Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul; Sfinții Sfințiți Mucenici Eladie și Terapont, Episcopul Sardei; Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul (Dezlegare la pește)

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul a trăit în secolele III – IV, fiind contemporan cu Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin. A primit mucenicia în vremea Marii Persecuţii din vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, în anul 304. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 27 mai - foto: doxologia.ro

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul a trăit în secolele III – IV, fiind contemporan cu Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin. A primit mucenicia în vremea Marii Persecuţii din vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, în anul 304. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 27 mai

foto: doxologia.ro

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul; Sfântul Sfințit Mucenic Eladie; Sfântul Sfințit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei; Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul (Dezlegare la pește); Ap. Fapte 10, 44-48; 11, 1-10; Ev. Ioan 8, 21-30


Sf. Mc. Iuliu Veteranul; Sf. Sfințiți Mc. Eladie și Terapont, episcopul Sardei; Sf. Mărturisitor Ioan Rusul (Dezlegare la peşte)

articol: basilica.ro

26 mai 2016

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul – A trăit în secolele III-IV, fiind contemporan cu Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin. A primit mucenicia în vremea Marii Persecuții din vremea împăraților Dioclețian și Maximian, în anul 304, când a fost adus la judecată înaintea prefectului locului, pe nume Maxim. Prefectul Maxim a fost înștiințat că un soldat veteran, Iuliu, nu vroia să jertfească zeilor păgâni. Dregătorul a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promițându-i o leafă substanțială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credința sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falși. Văzând curajul lui și credința lui neclintită, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Sfântul Iuliu Veteranul a primit astfel cununa muceniciei pe 27 mai 304.

Sfântul Sfințit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei – A păstorit în cetatea Sardes (Lidia, Asia Mică) unde a adus la Hristos mulți închinători la idoli. Pentru aceasta, guvernatorul Iulian l-a ferecat în obezi și l-a închis în temniță spre a-l ucide treptat prin foame și sete. După un timp, l-a purtat legat prin cetatea Sinada (Egipt) și apoi prin Ancira (Galatia). Sfântul Mucenic Terapont a fost ucis cu sabia, în anul 259, pe malul râului Hermes din Lidia.

Sfântul Ioan Rusul s-a născut pe la anul 1690, într-un sat din Rusia, fiind crescut în dreapta credinţă de către părinţii săi. La vârsta potrivită a fost luat în oaste şi a participat ca soldat la războiul pe care ţarul Petru cel Mare (1682-1725) l-a întreprins împotriva turcilor în anul 1711. Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer turc care era agă în Procopion, Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Acesta, fiind împodobit cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor, care-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.

El spunea stăpânului său: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Betleem.

Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea care-l împodobeau pe Ioan. În urma rugăciunilor Sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, pentru că devenise locaş de nevoinţă unde el urma vieţuirea Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii Prorocului David. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe, zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.

Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Care cercetează inimile fiecăruia, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor virtuţile slugii sale.

După o vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan.

Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfurie plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o”.

Auzind acestea cei ai casei au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârşită de Sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile agăi, iar nopţile petrecându-le în rugăciune şi cântări de psalmi.

După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise prin rugăciunile şi nevoinţele sale îndurate pentru numele şi dragostea lui Hristos. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se, i-a adus Sfintele Taine ascunse într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi, apoi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 27 mai, în anul 1730.

Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii din Procopion au luat trupul Sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob a fost îngropat ca un stăpân.

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; şi i-a cerut să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică de la Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi – o, minune! – trupul Sfântului se găsea neputrezit şi înmiresmat ca şi astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

În anul 1832, Osman Paşa, trecând prin Procopion, a aruncat în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

În anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea Turciei, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evia, în oraşul numit Noul Procopion. Aici s-a ridicat o nouă biserică, sfinţită în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu sfintele moaşte ce izvorăsc, tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului, nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor trupeşti şi sufleteşti.

Pentru rugăciunile Sfântului Tău Mărturisitor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. Fapte 10, 44-48; 11, 1-10

În zilele acelea, pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul. Iar credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi, pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi şi slăvind pe Dumnezeu. Atunci a răspuns Petru: Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi? Şi a poruncit ca aceştia să fie botezaţi în numele lui Iisus Hristos. Atunci l-au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile. Apostolii şi fraţii, care erau prin Iudeea, au auzit că şi neamurile au primit cuvântul lui Dumnezeu. Şi când Petru s-a suit în Ierusalim, credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau, zicându-i: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei. Şi începând, Petru le-a înfăţişat pe rând, zicând: Eu eram în cetatea Iope şi mă rugam; şi am văzut, în extaz, o vedenie: ceva coborându-se ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se în jos din cer, şi a venit până la mine. Privind spre aceasta, cu luare aminte, am văzut dobitoacele cele cu patru picioare ale pământului şi fiarele şi târâtoarele şi păsările cerului. Şi am auzit un glas care-mi zicea: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Şi am zis: Nicidecum, Doamne, căci nimic spurcat sau necurat n-a intrat vreodată în gura mea. Şi glasul mi-a grăit a doua oară din cer: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi au fost luate iarăşi toate în cer.

Ev. Ioan 8, 21-30

Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi afla şi veţi muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi să veniţi. Deci ziceau iudeii: nu cumva îşi va ridica singur viaţa, pentru că zice: unde Mă duc Eu, voi nu puteţi să veniţi? Dar Iisus le-a spus: voi sunteţi din cele de jos, Eu sunt din cele de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta. Drept aceea v-am spus vouă că veţi muri în păcatele voastre, căci dacă nu credeţi cine sunt Eu, veţi muri în păcatele voastre. L-au întrebat atunci pe El: cine eşti Tu? Şi le-a răspuns Iisus: ceea ce de la început v-am spus că sunt! Multe am de zis şi de judecat despre voi; dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este, şi cele ce am auzit de la Dânsul, Eu acestea le grăiesc în lume. Ei însă n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl. Deci le-a spus Iisus: când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte cine sunt Eu şi că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl Meu, aşa grăiesc. Iar Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui. Aceste cuvinte grăind El, mulţi au crezut într-Însul.

articole preluate de pe: doxologia.ro


Sf. Ier. Mc. Eladie şi Terapont al Sardiei; Sf. Mc. Iuliu veteranul; Cuv. Beda venerabilul; Sf. Ioan Rusul

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 27 Mai

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Eladie.

Acest sfânt curăţindu-se pe sine de toată înşelăciunea şi făcându-se vas ales Sfântului Duh, a fost uns prin alegere dumnezeiască arhiereu, şi i s-a încredinţat ocârmuirea Bisericii lui Hristos. Ca un bun păstor alunga pe oamenii cu chip de lup de la turma sa, şi ca un vrednic şi priceput chivernisitor, o chivernisea, păzind-o necălcată şi neviclenită de tot răul. Iar de vreme ce tiranii îl aduseră înaintea lor legat, atunci mai vârtos a strălucit şi a luminat cugetele credincioşilor. Căci mergând cu osârdie la chinuri şi propovăduind pe faţă dreapta credinţă, a fost dat la multe munci, şi foarte rău fiind strujit la trup, i s-a arătat Hristos Dumnezeul nostru că-i vindecă toată chinuirea rănilor, şi de aci înainte a devenit şi mai osârdie. Deci, umplându-se tiranii de mânie, au pus pe sfântul la mai grele chinuri şi muncindu-l şi mai cumplit, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Terapont, episcopul Sardiei.

Sfântul Sfințit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei.  Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 27 mai - foto: doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 27 mai – foto: doxologia.ro

Acest sfânt mucenic Terapont, a fost arhiereu al sfintei Biserici din Sarde, unde prin învăţăturile sale, pe mulţi păgâni din înşelăciunea idolilor a întors către Hristos şi cu sfântul botez i-a luminat. Deci fiind prins de Iulian dregătorul a fost ferecat în lanţuri şi închis în temniţă ca să fie ucis pe încetul cu foamea şi cu sete. După aceea a fost scos şi muncit cu fel de fel de chinuri; apoi a fost dus legat la Sinaul în cetatea Frigiei, şi la Anghira, cetatea Galatiei, şi pretutindeni cu felurite chinuri a fost muncit. Şi aducându-l la râul ce se numţea Astalin, l-a întins pe dânsul despuiat jos pe pământ cruciş, şi l-a legat de patru pari uscaţi ce erau înfipţi în pământ, şi I-a bătut tare până ce i-a căzut pielea şi carnea de pe oase, şi a adăpat pământul cu sângele lui; iar parii odrăslind au crescut stâlpări şi frunze şi au crescut copaci mari; iar cu frunzele lor se tămăduiau toate neputinţele şi durerile oamenilor. După aceasta a fost adus la stăpânirea Traciei cea din Lidia, aproape lângă râul Ermiei, care uda Lidia, la Episcopia Satalisiei de sub Mitropolia Sardelor. Acolo după multe feluri de chinuri a fost junghiat pentru numele lui Hristos şi a primit cununa nestricăciunil.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evsevlot, care prin foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Alipie, care s-a săvârşit zdrobindu-i-se capul de piatră.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfintiului Beda Venerabilul (Anglia, + 735).

Venerabilul Beda (n. 672 - 25 mai, 735) a fost un călugăr al Mănăstirii Northumbriane a Sfântului Petre din Wearmouth (astăzi parte din Sunderland), şi al Mănăstirii soră, Sfântul Paul, în Jarrow-ul modern. El este bine cunoscut ca autor şi erudit, a cărui lucrare cea mai cunoscută este Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum (Istoria bisericească a poporului englez), care i-a adus supranumele de Părinte al istoriei engleze. Sfântul Beda a scris lucrări în multe alte domenii, de la muzică şi sistemul muzical la comentarii la Sfânta Scriptură. Prăznuirea lui se face în 25 mai, 26, sau 27, în funcţie de izvoarele folosite la întocmirea calendarului - foto: ro.orthodoxwiki.org

Venerabilul Beda (n. 672 – 25 mai, 735) a fost un călugăr al Mănăstirii Northumbriane a Sfântului Petre din Wearmouth (astăzi parte din Sunderland), şi al Mănăstirii soră, Sfântul Paul, în Jarrow-ul modern. El este bine cunoscut ca autor şi erudit, a cărui lucrare cea mai cunoscută este Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum (Istoria bisericească a poporului englez), care i-a adus supranumele de Părinte al istoriei engleze. Sfântul Beda a scris lucrări în multe alte domenii, de la muzică şi sistemul muzical la comentarii la Sfânta Scriptură. Prăznuirea lui se face în 25 mai, 26, sau 27, în funcţie de izvoarele folosite la întocmirea calendarului – foto: ro.orthodoxwiki.org

Sf. Beda a fost istoric bisericesc şi a consemnat istoria creştinismului din Anglia până în zilele sale. Anul probabil al naşterii sale este 673, iar locul, Northumbria, undeva lângă localitatea Jarrow.

La vârsta de 7 ani, Beda a fost trimis la Mănăstirea Sf. Petru din Wearmouth pentru ca să fie îndrumat şi educat de Sf. Benedict Biscop (prăznuit în 12 ianuarie). Apoi a fost dus la mănăstirea cea nouă Sf. Petru, înfiinţată în Jarrow în 682, unde a rămas până la moartea sa. Acolo l-a luat sub aripa sa Sf. Ceolfrith stareţul (prăznuit în 25 septembrie), care l-a urmat pe Sf. Benedict în 690, conducînd ambele mănăstiri, Wearmouth şi Jarrow.

În Viaţa lui Ceolfrith scrisă anonim, există povestea unui incident legat, probabil, de tânărul Beda. Ciuma din 686 a năpădit mănăstirea lui Ceolfrith, răpind majoritatea monahilor cântăreţi din corul bisericii, rămânînd în viaţă doar stareţul şi un băiat pe care îl avea ca ucenic. Acest tânăr “este acum preot la aceeaşi mănăstire şi laudă faptele minunate ale stareţului atât verbal cât şi în scris, faţă de toţi cei care vor să le afle”.

Îndurerat din cauza catastrofei, Ceolfrith a hotărât că ar fi bine să cânte Psalmii fără antifoni, cu excepţia slujbelor de Utrenie şi Vecernie. După o săptămână de cântat, s-a întors iar la varianta cu antifonii cântaţi acolo unde le era rândul. Cu ajutorul băiatului şi al fraţilor rămaşi în viaţă, slujbele se făceau foarte greu până când au fost aduşi alţi călugări care au fost învăţaţi să cânte.

Sf. Beda a fost hirotonit diacon la vârsta de 19 ani şi la 30 a primit sfânta taină a preoţiei din mâna Sf. Ioan din Beverley (prăznuit în 7 mai), sfânt episcop al Hexham (687) şi în 705 al York-ului. Beda iubea slujbele bisericeşti şi considera că dacă îngerii sunt prezenţi la slujbe împreună cu călugării atunci şi locul său era acolo. “Dacă nu m-ar vedea printre călugări nu ar întreba, oare, unde este Beda?”

Beda şi-a început ucenicia ca elev al Sf. Benedict Biscop, care era călugăr la renumita mănăstire din Lerins, întemeind el însuşi alte mănăstiri. Sf. Benedict a adus cu el în Anglia multe cărţi de la Lerins şi din alte mănăstiri din Europa. Această bibliotecă l-a ajutat pe Beda să-şi scrie propriile cărţi, cum erau comentariile biblice, istoria ecleziastică şi hagiografiile.

Beda nu era un istoric perfect obiectiv. De exemplu, în disputa cu creştinismul celtic el era oarecum de partea romanilor. Dar, cu toate acestea, a fost corect şi bine documentat. Cărţile sale se trăgeau din “documente antice, din tradiţiile strămoşilor noştri şi din cunoştinţele mele personale”. Cartea a V-a, 24, ne oferă o perspectivă clară a vieţii religioase şi seculare din vechea Britanie. Sf. Beda descrie o lume zugrăvită după tradiţii duhovniceşti foarte asemănătoare cu cele păstrate de creştinii ortodocşi. Aceşti sfinţi duceau aceeaşi viaţă de sfinţenie eroică pe care o găsim şi la sfinţii din est, sfinţenia lor fiind demnă de dragostea şi admiraţia noastră. Creştinii posteau miercurea şi vinerea, precum şi în postul Naşterii Domnului de 40 de zile. (Cartea a IV-a, 30).

În anul 735 Sf. Beda s-a îmbolnăvit. Cam cu două săptămâni înainte de Paşti se simţea slăbit şi avea probleme de respiraţie dar nu avea dureri mari. A rămas vesel şi preda zilnic lecţii învăţăceilor săi, după care îşi continua ziua cântînd Psalmi şi ridicînd rugăciuni de mulţumire la Dumnezeu. Deseori îl cita pe Sf. Ambrozie: “Nu am dus o viaţă de care să-mi fie ruşine printre voi şi nu mă tem de moarte pentru că Dumnezeu este milostiv.” (Paulin, Viaţa Sf. Ambrozie, cap. 45).

Pe lângă lecţii şi Psalmi, Sf. Beda mai lucra la o traducere anglo-saxonă a Evangheliei lui Ioan şi a unei cărţi cu citate din scrierile Sf. Isidor al Seviliei (prăznuit în 4 aprilie). În joia dinaintea Înălţării Domnului, sfântul respira tot mai greu şi picioarele au început să i se umfle. “Să învăţaţi repede,” le spunea el celor care scriau după dictarea lui, “pentru că nu ştiu cât voi mai putea continua. Domnul mă poate chema în orice clipă la El.”

După o întreagă noapte nedormită, Sf. Beda şi-a continuat dictarea în dimineaţa de miercuri. În ceasul al treilea s-a organizat o procesiune cu moaştele sfinţilor din mănăstire, după care fraţii au intrat la slujbă, lăsîndu-l pe călugărul Wilbert cu Beda. Acesta şi-a amintit că a mai rămas încă un capitol de scris din cartea pe care o dicta sfântul, însă nu vroia să-l deranjeze pe Beda în ceasul morţii. Atunci Sf. Beda i-a spus, “Nu te necăji. Ia tocul şi scrie repede.”

La ceasul al nouălea Beda s-a oprit şi i-a spus lui Wilbert să caute în lădiţa sa piper, tămâie şi pânză şi să-i cheme pe preoţii mănăstirii ca să le dea lor. Când au ajuns, el le-a vorbit la fiecare în parte, rugîndu-i să nu-l uite şi să-l pomenească în rugăciunile lor. Apoi le-a spus acestea: “Vremea plecării mele este aproape iar sufletul meu tânjeşte să vadă frumuseţea lui Hristos, Împăratul meu.”

În acea seară, Wilbert i-a spus: “Părinte, a mai rămas o frază neterminată.” La care sfântul i-a răspuns: “Foarte bine, scrie-o.” Apoi tânărul călugăr a spus: “Acum s-a terminat.” Sf. Beda i-a răspuns: “Adevărat ai spus, chiar s-a terminat.” După care l-a rugat să-şi ridice ochii să vadă biserica în care obişnuia să se roage. După ce a cântat “Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, Sf. Beda a adormit întru Domnul pe care mult L-a iubit.

Deşi Sf. Beda s-a săvârşit în 25 mai, în ajunul Înălţării, el este prăznuit în 27 mai, deoarece sărbătoarea Sf. Augustin din Canterbury este fixată pe 26. Trupul său a fost îngropat la început în portalul de sud al bisericii mănăstirii, iar mai târziu a fost mutat lângă altar.

Azi sfintele sale moaşte se odihnesc în Catedrala Durham, la capela Galileia. Sf. Beda este singurul englez pe care îl pomeneşte Dante în Divina Comedie (Paradisul).

Tot în această zi, pomenirea sfântului Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul-de-minuni (+ 1730).

Sfântul Ioan Rusul mărturisitorul şi făcătorul de minuni, (+ 27 mai 1730), a trăit şi a pătimit în secolul al XVIII-lea în Turcia, unde ajunsese ca rob al otomanilor. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe data de 27 mai - foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ioan Rusul mărturisitorul şi făcătorul de minuni, (+ 27 mai 1730), a trăit şi a pătimit în secolul al XVIII-lea în Turcia, unde ajunsese ca rob al otomanilor.
Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe data de 27 mai – foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.

Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.

Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: “Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.”

Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mântuitorul.

De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi râdeau de el, vâzîndu-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele.

Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă.

Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine.

În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia.

Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste câteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: “Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mînânce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă.

După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ţinut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuşi mâncarea cu mare plăcere.

Când familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mâncarea şi că toţi au râs de el când le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).

Spre sfârşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan.

Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecînd trupul sfântului până la cimitirul creştin.

După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfântului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfântului să nu-i dispreţuiască.

În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfânt în vremea unei călătorii periculoase.

Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.

În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul.

Timp de câteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.

Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.

Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro


Maine, 28 mai, facem pomenirea

Sfântul Sfinţit Mucenic Eutihie, Episcopul Melitinei; Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului; Sfânta Muceniță Eliconida; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Niceea (Nicene); Ap. Fapte 12, 1-11; Ev. Ioan 8, 31-42

Sfântul Sfinţit Mucenic Eutihie, Episcopul Melitinei. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 28 mai - foto: doxologia.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Eutihie, Episcopul Melitinei. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 28 mai – foto: doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Eutihie, episcopul Melitinei; Sf. Ier. Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului

articol: basilica.ro

27 mai 2016

Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul, care a fost episcopul Calcedonului, a intrat de tânăr în viaţa monahală. A păstorit creştinii din Calcedon în anii 726-775, dovedindu-se un bun păstor şi plin de osârdie în sporirea dreptei credinţe. Din agoniseala muncii sale a miluit pe cei săraci, a hrănit pe cei flămânzi, a îmbrăcat pe cei goi şi a primit pe cei străini. De asemenea, s-a arătat apărător văduvelor, tată orfanilor şi celor nenorociţi mângâietor, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă. A fost un aprig apărător al credinţei statornicite de Sfinţii Părinţi mărturisind pretutindeni că icoanele sunt vrednice de cinstire, fiind chiar şi trimis în exil. După multe suferinţe şi chinuri, Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul s-a retras într-o mănăstire din Palestina, unde s-a mutat în pace la Domnul.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte peSf. Sfinţit Mc. Eutihie, episcopul Melitinei.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. Fapte 12, 1-11

În vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să-i piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Şi văzând că este pe placul iudeilor, a mai luat şi pe Petru, (şi erau zilele Azimelor). Pe care şi prinzându-l, l-a băgat în temniţă, dându-l la patru străji de câte patru ostaşi, ca să-l păzească, vrând să-l scoată la popor după Paşti. Deci Petru era păzit în temniţă şi se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică. Dar când Irod era să-l scoată afară, în noaptea aceea, Petru dormea între doi ostaşi, legat cu două lanţuri, iar înaintea uşii paznicii păzeau temniţa. Şi iată un înger al Domnului a venit deodată, iar în cameră a strălucit lumină. Şi lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat, zicând: Scoală-te degrabă! Şi lanţurile i-au căzut de la mâini. Şi a zis îngerul către el: Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele. Şi el a făcut aşa. Şi i-a zis lui: Pune haina pe tine şi vino după mine. Şi, ieşind, mergea după înger, dar nu ştia că ceea ce s-a făcut prin înger este adevărat, ci i se părea că vede vedenie. Şi trecând de straja întâi şi de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce în cetate, şi poarta s-a deschis singură. Şi ieşind, îngerul s-a depărtat de la el. Şi Petru, venindu-şi în sine, a zis: Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toate câte aştepta poporul iudeilor.

Ev. Ioan 8, 31-42

Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră în El: dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: noi suntem neamul lui Avraam şi niciodată n-am fost robi nimănui; cum zici Tu că veţi fi liberi? Atunci Iisus le-a răspuns: adevărat, adevărat vă spun vouă, că oricine săvârşeşte păcatul, rob este păcatului; iar robul nu rămâne în casă de-a pururi; Fiul, însă, rămâne de-a pururi. Aşa dar, dacă Fiul vă va face liberi, într-adevăr liberi veţi fi. Ştiu că voi sunteţi neamul lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvâtul Meu nu încape în voi. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru. Ei I-au răspuns şi I-au zis: tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face lucrurile lui Avraam. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, care v-am grăit adevărul, aşa cum l-am auzit de la Dumnezeu; Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Dar ei I-au zis: noi nu suntem născuţi din desfrânare; un tată avem, pe Dumnezeu. Răspuns-a lor Iisus: dacă Dumnezeu are fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci Eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit.

articol preluat de pe: doxologia.ro