(Duminică 9 octombrie 2016) Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu; Sfinţii Cuvioși Andronic şi Atanasia, soţia lui; ✝) Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

"Învierea fiului văduvei din Nain" - Pierre Bouillon - foto: wikimedia.org

Învierea fiului văduvei din Nain” – Pierre Bouillon

foto: wikimedia.org

 

Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu; Sfinţii Cuvioși Andronic şi Atanasia, soţia lui; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Korsun; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Potolește întristările noastre
✝) Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain); Ap. Galateni 1, 11-19; Ev. Luca 7, 11-16; glas 7, voscr. 5


Sf. Ap. Iacov al lui Alfeu; Sf. Cuv. Andronic și Atanasia; Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

articol: basilica.ro

8 octombrie 2016

 

Biserica Ortodoxă prăznuiește la data de 9 octombrie pe Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu, pe Sfântul Cuvios Andronic și Atanasia, soția sa († sec. V).

 

Sfântul Apostol Iacov a fost fiul lui Alfeu și unul din cei doisprezece. El era fratele sfântului evanghelist Matei. Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Apostol Iacov la 9 octombrie și apoi pe 30 iunie, la Soborul celor Doisprezece Sfinți Apostoli - foto: doxologia.ro

Sfântul Apostol Iacov – foto: doxologia.ro

Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu a fost unul dintre cei 12 Apostoli chemați de Mântuitorul la propovăduirea Evangheliei în toată lumea. El a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în multe țări din Orient, primind moarte martirică, prin răstignire.

 

Sfântul Cuvios Andronic și Atanasia, soția sa († sec. V)

Sfântul Andronic a trăit în Antiohia Siriei în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Fiind căsătorit, a avut doi copii pe care i-a pierdut în urma unei boli. Astfel, și-a împărțit averea săracilor și a plecat împreună cu soția sa la Locurile Sfinte, apoi în Alexandria Egiptului. Atanasia, soția sa, a intrat într-o mănăstire de maici din Tebaida, iar Sfântul Andronic a rămas la schitul cuviosului Daniil, în apropiere de Alexandria. După 24 de ani petrecuți în mănăstire, Sfântul Andronic și Sfânta Atanasia au trecut la Domnul.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. Galateni 1, 11-19

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

 

Ev. Luca 7, 11-16

În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

 

articole preluate de pe: doxologia.ro


Sf. Apostol Iacov al lui Alfeu; Sfinţii Andronic şi Atanasia

articol: calendar-ortodox.ro

 

Sinaxar 9 Octombrie

 

În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea Sfântului Apostol Iacov al lui Alfeu.

Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul. 976-1025 (Vat. GR 1613.. P. 337) – foto: doxologia.ro

Acesta era fratele Sfântului Matei Evanghelistul, care fusese mai înainte vames, si era fiu al lui Alfeu; mergând la propovaduirea Evangheliei, arzându-se de râvna dumnezeiasca, a stricat toate capistile idolilor, tamaduind boli si gonind duhuri necurate; pentru care lucru si multimea limbilor, l-a numit samânta dumnezeiasca. Acesta umblând multa parte a lumii, si vestind pe Hristos, ca un iubitor de Hristos si patima ce-a râvnit si moartea, ca a fost rastignit pe cruce, si asa si-a dat Duhul la Dumnezeu.

 

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Andronic, si Atanasia sotia lui.

Sfinţii Cuviosi Andronic şi Atanasia, soţia lui. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă Romana se face la data de 9 octombrie - foto: doxologia.ro

Sfinţii Cuviosi Andronic şi Atanasia, soţia lui. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă Romana se face la data de 9 octombrie – foto: doxologia.ro

Acest cuvios Andronic, a fost din Antiohia cea mare, lucrator de argint, foarte cucernic, plin de fapte bune si bogat; si a luat luisi pe Atanasia, femeie curata si iubitoare de Dumnezeu; iar bogatia lor o împarteau în trei parti; o parte la saraci, alta la împodobirea bisericilor si a treia la trebuinta casei lor. Au nascut ei un fiu si o fiica, iar dupa nasterea celor doi fii, n-au mai adaugat a se cunoaste trupeste, ci amândoi se nevoiau pururea în curatie, la rugaciune, si a face bine saracilor si a cauta pe bolnavi. Traind asa doisprezece ani împreuna, fiind fiii lor la o vârsta care putea sa dea bucurie parintilor, într-o zi îmbolnavindu-se amândoi fiii au murit. Deci Andronic, nu se arata mâhnit de acea întâmplare, ci înca a strigat fericitul, acel glas al lui Iov, zicând: “Gol am iesit din pântecele maicii mele, gol ma voi si duce”: “Domnul a dat, Domnul a luat”. Iar femeia lui, Atanasia, avea jale nemângâiata, zdrobindu-se cu atâtea plânsuri, încât de mâhnirea cea mare atâta a slabit încât era sa moara; pentru ca zicea: “Sa mor si eu cu fiii mei”. La îngroparea fiilor lor s-au adunat toti cetatenii si însusi patriarhul cu tot clerul, si i-au îngropat în biserica Sf. Iulian. Iar dupa îngropare nu voia Atanasia sa mearga la casa sa, ci sedea lânga mormântul fiilor sai plângând. La miezul noptii însa i s-a aratat ei Sfântul Mc. Iulian, în chip de calugar, zicându-i: “Pentru ce nu lasi pe cei ce sunt aicea sa se odihneasca, femeie?” Iar ea a zis: “Nu te mânia pe mine, domnule; sunt mâhnita, pentru ca doi fii am avut, si pe acestia astazi i-am îngropat împreuna”. Iar el i-a zis: “Dar de ce plângi pentru dânsii? Ca în ce chip cauta firea omeneasca mâncare si nu se poate a nu-i da, asa si copiii cu cerestile bunatati se hranesc de la Hristos, pe Care roaga-L, zicând: “Dreptule judecator, daca ne-ai lipsit de cele pamântesti, nu ne lipsi de cele ceresti”. Iar ea auzind acestea s-a smerit si si-a schimbat mâhnirea în bucurie, ca zicea: “Daca fiii mei vietuiesc în cer, apoi de ce plâng eu?” Si s-a întors sa mai vorbeasca cu cel ce i se aratase si nu l-a mai vazut; l-a cautat prin toata biserica, si n-a aflat pe nimeni. Atunci Atanasia a cunoscut ca vedenie a fost, si s-a spaimântat; si mergând a spus barbatului ceea ce a vazut, si s-au mângâiat amândoi. Iar nu dupa multa vreme, a zis Atanasia catre Andronic: “Lasa-ma la o mânastire, ca sa-mi plâng pacatele”, si el primind cuvântul cu bucurie, fiindca dorea si el, au împartit cea mai multa parte din avutia lor la saraci, si au iertat robii ce erau cumparati, iar cealalta avutie a lor au dat-o socrului sau ca sa faca bolnita de saraci si gazda strainilor, si luându-si putina avere, cât sa le fie pe cale, au iesit noaptea din cetate numai ei amândoi. Iar fericita Atanasia întorcându-se, a vazut de departe casa sa, si cautând spre cer a zis: “Dumnezeule cel ce ai zis lui Avraam si Sarei: iesi din pamântul tau si din rudenia ta, si vino la pamântul pe care îl voi arata tie, cauta si spre noi si ne du întru frica ta. Iata pentru numele tau, am lasat casa noastra, ca sa nu ne închizi noua usile împaratiei Tale”. Si plângând amândoi, au mers în calea lor si ajungând la Ierusalim s-au închinat la Sf. Locuri, si vorbind cu multi parinti, au luat binecuvântare de la dânsii. Si auzind de parintele Daniil, au mers la dânsul, si i s-au închinat lui; acesta vorbind cu ei cuvânt de mântuire, mult i-a folosit, si scriindu-le o carte i-a binecuvântat si i-a trimis la Mânastirea Tavenisiotului.

Deci mergând acolo, a dat fericitul Andronic pe sfânta lui sotie Atanasia la mânastirea de femei. Iar el întorcându-se la parintele Daniil, a primit îngerescul chip si a petrecut fericitul lânga acest parinte doisprezece ani, nevoindu-se. Dupa aceasta a rugat pe parintele sa-l lase pe el la Ierusalim sa se închine la Sfintele Locuri; iar parintele Daniil facând rugaciune i-a dat voie. Si mergând parintele Andronic în partile Egiptului, a sezut sa se odihneasca putin sub un copac, si iata dupa rânduiala lui Dumnezeu a vazut pe fericita Atanasia, femeia sa, care mergea în chip barbatesc, si s-au închinat unul catre celalalt. Deci a cunoscut Atanasia pe barbatul sau, iar el nu a cunoscut-o pe ea. Caci cum era cu putinta sa o cunoasca, ca fata ei se vestejise de înfrânare, si era neagra ca un arap: Catre aceasta înca si rânduiala sa schimbându-si, era îmbracata barbateste, si a întrebat pe Andronic, zicând: “Oare, nu esti tu ucenicul parintelui Daniil, cel ce se numeste Andronic?” Iar el a zis: “Eu sunt”. Si iarasi l-a întrebat: “Unde mergi Avva Andronic?” Raspuns-a Andronic: “Ma duc la Sfintele Locuri sa ma închin; dar tu unde mergi, si cum îti este numele?” Iar ea a zis: “Ma duc si eu la Sfintele Locuri, si numele îmi este Atanasie” (pentru ca asa îsi schimbase numele). Si a zis Andronic: “Sa mergem dar împreuna”. Iar Atanasie a zis: “De voiesti sa mergi cu mine, sa pui paza gurii tale ca în tacere sa calatorim”. Iar el a zis: “Bine, sa fie asa precum voiesti”. Grait-a Atanasie: “Sa mergem dar, si rugaciunile sfântului tau staret sa calatoreasca cu noi”. Si ajungând la Sfânta Cetate si închinându-se la Sfintele Locuri, s-au întors cu tacere la Alexandria. Si a zis Atanasie catre parintele Andronic: “Voiesti, parinte, sa petrecem amândoi într-o chilie?” Raspuns-a Andronic: “Sa petrecem; însa mai întâi voi întreba pe staret daca ne va porunci noua ca împreuna sa petrecem”. Si a zis Atanasie: “Mergi si întreaba, iar eu te voi astepta pe tine în schitul ce se cheama Optsprezecinicul; si de-ti va porunci parintele sa vii la mine, precum am umblat cu tacere, asa cu tacere si în chilie sa petrecem. Iar de nu vei putea sa petreci în tacere, sa nu vii la mine; ca macar si parintele de ar porunci, nu voi sa vietuiesc acolo unde nu ar fi tacere”.

Si mergând Andronic la Avva Daniil, i-a spus de împreuna-calatorul sau Atanasie. Si a zis Daniil lui Andronic: “Mergând sa iubesti tacerea, si sa petreci cu Atanasie de vreme ce este calugar desavârsit”. Deci a luat Andronic pe Atanasie, si l-a dus în chilia sa, si au petrecut în frica lui Dumnezeu cu tacere alti doisprezece ani; si n-a cunoscut Andronic ca Atanasie este sotia lui; pentru ca aceea se ruga cu deadinsul lui Dumnezeu ca sa nu fie cunoscuta de barbatul sau. Iar Avva Daniil adeseori venea la dânsii si-i învata. Odata fiind la dânsii, si mult graindu-le de folosul sufletului, se întorcea; si mai înainte de a sosi în chilia sa, l-a ajuns fericitul Andronic, zicându-i: “Parinte Daniel, parintele Atanasie se duce catre Domnul!” Si întorcându-se staretul, l-a aflat într-o mare fierbinteala; si a început Atanasie a plânge. Si staretul i-a zis: “Se cade sa te bucuri ca mergi sa întâmpini pe Hristos, iar nu sa plângi”. Raspuns-a Atanasie: “Nu plâng pentru mine, ci pentru parintele Andronic; ci sa faci dragoste parinte, dupa îngroparea mea vei afla o scrisoare sub capatâiul meu, si citind-o sa o dai parintelui Andronic”. Si facând rugaciune, s-a împartasit Atanasie cu dumnezeiestile taine, si s-a dus catre Domnul. Si au venit fratii sa îngroape trupul lui, si aflara ca era femeie cu firea ei. Iar Avva Daniil a aflat sub capatâiul ei scrisoarea si, citind-o, a dat-o lui Andronic. Atunci a cunoscut Andronic, ca femeia lui era, si toti au laudat pe Dumnezeu. Si s-a auzit aceasta în toate Lavrele, si trimitând Avva Daniil a chemat pe toti parintii cei din Egipt, si pe cei din pustiul cel mai dinauntru, si s-au adunat din toate Lavrele, si au îngropat cu cinste sfântul trup al fericitei Atanasiei, marind pe Dumnezeu cel ce i-a dat o asemenea rabdare. Iar dupa îngroparea ei, au petrecut staretul cu Andronic pâna la a saptea zi, si în ziua a saptea facând pomenirea celei ce se mutase, a voit ca sa ia pe Andronic în chilia sa; iar Andronic îl ruga zicând: “Lasa-ma aicea parinte, ca si eu sa ma îngrop cu doamna mea Atanasia”. Si lasându-l staretul s-a dus; si înca nesosind el pâna la chilie l-a ajuns un calugar, zicându-i: “Parintele Andronic se duce catre Domnul”. Si a trimis staretul în urma parintilor celor ce plecase, zicând: “întorceti-va cu mine la parintele Andronic; iar ei întorcându-se l-au aflat înca viu, si au luat binecuvântare de la dânsul. Iar sfârsindu-se cu pace parintele Andronic, s-a îngropat cu fericita Atanasia, laudând pe Dumnezeul cel minunat între sfintii sai. caruia se cuvine marirea, în vecii vecilor. Amin.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Avraam si a nepotului sau Lot.

Dreptului Avraam - foto: calendar-ortodox.ro

Dreptului Avraam – foto: calendar-ortodox.ro

Avraam s-a nascut prin secolul al doisprezecelea inainte de Hristos la Ur, in tinutul caldeenilor. Se tragea din neamul lui Sem si era casatorit cu Sarah, ramasa fara copii. Dumnezeu il alese pe Avraam pentru a face din el parintele poporului sau. Ii spuse : “Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12, 1-3). Avraam se incredinta cuvintelor Domnului si fara sa se uite in urma, isi lua pe femeia lui Sarah, pe nepotul sau Lot, avutiile si slugile sale si se duse tot inainte, catre tinutul Canaan. In schimbul credintei sale, Dumnezeu ii promise lui Avraam sa faca un legamint vesnic intre El si urmasii sai, legamint ce avea sa fie simbolizat in taierea imprejur a oricarui nascut de parte barbateasca din descendenta lui Avraam. Ca prim semn al favorurilor sale, Domnul ii dadu un fiu lui Sarah cea sterila, chiar daca si ea si barbatul ei erau foarte inaintati in virsta. Isaac deveni astfel semnul bunavointei lui Dumnezeu si simbolul viitorului Mesia, Hristos, care trebuia sa vina pentru a duce la bun sfirsit si la perfectiune promisiunile facute de Dumnezeu Sfintului Patriarh. Avraam muri intr-o batrinete fericita la virsta de o suta saptezeci si cinci de ani. Fu ingropat in pamintul din Canaan, pe ogorul pe care il cumparase ca sa ii faca mormint lui Sarah.

Cind Lot intra cu Avraam in tinutul Canaan, puse stapinire pe paminturile bogate si fertile din cimpia Iordanului si se instala in Sodoma. Dar locuitorii tinutului erau in acea vreme afundati in viciu si perversiuni. Ei atrasera minia Domnului, care hotari sa distruga orasul. Trimise totusi doi Ingeri ca sa-l vesteasca pe Lot si sa ii porunceasca sa fuga de acolo, el si ai sai. Ii spusera : “Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Geneza 19 :17). In momentul in care Lot se indeparta, Dumnezeu facu sa ploua peste Sodoma si Gomora pucioasa si foc, si pacatosii murira in chinurile pe care li le pregateste pentru vesnicia in iad. Dar femeia lui Lot nu asculta porunca Domnului si se intoarse pentru a se uita in urma. Fu dintr-odata schimbata intr-o statuie de sare, sa fie de invatatura pentru generatiile ce aveau sa urmeze ca trebuie sa urmeze chemarea Domnului fara nici o privire pentru lumea si obiceiurile din care El ne-a scos.

Lot si Avraam sint praznuiti si cu ceilalti Stramosi ai lui Hristos, in duminica dinaintea Craciunului.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Poplia.

Aceasta traia pe vremea pagânului Iulian, maritata fiind mai înainte si nascând roada vrednica lui Dumnezeu, pe preotul Ion care a fost purtator de grija pentru orânduiala Bisericii, si pururea fugea de vrednicia episcopiei, pentru multa lui smerenie. Deci mergând atunci Iulian la Antiohia, având multa mândrie demonica si silind pe toti sa creada în demoni, aceasta cinstita batrâna, a început a cânta în fata împaratului cu niste fecioare: “Idolii pagânilor argint si aur, lucruri de mâini omenesti”. Pentru aceasta târând-o, au batut-o tare peste obraz, atâta cât s-a rosit si pamântul de sângele ei, dar nu a fost omorâta, pâna la întoarcerea Paravatului. Acela însa, fiind înjunghiat, nu s-a mai întors, iar ea traind un an dupa aceea, cu pace s-a dus catre Domnul.

 

Tot în aceasta zi, Preacuviosul parintele nostru Petru.

Acest fericit ostas a fost pe vremea împaratiei lui Teofil; si fiindca era încuviintat si la frumusete si la stat, si la chipul trupului, a fost încins de împaratul mare spatar. Apoi calcând si lepadând toate lucrurile lumesti, a mers la viata calugareasca, la o mânastire ce se cheama Dafnes, si si-a pus numele Petre, în loc de Leon. Apoi s-a dus la Olimp, dupa aceea la Sfintele Locuri, apoi la Laodiceea si la Attalia, suferind toate ostenelile calatoriei. Deci fiindca întelese înaltimea vietii si a faptelor sale celor bune, l-a plecat împaratul Vasile Macedon, de a mers la Mânastirea sfântul Foca. În care nevoindu-se foarte dupa Dumnezeu, cu pace si-a dat duhul.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro


✝) Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

Învierea fiului văduvei din Nain – foto: doxologia.ro

 

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii – Despre mila lui Dumnezeu – Pr. Ilie Cleopa

Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu mai plânge!”.

(Luca 7, 13)

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 - 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX - Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa” - foto: doxologia.ro

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 – 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX – Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa” – foto: doxologia.ro

Iubiți credincioși, nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulți care duceau la mormânt pe fiul ei, nu au rugat pe Mântuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei și a-l da mamei sale. Ci Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând-o plângând, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: „Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea“ (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17). Toate însușirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire și nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca și celelalte însușiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea și Duhul Sfânt ne încredințează, zicând: “Că mai mare decât cerul, este mila Ta“ (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Știm cu toții, că cea mai mare milă și milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc, din robia cea amară și grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice și “Tatăl îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea“ (II Corinteni 1, 3). Toate neamurile sunt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17).

Iubiți credincioși, Când Mântuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie și spaimă, atât mamei copilului înviat, cât și tuturor celor ce erau de față, încât toți au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: “Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său“ (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc și într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum. Oceanul cel fără de fund și fără de margini al milei și milostivirii lui Dumnezeu a lucrat și lucrează în tot locul și în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune și dumnezeiasca Scriptură: “Îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui“ (Psalm 144, 9).

Cine nu a văzut vreodată, vara când seceta mare și arșita amenință pe oameni și animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii “cerul, de mare secetă, se face ca fierul și pământul ca arama“ (Levitic 26, 19) și încep toate viețuitoarele de pe pământ a simți lipsa de apă și de hrană, că îndată ce preoții adună poporul și fac rugăciuni de ploaie și Sfântul Maslu în biserici, pe câmp și prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunându-se și îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit până la apus și încep a cădea stropi de apă și îndată vine ploaie mare și curată, care adapă țarinile, câmpiile și grădinile și aduc mare bucurie oamenilor, plantelor și tuturor viețuitoarelor pământului.

Cine nu cunoaște atunci și nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea și dragostea Lui față de oameni? Cine din cei credincioși, care au frică de Dumnezeu, nu mulțumesc din inimă Preaînduratului și Atotputernicului Dumnezeu pentru mila și milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, și înainte de a se aduna credincioșii la rugăciune în biserică, numai uitându-se la cer și suspinând din adâncul inimii pentru lipsa de apă și de hrană, Dumnezeu, ca un știutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie și vreme bună spre rodirea pământului, aducând mângâiere și bucurie tuturor, și celor buni, și celor răi. Și aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, “plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi“ (Matei 5, 45).

Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni și Sfântul Maslu la biserici și prin casele creștinilor, bolile se vindecă prin credință și oamenii se fac sănătoși ca mai înainte, și aduc mulțumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morții nu I-a dat. Uneori se ridică mari tulburări și războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii și milioane de oameni. Însă, dacă oamenii își aduc aminte de Dumnezeu și aleargă la El cu rugăciuni și zile de post din toată inima, atunci Preabunul și Atotputernicul Dumnezeu, potolește tulburările, stinge războaiele și aduce pace și înțelegere între oameni. Căci Domnul se milostivește spre noi și ascultă pe toți care se roagă pentru pacea lumii și unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) și fericește pe cei ce iubesc pacea, zicând: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9).

Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură și grindină, aducând mari stricăciuni livezilor, grădinilor și recoltelor, cu mari inundații și alunecări de teren, sau sunt cutremure grele de pământ. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor și aleargă cu lacrimi la post și rugăciune, ploile încetează și cutremurele se liniștesc cu mila și cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpânește pe toate. Cine nu cunoaște, atunci, mila și îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor și purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pământ boli grele și fără leac și mulțime de lăcuste, gândaci, viermi, omizi și alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor și tuturor semănăturilor. Însă dacă preoții și credincioșii se adună în biserici și fac rugăciuni, Sfântul Maslu, aghiasmă și alte slujbe rânduite, îndată suferințele omenești se ușurează și insectele stricătoare dispar prin mila și purtarea de grijă a Preabunului și mult Milostivului Dumnezeu față de neamul omenesc. Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cât de mare și nemăsurată este îndurarea și mila lui Dumnezeu, care pururea și în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?

Așadar, frații mei, cugetând noi la mila și îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi față de frații noștri loviți de atâtea suferințe, care sunt tot oameni ca și noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: “Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcând noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: “Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său“ (Pilde 11, 17). Când vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună și cu bucurie, să dăm celor săraci și necăjiți, aducându-ne aminte că roada omului drept este “milostenia” (Pilde 19, 22) și “dacă cineva miluiește să miluiască cu voie bună“ (Romani 12, 8).

Deasemenea, trebuie să știm că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăși mila lui Dumnezeu se arată în cruțarea celor răi, datorită celor drepți. Cine vrea să înțeleagă clar acest lucru, să citească în Sfânta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăși vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele și se căiesc de păcatele lor.

Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: “Să-și lase cel necredincios căile sale și omul fărădelegii sfaturile sale și să se întoarcă la Dumnezeu, și va fi miluit“ (Isaia 55, 7). Și prin marele prooroc Ieremia, același lucru se arată: “Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele și va face dreptate și milă, cu viața va trăi și nu va muri“ (Ieremia 18, 7). Dumnezeu amenință pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă și zice prin proorocul Osea: “Ascultați cuvântul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pământ, fiindcă nu este credință, nici milă și nici cunoștința lui Dumnezeu pe pământ“ (Osea 4, 1-2). Tot așa și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanți, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?“ (Matei 18, 23-34).

Cu adevărat, frații mei, Dumnezeu este “bun și blând și mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dânsul“ (Psalm 85, 4), dar voiește ca și noi să facem milă cu cei ce ne greșesc nouă: “Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre“ (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voiește de la noi milă, decât jertfă: “Mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință“ (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3). Iubiți credincioși,

Până aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila și milostivirea lui Dumnezeu și în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfântă despre mila, milostivirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăință. Cine a citit în Sfânta Scriptură istoria împăratului Manase, a înțeles câte răutăți și fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amândouă curțile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc și a făcut idol cioplit și l-a așezat în templul lui Dumnezeu și cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda și pe toți locuitorii Ierusalimului la atâta rătăcire, încât ei au săvârșit mai mult rău decât alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stârpit din fața fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).

Dar mila, îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat și asupra acestui împărat depărtat de la El și, cu judecățile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăință și la dreapta credință pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul și l-au dus legat cu cătușe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz și strâmtorare, și-a adus aminte de Dumnezeu și de adâncul răutăților și al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adâncul inimii sale a se ruga și a cere milă și îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima și, rugându-se, zicea:

Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul și L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoșat și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși! Însă nemăsurată și neajunsă este mila făgăduinței Tale…“ Iar fiindcă era legat în lanțuri de fier și nu putea să-și plece genunchii săi la rugăciune a zis: “Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mântuiește-mă și pe mine nevrednicul după mare mila Ta și Te voi proslăvi în toate zilele vieții mele…

După această rugăciune plină de umilință, Manase a fost ascultat de Dumnezeu și nu numai că a fost miluit și iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci și din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu și l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăția pierdută și până la sfârșitul său a împărățit peste Israel, neîncetând a se pocăi și a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă și pe noi la pocăință, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila și milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căință cu durere de inimă, cu hotărârea de a nu mai păcătui și a-și plini canonul dat. Așa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobândi iertare de toate păcatele și mântuirea sufletului său. Poziția cea mai dreaptă și mai ortodoxă a noastră față de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mântuirii. Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, suntem și noi datori să facem milă cu semenii noștri. Sunt atâția oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuință vieții: un ban, o haină, o pâine dăruite, cu dragoste. Sunt atâția oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mângâiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea și alinarea suferințelor lor. Sunt atâția creștini robiți de păcate, căzuți din dreapta credință, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-și mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mântuirii și de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască și să urmeze cu dreaptă credință lui Hristos. Numai așa ne putem mântui, că zice Domnul: Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7). Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, și să ne ajute a face milă ca să dobândim iertare și Cerească Împărăție care nu va mai avea sfârșit. Amin.

articol preluat de pe: doxologia.ro


Maine, 10 octombrie, facem pomenirea,

Sfântul Mucenic Evlampie; Sfânta Muceniţă Evlampia, sora Sfântului Mucenic Evlampie; Sfântul Cuvios Vasian; Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul; Sfântul Ambrozie de la Optina; Sfântul Inochentie al Penzei; Sfinţii 26 de cuvioşi mucenici de la Zografu; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Acatist” – Prevestitoarea de la mănăstirea Zografu; Ap. Efeseni 1, 22-23; 2, 1-5; Ev. Marcu 10, 46-52

Sfinții Mucenici Evlampie și Evlampia, sora lui, Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă Romana se face la data de 10 octombrie - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto: doxologia.ro

Sfinții Mucenici Evlampie și Evlampia, sora lui, Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă Romana se face la data de 10 octombrie – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro

 

Sf. Mc. Evlampie și sora sa, Evlampia; Sfinții Cuv. Vasian și Teofil Mărturisitorul

articol: basilica.ro

9 octombrie 2016

 

Sfinții Mucenici Evlampie și Evlampia († 303) – Evlampie era un tânăr creștin și bogat din părțile Nicomidiei și părăsindu-și ascunzișul din munte pentru a cumpăra mâncare, deoarece în acea vreme creștinii erau prigoniți de către Dioclețian, găsește la poarta Nicomidiei o poruncă scrisă de ucidere a creștinilor, dată de către împăratul Dioclețian. Citind, a râs de nebunia împăratului care omora poporul nevinovat. Pentru acest lucru a fost prins și dus înaintea judecătorului Maxim care a încercat în zadar să îl facă să apostazieze. A fost supus supliciilor, însă Dumnezeu i-a dat putere și a rămas în viață. Fiind dus în templul lui Ares, Sfântul Mucenic Evlampie s-a rugat lui Dumnezeu și idolul s-a prăbușit. Deși mulți păgâni au crezut în acel moment și s-au convertit la creștinisim, Evlampie a fost în continuare chinuit. Aflând Evlampia că fratele ei este chinuit, s-a dus înaintea judecătorului Maxim și a mărturisit că și ea este creștină, dorind să pătimească alături de fratele ei. Astfel, nereușind prin nici un chin să îi facă să apostazieze pe cei doi frați, păgânii i-au dus în afara orașului și Sfântului Mucenic Evlampie i-au tăiat capul, iar Sfânta Muceniță Evlampia și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu înainte de a fi omorâtă.

 

Sfântul Cuviosul Vasian (sec. V) – Era originar din Siria, iar în timpul împăratului Marcian (450-457) a întemeiat o mănăstire în Constantinopol. A trecut cu pace la Domnul, iar Împăratul a zidit o biserică în numele lui.

 

Sfântul Cuviosul Teofil Mărturisitorul (sec. VIII) – S-a născut din părinți creștini într-un sat din orașul Tiberiapolis. La vârsta de 13 ani s-a dus în munte la Cuviosul Ștefan Sihastrul și l-a rugat să îl primească în viața călugărească. După trei ani de rugăciuni și ascultare s-a făcut monah. Teofil a trăit în pace până în vremea împăratului Leon Isaurul (717-741), împărat iconoclast. A fost supus supliciilor și dus în Niceea la judecată. Aici, Cuviosul Teofil l-a convins pe judecător asupra cinstirii sfintelor icoane care i-a dat voie să plece.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. Efeseni 1, 22-23; 2, 1-5

Fraţilor, toate le-a supus sub Dumnezeu sub picioarele Fiului Său şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.

Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi, prin greşealele şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos.

 

Ev. Marcu 10, 46-52

În vremea aceea, când ieşeau din Ierihon Iisus, ucenicii Săi şi mul popor, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos pe marginea drumului şi cerea milostenie. Şi auzind că este Iisus Nazarineanul, a început el să strige şi să zică: Iisuse, Fiule al lui David, miluieşte-mă! Dar mulţi îl certau, ca să tacă. El însă striga şi mai tare: Fiul lui David, miluieşte-mă! Atunci Iisus s-a oprit şi a zissă-l cheme. Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă. Iar el, lepădându-şi haina, s-a sculat şi a venit la Iisus. Deci l-a întrebat Iisus, zicându-i: ce voieşti să-ţi fac? Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd. Şi Iisus i-a zis: du-te, credinţa ta te-a mântuit. Şi orbul şi-a căpătat vederea în clipa aceea şi a pornit după Iisus pe drum.

 

articole preluate de pe: doxologia.ro