită în zonă 10.000 de oameni pentru întărirea pozițiilor de pe malul drept al fluviului.
În prezența împăratului însuși, grosul trupelor ruse au forțat cursul Dunării.
În ciuda focului puternic de artilerie și infanterie, tranșeele avansate turcilor au fost cucerite. Rușii au cucerit în zilele care au urmat Isaccea, Măcin, Hârșova și Tulcea.
Comandantul forțelor ruse de asediu de la Brăila, marele duce Mihail Pavlovici, a încercat să cucerească rapid fortificațiile otomane, dar asaltul de pe 3 iunie a fost respins.
După ce Măcinul a fost cucerit de ruși și Brăila izolată complet de restul forțelor turcești, comandantul garnizoanei otomane a acceptat să capituleze pe 7 iunie.
Pe mare, rușii au trimis o expediție la Anapa.
În regiunea Dunării, atacul forțelor ruse a bătut pasul pe loc, iar împăratul a fost nevoit să trimită în zonă și unitățile mobilizate din Rusia Mică, ceea ce a crescut efectivele imperiale din zonă la aproximativ 60.000 de oameni.
Alți 25.000 ai regimentelor de gardă au fost mobilizați, pentru a fi gata să fie trimiși pe teatrul de luptă.
După cucerirea Brăilei, forțele ruse au primit noi sarcini.
Două brigăzi de infanterie și una de cavalerie au asediat Silistra, iar șase regimente de infanterie și patru de cavalerie au preluat apărarea Munteniei.
Chiar înainte de căderea Brăilei, un corp de armată rus a asediat Bazargicul, unde existau informații cu privire la concentrarea unei importante forțe otomane.
Bazargicul a fost ocupat după un asediu care a ținut doar două zile (24-26 iunie). După această reușită, atacul rus a continuat pe două direcții: spre Kosludji și spre Varna.
Împotriva forțelor otomane de la Varna au fost trimise și efectivele ruse de la Tulcea.
Forțele reunite ruse de la Varna numărau aproximativ 40.000 de soldați.
Asediatorii Varnei nu au avut pentru început sprijinul flotei ruse, blocate la Anapa.
Cum atacul pe mai multe fronturi nu părea să dea rezultatele dorite, Wittgenstein a hotărât să-și concentreze eforturile la Șumla, limitând prezența la Varna la efectivele unei unități de observație.
Pe 8 iulie, forțele principale ruse au început atacul împotriva fortificațiilor otomane de la Șumla, principalul obiectiv de la începutul luptelor fiind întreruperea comunicațiilor cu Varna.
Forțele ruse care încercau să asedieze Șumla au fost prinse la rândul lor între atacurile garnizoanei otomane și cele ale cavaleriei turce, care acționa în spatele și flancurile rușilor, îngreunând sosirea întăririlor și aprovizionarea cu alimente, furaje și muniție.
Dat fiind faptul că grupul de observație lăsat la Varna nu a rezistat atacurilor puternicei garnizoane otomane, s-a hotărât retragerea acestor forțe ruse pe poziții mai sigure.
La mijlocul lunii iulie, flota rusă a fost transferată de la Anapa la Kovarna, unde a debarcat infanteria, care s-au îndreptat spre Varna.
Efectivele din fața Varnei au fost întărite la inițiativa principelui Alexandru Menșikov pe 22 iulie cu grupul lui Ușakov. Asediul orașului Varna a început pe 6 august.
Unitățile rușilor care asediau Silistra nu au întreprins nicio acțiune importantă datorită efectivelor reduse și lipsei artileriei de asediu.
Atacurile rușilor asupra Șumla din 14 și 25 august au fost respinse. Wittgenstein, care se confrunta cu mari dificultăți pe teren, a cerut să se retragă la Eni Bazar, dar împăratul Nicolae I, prezent pe front, a refuzat să accepte această mișcare.
Pe ansamblu, situația de pe frontul european în august era defavorabilă rușilor: asediul Varnei bătea pasul pe loc, trupe care asediau Șumla erau bântuite de boală, iar atacurile unităților mobile turce asupra spatelui frontului rus se înmulțiseră.
După sosirea forțelor proaspete la Șumla, turcii au trecut la ofensivă.
Dacă generalul Alexander von Benckendorf a reușit să-și apere cu succes pozițiile, generalu l Loggin Osipovici Roth a avut nevoie de întăriri pentru a rezista pe poziții la Silistra.
Generalul Kornilov, care avea sarcina să oprească eventualele atacuri a turcilor din Rusciuc, dar cei doar 6.000 de soldați plasați între Calafat și Craiova nu ar fi avut cum să-i împiedice pe turci să înainteze până în nord-vestul Valahiei.
Turcii au concentrat în zona Vidin – Calafat peste 25.000 de soldați și au întărit garnizoanele de la Rahova și Nikopol.
Turcii aveau o superioritate numerică importantă dar, spre norocul rușilor, nu s-au folosit de aceasta.
La mijlocul lunii august, rușii au deplasat spre cursul Dunării de mijloc corpul cavaleriei de gardă, urmată de un regiment de infanterie.
Rușii au făcut un transfer de trupe: infanteriștii nou veniți au înlocuit militarii staționați la Silistra, care au fost la rândul lor trimiși la Șumla. Cavaleriștii de gardă s-au deplasat la Varna.
Între timp, la jumătatea lui august, rușii au trimis în regiunea Dunării de jos Regimentul de Gardă, și la scurtă vreme Regimentul al 2-lea de infanterie.
Infanteriștii urmau să înlocuiască unitățile de la Silistra, care în schimb trebuiau să se retragă spre Șumla.
Regimentul de Gardă au continuat marșul spre Varna.
Din partea turcilor, spre Varna a fost trimis un corp de 30.000 de oameni.
Au urmat atacuri din partea ambelor tabere, iar pe 29 septembrie Varna a fost cucerită de turci.
Soldații otomani s-au retras îndeaproape urmăriți de ruși spre Aitos, unde se afla de ceva vreme grosul trupelor turcești.
Asediul Șumlei de către generalul Wittgenstein a continuat fără rezultate notabile.
Wittgenstein și-a reîntregit efectivele subțiate, după ce trimisese soldați în principal la Varna dar nu numai, odată cu revenirea Corpurilor 2 și 6 în jurul datei de 20 septembrie.
În ciuda creșterii numerice a forțelor ruse, fortificațiile nu au putut fi luate cu asalt datorită lipsei artileriei de asediu.
Amenințările turcilor asupra Olteniei au continuat până când rușii au reușit să înfrângă corpul expediționar otoman într-o luptă din apropierea Băileștilor.
După cucerirea Varnei, Silistra a devenit principalul obiectiv al rușilor.
Regimentul de gardă a fost trimis înapoi în țară, iar trupele care asediau Șumla s-au retras și au început organizarea pentru iernare în zona pe care o controlau.
Rușii nu au luat cu asalt Silistra, ci s-au limitat să efectueze două zile de bombardamente asupra fortificațiilor, datorită crizei de muniție și lipsei artileriei grele de asediu.
După retragerea trupelor ruse de la Șumla, comandantul turc a încercat să recucerească Varna, dar încercarea sa a fost respinsă și otomanii s-au reîntors la începutul lui noiembrie pe pozițiile inițiale.
În ianuarie 1829 au avut loc mai multe acțiuni ofensive ale turcilor la Kozlodui și Bazardgic, dar neîncununate de succes. Acestea au fost ultimele acțiuni importante din acea iarnă, care s-a scurs în continuare într-un calm relativ.
Caucaz
În Caucaz, rușii au lansat cu o oarecare întârziere un atac care amenința posesiunile otomane în Asia.
Acțiunile rușilor în Asia au încununate cu succese în 1828. Pe 23 iunie a fost cucerit Karsul.
După o perioadă de suspendare a acțiunilor militare datorită epidemiei de pestă, rușii au cucerit pe 23 iulie fortăreața Akhalkalaki și pe 16 august Akhaltsikhe.
Fortificațiile de la Ardahan au fost cucerite fără ca apărătorii să opună o rezistență notabilă. Un atac unui grup separat al forțelor ruse a dus la cucerirea orașelor Poti și Doğubeyazıt.
Acțiunile armate în 1829
Ambele tabere s-au pregătit intens în timpul iernii pentru reluarea operațiunilor militare. spre sfârșitul lunii aprilie 1829, otomanii au mobilizat pe frontul din Europa aproximativ 150.000 de soldați și, în plus, puteau conta și pe sprijinul a 40.000 de membrii ai forțelor paramilitare albaneze mobilizate de Mustafa Pașa.
Partea rusă avea la dispoziție doar 100.000 de soldați. Pe frontul asiatic, turcii mobilizaseră 100.000 de soldați, un număr mult superior celor doar 20.000 de ruși din regiune.
Rușii se bucurau doar de superioritate navală – pe Marea Neagră cu cele aproximativ 60 de corăbii și în Marea Egee cu cele 35 de vase militare.
Balcani
Pe frontul European, Wittgenstein a fost înlocuit cu mai tânărul și energicul conte Hans Karl von Diebitsch.
Acesta din urmă a conceput planuri pentru traversarea Munților Balcani și a cerut sprijinul amiralului Alexei Greig pentru cucerirea unui port la Marea Neagră, prin care să se asigure aprovizionarea corespunzătoare a forțelor terestre.
Amiralul a ales portul Sozopol care a fost cucerit și ocupat de o garnizoană de 3.000 de ruși.
Încercările turcilor de recucerire a orașului au fost respinse de ruși în martie, otomanii limitându-se să blocheze toate căile terestre de acces.
Flota otomană a părăsit Bosforul la începutul lunii mai, ceea ce a obligat corăbiile rușilor să navigheze în cea mai mare parte a timpului în apropierea coastei.
În aceste condiții rușii au pierdut fregata „Rafail”, iar bricul „Mercury” a reușit, după o urmărire strânsă, să se refugieze în ape sigure.
Flota rusă a trecut la acțiuni ofensive doar la sfârșitul lunii mai, când o escadră sub comanda lui Greig a organizat blocada navală a Strâmtorilor, împiedicând aprovizionarea Constantinopolului pe mare.
Pe frontul din Bulgaria, baronul Diebitsch a ajuns la concluzia că, pentru apărarea spatelui frontului rus, este necesară mai înainte de orice cucerirea Silistrei, dar vremea capricioasă a împiedicat orice acțiune ofensivă până la sfârșitul lunii aprilie. Asediul Silistrei a început pe 7 mai, iar pe 9 mai au fost transferate pe malul stâng al Dunării trupe suplimentare, ceea a făcut ca efectivele rușilor din fața orașului să ajungă la 30.000 de oameni.
Cam în aceeași perioadă, vizirul Reșid Pașa a declanșat acțiunile ofensive pentru recucerirea Varnei.
După o serie de confruntări violente cu rușii, turcii au fost nevoiți în cele din urmă să se retragă la Șumla. Reșid Pașa a mai încercat un nou atac asupra Varnei la mijlocul lunii mai.
De această dată, Diebitsch a preluat personal comanda unei părți a trupelor ruse de la Silistra și a pornit în urmărirea forțelor otomane conduse de Reșid Pașa. Reșid Pașa a fost definitiv învins pe 30 mai într-o bătălie în dreptul satului Kulevici.
Deși după această victorie ar fi fost posibilă declanșarea atacului asupra Șumlei, rușii au preferat doar să blocheze căile de acces către oraș și să păstreze inamicul sub observație.
Între timp s-a încheiat asediul Silistrei, a cărei fortăreață a fost cucerită pe 18 iunie.
Doar acum a fost o parte a armatei ruse (Corpul 6) a fost trimisă spre Șumla, în vreme ce restul a fost retras în secret spre Devnea și Provadia, în vederea unei viitoare campanii în sudul Balcanilor.
Pentru apărarea Șumlei, otomanii au mobilizat toate forțele disponibile – inclusiv cele care apărau trecătorile Balcanilor sau cele din garnizoanele de la Marea Neagră.
Trupele ruse au traversat în această perioadă râul Kamcia și, după o serie de lupte în regiune, au traversat Balcanii și au atacat fortărețele din regiune și importantul oraș-port Burgas.
Aceste succese au fost umbrite însă de răspândirea unor boli în rândul militarilor ruși.
Când otomanii au înțeles în sfârșit care era planul strategic al rușilor și au trimis împotriva lor grupările lui Abdurahman și Iusuf era deja prea târziu – înaintarea armatei țariste nu mai putea fi oprită.
Rușii au cucerit orașele Aitos pe 13 iulie, Karnobat în ziua următoare iar, pe 31 iulie, Diebitsch asediat fortăreața orașului Sliven cu 20.000 de oameni, întrerupând comunicațiile dintre Șumla și Adrianopol.
Deși turcii erau atacați de cel mult 25.000 de soldați ruși, populația locală era ostilă iar trupele demoralizate.
Sultanul a hotărât să-și retragă forțele spre Adrianopol și să a luat în considerație începerea tratativelor de pace. Armata rusă a înaintat rapid și, pe 7 august, au ajuns în fața orașului Adrianopol.
Comandantul garnizoanei otomane a fost atât de surprins, încât a acceptat imediat să capituleze. A doua zi, primele formațiuni militare ruse au intrat în oraș, unde au capturat o cantitate mare de arme, muniții și diferite provizii.
Pierderea orașelor Adrianopol și Erzurum, blocada strâmtorilor și frământările interne din Turcia au zdruncinat definitiv încrederea sultanului în victorie. Hans Karl von Diebitsch a început negocierile de pace în numele împăratului Imperiului Rus.
Sultanul a încercat să tărăgăneze în mod deliberat semnarea unui acord de pace, sperând să primească sprijinul Regatului Unit sau Austriei, dar evenimentele au fost precipitate de faptul că Mustafa Pașa cei 40.000 de soldați albanezi au renunțat să mai lupte de partea turcilor și au plecat către patrie, iar rușii nu au încetat să amenințe pozițiile armatei otomane.
La jumătatea lunii august, rușii au ocupat Sofia și unitățile lor avansate au ajuns la Plovdiv. Diebitsch avea toate atuurile să ceară în mod ultimativ turcilor să accepte pacea – otomanii primeau un răstimp de gândire până la 1 septembrie, după care rușii ar fi reluat în forță atacurile.
Pentru ca amenințarea asupra sultanului să fie și mai puternică, au fost organizate coloane de atac spre Constantinopol și s-a efectuat conexiunea dintre trupele lui Alexei Greig și Van Heiden.
Armatele ruse s-au apropiat la mai puțin de 70 km de capitala Imperiului Otoman, provocând panică în oraș.
Generalul Kiseliov, care comanda trupele ruse din Principatele Dunărene, a mobilizat o parte a trupelor din Muntenia și a traversat Dunărea, îndreptându-se spre Albania.
Amenințările multiple l-au convins pe sultan să ceară pacea prin intermediul ambasadorului Prusiei.
Rușii și-au încetat acțiunile ofensive și, pe 2 septembrie 1829, a fost semnat Tratatul de pace de la Adrianopol.
Liderul albanez Mustafa Pașa a continuat acțiunile ostile, ajungând în septembrie în regiunea orașului Sofia.
Pentru contracararea atacurilor sale, Kiseliov, după traversarea Dunării pe la Rahova, s-a îndreptat spre Gabrovo, pentru a-i ataca pe albanezi din flanc.
Gruparea condusă de Geismer s-a îndreptat spre Botevgrad, pentru a-i ataca pe albanezi din spate.
Geismer a reușit să ocupe în a doua jumătate a lunii septembrie Sofia, iar Mustafa, în fața acestei noi situații în teren, a decis să se retragă spre Plovdiv.
Albanezii au staționat în această zonă o parte a iernii și, după ce au devastat Plovdivul și regiunea învecinată s-au retras în patrie.
Grupările lui Kiseliov și Geismer au început retragerea spre Vrața și, până la sfârșitul lunii noiembrie, ultimele forțe ruse au plecat din Adrianopol.
Asia
Pe teatrul de lupte din Asia, campania anului 1829 era în condiții foarte grele: localnicii din regiunile ocupate de turci erau gata în orice moment să se revolte.
La începutul lunii februarie, o importantă forță otomană a ocupat Akhaltsikhe și 8.000 de soldați au intervenit la Guria pentru înăbușirea rebeliunii de aici.
Împotriva acestor forțe otomane a fost trimis Paskevici, care a reușit în scurtă vreme să îi alunge pe turci din Akhaltsikhe și Guria.
La mijlocul lunii mai însă, otomanii au lansat o ofensivă la scară mare: Seraskerul Gadji Saleh a mobilizat 70.000 și a decis să atace Karsul, pașa de Trabzon în fruntea a 30.000 de soldați a atacat Guria, iar pașa din Van s-a îndreptat spre Doğubeyazıt.
Paskevici, în ciuda faptului că se afla în fruntea doar a 18.000 de soldați dotați cu 70 de tunuri a hotărât să facă față atacurilor otomane.
După ce a traversat munții, i-a atacat pe turci, obținând victorii hotărâtoare împotriva lui Gadji Saleh și a pașei din Trabzon pe 19, respectiv 29 iunie, iar după aceea a atacat orașul Erzurum, care a capitulat pe 27 iunie.
În același timp, pașa din Van, după 2 zile de atacuri continui asupra Doğubeyazıtului, a fost nevoit să se retragă, iar forțele lui s-au risipit.
După eșecul pașei din Trabzon, orașul rămas fără apărare a devenit ținta forțelor ruse, care, în timpul marșului au cucerit și fortăreața Bayburt.
Efectele asupra Principatelor Dunărene
Trupele Rusiei țariste au trecut Prutul și, în câteva zile, au ocupat Moldova și Țara Românească.
În locul domnilor celor două principate (Ioniță Sandu Sturdza, Domn al Moldovei și Grigore al IV-lea Ghica, Domn al Țării Românești), obligați să se retragă, s-a instituit o administrație militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit președinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei și Valahiei).
Războiul încheiat pe 2 septembrie stil vechi / 14 septembrie stil nou 1829, s-a încheiat prin Pacea de la Adrianopol (2 /14 septembrie 1829) și s-a soldat cu ocuparea Țărilor Românești de către armatele țariste până la 1856.
Efectele războiului asupra Dobrogei
În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 toată partea de nord a Dobrogei a fost ocupată de trupele rusești.
Cu această ocazie, 18.000 de turci, 200 de tunuri moderne, întreaga flotilă dunăreană a otomanilor au căzut în mâinile rușilor și 65 de sate au fost rase de pe suprafața pământului.
Războiul ruso-turc din 1828-1829 a însemnat o grea lovitură și pentru multe localități mari din Dobrogea.
Încă de la începutul lui, toate fortărețele, până la Valul lui Traian (Isaccea, Măcin, Tulcea, Hârșova, Kiustenge), au fost cucerite de ruși.
De asemenea, în timpul războiului ruso–turc din 1828–1829 fortificațiile și orașul Constanța au fost distruse, iar populația a fost decimată de ciumă.
Pierderile au fost așa de mari încât la încheierea păcii, în Constanța rămăseseră numai 60 de case.
A fost distrusă și localitatea Medgidia, care a devenit oraș după 1853-1854, când autoritățile musulmane au adus aici, peste populația autohtonă, numeroși locuitori de origine tătară.
Altă localitate distrusă a fost orașul Tulcea.
Pentru repopularea lui au fost aduși aici de către guvernul otoman locuitori creștini din Prislava.
Efectele războiului asupra românilor din Timoc
Profitând de prezența trupelor ruse pe teritoriul Principatelor Române, Miloș Obrenovici anexează cu forța la principatul său Serbia, aflat sub suzeranitatea Turciei, teritoriile din Timoc în 1830.
Timocul făcea parte dintr-un județ turcesc dar populația era de origine română.
Turcii nu se opun din cauza rușilor și din cauză că teritoriile timocene rămân tot sub suzeranitatea lor.
Obrenovici inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc.
Dascălii români sunt înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna.
Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația “ici, ovici sau evici”
Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate.
Înființarea armatei române
Abia după înfrângerea Turciei în războiul ruso-turc din 1828-1829, Poarta Otomană a admis crearea unor forțe militare permanente în țările române.
Actul adițional și dezvoltator al articolului 5 din tratatul de pace de la Adrianopol, prevedea următoarele referințe la armata Principatelor:
„Pentru slujba carantinelor și pentru privigherea sigurității sectoarelor și pentru păzirea bunei orânduieli în orașe și câmpie, precum și pentru împlinirea pravilelor și a reglementurilor, ocârmuirea fiescăruia Principat va putea ține cea mai neapărat trebuincioasă suma de paznici întrarmați pentru toate aceste slujbe … Numărul și ținerea acestei miliții vor fi puse în orânduială din partea domnilor, întru osoglăsuirea cu divanele lor, și vor fi întemeiate pe cele mai înaintate pilde vechi“.
Acesta a fost temeiul juridic al edificării armatei române moderne, numită în epocă „straja pământeană” sau „miliția națională”.
Cu această ocazie, Christian Tell, care fusese înrolat în forțele militare ale Imperiului Otoman, și a luptat în Războiul ruso-turc din 1828-1829, unde a primit gradul de căpitan, s-a înrolat în 1830 în nou-formata armată a Țării Românești, unde a avansat constant în gradele militare.
Monumente comemorative ale militarilor ruși pe teritoriul României
Monumentul Eroilor ruși din războiul ruso-turc din 1828-1829, înălțat în 1829 în Cimitirul catolic din Craiova. În prezent, monumentul este declarat monument istoric, cu Cod LMI: DJ-IV-m-B-08432.
Monumentul eroilor de la 1828 din Brăila, realizat de arhitectul francez Villaye în 1833 și amplasat în Parcul Monument. Monumentul, care înfățișa o spadă cu două tăișuri, aflată pe un soclu lângă care se găseau doi lei, a fost distrus în 1916 de ocupanții turci.
Cel întru sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul a fost papă al Bisericii Romei la mijlocul secolului al VII-lea și unul din apărătorii credinței ortodoxe împotriva ereziei monotelite.
Sfântul Martin l-a cunoscut și l-a susținut pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, și a suferit ca și acesta persecuții, torturi și exil, de unde și supranumele de Mărturisitor.
Prăznuirea sfântului Martin în Biserica Ortodoxă se face la 14 aprilie împreună cu ceilalți episcopi occidentali care au pătimit pentru credința cea adevărată, și la 20 septembrie împreună cu „Maxim cel Înțelept” (Maxim Mărturisitorul)
Sfânta Muceniţă Tomaida din Alexandria a trăit probabil în secolul al VI-lea în Alexandria, în Egipt, şi a primit cununa muceniciei la vârsta de 15 ani.
Sfânta Muceniţă Tomaida s-a născut în Egipt, în Alexandria, din părinţi evlavioşi.
Când a împlinit vârsta de 15 ani, a fost măritată cu un tânăr pescar şi s-a aşezat împreună cu acesta în casa socrului ei.
A trăit cu soţul ei în pace şi bună înţelegere câtăva vreme.
- 14 aprilie 1865 — Președintele Statelor Unite Abraham Lincoln, a fost împușcat la “Teatrul Ford” de John Wilkes Booth.
- 14 aprilie 1912 – Vasul de pasageri “RMS Titanic” lovește un iceberg în Atlanticul de Nord;
- 14 aprilie 1970 – Un rezervor de oxigen de la bordul misiunii “Apollo 13” a explodat, punând în pericol viețile celor trei astronauți.
- 14 aprilie 1978 — Mii de georgieni au participat la multiple demonstrații împotriva tentativei sovietice de schimbare a statutului limbii georgiene în RSS Gruzină.
14 aprilie 69 - Vitellius, comandantul armatelor Rinului, îl învinge pe împăratul Otho în “Prima bătălie de la Bedriacum” și preia puterea asupra Romei.
Prima bătălie de Bedriacum (14 aprilie 69) a avut loc pe 14 aprilie 69 în Bedriacum , lângă Cremona , între armata lui Otho și cea a lui Vitellius , doi pretendenți la tronul Imperiului Roman după moartea lui Nero și Galba .
Titianus a sosit lângă Otho, el preia comanda și decide să meargă împotriva Cremonei, împotriva sfatului lui Paulinus și al celorlalți generali, dornici să aștepte alte legiuni despre care știam că sunt pe drum.
Otho decide să rămână personal în Brixellum pentru a aștepta rezultatul.
Pe 14 aprilie , cele două armate s-au întâlnit pe Via Postumia , mai aproape de Cremona decât de Bédriac.
Trupele otoniene sunt deja obosite de marșul lung.
Cea mai intensă luptă pare să fi avut loc între I Adiutrix othonienne, crescută recent pe puterea marinarilor din classis ravenna (flota militară staționată la Ravenna), și a XXI Rapax vitellienne. Legio I Adiutrix pare să fi luptat strălucit, capturarea vulturul al XXI.
În altă parte, pe câmpul de luptă, Gemina a XIII-a este zdrobită de Alaudæ de Vitellius; în același timp, Legio I Adiutrix se află flancat de auxiliarii Batavi și decide să se retragă.
Potrivit lui Dion Cassius , bătălia a lăsat 40.000 de morți.
Trupele otoniene fug spre Bédriac și se predă a doua zi lui Vitellius, depunând jurământul de loialitate față de el.
Știrile despre înfrângere ajung la Brixellum, unde staționează Otho.
Ultimele sale trupe îl îndeamnă să continue lupta, datorită celorlalte legiuni care ar trebui să sosească.
Cu toate acestea, Otho decide să se sinucidă mai degrabă decât să provoace alte pierderi armatei.
Domnia sa s-a încheiat în mai puțin de trei luni.
Vitellius ajunge în tabăra sa, ca prieten, dornic să pună capăt ostilităților, apoi își continuă marșul spre Roma, unde face o intrare triumfală (adventus) și este recunoscut ca împărat de către senat.
14 aprilie 70 -Asediul Ierusalimului – A început Asediul Ierusalimului (14 aprilie – 8 septembrie 70). Titus, fiul imparatului roman Vespasian, inconjoara cu patru legiuni capitala evreilor.
14 aprilie 193 - Septimius Severus a fost proclamat imparat roman de catre armata din Illiricum (in Balcani).
Septimius Severus – foto: ro.wikipedia.org
Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 14 aprilie 193 până în 211.
Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este.
Este singurul împărat născut în Provincia Africa – in imagine, Lucius Septimius Severus, bust din alabastru aflat la Muzeul Louvre.
14 aprilie 966 - După casatoria cu printesa crestina Dobrawa de Boemia, regele polonez Mieszko I se converteste la crestinism, fapt considerat de istorici momentul fondarii statului polonez.
14 aprilie 971 - Împăratul bizantin Ioan I Tzimiskes, (925 – 10 ianuarie 976) ii alunga pe rusii kievieni din Preslav ( actuala Bulgarie). A fost împăratul Imperiului Bizantin de la data de 11 decembrie 969, până la 10 ianuarie 976.
“Intalnirea lui Sviatoslav cu imparatul Ioan Tzimiskes“. Autor: Klavdii Vasilievici Lebedev (1852–1916) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Dupa infrangerea de la Preslav, Sviatoslav s-a refugiat in cetatea Durostorum, la Dunare, unde dupa un asediu de trei luni a cerut bizantinilor pace.
Rușii au restituit bizantinilor Durostorul, au eliberat toti prizonierii, permitandu-li-se retragă din Moesia (teritoriul Bulgariei de azi) și să se reîntoarcă în patria lor.
În contextul desfășurării Cruciadei a patra și al constituirii în 1204 a Imperiului Latin la Constantinopol de către cruciați, Ioniță Caloian și-a oferit serviciile, propunând o alianță noului conducător de la Constantinopol, împăratul Balduin I.
Oferta sa a fost refuzată de către cruciați, Imperiul Latin exprimându-și intenția de a-și impune dominația asupra tuturor teritoriilor care au făcut vreodată parte din Imperiul Bizantin, așadar și asupra celor stăpânite de către țarul vlaho-bulgar.
Conflictul mocnit dintre cele două puteri a fost precipitat de către aristocrația greacă din Tracia, care s-a revoltat împotriva latinilor în 1205 și l-a chemat în ajutor tocmai pe Ioniță Caloian, promițând acestui supunere.
14 aprilie 1457 -Batalia de la Orbic – La Orbic, ţinutul Neamţului, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron.
La 14 aprilie 1457, la Orbic, în ţinutul Neamţului, astăzi Buhuși, jud.Bacău, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron.
Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea Hotinului. În aprilie 1457 Ștefan cel Mare ajunge în Moldova pentru a lua tronul.
Avea o oaste comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar și din munteni ai lui Vlad Țepeș. Petru Aron strânge în grabă o armată.
În dreptul satului Doljești, unde Siretul face un meandru și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o luptă (Bătălia de la Doljeşti) în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.
Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru Aron.
În ținutul Neamțului, la Orbic, pe 14 aprilie, în Joia Mare, oastea lui Ștefan cel Mare biruiește și Petru Aron vodă este silit să ia calea pribegiei în Polonia.
La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir.
Locul purta numele de Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.
Christiaan Huygens (n. 14 aprilie 1629 – d. 8 iulie 1695) a fost un matematician, astronom și fizician olandez. S-a născut în Haga, fiind fiul lui Constantijn Huygens.
A studiat dreptul și matematica la Universitatea din Leyda și la College van Oranje din Breda, iar apoi interesul i s-a orientat către științe.
În general, istoricii consideră că a fost savantul cu care a început revoluția științifică. în 1655 a descoperit satelitul Titan, primul satelit cunoscut al planetei Saturn.
14 aprilie 1758 - Rinocerul Clara, care timp de 17 ani a făcut turul Europei, moare la Londra. Acesta este primul rinocer care a făcut demonstrații în captivitate.
Rinocerul Clara – foto: ro.wikipedia.org
14 aprilie 1759 - Moare Georg Friedrich Handel, compozitor, organist si violonist german;(n.23 februarie 1685).
Georg Friedrich Haendel— portret de Balthasar Denner (1733), National Portrait Gallery, Londra – foto: ro.wikipedia.org
Georg Friedrich Händel (n. 23 februarie 1685, Halle/Saale – d. 14 aprilie 1759, Londra) a fost un compozitor germano-englez. A trăit cea mai mare parte a vieții în Anglia.
Împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanți reprezentanți în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.
14 aprilie 1828 - La 14 aprilie 1828, stil vechi (26 aprilie 1828, stil nou) începe Războiul ruso-turc 1828 – 1829.
Trupele Rusiei ţariste trec Prutul şi în cîteva zile ocupă Moldova şi Muntenia.
În locul domnilor celor două principate, care se retrăseseră, se instituie o administraţie militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit preşedinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei şi Valahiei).
Războiul a durat pînă la 2 septembrie 1829, stil vechi (14 septembrie, stil nou).
Războiul Ruso-Turc (1828–1829) – Bătălia de la Akhaltsikhe (1828) – foto: ro.wikipedia.org
14 aprilie 1828 - Lexicograful și publicistul american Noah Webster și-a însușit drepturile de autor ale primei ediții a dicționarului care-i poartă numele.
Noah Webster, Jr. (October 16, 1758 – May 28, 1843) – Noah Webster in an 1833 portrait by James Herring – foto: en.wikipedia.org
14 aprilie 1839 - Apare la Iaşi, Moldova, sub conducerea lui Gheorghe Asachi, periodicul Foaie sătească a Principatului Moldovei. Periodicul conţinea suplimente consacrate agriculturii, industriei şi negoţului. Foia sătească a Principatului Moldovei a apărut pînă la 6 iulie 1851.
14 aprilie 1849 - Kossuth Lajos proclama Ungaria stat independent, dar interventia habsburgica si tarista duce la inabusirea in sange a revolutiei declansate la 15 martie 1848 .
Lajos Kossuth(foto:britannica.com.)
14 aprilie 1865 - Abraham Lincoln a fost impuscat la “Teatrul Ford” de John Wilkes Booth. A murit a doua zi.
14 aprilie 1865: Recompensa pentru capturarea conspiratorilor asasinatului lui Lincoln, ilustrate cu printuri fotografice ale lui John H. Surratt, John Wilkes Booth și David E. Herold – foto: ro.wikipedia.org
Abraham Lincoln, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite, a fost asasinat de cunoscutul actor de teatru John Wilkes Booth la 14 aprilie 1865, la piesa Our American Cousin jucată la Teatrul lui Ford din Washington, DC.
Împușcat în cap în timp ce urmărea spectacolul, Lincoln a murit a doua zi la ora 7:22, în Casa Petersen(d), vizavi de teatru.
El a fost primul președinte american care a fost asasinat, iar funeraliile și înhumarea sa au marcat o perioadă extinsă de doliu național.
Procesiunea funerara a presedintelui Lincoln – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Evenimentul s-a produs aproape de sfârșitul Războiului Civil American, iar asasinatul a făcut parte dintr-o conspirație mai amplă prin care Booth intenționa să revitalizeze cauza confederată prin eliminarea celor mai importanți trei oficiali ai guvernului Statelor Unite. Conspiratorii Lewis Powell și David Herold urmau să-l omoare pe secretarul de stat William H.
Seward, iar George Atzerodt și-a asumat uciderea vicepreședintelui Andrew Johnson. În afară de moartea lui Lincoln, însă, complotul a eșuat: Seward a fost doar rănit, iar potențialul atacator al lui Johnson și-a pierdut curajul.
După ce la început a reușit o dramatică evadare, Booth a fost ucis la capătul unei urmăriri de 12 zile. Powell, Herold, Atzerodt și Mary Surratt au fost spânzurați ulterior pentru rolurile lor în conspirație.
14 aprilie 1879 - Agenția diplomatică a României la Belgrad este ridicată la rangul de legație.
14 aprilie 1884 - Apare la Sibiu, Transilvania, ziarul politic şi cultural Tribuna, condus între 1884 şi 1886 de Ioan Slavici. Ziarul Tribuna va apărea pînă pe 16 aprilie 1903.
14 aprilie 1885 - S-a născut Iuliu Hațieganu, medic român (d. 1959)
Iuliu Hațieganu (n. 14 aprilie 1885, Dârja, Cluj – d. 4 septembrie 1959, Cluj) a fost un medic internist român recunoscut în mod special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei.
A format la Cluj o valoroasă școală de medicină internă. Astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj îi poartă numele.
A fost membru al Academiei Române și fratele politicianului Emil Hațieganu.
14 aprilie 1891 - A fost semnat Acordul de la Madrid în problema Convenției internaționale de combatere a mărcilor false privind proveniența mărfurilor.
14 aprilie 1912 - Vasul de pasageri RMS Titanic lovește un iceberg în Atlanticul de Nord la ora 11:40pm (se va scufunda în dimineața zilei de 15 aprilie).
RMS Titanic plecând din Southampton pe 10 aprilie, 1912 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912.
La patru zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit de un aisberg și s-a scufundat la ora 2:30 în dimineața următoare.
În urma naufragiului și-au pierdut viața 1514 persoane din 2228[1] în unul din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.
Ruta navei Titanic – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La data de 10 aprilie 1912, transatlanticul Titanic a plecat de la Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare.
După ce a mai primit persoane la bord din Cherbourg, Franța și Queenstown, Irlanda, Titanic a navigat în Atlantic cu 2224 de persoane la bord.
Căpitanul a ordonat viteză maximă, 23 Nd (43 Km/h), apoi, după ce a primit avertizări de iceberg, a mărit-o la 46 Km/h.
Vaporul genera 59.000 de cai putere. Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundării. La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade.
Pe data de 14/04/1912,Titanicul s-a lovit de un iceberg, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei (cinci compartimente).
După 2 ore și 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 părți.
În cele 20 de bărci de salvare au intrat 710 de oameni. Restul de 1514 au murit în apa înghețată a Atlanticului.
14 aprilie 1916 - In Bulgaria este adoptat calendarul gregorian.
14 aprilie 1917 - A decedat la Varsovia, Ludovic Lazar Zamenhof (n. Białystok n. 15 decembrie 1859 – Varșovia d. 14 aprilie 1917), medic oftalmolog evreu, filolog și inventator al limbii esperanto, cea mai răspândită limbă artificială din lume.
14 aprilie 1921 - În România se înfiinţează institutul de seruri şi vaccinuri Dr.I.Cantacuzino.
14 aprilie 1924 - Se infiinteaza, la Bucuresti, Asociatia Romaneasca pentru Liga Natiunilor.
14 aprilie 1930 - A murit poetul si dramaturgul rus Vladimir Maiakovski (n. 1893) .
Vladimir Maiakovski în 1920 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Vladimir Vladimirovici Maiakovski (n. 19 iulie 1893, Baghdati(d), viceregatul Caucazului, Imperiul Rus – d. 14 aprilie 1930, Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un poet și dramaturg rus.
14 aprilie 1931 - Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei a fost nevoit sa abdice si sa fuga din tara. Spania s-a proclamat, pentru a doua oara, republica.
14 aprilie 1932 - Este adoptată legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice din România, care prevedea înfiinţarea acestora în fiecare municipiu, comună urbană şi rurală.
14 aprilie 1933 - Este adoptată legea privind crearea Fundaţiilor culturale regale ale României.
14 aprilie 1935 - Are loc Duminica Neagră în cadrul Dust Bowl din SUA, numită astfel din cauza norilor de praf întunecați care au acoperit lumina soarelui, cea mai puternică furtună de praf din istorie.
14 aprilie 1935: Are loc Duminica Neagră în cadrul Dust Bowl din SUA, numită astfel din cauza norilor de praf întunecați care au acoperit lumina soarelui, cea mai puternică furtună de praf din istorie – foto: ro.wikipedia.org
14 aprilie 1935 - S-a născut scriitorul elvetian Erich von Däniken, autorul best-sellerului mondial “Amintiri despre viitor” (Enigme nedezlegate ale trecutului) in care se pun intrebari legate de monumente și obiecte care nu se încadrează în cronologia și istoria clasică, neputând fi concepute nici cu mijloacele moderne de astăzi.
Existența și crearea lor este atribuită de autor extratereștrilor care ar fi vizitat Pământul in timpul istoriei sale indepartate.
Iakov Iosifovici Djugașvili (n. 18 martie 1907- d. 14 aprilie 1943) a fost unul dintre cei trei copii ai lui Iosif Vissarionovici Stalin, ceilalți doi fiind: Svetlana Allilueva și Vasili Stalin.
Iakov a fost fiul primei neveste a lui Stalin, Ekaterina Svanidze. Locul nașterii sale este nesigur, satul Badji – regiunea Kutaisi sau orașul Baku.
După moartea mamei sale, a fost crescut și educat în orașul Tbilisi de rude, mătușa A.C. Monasalidze și unchiul A. Șvanidze.
La insistențele acestuia din urmă, tânărul Iakov a plecat la vârsta de 14 ani la Moscova.
Stalin l-a întâmpinat cu răceală, în schimb ce-a de-a doua soție a dictatorului, Nadejda Allilueva, s-a străduit să-l ocrotească.
14 aprilie 1945 - S-a născut Ritchie Blackmore, chitarist englez.
Richard Hugh “Ritchie” Blackmore (n. 14 aprilie 1945 în Weston-super-Mare, Anglia) este un chitarist englez, membru fondator al trupelor de hard rock Deep Purple și Rainbow.
A părăsit Deep Purple în 1975, pentru a forma Rainbow și încă o dată în 1993 datorită neînțelegerilor cu ceilalți membri ai formației, în ciuda succesului comercial de care se bucura grupul la acea dată.
În prezent activează în trupa cu influențe renascentiste Blackmore’s Night, alături de soția sa, Candice Night.
Blackmore a fost clasat pe locul 55 de către revista Rolling Stone în topul “Celor mai buni 100 de chitariști ai tuturor timpurilor” .
14 aprilie 1950 - S-a născut Daniela Crăsnaru, poetă română.
Daniela-Carmen Crăsnaru (n. 14 aprilie 1950, la Craiova) este o scriitoare și traducătoare română, care a fost aleasă deputat în legislatura 1990-1992 din partea FSN.
În cadrul activității sale parlamentare, Daniela-Carmen Crăsnaru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Polonă și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
14/15 aprilie 1952 - A avut loc arestarea membrilor familiilor de demnitari “Lotul familiilor demnitarilor”
14/15 aprilie 1952 – arestarea membrilor familiilor de demnitari – Fotografie cu familia Lugoşianu (1926). Rândul de sus, în centru, Ion Lugoşianu şi surorile sale, Elena, Ana şi Veronica - cititi mai mult pe www.memorialsighet.ro
În noaptea de 14/15 aprilie 1952, în Săptămâna Mare, au fost arestate peste 50 de persoane a căror singură „vină” era aceea de a fi rude ale demnitarilor
României interbelice (mulţi dintre ei arestaţi deja încă din noaptea de 5/6 mai 1950 şi încarceraţi la Sighet)
Toate aceste persoane arestate au fot „încadrate în unităţi de muncă”, pe baza unor decizii ale MAI (deciziile 533/1952 şi 560/1952).
Membrii lotului „familiilor de foşti demnitari” au fost internaţi în unităţile de muncă pe timp de 24 luni şi, în lipsa unui motiv plauzibil pentru arestarea lor, la rubrica „motivul arestării”, din fişele matricole penale, apare, în majoritatea cazurilor, sintagma „element dubios”.
14 aprilie 1954 - După un proces de şase ani, Lucreţiu Pătrăşcanu este condamnat la moarte şi executat, în noaptea de 16 spre 17 aprilie, la închisoarea Jilava.
Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist.
Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București.
Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România.
A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944.
Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.
14 aprilie 1956 - S-a emis HCM nr. 623, care a dat dreptul de a se intoarce in localitatile de origine tuturor persoanelor stramutate, redandu-le casele si terenurile posedate anterior.
14 aprilie 1958 - Satelitul sovietic Sputnik 2 cade de pe orbită, după o misiune cu o durată de 162 de zile.
Sputnik 2 a fost cea de-a doua navă spațială lansată pe orbita Pământului.
A fost trimisă pe 3 noiembrie 1957 de către URSS în cadrul programului Sputnik (numele de sputnik însemnând „satelit”).
Sputnik 2 a avut la bord primul animal viu, câinele Laika, care a fost prima ființă vie ce a efectuat o călătorie spațială.
Nu se cunoaște dacă Sputnik 2 s-a reîntors în condiții de siguranță pe pământ și dacă „pasagerul” a supraviețuit.
Câinele Laika este considerat prima victimă a zborurilor spațiale.
- Lansarea: Baikonur, 3 noiembrie 1957 la 02:30 UTC
- Orbită: eliptică (între 1660 și 350 km deasupra solului)
- Perioada orbitală: 104 minute
- Masa: 508,3 kg
- Durata: 162 de zile
14 aprilie 1970 - Un rezervor de oxigen de la bordul misiunii “Apollo 13” a explodat, punând în pericol viețile celor trei astronauți.
Echipajul Apollo 13 la bordul USS Iwo Jima după aterizarea în Pacific (17 aprilie 1970) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Apollo 13 a fost a treia misiune umană a NASA dezvoltată cu intenția de a coborî pe Lună.
Pe parcursul misiunii însă, probleme tehnice au forțat echipajul să renunțe la aselenizare.
Echipajul era format din comandantul misiunii James A. Lovell, pilotul modulului de comandă John L. “Jack” Swigert, și pilotul modulului lunar Fred W. Haise.
Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST.
Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecțiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat pierderea oxigenului din ambele rezervoare ale modulului de serviciu și implicit pierderea alimentării cu energie electrică, care provenea de la pilele de combustie ce foloseau oxigen.
Modulul de comandă a rămas în funcțiune pe baza bateriilor și a rezervorului propriu de oxigen, dar acestea trebuiau păstrate pentru ultimele ore ale misiunii, la aterizare.
Echipajul a oprit modulul de comandă și a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ.
În ciuda dificultăților cauzate de energia electrică limitată, frigul din cabină și rezerva scăzută de apă potabilă (pe parcursul misiunii, apa potabilă ar fi trebuit să provină ca produs secundar al funcționării pilelor de combustie), echipajul a ajuns în siguranță înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eșec reușit”.
O transmisiune radio a lui Lovell, Houston, we’ve had a problem (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, citată greșit ca Houston, we have a problem (Houston, avem o problemă).
14 aprilie 1978 - Mii de georgieni au participat la multiple demonstrații împotriva tentativei sovietice de schimbare a statutului limbii georgiene în RSS Gruzină.
Demonstrațiile din 14 aprilie 1978 din Tbilisi, capitala RSS Gruzine, au fost o reacție la tentativa guvernului sovietic de a schimba statutul constituțional al limbii georgiene autohtone.
După adoptarea unei noi constituții în octombrie 1977, Sovietul Suprem al RSS Gruzine a propus o nouă constituție a republicii prin care, spre deosebire de cea din 1936, georgiana nu mai era declarată limbă de stat.
Au urmat mai multe acțiuni de protest, iar liderul comunist Eduard Șevardnadze a negociat cu autoritățile centrale de la Moscova și a reușit să obțină permisiunea de a păstra statutul limbii georgiene.
Această concesie neobișnuită acordată unor acțiuni de opoziție față de politica de stat a Uniunii Sovietice a dus la reducerea agitației din Tbilisi, dar a declanșat tensiuni în RSSA Abhază, o republică autonomă din nord-vestul Georgiei, în care elita comunistă abhază a protestat împotriva a ceea ce considera a fi o capitulare în fața naționalismului georgian, cerând transferarea autonomiei sale la RSFS Rusă.
Cererea a fost respinsă, dar și abhazilor li s-au făcut o serie de concesii politice, culturale și economice.
Începând cu 1990, 14 aprilie este sărbătorită în Georgia ca Ziua Limbii Georgiene.
14 aprilie 1983 - A decedat muzicianul englez Pete Farndon, (The Pretenders) (n. 1952)
14 aprilie 1986 - Presedintele american Ronald Reagan ordona lansarea de atacuri aeriene impotriva Libiei, ca raspuns la atacul terorist din 5 aprilie din Berlinul de Vest, cand doi soldati americani au fost ucisi. Atacurile aviatiei americane au provocat moartea a cca. 60 de oameni.
14 aprilie 1986 - A murit Simone de Beauvoir, scriitoare franceză (n. 1908)
Simone de Beauvoir în 1967 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Simone de Beauvoir (n. 9 ianuarie 1908, Paris, Île-de-France, Franța – d. 14 aprilie 1986, Paris, Île-de-France, Franța)a fost o eseistă, scriitoare (premiată cu Premiul Goncourt 1954), și în același timp o figură de marcă a existențialismului și a feminismului în Franța, militantă a mișcării intelectuale contestatare de după al Doilea Război Mondial.
Printre cele mai cunoscute dintre romanele sale se numara: “L’Invitée” (1943), “Le sang des autres”,(1945) “Tous les hommes sont mortels” (1946) “Les Mandarins”, (1954), premiul Goncourt . Iata cateva citate din cugetarile sale:
Sclavul care se supune, a ales să se supună.
Tineretul nu-i iubește pe învinși.
Pentru a lăsa o urmă pe lume, trebuie să fii solitar.
Nu murim din cauză că ne-am născut, nici pentru că ne-am trăit viața, nici de bătrânețe. Murim de ceva anume.
Ceea ce e scandalos într-un scandal, e faptul că ne obișnuim cu el.
14 aprilie 2000 - Președintele rus, Vladimir Putin, începe o vizită la Londra, unde se întâlnește cu premierul Tony Blair și cu regina Elisabeta a II-a, aceasta fiind prima ieșire în Occident de la alegerea sa.
14 aprilie 2000 - Căderea bursei newyorkeze de pe Wall Street, fenomen care va provoca scăderi îngrijorătoare și în lanț ale burselor din întreaga lume.
14 aprilie 2004 - Actrițele Tamara Buciuceanu-Botez și Maia Morgenstern au primit Diploma de Societar de Onoare al Teatrului Național din București.
14 aprilie 2005 - Actorul hollywoodian Bruce Willis a devenit ofițer al Ordinului Artelor și Literelor, una dintre cele mai înalte distincți culturale franceze.
Bruce Willis upon receiving an Emmy Award in 1987 for Best Actor in Moonlighting – foto: en.wikipedia.org
14 aprilie 2008 -Uniunea Europeană a adoptat o nouă legislație pentru combaterea poluării aerului în orașe, eliminând astfel “o cauză a mortalității premature”
14 aprilie 2009 - A murit Maurice Druon, scriitor francez, membru al Academiei Franceze (n. 1918)
Maurice Druon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Maurice Druon (; n. 23 aprilie 1918, Paris, Franţa – d. 14 aprilie 2009, Paris, Franţa) a fost un scriitor francez, membru al Academiei Franceze şi membru de onoare al Academiei Române din 1996.
A fost laureat al prestigiosului Prix Goncourt în 1948 pentru romanul Les grandes familles, tradus în română sub titlul de Marile familii. Un alt mare roman istoric al sau a fost “Regii blestemati”,tradus de asemenea in limba romana.
14 aprilie 2010 - Vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda a erupt, formând un nor de cenușă care a cuprins întregul continent european.
14 aprilie 2012 - A decedat marele istoric român Florin Constantiniu (n. 8 aprilie 1933, București), membru corespondent (din 1999) al Academiei Române.
În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.
A fost cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” si fost distins cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972.
A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei și a abordat diverse direcții de cercetare.
Este cunoscut ca autor al cărții „O istorie sinceră a poporului român,”
14 aprilie 2014 - A decedat bateristul cubano-american Armando Peraza, membru al renumitului grup Santana. (n.. 1924).
14 aprilie 2018 - Statele Unite, Marea Britanie și Franța au lansat 103 rachete de croazieră împotriva Siriei, ca răspuns la un atac chimic atribuit administrației Bashar al-Assad, și în care au fost ucise cel puțin 60 de persoane.
Rusia a cerut o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al ONU pentru a se discuta despre “acțiunile de agresiune ale Statelor Unite și ale aliaților lor“.
14 aprilie 2019 - Cel mai mare avion din lume a zburat pentru prima dată deasupra deşertului californian.
Cel mai mare avion din lume, cu 6 motoare şi anvergura aripilor de 117 metri, a zburat astăzi pentru prima oară.
Colosul american, ce pare desprins dintr-un film SF, ar urma să fie folosit pentru lansarea rachetelor şi plasarea de sateliţi.
In contextul desfășurării Cruciadei a patra și al constituirii în 1204 a Imperiului Latin la Constantinopol (1) de către cruciați, Ioniță Caloian (2) și-a oferit serviciile, propunând o alianță noului conducător de la Constantinopol, împăratul Balduin I (3).
Oferta sa a fost refuzată de către cruciați, Imperiul Latin exprimându-și intenția de a-și impune dominația asupra tuturor teritoriilor care au făcut vreodată parte din Imperiul Bizantin, așadar și asupra celor stăpânite de către țarul vlaho-bulgar.
Conflictul mocnit dintre cele două puteri a fost precipitat de către aristocrația greacă din Tracia, care s-a revoltat împotriva latinilor în 1205 și l-a chemat în ajutor tocmai pe Ioniță Caloian, promițând acestui supunere.
Imperiul Latin (1) şi vasalii săi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Împăratul Balduin I a început să supună autorității sale cetățile răsculate ale grecilor și a început să asedieze Adrianopolul.
În acel moment, potrivit descrierii cronicarului cruciat Villehardouin, „Ioniță, rege al Bulgariei, a sosit pentru a sprijini Adrianopolul cu foarte mare armată, pentru că el aducea cu sine valahi și bulgari și 14.000 de cumani care nu fuseseră niciodată botezați” (Villehardouin, 93).
În 14 aprilie 1205, trupele de cumani ale lui Ioniță au reușit să atragă cavaleria grea a latinilor într-o ambuscadă în mlaștinile de la nord de Adrianopol, țarul vlaho-bulgar provocând cruciaților o înfrângere categorică.
Balduin I a fost capturat, iar unul dintre liderii cruciați, Ludovic I de Blois a căzut în luptă.
Bătălia de la Adrianople (14 aprilie 1205) dintre bulgari și cavalerii Crucii ai lui Balduin I de Constantinopol – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Pe parcursul aceluiași an, Caloian i-a înfrânt pe cruciații demoralizați și la Serres și a capturat Philippopolis (astăzi, Plovdiv), intrând în posesia celei mai mari părți din stăpânirile latine din Tracia și Macedonia.
Ioniță Caloian (1) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pentru o lungă perioadă, nu s-a știut nimic despre soarta lui Balduin, timp în care fratele său Henric de Hainaut și-a asumat regența Imperiului Latin.
Abia în iulie 1206 moartea sa a devenit certitudine.
Se pare că inițial, el a fost bine tratat ca prizonier de către Ioniță Caloian, fiind văzut ca un ostatec de preț, însă ar fi fost apoi sacrificat de către conducătorul bulgar într-un moment de furie a acestuia, probabil ca urmare a pierderii Filipopolului, oraș care a trecut din nou în stăpânirea cruciaților.
În conformitate cu o legendă bulgară, Balduin și-ar fi provocat singur pieirea, ca urmare a tentativei sale de a o seduce pe soția lui Caloian.
Pe de altă parte, cronicarul bizantin Georgios Akropolites notează că țarul bulgar și-ar fi confecționat o cupă din craniul lui Balduin, după cum procedase cu împăratul bizantin Nichifor I , cu aproape 400 de ani înainte, hanul protobulgar Krum.
Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, Ioniță Caloian (care primise coroana regală de la Papa Inocențiu al III-lea), i-a raportat suveranului pontif că Balduin a murit în închisoare.
În prezent, un turn din forăreața Tsarevets din capitala de atunci a Bulgariei, Veliko Tarnovo , poartă denumirea de „Turnul lui Balduin”, presupunându-se că ar fi vorba de turnul în care Balduin ar fi fost întemnițat.
Bulgaria sub domnia lui Caloian (1197-1207) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În pofida faptului că apelase la sprijinul lui Ioniță Caloian și că se bucurase de succesele antilatine ale acestuia, aristocrația bizantină a început în curând să conspire împotriva țarului bulgar.
Caloian și-a schimbat tactica de îndată și s-a întors împotriva foștilor săi aliați, provocând adevărate măceluri asupra populației grecești, adoptând porecla de Rōmaioktonos (“Ucigătorul de romei”), în contrapartidă față de cognomenul de Boulgaroktonos (“Ucigătorul de bulgari”) adoptat la începutul secolului al XI-lea de către împăratul Vasile al II-lea al Bizanțului, în vremea în care acesta din urmă punea capăt existenței primului țarat bulgar.
cititi mai mult despre Bătălia de la Adrianople (14 aprilie 1205) si pe en.wikipedia.org
(1) Imperiul Latin de Constantinopol sau Imperiul Latin (numele original în latină Imperium Romaniae) a fost o formațiune statală întemeiată de conducătorii cruciați venețieni și non-venețieni participanți la Cruciada a patra în regiunea cucerită din Imperiul bizantin după ocuparea Constantinopolului din 1204 și care a încetat să mai existe în 1261.
Imperiul astfel creat urma să constituie urmașul de drept al Imperiului roman de răsărit, având un împărat occidental de credință romano-catolică întronat în locul grecilor bizantini ortodocși. Balduin, conte de Flandra, a fost încoronat ca împărat sub numele de Balduin I în data de 16 mai 1204.
Imperiul Latin a atins apogeul în timpul celui de al doilea împăratat, Henric I, însă a eșuat în a-și exercita autoritatea asupra celorlalte state latine întemeiate pe teritoriul Greciei (Romaniei), precum Regatul de Salonic, Principatul de Ahaia etc., și a fost slăbit de continuele lupte cu bulgarii și cu statele grecești succesoare ale Bizanțului (Imperiul de la Niceea, despotatul Epirului, Imperiul din Trapezunt), în cele din urmă fiind cucerit de către Imperiul de Niceea, condus de Mihail al VIII-lea Paleologul în anul 1261. Ultimul împărat, Balduin al II-lea, a plecat în exil, dar titlul imperial a supraviețuit, prin câțiva pretendenți, până în secolul al XIV-lea.
(2) Ioniță Caloian, numit și „Omorâtorul de romei”, a fost țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207. El a fost cel de al treilea frate al celor care au restaurat statul bulgar, Petru și Asan, eliberându-l de sub stăpânirea bizantină.
Lui Ioniță Caloian îi revine meritul de a fi reușit să stabilizeze puterea centrală după asasinarea celor doi frați ai săi și totodată de a fi extins granițele țaratului bulgar, asigurându-i poziția de principală putere în Balcani, în principal în detrimentul Imperiului Latin de Constantinopol.
(3) Balduin I (iulie 1172 – cca. 1205), primul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, conte de Flandra ca Balduin al IX-lea și conte de Hainaut ca Balduin al VI-lea, a fost unul dintre cei mai proeminenți lideri ai Cruciadei a patra, care a avut ca rezultat cucerirea Constantinopolului, cucerirea celei mai mari părți a Imperiului Bizantin (numit pe atunci “Imperiul Romaniei” de către occidentali) și întemeierea Imperiului Latin de Constantinopol.
Există și opinia potrivit căreia încheierea acestei cruciade a fost marcată de bătălia de la Adrianopol din 1205, în care Balduin I a pierdut o confruntare decisivă împotriva țarului Ioniță Caloian, conducătorul statului vlaho-bulgar, și și-a petrecut ultimele zile de viață ca prizonier.
Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) a fost un cuvios monah care a trăit în secolele VI-VII (579-649) la mănăstirea de pe muntele Sinai, al cărei egumen a și fost.
Ioan Scărarul este un important Părinte duhovnicesc al Răsăritului, care a lăsat posterității o cunoscută lucrare de spiritualitate cunoscută sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara Raiului (sau Leastvița – după termenul slavonesc).
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine.
Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând.
Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie.
Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.
Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.
Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!
Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el!
Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit.
Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare.
După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post.
Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva.
Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia.
Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Constantin, cel poreclit Pogonat, adică bărbosul, care Constantin a fost ucis în baia Dafnei în Sicilia, lovit în cap cu un vas.
De aceea pentru dreapta lui credinţă, trimiţând împăratul a adus de la Roma în capitală cu sila pe fericitul acesta, care a pătimit multe necazuri la mergerea şi la întoarcerea sa.
Şi fiind împăratul tot una şi la un gând cu eresul monoteliţilor, şi punându-l în legături, ca şi cum ar fi fost făcător de rele, l-au pus la închisoare; după aceea l-au trimis în surghiun la oraşul Cherson, unde săvârşindu-şi rămăşiţa vieţii ca un luptător, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirca sfinţilor mărturisitori episcopi de Apus: Serghie, Pir şi Teodor, care au fost împreună cu sfântul Martin.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ardalion comediantul.
Acest sfânt a fost pe vremea împăratului Maximian, aflându-se prin teatre şi făcând schimele unuia şi altuia, şi făţărnicindu-se, arăta patimile şi întâmplările celorlalţi.
Fiindcă odată a socotit să se făţărnicească, arătând împotrivirea creştinilor către tirani în vremea muceniciei, pentru aceasta s-a spânzurat singur, şi se zgâria; ca şi cum nu voia să aducă jertfă zeilor.
Poporul văzând acestea plesnea cu mâinile şi lăuda prefacerea lui cea iscusită şi vitează. Atunci Ardalion a strigat cu glas mare către popor ca să tacă, şi aşa s-a mărturisit pe sine că este adevărat creştin.
Guvernatorul iarăşi l-a sfătuit să-şi prefacă socotinţa, dar el nevrând, şi rămânând în credinţa lui Hristos, a fost aruncat într-un cuptor ce era ars cu foc, şi aşa săvârşindu-se a primit cununa muceniciei.
Această sfântă Tomaida s-a născut în Alexandria, şi bine fiind crescută şi învăţată de părinţii săi, a fost însoţită cu bărbat şi era în casa bărbatului său, cu multă credinţă, şi petrecea cu întreagă înţelepciune şi cinste.
Şi vieţuia împrenă eu ei şi trupescul părinte al tânărului, care luase luişi noră pe Tomaida.
Într-una din zile, neaflându-se acasă fiul său, pierzătorul de suflete diavol, a băgat în bătrânul cuget de ocară împotriva nurorii sale, şi cugeta să se împreuneze cu tânăra, în toate chipurile uneltind spre împlinirea scopului său.
Însă fericita Tomaida, mult sfătuind şi rugând pe bătrânul, nimic nu isprăvea; căci întunecat cu mintea de diavol, luând sabia fiului său, şi lovind pe tânăra foarte tare a tăiat-o în două; şi ea şi-a dat sufletul Domnului, şi s-a făcut muceniţă pentru întreaga ei castitate; iar bătrânul, îndată pierzindu-şi vederile, umbla prin casă orb.
Şi mergând oarecare spre aflarea fiului său, au aflat pe tânără zăcând moartă pe pământ şi bătrânul se purta orb încoace şi încolo, rătăcind, prin casă; acesta întrebat ce este aceasta ce se vede, a descoperit adevărul şi mustrându-se pe sine, că cu mâna sa a făcut ucidere, adăugând încă şi rugându-se ca să fie dus de ei la guvernator şi să-şi primească osânda.
Aceştia plecându-se l-au dus la guvernator şi cunoscându-se adevărul, din porunca lui s-a tăiat capul bătrânului.
Înştiinţat fiind de acestea ava Daniil de la Sketis s-a coborât la Alexandria, şi luând moaştele sfintei, le-a dus la Sketis, şi le-a aşezat în cimitirul său, pentru că sfânta s-a nevoit prin sânge şi s-a săvârşit pentru curăţie.
Şi un oarecare din Sketis, fiind stăpânit de pofta desfrâului, s-a dus la mormântul fericitei, şi luând untdelemn din candela ei şi ungându-se, luând încă şi binecuvântarea ei, când s-a arătat lui în vis, deşteptându-se s-a izbăvit de patimă.
De atunci şi până astăzi fraţii din Sketis au mare ajutor pe fericita Tomaida în luptele împotriva trupului.
Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724)
Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (1671-1724) a fost stareț al Mănăstirii Neamț, devenind apoi episcop al Romanului între 1704-1714.
S-a retras din scaunul episcopal întemeind Schitul Pocrov (Acoperământul Maicii Domnului).
Apoi a pribegit prin Transilvania și în cele din urmă a ajuns la Pecerskaia Lavra din Kiev.
În anul 2007 a fost proslăvit de Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea sa făcându-se pe 14 aprilie.
Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ierarh Pahomie (Penciu) s-a născut în satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud în preajma anului 1671. In 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mănăstirii Neamț, iar între anii 1702-1704 a fost stareț al acestei mânăstiri.
După ce vizitează Mănăstirea Pecerska și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu.
La 17 ianuarie, 1707, este hirotonit episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“.
Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1716 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mănăstirea Pecerska. Răpus de boala, Hristos Domnul, Arhiereul cel Veşnic, îl cheamă la odihna cerească în ziua de 26 a lunii aprilie a anului 1724.
A fost îngropat în biserica cea marea a Lavrei Pecerska fiind prohodit de Arhiepiscopul Varlaam Vanatovici al Kievului împreună cu tot soborul. La scurt timp ucenicii îi aduc moaștele la Pocrov, așezând-le în biserică.
În 9 septembrie 2013 în urma unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, în chip minunat, s-au descoperit moaștele Sfântului Pahomie.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Stea mult-luminoasă, răsărită în ținutul Gledinului, ai strălucit ca un semn dumnezeiesc în pământul Moldovei, luminând inimile credincioșilor. Stâlp neclintit al rugăciunii curate, podoaba aleasă a ierarhilor români și ctitor al schitului Pocrov din lavra Neamțului, Sfinte Ierarhe Pahomie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Alt tropar, glasul al 4-lea
Raiul virtuţilor l-ai sădit în sufletul tău şi l-ai udat prin curgerile lacrimilor tale, iar cele nestricăcioase le-ai gustat prin nevoinţă şi cu dragoste ne-ai descoperit sfintele tale moaşte pe care cinstindu-le te lăudam căci mântuire ceri tuturor de la Stăpânul Hristos, părinte Pahomie.
Condac, glasul al 8-lea:
Grijile vieții le-ai lăsat și rânduielile cele lumești le-ai părăsit; și, făcându-te cu înțelepciune locuitor al pustiei, ai aflat bucuriile vieții veșnice; și, mângâiere câștigând prin lacrimile tale de pocăință, roagă-L pe milostivul Dumnezeu pentru noi credincioșii, Părinte Pahomie.
Viața Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului
Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671 – 1724) – foto preluat de pe basilica.ro
Pr. prof. dr. Bogdan Racu – articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului 1660, primind la botez numele Petru.
Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă. Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător. Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704. Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj laLavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului. Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun. În 1717 a plecat din nou la Kiev, petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul 1724. Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14-15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, Duminica a II-a după Paști, în biserica parohială „Sfânta Treime” din localitatea Gledin, comuna Monor, județul Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.
Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la mănăstirea Neamț, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităților din țările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obștesc. A legat cu blesteme grele pe toți aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărțile pe care le dăruise mănăstirii Neamț și schitului Pocrov, ctitoria sa. A fost preocupat să formeze ucenici care să-i continue activitatea și a influențat prin concepția și lucrarea sa și alte centre de cultură din Moldova. Activitatea lui Pahomie a fost cunoscută și în Transilvania, mai ales în ținutul natal.
Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie și să citească și a căutat să cultive această dragoste și în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărțile primite sau cumpărate de el, față de care a arătat o grijă deosebită.
A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar și alte biserici, cu toate cărțile necesare cultului, într-o vreme în care raritatea și scumpetea lor le făceau bunuri de neprețuit.
L-au interesat cărțile de folos sufletesc pe care le-a citit cu atenție, recomandându-le și altora. Pe Cheia înțelesului, apărută în 1678 la București, cumpărată la 25 martie 1713 și dăruită anul următor schitului Pocrov, Pahomie îndeamnă „să hie la cetit părinților (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” și pentru a le ușura munca și a le spori atenția a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamț și schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărți câte am să se știe (7219-1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă și lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” amintește de 42 de cărți.
După cum arată însemnările de pe ele, cărțile au fost mai întâi studiate atent de Pahomie și apoi lăsate moștenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înțelesului, în 1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce șede(a) întru întunerecul neștiinței și în umbra legii și a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptății credința cea bună … dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc … să-l laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărților este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar și exercițiu spiritual: „Cetește cuvintele cu minte deșteaptă și cu candela și vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeași Cheia înțelesului.
Activitatea cărturărească și duhovnicească a lui Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov și a mănăstirii Neamț, punându-și amprenta asupra mediului monahal și cultural din Moldova, într-un secol în care relațiile dintre mănăstirile românești erau foarte strânse, circulația călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă.
Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei
Cel întru sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul (n. 590/600 – d. 160septembrie 655, Chersones, Crimeea) a fost papă al Bisericii Romei la mijlocul secolului al VII-lea (649-653) și unul din apărătorii credinței ortodoxe împotriva ereziei monotelite.
Sfântul Martin l-a cunoscut și l-a susținut pe sfântul Maxim Mărturisitorul, și a suferit ca și acesta persecuții, torturi și exil, de unde și supranumele de Mărturisitor.
Sărbătorit în Biserica Catolică la 13 aprilie.
Prăznuirea sfântului Martin în Biserica Ortodoxă se face la 14 aprilie împreună cu ceilalți episcopi occidentali care au pătimit pentru credința cea adevărată, și la 20 septembrie împreună cu „Maxim cel Înțelept” (Maxim Mărturisitorul).
Sf. Ier. Martin Mărturisitorul, episcopul Romei (590/600 – 655) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Născut în Toscana (Italia), Sf. Martin a fost educat în credința Bisericii și a intrat în clerul Bisericii Romei. Ca preot, sfântul Martin a fost reprezentant al scaunului Romei la Constantinopol. După moartea Papei Teodor I în 649, Martin a fost ales ca succesor al acestuia. L-a numit pe Ioan, episcop de Filadelfia (Amman) ca Administrator al Patriarhiei Ierusalimului după moartea Patriarhului Sofronie, care murise în 638. Martin a argumentat legitimitatea acestei numiri în virtutea „puterii apostolice transmise lui de Iisus Hristos prin Sf. Petru”.
În timpul papatului său, erezia monotelită a început să se răspândească. Potrivit acestei erezii, Hristos ar fi avut două Firi, dar o singură voință, spre deosebire de poziția ortodoxă, care afirma că în Hristos lucrau două voințe (dumnezeiască și omenească). Ereticii și-au câștigat adepți în rândul aristocrației și chiar în familia imperială, între aceștia numărându-se împăratul Constans (641-668) și patriarhul Pavel al Constantinopolului (641-654).
Împăratul a publicat chiar o carte intitulată Typos („Modelul credinței”) în sprijinul ereziei monotelite, poruncind să fie citită de toată lumea. Când Sf. Martin a citit cartea, a mărturisit cu hotărâre credința ortodoxă și a convocat Sinodul de la Lateran la Roma pentru a condamna erezia monotelită, care afirma că în persoana lui Isus Christos nu există decât voința divină dar nu ceea umană, ceea ce punea în dubiu natura umană a lui Isus.
Când împăratul a aflat aceasta, a trimis un comandant militar pentru a-l ucide pe papă. Acesta, temându-se să îl asasineze el însuși pe papă, a angajat un ucigaș pe care l-a plătit ca să comită el această faptă. Când ucigașul s-a apropiat însă de papă ca să-l ucidă, a fost lovit de orbire și nu l-a putut omorî. Comandantul militar a fugit din Roma, de teamă, și a murit la scurtă vreme după aceea într-o bătălie.
Împăratul și-a continuat încercările de a-l ucide pe Sf. Martin, plătind un alt comandant militar ca să-l învinuiască de erezie. Pentru că nu l-a putut înlătura din scaun pe papă cu aceste acuze, comandantul l-a capturat pe ascuns pe Sf. Martin, în timpul nopții și l-a dus până pe insula Naxos, în Marea Egee, în anul 654, unde a fost ținut, sub pază severă și în regim de înfometare, vreme de un an.
Sfântul a fost apoi chemat la judecată, slăbit și bolnav din pricina relelor tratamente suferite în închisoare. Martori falși au fost plătiți pentru a-l acuza de fapte de trădare. Judecătorul l-a condamnat fără să asculte ce avea de spus în apărarea sa. Neputând să mai rabde chinurile la care era supus, sfântul a zis atunci:
„Domnul știe ce mare bunătate mi-ai arăta dacă ai porunci să fiu dat degrabă la moarte”. Mulți dintre cei care au crezut mărturia martorilor mincinoși își băteau joc de el, iar cei care credeau mărturia sfântului au fugit, înlăcrimați, neputând răbda să-l vadă astfel umilit. Sfântul urma să fie depus din treaptă și executat.
Când împăratul i-a relatat acestea patriarhului Pavel, acesta și-a înțeles rătăcirea și a poruncit încetarea chinurilor, rugându-l pe Sf. Martin să facă pace cu Biserica Constantinopolului. Papa însă a refuzat cererea patriarhului, pentru că Biserica din Constantinopol nu se lepădase încă de erezie. Condamnarea sa la moarte a fost comutată și sfântul a fost trimis în exil la Cherson, în Crimeea. Sf. Martin a murit din pricina foamei și a bolii la 16 septembrie 655.
Scrisorile papei Martin I reflectă tristețea abandonării și decepția față de clerul roman, care, între timp, sub presiunea împăratului Constant, a ales un succesor.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Martine înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Între arhierei viețuind cu dreaptă credință și mucenicește calea săvârșindu-ți, bârfelile eresurilor le-ai stins, făcându-te apărător al dreptei credințe, Preasfințite Martin. Pentru aceasta te rugăm, mântuiește-ne de nevoi și scârbe prin rugăciunile tale, slăvite ierarhe al lui Hristos.
După sfârșitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărățea peste greci, Consta, fiul lui Constantin și nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împărații grecești stăpâneau și Roma cea veche, iar rudele stăpâneau părțile Apusului și se înmulțea atunci la Răsărit eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieșise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întărește a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sunt două firi, precum și două voințe și lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărțite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.
Și a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei și Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta și împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de același eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliților, numind-o „tipos” și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulți din cei dreptcredincioși, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărătești, suferind prigoniri, bătăi, chinuri și morți. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viața lui pe larg. La preasfințitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească și cu credința cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credință și să se întărească sobornicește. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credință, zicând: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învățătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica și apostolica învățătură și de la așezămintele Sfinților Părinți, măcar de voi pătimi și moartea”. Și a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbați cinstiți din rânduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga și-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grâului credinței dreptcredincioase; și să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar și pe trimișii lui i-a surghiunit cu necinste și cu bătăi în țări îndepărtate.
Atunci preasfințitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemând pe episcopii Apusului, în număr de 105; și punându-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros și a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; și a scris către toți credincioșii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credință, arătându-le ereticeasca vătămare și poruncindu-le să se ferească cu strășnicie de ea.
Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mânie și de mare tulburare, încât a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfântul Martin Papă. Iar când a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; și văzând mulțimea episcopilor și a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească și mirenească rânduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învățat pe unul din ostași, să-l ucidă în biserică. Și intrând acel ostaș în biserică, având ascunsă pe sub haine o sabie ascuțită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoșilor peste soarta drepților, n-a lăsat pe ucigaș să-și ridice mâna de călău asupra credinciosului său rob.
Văzând Olimpie că Domnul păzește pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin și s-a dus în Silicia împotriva saracinilor și a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncând asupra lui niște pricini mincinoase, zicând că s-ar fi înțeles cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești și că voiește să se scoale cu război împotriva împăratului, ca și cum n-ar fi păzit credința cea dată de la părinți și că ar fi hulit și pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.
Ajungând trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înțelegere, numai că am trimis milostenie fraților celor dreptcredincioși, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinstește cineva, nu o mărturisește și nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum și în cel viitor. Și sfânta credință cea dată de la Sfinții Apostoli și de la purtătorii de Dumnezeu părinți, nu noi, ci cei ce înțeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”.
Dar trimisul împăratului, neascultând îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugînd la sfîrșit și aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, cu putere ostășească a prins pe papa, l-a dus la liman și punându-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Și la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ținut sfântul un an întreg, chinuindu-se cu foamea și cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuință. Iar când i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei țări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte și o luau cu sila, de la cei ce aduceau și, ocărându-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească și să-i fie milă de dânsul, acela este vrăjmaș patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu și răsturnător a toată împărăția grecească”. Și străjerii aceia făceau mult necaz sfântului, batjocorindu-l și ocărându-l. Și slăbea sfântul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile și neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea și cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulțumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanț.
Ajungând corabia în Bizanț pe o vreme senină și sosind de dimineață la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfântul, care era foarte bolnav, diferiți oameni fără de omenie, trimiși anume de la palatele împărătești și de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele și cu defăimări pe cel atât de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfântul de dimineața până seara. Apoi, apunând soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulți ostași și, luând pe sfântul din corabie, l-au pus pe o pârghie, neputând nicidecum să meargă de boală, și l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă și strâmtă și îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu știe de dânsul nimeni din cetate că este acolo. Și a petrecut sfântul în acea închisoare nouăzeci și trei de zile, neputând către nimeni să vorbească.
După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului și adunându-se acolo senatorii, pe când îl duceau pe pârghie la dânșii, un oarecare senator mai mare a strigat la dânsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mânie ca și bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputând să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfântul și a stat în mijloc, sprijinindu-se de alții. Mai erau acolo și mulți martori mincinoși, pregătiți anume pentru aceea și mai înainte învățați, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus și alte feluri de pricini nedrepte și mincinoase și mărturiseau, jurându-se pe Sfânta Evanghelie. Și fiindcă Fericitul Martin nu știa să vorbească grecește, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta și nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărându-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfântul Papa a grăit către dânșii: „Știe Domnul că îmi veți face mare bine, dacă mă veți ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”.
După aceasta sfântul a fost dus la un loc oarecare înalt, de priveliște, unde tot poporul obișnuia a se aduna, și acolo, neputând să stea, îl țineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dânsul pe ascuns din oarecare case înalte. Și mergând Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfântul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu și Dumnezeu te-a lăsat pe tine!”. Zicând aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin și striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!”. Iar cei ce știau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu fața mâhnită și cu ochii plini de lacrimi ieșeau de la acea priveliște.
După aceea a zis Sachelarie către mai marele curții: „Ia-l pe acesta și să-l zdrobești, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Și îndată, luând pe sfântul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus până jos și i-au pus fiare grele pe grumaz și pe tot trupul și de acolo îl duceau prin cetate la divan și o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau și clătinând capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învățătura credinței lui?”. Iar alții plângeau și se tânguiau, văzând o necinstire ca aceea și chinuire făcută pentru nevinovăție, unui atât de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele și de mâinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdând rușine și durere.
Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniță, între făcătorii de rele și între tâlhari, târându-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfântul căzând și lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul până la vărsare de sânge. După câteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniță, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri și de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniței milostivindu-se de sfântul, a mers în taină în temniță la sfântul legat. Luându-l de acolo, i-a bandajat rănile și l-a pus pe patul său și l-a îmbrăcat cu haine și a zăcut sfântul până seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară târziu, Grigorie, mai marele famenilor împărătești, a trimis pe vătaful casei sale, cu puține mâncări la Sfântul Martin, zicându-i: „Nu slăbi de tristețe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!”.
Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvânt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credință; și îndată a luat de pe dânsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte și i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinând și întorcându-se spre perete, a zis: „Vai mie și aceasta s-a adăugat la osândirea mea!”. Și l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăiești astfel?”. Patriarhul a răspuns: „Au doar puțină tiranie este aceasta stăpâne, ca să pătimească papa unele ca acestea?”. Și cu jurământ sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.
După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alți bărbați vestiți, în temnița lui Diomid, la Sfântul Martin. Aceia intrând, i-au zis: „Stăpânul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai și la câtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decât numai tu singur”. Iar preasfințitul papă, nerăspunzându-le nimic, ci ridicându-și spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă și mulțumită Împăratului Celui fără de moarte!”. Și întrebau pe Sfântul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma și a făcut lepădarea de credința a monoteliților și dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfântul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunțit; că, mergând de bună voie la Roma, a dat pe hârtie lepădarea sa de nedreapta credință, deși după aceea s-a întors iarăși la cea dintâi rea credință a monoteliților; și că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop și îndestulat cu toate cele de trebuință. Iar la sfârșit, sfântul a spus și aceasta către ei: „Iată în mâinile voastre sunt, faceți cu mine ce voiți, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să știți cu întemeiere, că de mă veți sfărâma în bucăți, nu mă voi împărtăși cu cei rău credincioși, cât timp vor sta în credința cea rea. Încercați cu lucrul și veți vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”.
Acestea auzindu-le trimișii, s-au întors la împărat, minunându-se de astfel de mărime de suflet și de neînfricata inimă a sfântului, care nu se înfricoșa de chinuri și de moarte. Și petrecând sfântul în temnița lui Diomid optzeci și cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfântul, zicând: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfântul îl întreba, unde va fi trimis și în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsați-mă să fiu aici până în ceasul acela, în care voiți să mă trimiteți unde voiți”. Și s-a dus notarul. Apoi apunând soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legați: „Apropiați-vă, fraților, și să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfântul cu fața veselă le-a zis: „Nu plângeți, ci mai bine bucurați-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credință!”.
După aceea iarăși a mers notarul cel sus-pomenit și luând pe sfântul, l-a dus; și toți cei ce erau în temniță, se tânguiau fără de mângâiere pentru despărțirea lui de ei. Sfântul a fost pus în corabie și trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strâmtorarea și cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfântul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormântul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
Sfânta Muceniţă Tomaida din Alexandria a trăit probabil în secolul al VI-lea în Alexandria, în Egipt, şi a primit cununa muceniciei la vârsta de 15 ani. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă pe 14 aprilie.
Sfânta Muceniţă Tomaida s-a născut în Egipt, în Alexandria, din părinţi evlavioşi. Când a împlinit vârsta de 15 ani, a fost măritată cu un tânăr pescar şi s-a aşezat împreună cu acesta în casa socrului ei. A trăit cu soţul ei în pace şi bună înţelegere câtăva vreme.
Socrul Tomaidei s-a aprins însă de pofta trupească faţă de nora sa. De multe ori o mângâia şi o săruta, însă ea, având cugetul curat, nu a priceput la început ispita de care se lăsase biruit socrul ei, ci socotea că făcea acestea din dragostea de tată. Într-o zi, când soţul Tomaidei era plecat la pescuit, socrul acesteia s-a apropiat de ea şi a încercat să o ademenească mai întâi cu vorbe frumoase ca să îşi împlinească pofta necurată.
Sfânta însă s-a apărat, rugându-l pe socrul ei să nu o mai îndemne la o asemenea faptă şi să îndepărteze de la el o asemenea ispită necurată. Atunci socrul ei, mâniindu-se, a ameninţat-o cu sabia dacă nu vroia să se supună poftei lui. Iar ea înfruntându-l, i-a răspuns fără teamă că prefera să moară decât să primească o astfel de fărădelege. Furios, bătrânul a lovit-o cu sabia, tăind-o în două, şi astfel a primit sfânta cununa muceniciei.
Iar socrul ei a orbit atunci pe loc, fiind lovit de mânia dumnezeiască. Întorcându-se fiul său şi însoţitorii acestuia, l-au găsit orbecăind prin casă, căutând să iasă şi să fugă, pătat de sângele sfintei muceniţe. Prinzându-l astfel, el le-a mărturisit păcatul săvârşit, şi a fost dat în mâinile guvernatorului, primind pedeapsa cuvenită. Şi răspândindu-se vestea în cetate despre sfânta înţelepciune a Tomaidei, s-a strâns mulţime mare de popor la casa sfintei.
Aflându-se pe atunci în oraş şi cuviosul avva Daniil schiteanul (7 iunie) ( Acest avva Daniil este amintit în Patericul egiptean. Este probabil vorba despre al doilea avva Daniil Schiteanul, cel din secolul al VI-lea), a mers şi el împreună cu ucenicul său să vadă moaştele sfintei muceniţe. Iar când s-a întors în Schetia, la mănăstirea Oktodeka („a Optsprezecea”), primit fiind cu cinste, le-a cerut fraţilor să aducă la mănăstire moaştele sfintei şi să le aşeze împreună cu cele ale cuvioşilor părinţi schiteni.
La început, câţiva fraţi s-au împotrivit să aşeze trupul unei femei împreună cu cele ale cuvioşilor monahi, însă avva Daniil i-a mustrat, arătându-se că sfânta îşi dăduse viaţa pentru a-şi păstra curăţia, împotrivindu-se până la moarte duhului desfrânării, şi arătându-se astfel a fi o adevărată maică duhovnicească (deşi a fost femeie căsătorită, Sfânta Muceniţă Tomaida este uneori numită în sinaxare „cuvioasă muceniţă”, apelativ rezervat în general sfintelor monahii sau fecioare.
Acest apelativ i se dă sfintei Tomaida în semn de recunoaştere a desăvârşitei ei curăţii sufleteşti, urmând pilda cuviosului Daniil, care a numit-o „maică duhovnicească”). Atunci fraţii au cerut şi au adus moaştele sfintei Tomaida în mănăstire, îngropându-le împreună cu cele ale cuvioşilor părinţi de acolo.
Sfânta muceniţă Tomaida din Alexandria (secolul al VI-lea) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Minunile Sfintei Muceniţe Tomaida
La scurt timp după aceea, sfânta s-a arătat a fi după moartea ei mucenicească ocrotitoare şi izbăvitoare a celor ce se luptă cu păcatul desfrânării. Unul din fraţii (începătorii) aflaţi sub ascultarea avvei Daniil Schiteanul era cândva rău chinuit de duhul desfrânării.
Mărturisindu-se avvei Daniil, acesta l-a trimis la mănăstirea unde se aflau moaştele sfintei Tomaida, ca să se roage de izbăvire, pentru minunile sfintei muceniţe. Şi ascultându-l fratele, s-a rugat cu stăruinţă la mormântul sfintei şi, ungându-se cu ulei din candela care ardea la mormântul ei, i s-a arătat sfânta, care l-a binecuvântat.
Iar a doua zi fratele s-a aflat izbăvit de patima care îl chinuia, şi întorcându-se la mănăstirea lui, i-a descoperit minunata sa vindecare avvei Daniil.
Aflând vestea despre minunile sfintei, mulţi se duceau să se închine la mormântul ei, şi, rugându-se cu credinţă, se izbăveau de tulburarea patimii trupeşti, şi plecau aducând slavă lui Dumnezeu şi mulţumire sfintei muceniţe Tomaida, izbăvitoarea de patimi.
Imnografie
Tropar, glasul al IV-lea:
Mielușeaua Ta, Iisuse, Tomaida strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Viața Sfintei Mucenițe Tomaida
Sf. Mc. Tomaida (Secolul al VI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Această Sfântă Muceniță Tomaida, a fost născută în Alexandria de părinți dreptcredincioși și a fost crescută de dânșii în învățătură și în bune obiceiuri. Iar după ce a ajuns la vârsta de 15 ani, părinții ei au măritat-o cu legiuită nuntă, după un oarecare tânăr creștin. Și viețuia Tomaida cea tânără în casa bărbatului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înțelepciune, blândețe, bunătate și pentru celelalte obiceiuri bune ale sale, locuind în aceeași casă cu socrul său. Acela, prin a satanei lucrare, gândea cu vicleșug asupra nurorii sale, ispitit de frumusețea ei și aprinzându-se cu poftă trupească spre dânsa, căuta timp ca să facă cu dânsa păcat, dar nu afla, decât numai în toate zilele o momea prin oarecare îmbunări și adeseori o săruta. Dar tânăra Tomaida, fiind întreagă la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înșelătoare și gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească o face aceasta și se rușina de el ca de un tată.
Bărbatul ei era vânător de pește și într-o noapte, venind alți vânători, l-au luat să vâneze pește; iar după plecarea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui și a început a o sili pe nora sa spre păcat. Iar ea deodată înspăimântându-se, ca de o răutate neașteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de rușine și-i zicea: „Ce faci tată? Fă-ți semnul Crucii pe fața ta și te du, că diavolesc este lucrul acesta”.
Dar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte fără de rușine, dar ea fiind înțeleaptă și plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el, rugându-l și sfătuind pe socrul său ca să înceteze de la o fărădelege și necurată poftă ca aceea. Ci pe cât ea se apăra, pe atât o silea mai tare, arzând ca o văpaie de păcatul poftirii spre dânsa. Deasupra patului la perete, era o sabie spânzurată și bătrânul ajungând cu mâna la sabia aceea și scoțând-o din teacă, a început a o înfricoșa, zicându-i: „De nu mă vei asculta, iată, cu această sabie îți voi tăia capul”. Iar tânăra i-a răspuns: „Chiar și bucăți de mă vei tăia, nicidecum nu voi face o astfel de fărădelege”. Atunci bătrânul, umplându-se de mare mânie, a lovit tare cu sabia pe Fericita Tomaida, nora sa, și a ucis-o, tăind-o în două. Iar ea și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât să mânie pe Dumnezeu cu o fărădelege ca aceea și să-și întineze trupul și patul bărbatului său. Iar pe ucigașul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el, fiind orbit cu sufletul, a orbit și cu ochii și, aruncând sabia, căuta ușile, vrând să iasă afară din casă și să fugă fără de știre; dar neputând să le afle, multă vreme s-a ostenit pipăind pereții și căutând ușile, însă neaflâdu-le a rămas acolo.
Apoi venind alți vânători și bătând în ușă, strigau pe fiul lui la lucru, iar tatăl a răspuns: „Fiul meu s-a dus la vânarea peștelui, arătați-mi ușile casei mele, deoarece nu pot să le aflu”. Aceia, deschizând, au intrat și au găsit pe bătrân având mâinile și hainele pline de sânge și pipăind pereții; iar pe femeia cea moartă zăcând la pământ, tăiată în două și tăvălindu-se în sângele său. Aceasta văzând-o s-au înspăimântat și întrebau ce este aceasta și cine a făcut uciderea. Iar bătrânul și-a mărturisit păcatul său și-i ruga să-l ducă la divan și să-l dea judecății celei după lege, ca să-și ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Deci, întorcându-se bărbatul de la vânarea peștelui și văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale și rușine. El se tânguia pentru soția sa cea atât de înțeleaptă și se rușina de tatăl său cel atât de fărădelege; căci netemându-se nici de Dumnezeu, nici de căruntețile sale rușinându-se, a făcut unele ca acestea. Deci, a dat pe bătrân judecății, de și-a luat pedeapsa prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulțime de popor din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru nemaipomenit și înfricoșat ca acesta și fericind întreaga înțelepciune a ei cu laude.
S-a întâmplat în acel timp, că era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: „Fiule, să mergem să vedem moaștele sfintei celei tinere”. Și, ducându-se, le-au văzut; iar după aceea s-au întors în mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea și au întâmpinat monahii pe Daniil primindu-l cu cinste și cu dragoste, iar părintele le-a spus despre pătimirea Sfintei Tomaida, zicându-le: „Duceți-vă și aduceți aici cinstitele ei moaște, pentru că nu se cade, ca trupul ei să se pună cu oamenii cei mireni, ci cu sfinții părinți”. Dar unii din frați au început a cârti nevrând ca trupul cel femeiesc să-l pună alături cu sfinții părinți. Iar cuviosul le-a răspuns: „Acea tânără pe care nu voiți să o aduceți aici, îmi este maică și mie și vouă, deoarece pentru întreaga ei înțelepciune a murit”. Atunci monahii nemaiîndrăznind a se împotrivi Sfântului Părinte Daniil, s-au dus și au luat acel trup și l-au îngropat cu cinste în gropnița mănăstirii cu sfinții părinți.
După aceasta, sărutând cuviosul pe toți părinții, s-a dus cu ucenicul la schitul său. Și s-a întâmplat, că un oarecare frate să fie chinuit foarte rău de diavolul desfrânării și, mergând la Cuviosul Daniil și-a mărturisit trupeasca patimă cea mare. Zis-a lui cuviosul: „Mergi la Mănăstirea Octodecatului și întrând în gropnița sfinților părinți, roagă-te, zicând: „Dumnezeule, pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Tomaida, ajută-mă și mă izbăvește de păcatul desfrânării!”. Apoi nădăjduiește spre Dumnezeu, că te vei libera de ispita diavolească”.
Iar fratele, luând porunca părintelui, s-a dus acolo și a făcut precum i se poruncise lui, iar de atunci i-a încetat războiul trupului. Și întorcându-se la schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicând: „Cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Tomaida și cu ale tale, părinte, m-a liberat Dumnezeu de păcatul desfrânării”. Și l-a întrebat starețul cum s-a liberat, iar fratele a zis: „Numai două-sprezece rugăciuni am făcut și din candela ce era la mormântul Sfintei Tomaida m-am uns cu untdelemn și am pus capul pe mormântul ei, unde am adormit. Și, iată, mi s-a arătat o tânără luminoasă, adică Sfânta Muceniță Tomaida și mi-a zis: „Părinte, părinte, primește binecuvântarea aceasta și mergi cu pace la chilia ta”. Iar eu, luând binecuvântare, m-am deșteptat din somn și m-am simțit desăvârșit liber de patimile trupești. Însă nu știu ce era binecuvântarea aceea care mi-a dat-o în somn sfânta, decât numai am cunoscut liberare de patimi”.
Și a zis Cuviosul Daniil: „O îndrăzneală ca aceasta au la Dumnezeu, toți cei ce se nevoiesc pentru întreaga înțelepciune”. Deci a petrecut după aceea fratele acela neavând nici o supărare trupească și slăvea pe Dumnezeu, dar preamărea și pe Sfânta Muceniță Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Și făceau aceasta și alții, câți se tulburau de niște patimi ca acelea. Căci alergau la mormântul sfintei și câștigau ușurare și liberare de războaiele trupești cu sfintele ei rugăciuni. Și așa slăveau prin Sfânta Tomaida, pe Hristos Domnul Cel preamărit, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se cuvine toată cinstea și închinăciunea în veci. Amin.
Notă: În patericul Romanilor, în 14 Aprilie, se vorbește de această sfîntă astfel: În Alexandria, Sfânta fecioară Muceniță Tomaida, deși a avut bărbat, însă la rânduiala mucenicilor se socotește fără de nici o îndoială, nu atât pentru aceea că era foarte tânără și demult și-a adus fecioria în însoțire cu curățenia, cât pentru aceasta, că pentru curățenie a pătimit și vrednică s-a arătat a fi numărată înaintea Domnului împreună cu cetele fecioarelor celor curate. Iar Mineiul cel mare o numește pe ea cuvioasă muceniță, dar acel titlu de cuvioasă muceniță, se cuvine numai la monahiile care pătimesc pentru Hristos. Cu toate că Sfânta Tomaida nu era monahie cu rânduiala, însă a arătat monahicească faptă bună, pentru întreaga înțelepciune, pătimind până la sânge. Drept aceea și în gropnița monahicească între cuvioșii părinți, fericitul Părinte Daniil Schiteanul nu s-a îndoit a o pune pe ea. Deci, cu vrednicie s-a cinstit cu titlul de cuvioasă muceniță în Minei.
Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)
La data de 12 aprilie 1457, Ştefan cel Mare a reuşit să-l înlăture de la conducerea Moldovei pe unchiul său Petru Aron, după ce l-a învins în Bătălia de la Doljeşti din judeţul Neamţ.
Ştefan avea o armată de 6.000 de oşteni, primind sprijin şi din partea lui Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti.
Ştefan cel Mare este voievodul cu cea mai lungă domnie din istoria Moldovei.
Acesta a domnit între 1457 şi 1504, perioadă în care ţara a cunoscut o dezvoltarea considerabilă.
Ştefan a fost fiul domnitorului Bogdan al II-lea, care a fost asasinat în primăvara anului 1451 chiar de fratele său vitreg Petru Aron.
„În anul 6959 (1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea şi a năvălit asupra lui Bogdan la Răuseni, vineri în zori şi i-au tăiat capul”,
se arată în Letopiseţul anonim al Moldovei.
Ştefan cel Mare a fost nevoit atunci să fugă de mercenarii lui Petru Aron, aceştia primind ordin de a-l ucide şi pe fiul cel mare al lui Bogdan al II-lea.
După uciderea lui Bogdan, Petru Aron a urcat pe tronul ţării, devenind domnitor al Moldovei.
În condiţiile compromiterii lui Petru Aron, în urma acceptării de către acesta a solicitării sultanului de închinare a Moldovei şi de plată a tributului (5 iunie 1456), Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457, pentru a lua tronul.
Avea o oaste comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar și din munteni ai lui Vlad Țepeș.
Petru Aron strânge în grabă o armată.
În dreptul satului Doljești, pe pârâul Hresca, afluent al Siretului, unde Siretul face un meandru și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o luptă în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.
„Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui duşman pe care avea dreptul să-l despreţuiască. Totuşi el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de Sniatyn, Colomea şi Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuţiei, şi se înţelese cu dînsul pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuţia; (…) Apoi oştirea domnească porni asupra lui Ştefan, pribeagul cel îndrăzneţ”,
aşa a descris istoricul Nicolae Iorga începutul bătăliei dintre Ştefan cel Mare şi Petru Aron.
Cronica moldo-germană arată că
„în anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457, în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu muntenii, cu ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron voievod la o gârlă sau apă cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron voievod, alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere”.
Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru Aron.
În ținutul Neamțului, la Orbic, astăzi Buhuși, jud.Bacău, pe 14 aprilie, în Joia Mare, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron.
Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea Hotinului. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir.
Locul purta numele de Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.
După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul numit Câmpia Direptății, întreabă pe toți cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” il proclamă pe Ștefan domn legiuit al Moldovei, în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.
În acest timp, Aron Vodă se retrage în Polonia, apoi în Ungaria, de unde va emite în continuare, pentru mai mult de un deceniu, pretenţii la tronul Moldovei. Executarea sa, în timpul unei expediţii a lui Ştefan în Transilvania, în 1468 sau 1469, va contribui la consolidarea domniei acestuia.
„Ştefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinţii ce cîştigase de două ori asupra unui ucigaş şi hoţ de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al ţerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd şi judecind pretutindeni, cîştigînd lesne pe fugarii îngroziţi, ce veniau să i se închine tremurînd”, a mai arătat Nicolae Iorga.
La data de 9 aprilie 1459, Ştefan cel Mare a încheiat o înţelegere cu regele polonez Cazimir, care a primit cetatea Hotinului în schimbul promisiunii că nu îl va sprijini în nici un fel pe Petru Aron. Văzând că leşii s-au aliat cu domnitorul moldovean, Petru Aron pleacă în Ardeal, ajungând la curtea lui Matei Corvin.
În cele din urmă a fost capturat şi executat chiar din porunca lui Ştefan cel Mare.
„Şi iarăşi birui Ştefan Vodă. Şi-l prinsese pe Pătru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, Bogdan vodă”, a povestit cronicarul Grigore Ureche.
Moartea lui Petru Aron s-a produs chiar pe câmpul de luptă. În decembrie 1470, acesta a fost decapitat la Orbic – Buhuşi, judeţul Bacău, unde Petru Aron însoţit de o armată formată din mercenari unguri a atacat oastea lui Ştefan cel Mare, cu scopul de a redobândi tronul Moldovei, însă fără succes pentru el, pentru că în final a pierdut lupta şi a fost decapitat exact cum a făcut şi el cu tatăl marelui voievod moldovean.
