Prorocul Moise (Mileniul al II-lea î.Hr)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Prorocul Moise

Sfântul și slăvitul proroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, este dătătorul legii celei vechi, și, după tradiție, autorul Pentateuhului (primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi).

De la Sf. Grigorie al Nissei încoace, viața lui este considerată ca o icoană a vieții duhovnicești, a înaintării omului spre Dumnezeu.

Pomenirea lui se face la 4 septembrie și în „Duminica strămoșilor”.

 

Personalitatea lui Moise

Contestată de unii și revendicată poate prea mult de alții, personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică drept un nume de referință pentru aportul adus la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii.

Moise a rămas o personalitate de vocație universală “vrednică de respectul tuturor timpurilor”, dacă avem în vedere, desigur, influența covârșitoare ce o mai are încă asupra întregii lumi, legea divină cu destinație permanentă data prin el.

Personalitate marcantă a istoriei omenirii, „mare conducător al poporului evreu și primitorul Legii”, Moise este instrumentul prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt.

Moise e un personaj istoric, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudește cu cea a unui conducător de popor, laolaltă mistic, legiuitor și șef războinic. Moise, al cărui nume, Mosis, este mai degrabă egiptean, a fost crescut, educat, instruit la curtea faraonului Egiptului.

 

Etimologia numelui

Chiar dacă etimologia numelui, după unii învățați (cum am văzut puțin mai sus), ar fi de origine egipteană, semnificând cel născut, prin analogie cu unele nume egiptene teofore, ca Tutmes sau Ramses etc., el rămâne totuși în exclusivitate al israeliților, atât ca origine cât și ca destin.

Conform cărții Ieșirea, atribuită lui Moise însuși, numele acestui personaj ar avea o etimologie populară ebraică, însemnând „tras în sus” sau „scos din (apă)” – conform textului biblic de la Ieșire 2, 10.

Iosif Flavius deriva acest nume de la cuvântul coptic mo = apă și sese = mântuit. Este sigur că această formă ebraizată a numelui egiptean și forma primitivă egipteană a lui, după părerea majorității învățaților, este Mesu, care adesea se întâlnește pe monumentele egiptene și de scriitori greci se redă ca Mosis.

Traducătorii alexandrini, evident, s-au ținut de derivațiunea lui Flaviu și redau acest nume Moisis. Poate că regina, în darea acestui nume copilului a avut în vedere să cinstească amintirea tatălui ei în numele căruia Totmes sau după transcrierea grecească Totmosis se aude numele Moise.

 

Viața

Moise provenea din seminția lui Levi: “Şi iată numele fiilor lui Levi după neamurile lor; … Amram a luat-o de fremeie pe Iochebed, fata unchiului său, iar aceasta i-a născut pe Aaron și pe Moise, precum și pe Miriam, sora lor” (Ieșire 6, 16 și 20). Tribul lui Levi se remarca drept cel mai talentat și admirabil atașat la cultura egipteană, dar păstrând ca într-un sicriu viu, tradițiile părinților, credința strămoșilor și așezămintele lor.

Cunoaștem nașterea lui Moise și cum l-a izbăvit mâna lui Dumnezeu, ajungând ca fiu al fetei lui Faraon. Trebuie precizat că originea evreiască a lui Moise era cunoscută atât lui însuși cât și egiptenilor. De la palatul regal i se îngăduie să plece să-și viziteze rudele, iar acestea pot veni să-l vadă la palat. Contactul cu familia sa a fost important în cea mai mare măsură și anume din punct de vedere al convingerilor sale religioase și al simpatizării cu conaționalii săi.

Iosif Flavius istorisește că Moise era de o frumusețe rară și cu o minte ageră, încât fata lui Faraon se și gândea că va fi urmaș la tron. Într-una din zile își prezentă odorul său lui Faraon în brațe cu o mică cuvântare, atrăgând atenția asupra frumuseții mai mult decât omenești, având un spirit înalt și nobil. Faraon își scoase coroana regală și o puse pe capul lui Moise. Speriat, copilul se smulse din mâinile lui, puse coroana jos, se urcă cu picioarele pe ea și încerca să stea pe ea.

Se întâmplă să fie de față și un scriitor sacru, care, cu câtva timp înainte de nașterea lui Moise prezisese că trebuie să se nască un copil de evreu, care va sfărâma puterea Egiptului și văzând ce a făcut acest copil, strigă cu glas mare și spuse: Iată, o rege, acel copil, pe care zeii ne-au poruncit să-l omorâm pentru propria noastră siguranță. Privește, cum adeverește el proorocia; el răstoarnă supremația ta și calcă în picioare coroana ta.

Ucide-l dar! Şi să înceteze egiptenii de a mai fi chinuiți de frică, iar evreii să înceteze de a se mai trufi cu nădejdile lor. Principesa, auzind cuvântarea asta, se repezi la copil și apucându-l, fugi cu el afară. Regele nu voi să urmeze sfatul scriitorului și, astfel, Moise scăpă și de această a doua primejdie.

Ca și copil, tânăr și apoi matur, Moise era de statură înaltă, foarte inteligent, puternic și capabil pentru cea mai grea lucrare.

Pe lângă zecile de caractere și grupe de semne ale scrierii egiptene, Moise învață cu ușurință cele douăzeci de litere ale alfabetului liniar protocanaanit.

Odată ajuns la maturitate, bucurându-se de multe privilegii la curte, Moise este privit cu suspiciune, ură, îndoială și invidie.

De aceea se gândește la două alternative:

- să intre în viața administrativă a Egiptului cu recunoașterea întâmplătoare sau treptată a idolatriei, ca religie de stat, ceea ce nu putea satisface tendințele lui:

- să îmbrățișeze cariera militară.

Într-adevăr, tradiția mărturisește că Moise a ales cariera militară. Iosif Flaviu istorisește că într-o bătălie între Egipt și Etiopia, Moise a comandat armata egipteană cu mare succes. Peste sute de ani, Sf. Arhidiacon Ştefan îl va caracteriza ca pe bărbatul puternic în cuvânt și în faptă (F.A. 7, 22). De fapt, așa se explică și forța și arta militară cu care Moise organizează foarte rapid scoaterea evreilor din Egipt.

Abia după acest război, Moise se află în mare cumpănă: să stea de partea lui Dumnezeu și a conștiinței sau contra lor. Pe de o parte se aflau toate ispitele pe care le prezenta lumea și trupul; comorile Egiptului (Evrei 11, 26), palatul regal, aurul, argintul, plăcerile și desfătările curții, ospețe, vânători, desfătările păcătoase, iar pe de altă parte erau conștiința, cinstea, atașamentul natural și patriotismul, acea înclinație spre viața superioară și nobilă; calea sacrificiului cu toate necazurile și greutățile ei.

Decizia lui Moise a fost pusă de Dumnezeu în inima sa, lucru intuit și explicat cu acuratețe marele Pavel: Prin credință Moise, când a crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să îndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfătarea păcatului cea trecătoare, mai mare bogăție decât comorile Egiptului a socotit el ocara lui Hristos, fiindcă se uita înainte, drept la răsplată (Evrei 11, 24 – 26).

Nu putem înțelege cum s-a răzvrătit Moise împotriva societății faraonice vulnerabilă, coruptă, plină de conflicte și cinism, decât analizând starea socială total defavorabilă în care se aflau evreii. Ei au fost pedepsiți de patru ori:

- au fost făcuți sclavi (Ieș. 1, 11 – 12);

- robia asupra lor a fost înăsprită (Ieș. 1, 13 – 14);

- moașele au primit poruncă să ucidă pruncii născuți de parte bărbătească ai evreilor (Ieș. 1, 15 – 16);

- Faraon a poruncit întregului Egipt să arunce în Nil pe toți pruncii evrei de parte bărbătească (Ieș. 1, 22).

Starea socială împovărătoare în care se găseau evreii stârnește compasiunea lui Moise pentru frații săi, deși pe tot parcursul vieții sale, Moise a împletit armonios mila cu dreptatea. Că Moise a avut un deosebit simț al dreptății ne dăm seama din următoarele patru întâmplări:

- Când a ieșit pentru prima dată în public …la fii lui Israel, a văzut muncile lor grele. Tot acum a văzut pe un egiptean bătând pe un israelit… și l-a ucis pe egiptean ascunzându-l în nisip (Ieș. 2, 11 – 12);

- A doua zi a văzut doi israeliți certându-se, a încercat o reconciliere între ei, dar fără succes (Ieș. 2, 13);

- Al treilea act de dreptate săvârșit de Moise a fost împlinit în Madian, când a luat apărarea celor șapte fiice ale preotului Ietro. Acestea vroiau să adape oile tatălui lor, dar erau împiedicate de păstori;

- Cel mai important act de dreptate rămâne cel dovedit de Moise prin tot ce a făcut pentru poporul său, pentru care a intervenit de nenumărate ori la Faraon ca să-l elibereze și pe care l-a condus cu riscul propriei vieți timp de patruzeci de ani spre pământul Canaanului.

Uciderea egipteanului a ajuns la urechile lui Faraon și, de teama răzbunării, Moise fuge în ținutul Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia.

Se căsătorește cu Sefora (Ţippora), fiica preotului Ietro. Acest episod este important deoarece descoperim o altă virtute a lui Moise: smerenia. Aaron și Miriam, frații lui Moise, sunt indignați și-l critică pe Moise pentru căsătoria cu o femeie etiopiancă, neagră de culoare; Miriam se umple de lepră, se albește, în contrast cu etiopianca neagră. Deși mustrat, Moise nu ripostează, ci își păstrează calmul, se pleacă precum la rugul aprins.

Stă în pribegie, departe de frații oropsiți, timp de patruzeci de ani, nu pentru că se căsătorise și avea familie, ci pentru faptul că era un bun psiholog și un mare analist politic și social: unitatea evreilor nu era bine închegată; trebuia ca exploatarea să devină insuportabilă, pentru ca fiii lui Israel să-l dorească de conducător și să dorească eliberarea; să vină la conducerea Egiptului alt faraon care să nu cunoască bine pe Moise și să-l urmărească pentru a-l ucide; în fine Moise să se declare conducător.

Într-adevăr, urmașul lui Faraon, identificat cu Seti I (1309 – 1290 î. Hr.), s-a dovedit un exagerat doritor de construcții grandioase, pentru care folosea în exclusivitate mâna de lucru gratuită a supușilor.

Din Muntele Sinai, Moise este trimis de Dumnezeu să izbăvească poporul evreu din robia egipteană. La început Moise șovăie, dar Dumnezeu îl încredințează că va fi cu el. Nedumerit, Moise, întreabă cine este cel ce îl trimite, iar Dumnezeu îi dezvăluie numele Său: YAHVE, spunându-i: Eu sunt Cel ce sunt.

Moise vrea să se sustragă de la această misiune, dar Dumnezeu, prin folosirea prezentului, arătând tocmai prezența Sa în mijlocul poporului ales, îi dă puterea de a săvârși minuni: preschimbă toiagul în șarpe; își acoperă mâna de lepră; preface apa în sânge.

Moise tot încearcă să dea înapoi spunând că este gângav și neîndemânatic la vorbă. Atunci Yahve se mânie: Nu-l ai oare pe Aaron, fratele tău?Ştiu că el vorbește cu ușurință… el va vorbi poporului în locul tău, ca și cum ar fi gura ta, iar tu vei grăi din partea Domnului.

A doua zi, în zori, Moise pleacă de la Ietro, luându-și femeia și pe cei doi copii.

La un popas de noapte, este cuprins de un rău cumplit, care-i pune viața în primejdie. Sefora își dă seama că e pedepsită de sus, deoarece al doilea fiu al lor n-a fost tăiat împrejur, ceea ce ea face de îndată și astfel pot să-și continue cu toții călătoria.

Imediat ce a ajuns în Egipt, Moise se întâlnește cu Aaron și cu bătrânii poporului. Au cerut lui Faraon să lase poporul pentru a aduce jertfă Domnului în pustie. Disprețuitor, Faraonul refuză sub pretext că evreii caută ocazii de a trândăvi.

Cele zece plăgi abătute asupra Egiptului i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă.

În ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuți, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel fără meteahnă și să ungă cu sângele lui ușorii ușii și pragul de sus, așa ca Dumnezeu să nu-i nimicească pe întâii – născuți din casele lor: jertfa de Paști pentru Domnul (Ieș. 12, 27).

Ultima pedeapsă a fost atât de cumplită încât Faraon a chemat noaptea pe Moise și pe Aaron și le-a zis: Sculați-vă și ieșiți din mijlocul poporului meu; și voi și fiii lui Israel și duceți-vă de-I faceți slujbă Domnului Dumnezeului vostru precum ați zis. Luați-vă și turmele și cirezile și duceți-vă! Binecuvântați-mă și pe mine! (Ieș. 12, 31-32).

Şi poporul israelit plecă la drum, adunându-se după un plan dinainte pregătit, sub steagurile bătrânilor lor și concentrându-se împrejurul steagului central, unde se afla sufletul întregii mișcări naționale: conducătorul și eliberatorul poporului – Moise.

Faraon s-a răzgândit foarte repede; armata egipteană i-a urmărit pe israeliți până la Marea Roșie. Israeliții au trecut de cealaltă parte a mării, în timp ce armata lui Faraon a fost înecată. Trei luni mai târziu, poporul a ajuns la Muntele Sinai.

Timp de patruzeci de ani, poporul ales trece prin multe întâmplări prin pustiul Sinai, fiecare întâmplare avându-și semnificația ei. În tot acest răstimp, Moise a fost preocupat de ducerea la îndeplinire a planului divin. De multe ori Moise s-a întristat, dar tot de atâtea ori s-a rugat lui Yahve pentru iertarea poporului; tot de atâtea ori Moise se arată a fi recunoscător, îndemnându-i pe evrei: Să-I cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit (Ieș. 15, 1).

Nu încape îndoială că Moise a fost o personalitate providențială. După ce și –a fixat tabăra la poalele Muntelui Sinai, Moise a urcat pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu și pentru a primi condițiile legământului – Decalogul, Cele Zece Porunci, care vor sta la temelia rolului pe care l-a avut Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Astfel, Moise este cel care le-a comunicat israeliților Legea.

Timpul de patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecut pe Muntele Sinai, Moise a postit, după care a primit cele două table ale legii scrise pe piatră de degetul lui Dumnezeu. La poalele muntelui, sub conducerea lui Aaron, poporul ales cade în idolatrie, făurindu-și un vițel de aur. După restaurarea legământului, încălcat așa de repede, au fost construite lăcașuri de închinare înaintea Domnului:

- Cortul Întâlnirii;

- Chivotul;

- Uneltele sacre din interiorul cortului.

Am văzut că Moise se roagă pentru iertarea păcatelor poporului, dar de această dată, compasiunea lui față de frații săi e dusă la extrem: Dacă vrei să le ierți păcatul, iartă-l; iar de nu, șterge-mă pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o (Ieș. 32, 32).

Cu toată compasiunea, Moise nu-și ascunde mânia dreaptă față de Aaron și căderea poporului: a aruncat cele două table sfărâmându-le la poalele muntelui, apoi a sfărâmat vițelul de aur, l-a ars în foc, l-a pisat mărunt și l-a presărat în apă, pe care a dat-o fiilor lui Israel să o bea.

Cât privește lucrarea de legiuitor, Moise poate fi urmat de toți cei care au dat legi popoarelor. Au existat legi sociale și înainte de Moise, de exemplu Codul lui Hammurabi, împărat al Babilonului în jurul anului 1750 î. Hr., legi asemănătoare celor din Decalog, însă sunt fundamental diferite în special ca reguli de comportare.

Prin urmare, legile date prin Moise nu sunt rezultatul compilației altor coduri de legi mai vechi, ci ele exprimă voința divină descoperită pe Muntele Sinai. Moise a făcut tot posibilul ca să-i conștientizeze că, de respectarea sau nerespectarea acestora, depinde viitorul lor și chiar viața. Astfel, Moise a dovedit o fidelitate sublimă în îndeplinirea misiunii și o solidaritate cu poporul său cum nu s-a mai întâlnit la nici un alt conducător al omenirii.

Prin înțelepciunea sa legiuitoare, el i-a ridicat la treapta de viață socială bine organizată politic și religios, încât poporul ales, sub aspect duhovnicesc a devenit lumină pentru popoarele antice.

Ca personalitate religioasă, Moise a fost slujitorul lui Dumnezeu (Ieș. 14, 31; Num. 12, 7; Evr. 3, 5), așa după cum Avraam fusese prietenul lui Dumnezeu.

O altă particularitate a caracterului său a fost uimitoarea sa răbdare în cârmuirea poporului, popor care de multe ori era îndărătnic și nerecunoscător.

Chiar dacă a oscilat de câteva ori, totuși Moise rămâne unul dintre cei mai credincioși profeți ai Vechiului Testament. De aceea Sfântul Apostol Pavel îl dă ca exemplu demn de urmat când scrie Epistola către Evrei: Prin credință, Moise ajungând mare, s-a lepădat de a se numi fiul fetei lui Faraon (Evr. 11, 24); Prin credință a părăsit el Egiptul, netemându-se de mânia regelui; ca și cum L-ar fi văzut pe Cel – Nevăzut, a rămas neclintit (Evr. 11, 27).

În viața lui de 120 de ani, Moise n-a căutat propria sa înălțare, n-a căutat slava deșartă, pământească (am văzut mai sus că de mic copil calcă în picioare coroana regală a lui Faraon).

Renunță la toate onorurile și dregătoriile pentru a se dărui slujirii neamului său atât de oropsit. Dă întâietate altuia, el rămânând pe planul al doilea, ajungând la un moment dat chiar să ceară lui Dumnezeu să fie șters din cartea vieții numai să cruțe poporul.

Măreția morală a lui Moise reiese și din modestia sa și, poate de aceea, urmașii l-au numit omul lui Dumnezeu (Deut. 33,1);

Prooroc ca Moise nu s-a mai ridicat în Israel, pe care Domnul să-l fi cunoscut față către față (Deut. 34, 10);

Alesul lui Dumnezeu (Ps. 103,23); om de omenie care a aflat bunăvoință în ochii fiecăruia, cel iubit de Dumnezeu și de oameni, Moise a cărui amintire e binecuvântată (Is. Sirah 45, 1)

Cu mintea sa a întrecut pe toți oamenii, iar ca și comandant de oștire el a avut puțini egali cu sine.

Prin Moise, evreii, bătuți, alungați, ponegriți, insultați, torturați, au biruit dăinuind.

Moise a fost mare în toate privințele. În același timp rege, legiuitor, arhiereu și prooroc și, în tot ce a făcut și a vorbit el a fost model pentru toți oamenii.

Proorocul Moise a fost o personalitate complexă: scriitor de excepție, narator istoric, legiuitor, poet, lider politic și religios. Faima lui s-a extins până în vremea Noului Testament. Mântuitorl amintește de scrierile lui Moise:

Despre morți, că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise? (Mc. 12, 26); și când s-au împlinit zilele curățirii lor după legea lui Moise… (Lc. 2, 22); de aceea va dat Moise tăierea împrejur… (In. 7, 22).

În Noul Testament, cei care au stat cu Hristos pe Muntele Taborului la Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos, au fost Moise și Ilie Tesviteanul, reprezentanții Legii și ai proorocilor din Vechiul Testament.

Cel mai mare profet al tuturor timpurilor și-a împlinit menirea… astfel dispare acela care a făcut dintr-o colonie de sclavi un popor curajos, liber și mândru, unit cu Dumnezeul său și ascultând de propria lege.

Ca o concluzie la cele de mai sus desprindem ideea că prin tot ceea ce a făcut și întreprins Moise pentru poporul său a vrut să-l atenționeze și de fapt pe noi toți să trecem prin viață ca printr-o călătorie în care-L avem de ghid pe Dumnezeu.

Dacă ni se pare că lipsește, avem poruncile Decalogului, prin care ajungem la finalul călătoriei, ce nu poate fi altul decât împărăția veșnică făgăduită fiecăruia, ca altă dată fiilor lui Israel.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 2-lea:

Prăznuind pomenirea proorocului Tău Moise, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.

Condac, glasul al 2-lea:

Ceata proorocilor împreună cu Moise și cu Aaron cu veselie se veselește astăzi, căci s-a plinit sfârșitul proorociei lor asupra noastră. Astăzi strălucește Crucea, prin care ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule. Cu ale lor rugăciuni, miluiește-ne pe noi.

 

cititi mai mult despre Prorocul Moise si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si Cântarea în cărțile Pentateuhului (II)

 

Viața Sfântului Proroc Moise

Murind Iosif în pământul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulțit atâta, încât tot pământul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înșii câte șase sute de mii de bărbați. Atunci împăratul Egiptului, temându-se că nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmașii lor, să piardă pe egipteni de pe pământ, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile și cu slujbele și cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit niște cetăți nu atâta pentru trebuință, cât pentru mărire deșartă și pentru că până în sfârșit să împuțineze neamul evreilor. Însă pe cât îi chinuia și-i muncea mai mult, pe atâta ei se înmulțeau, pentru că nu putea să-i împuțineze oamenii, pe aceștia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulți și a-i mări. Și deși împăratul poruncea moașelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năștea parte bărbătească să-l ucidă, moașele, temându-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruța. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pământul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia și să-l arunce în râu.

În acea vreme era un om din seminția lui Levi, anume Avram, având femeie din aceeași seminție – anume Iohabeta. Aceștia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, și o fiică, Mariami.

În acea vreme singură și cumplită când se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzându-l foarte frumos, plângea pentru dânsul. Știind porunca împărătească, de a ucide pe toți pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dânșii trei luni. Și de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaș de papură, l-a uns cu rășină și cu smoală, a pus pruncul într-însul și l-a așezat pe el în margine lingă fluviul Nil. Și păzea sora lui de departe ca să știe ce i se va întâmpla pruncului.

După rânduiala lui Dumnezeu s-a pogorât atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lângă apă și văzând un sicriaș în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizându-l, a văzut un prunc frumos plângând în sicriaș și fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: „Acesta este dintre pruncii evreiești”. Vrând să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene și n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi și slujea, și i-a zis: „Dacă voiești, stăpâna, să-ți chem ție o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul”. Și i-a zis ei fiică lui faraon: „Mergi și cheamă!”. Și ducându-se copilița, a chemat pe mama pruncului. Și a zis către dânsa fiica lui faraon: „Păzește-mi pruncul acesta și mi-l hrănește, iar eu îți voi plăti ție”.

Deci a luat femeia pruncul pe mâini și îndată, cu dragoste, s-a alipit de dânsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, și l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Și i-a pus lui numele de Moise, zicând: „Din apă l-am scos pe el”, pentru că „Moise” în egipteană înseamnă „apă”. Se scrie despre dânsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ și a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul și cei ce erau lângă dânsul. Un preot bătrân care avea înștiințare de la vrăjitori că atunci când se va naște povățuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, că nu cumva, crescând, să aducă vreo primejdie asupra pământului lor. Dar Domnul, vrând să-Și împlinească voia Sa după rânduiala, au grăit alții împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neștiință.

Vrând să ispitească știința și răutatea lui, aduseră la dânsul un cărbune aprins pe care, luându-l, l-a băgat în gură și și-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lângă dânsul fiica lui faraon filosofi aleși egipteni ca să-l învețe toată înțelepciunea. Și era copilul isteț la minte, întrecând în puțină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului și tuturor celor din palatele împărătești. Iar când a fost înștiințat de neamul său că era evreu, a început a cunoaște pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de pă-gînătatea egipteană se îngrețoșa.

Scriu unii că atunci când năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvârșit, a fost ales de toți egiptenii să fie povățuitor oștilor, care au și bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Și pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urât pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni proroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului și sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultându-i, împăratul a gândit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrând să mâhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui și vreme potrivită.

În zilele acelea, ieșind Moise la frații săi, la fiii lui Israel și cunoscând durerea lor, a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu. Căutând încoace și încolo, n-a văzut pe nimeni și, ucigând pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieșind a doua zi, a văzut doi bărbați evrei bătându-se și a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: „Pentru ce-l bați tu pe aproapele tău?”. Iar el a zis: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Oare, voiești să mă ucizi și pe mine așa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?”. Și s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricină aceasta și încerca să-l ucidă pe Moise. Și s-a dus Moise de la fața lui faraon și s-a sălășluit în pământul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a șezut lângă o fântână. Și iată șapte fiice ale lui Ietro, preotul Madiamului, păscând oile tatălui lor, veniră la fântână și, scoțând apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.

Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculându-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă și le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Ietro, zicând: „Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori și ne-a adăpat oile noastre”. Iar Ietro a primit pe Moise în casa sa și i-a dat lui de femeie pe Semfora, fiica sa, și cu dânsa a născut doi fii; pe cel dintâi l-a numit Girsam, zicând „că nemernic sunt în pământ străin”; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicând „că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu și m-a izbăvit din mâinile lui faraon”.

După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului și au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăți și au strigat și s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspinul lor și și-a adus aminte de așezământul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob și, căutând Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.

Iar Moise păștea oile lui Ietro, socrul său, și mâna oile la pășune și a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Și vedea Moise că rugul ardea cu foc și nu se mistuia și a zis: „Trecând alăturea voi vedea această mare vedenie”. Și l-a strigat Domnul din rug: „Moise, Moise!”. Iar el a zis: „Ce este, Doamne?”. Și i-a zis Domnul: „Să nu te apropii aici. Scoate-ți încălțămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt”. Și i-a zis lui: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt și strigarea lor am auzit. Că știu durerea lor și M-am pogorât să-i scot pe ei din mina Egiptului, să-i iau din pământul acela și să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte și miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, și vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului”.

A zis Moise către Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să merg la faraon și să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?”. Și mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, „că sunt slab în glas și zăbavnic la limbă”. Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dânsul; încă i-a făgăduit că și pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dânsul. Atunci Moise, mergând la Ietro, a cerut să meargă în Egipt ca să-și cerceteze frații. Și i-a zis Ietro: „Mergi sănătos”. Și s-a dus Moise în calea sa netemându-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise și toți cei ce căutau sufletul lui muriseră. Și a ieșit întru întâmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul și, întâmpinându-se, s-au sărutat amândoi. Și a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrând în Egipt, a adunat pe toți bătrânii fiilor lui Israel și le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Și făcură semne înaintea poporului și le-a crezut poporul și s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel și a căutat spre necazul lor.

După acestea au intrat Moise și Aaron la faraon și i-au zis lui: „Acestea grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie”. Și a zis faraon: „Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu știu pe Domnul acela și pe Israel nu-l voi elibera”. Și a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dându-le și multe bătăi că șed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise și a lui Aaron: „Să vadă Dumnezeu și să vă judece pe voi, că ați făcut urât duhul nostru înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui, ca să dați sabie în mâna lui să ne ucidă pe noi”.

Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicând: „Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!”. Iar ca să înțeleagă faraon că sunt trimiși de la Dumnezeu, începură a face semne. Și a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui și s-a făcut șarpe. Deci a chemat faraon pe înțelepții Egiptului și pe vrăjitori și făcură și vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea și a aruncat fiecare toiagul său și s-au făcut șarpe; și a înghițit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Și s-a învârtoșat inima lui faraon și nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul și n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pământului Egiptului.

Cea dintâi pedeapsă a fost aceasta: Luând Aaron toiagul său a lovit apa râului înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui și s-a prefăcut toată apa râului în sânge și peștii cei din râu au murit și s-a împuțit râul și nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaștele. A întins Aaron mâna spre apele Egiptului și a scos broaște care au intrat prin case și prin odăile cele de culcat, pe așternuturi și în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat și în cuptor, la împărat, la slugile lui și la oamenii lui au intrat broaștele. Și a scos pământul lor broaște care, după porunca lui Moise, au fost omorâte și egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi și s-a împuțit tot pământul Egiptului de broaștele care muriseră și pu-treziseră.

A treia pedeapsă au fost țintarii care au înțepat pe oameni și pe dobitoace și au intrat la faraon, în casele lui și la robii lui și tot nisipul era plin de mușiță în tot pământul Egiptului. A patra pedeapsă au fost muște câinești. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pământului Egiptului. A șasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni și la dobitoace. A șaptea pedeapsă, grindină și foc arzător cu piatră; și a ucis piatra în tot pământul Egiptului de la om până la dobitoc și toată iarba și toți copacii cei din câmpii i-au sfărâmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele și omizile care au mâncat tot rodul pământului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pământul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze și nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile și nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea și cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întâi născuți ai Egiptului. Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise și prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deși de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, când slăbeau acestea, îndată se învârtoșa inima lui și nu-i liberă, până la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint și de aur și haine de mult preț, câte au putut să ducă cu dânșii; și a făcut Moise poporului Pasca, învățându-i pe ei cum trebuia să mănânce mielușelul cu al cărui sânge se ungeau pragurile ușilor lor. Și în miezul nopții Domnul a ucis pe tot cel întâi născut în pă-mîntul Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, cel ce ședea pe scaun, până la întâiul născut al roabei celei din groapă și până la tot întâiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau întregi.

Deci s-a sculat faraon noaptea și toți robii lui și toți egiptenii; și a fost țipet mare în tot pământul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Și a chemat faraon pe Moise și pe Aaron noaptea, și le-a zis: „Sculați-vă și vă duceți de la poporul meu și fiii lui Israel. Să mergeți și să slujiți Domnului Dumnezeului vostru precum ziceți. Și oile și dobitoacele voastre, luându-le, duceți-vă!”. Și îi și-leau egiptenii pe evrei cu sârguință, ca să-i surpe de pe pământ, pentru că, ziceau, noi toți vom muri pentru dânșii”.

Deci au ieșit israeliții, luându-și făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-și gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi și rugau, îi și sileau pe dânșii să se ducă mai curînd. Și ieșiră cu argint și cu aur și cu bogăție multă și nemernici mulți au ieșit cu dânșii și oi și boi și dobitoace foarte multe. Și erau bărbați pedeștri ca la șase sute de mii, afară de copiii cei de casă, și de bătrânii care mergeau cu dânșii. Încă a luat Moise și oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt și văzând înainte cu duh prorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: „În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicați și oasele mele de aici cu voi”.

Ducându-se evreii din pământul Egiptului, Dumnezeu era cu dânșii și îi povățuia ziua cu stâlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stâlp de foc, care îi lumina și n-a lipsit stâlpul cel de nor ziua și cel de foc noaptea înaintea întregului popor.

Înștiințând pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon și a slugilor lui asupra poporului israelit și a zis: „De ce am făcut aceasta, liberând pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?”. deci a înhămat faraon la căruțele sale și a adunat cu sine tot poporul, a luat șase sute de căruțe alese, toți caii Egiptului și voievozi peste tot și a alergat în urmă fiilor lui Israel și i-a ajuns pe ei când erau așezați lângă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dânșii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pilcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor și s-a luat și stâlpul cel de foc de la fața lor și a stat dinapoia lor și a intrat între tabăra egiptenilor și între tabăra fiilor lui Israel și au stat și s-a făcut întuneric și ceață și a venit noaptea întru care și-a întins Moise mâna sa cu toiagul spre mare și a lovit Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic dinspre austru și a făcut marea uscată și s-a despărțit apa. Și au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat și s-a făcut apa ca un zid de piatră și ca un zid de stâncă. Iar egiptenii alergară și veniră în urma lor pe aceeași cale, în mijlocul mării, toți caii lui faraon și carele și călăreții. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe țărmuri și iar și-a întins mâna spre mare și s-a așezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă și i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcându-se apa, a acoperit căruțele și călăreții și toată puterea lui faraon și nu a rămas dintr-înșii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Și i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mâinile egiptenilor și au văzut fiii lui Israel pe egipteni morți pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Și s-a temut poporul de Domnul și a crezut în Dumnezeu și lui Moise, plăcutul Lui.

Atunci au cântat Moise și fiii lui Israel cântarea aceasta Domnului, bucurându-se și dănțuind pentru biruința ce s-a făcut cu mâna înaltă asupra egiptenilor: „Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal și pe călăreț l-au aruncat în mare”.

Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roșie și i-a dus în pustiul Sur și au mers trei zile prin pustie și nu au aflat apă să bea. Și au mers la Mera și nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; și poporul cârtea asupra lui Moise, zicând: „Ce vom bea?”. Și Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă și s-a îndulcit apa și au băut dintr-însa.

Așa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăți felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătățile de la Dumnezeu. Când au cârtit pentru bucate, aducându-și aminte de bunătățile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu și le-a plouat mană să mănânce și le-a trimis cristei până s-au săturat. Când au cârtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra și a curs apă. Când a tăbărât asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruință supra lui Amalic. Căci își ridică mâinile la rugăciune și biruia Israel pe Amalic, pe care, până în sfârșit l-a tăiat cu sabia. Și de câte ori au mâniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dânșii și i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mânia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor și lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Și a grăit Domnul către dânsul față către față, ca și cum ar grăi cineva către prietenul său. Și a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roșii mohorâte și de vison și chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mâna și toiagul lui Aaron ce a înfrunzit și Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi heruvimi de aur și a așezat toate cele spre jertfă și spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoți și diaconi, învățându-i pe ei rânduiala jertfei. Le-a așezat lor praznice și luni noi, învățându-i pe dânșii judecățile și îndreptările.

După ce le-a așezat rânduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit și de cea pământească. A ales bărbați puternici din tot Israelul și i-a făcut pe ei mai mari peste o mie și peste o sută și peste cincizeci și peste zece și logofeți de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Ietro, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui și cu cei doi fii ai lui, venise la dânsul din pământul Madiamului, în pustie, auzind despre dânsul, despre toate câte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste și ospătându-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.

Multe semne și minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise și a dat sfaturi și a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărțile lui – Ieșirea, Leviticul, Numeri, și în A doua Lege. În aceste cărți se cuprind, cu de-amănuntul, viața lui și ostenelile pe care le-a suferit, povățuind și îndreptând pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfârșitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicând: „Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, și să vezi pământul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpânire și să te sfârșești acolo”.

Mai înainte de sfârșitul său, Moise a binecuvântat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminție deosebit, prorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pământul Galaadului până la Dan și tot pământul Neftalimului și tot pământul lui Efrem și al lui Mânași și tot pământul Iudeei până la marea cea mai de pe urmă. Și pustia și satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor până la Sigor. Și a zis Domnul către Moise: „Acesta este pământul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: Semin-ției voastre îl voi da pe el și l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra”.

Și s-a sfârșit acolo Moise, robul Domnului, în pământul lui Moab, după cuvântul Domnului. Și-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor și n-a știut nimeni de îngroparea lui până astăzi. Când s-a sfârșit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Și au plâns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Și s-au sfârșit zilele plângerii celei de tânguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoțându-ne, să ne sălășluiască pe noi în veșnicele lăcașuri. Amin