Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1821)

Tudor Vladimirescu trecand Oltul

foto preluat de pe agero-stuttgart.de
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro

 

Proclamația de la Padeș

Proclamația de la Padeș (23 ianuarie S.N. 4 februarie 1821, Tismana) reprezintă un document programatic al mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din Țara Românească, și care cuprinde o serie de revendicări, printre care erau împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie.

Cătră tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Românești, multă sănătate!

Fraților lăcuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi!

Nici o pravilă nu oprește pe om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori nu să primejduiește din mușcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu și ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voiește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți!

[...]Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți.

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.

Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grǎunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

 

Lansarea ”Proclamaţiei de la Padeş”, începutul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu

La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu lansa ”Proclamaţia de la Padeş”, moment care semnifică începutul revoluţiei de la 1821 din Ţara Românească. Urmare a acestei revoluţii, în 1822 avea să se pună capăt domniilor fanariote – instaurate în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească – şi să fie restabilite domniile pământene în cele două ţări române.

Mai cu seamă în perioada ultimilor domni fanarioţi, Ţara Românească şi Moldova au cunoscut o stare de decădere accentuată. În afară de exploatarea fiscală şi economică excesive, monopolul economic care frâna dezvoltarea schimburilor şi instabilitatea politică, în Ţara Românească se adăuga şi insecuritatea provocată de desele incursiuni ale turcilor, precum şi jafurile comise de trupele paşei din Vidin, Pasvan-Oglu, în Oltenia.

“Conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană a dominat cu tărie întreaga politică internă a Principatelor între 1711 şi 1821. (…) Avându-şi baza puterii la Stambul, impuşi şi menţinuţi în scaun de turci, fanarioţii au fost în chip firesc fideli sultanului, legaţi de patriarhia ecumenică şi ostili oricărei politici care ar fi scos Principatele din zona de influenţă şi de civilizaţie a Porţii. Pe de altă parte, marea boierime, îndepărtată de la putere, condusă şi compusă în mare parte de urmaşii învinşilor de la 1711/1716, s-a aşezat în chip hotărât pe o poziţie anti-fanariotă (…)

Conflictul dintre cele două grupări va dura mai bine de un secol, încheindu-se la 1821, graţie unui norocos concurs de împrejurări internaţionale abil folosite, cu victoria partidei pământene”, arată istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) în lucrarea sa “Istoria românilor de la origini până în zilele noastre” (reeditată de Editura Humanitas, Bucureşti, 1992).

“Principala preocupare a programelor pământene a fost problema formei de guvernământ a Principatelor; între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu domni aleşi de ţară, repetându-şi cererea la Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris aproape stereotip, ori de câte ori înlăturarea domnilor străini li se părea probabilă sau posibilă; este limpede că ea a fost tot timpul ostilă oricărui tip de absolutism fanariot, luminat sau nu, şi că recâştigarea puterii politice a fost cheia de boltă a programului său politic până în 1821”, se mai arată în lucrarea citată.

La începutul secolului al XIX-lea, în Europa se răspândiseră ideile care propovăduiau dreptatea şi egalitatea socială, precum şi dreptul la autodeterminare al popoarelor oprimate, fapt ce a stimulat mişcările pentru libertate socială, antifeudale şi pentru afirmare naţională. Rezultat al evoluţiei interne a celor două ţări române, aflate de peste un secol sub stăpânire fanariotă, mişcarea revoluţionară de la 1821 din Ţara Românească s-a înscris în seria evenimentelor de acest gen atât din sud-estul Europei, cât şi din Occident.

Imperiul otoman se afla într-un declin evident, pierzând până la acel moment o mare parte din teritoriile din Europa centrală şi de est, în favoarea marilor puteri vecine, Rusia şi Imperiul Habsburgic. Popoarele asuprite de Imperiul otoman sperau într-o eliberare atât sub presiunea diplomatică a marilor puteri, cât şi printr-o acţiune militară a Rusiei, ”protectorul” slavilor din Balcani. Atât Tudor Vladimirescu, în Ţara Românească, cât şi conducătorii Eteriei aveau ca adversar comun Imperiul otoman şi mizau pe sprijinul din partea Rusiei, în contextul unei ridicări generale a popoarelor balcanice. Totuşi, deşi aveau o aspiraţie comună, autonomia sau eliberarea naţională, popoarele din Balcani au acţionat diferit, în funcţie de statutul lor politico-juridic.

Eteria, societate secretă întemeiată în 1814, care urmărea organizarea luptei de eliberare a grecilor, era condusă, din 1820, de Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti, fost domn al Ţării Româneşti, şi avea o serie de sprijinitori în Principatele Române, Ipsilanti contând şi pe sprijinul militar pe care l-ar fi primit de aici.

“Înfiinţarea Eteriei în 1814 a adus spiritul revoluţionar balcanic şi mai aproape de români, mulţi dintre boierii greci devenind membri ai acestei organizaţii, al cărei scop mărturisit era eliberarea Balcanilor de sub turci. Se poate spune că, în ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană cunoştea un proces de continuă radicalizare politică şi că o iminentă schimbare era aşteptată din diferite motive de aproape toate categoriile sociale”, scrie istoricul Vlad Georgescu în lucrarea citată mai sus.

O parte dintre boierii români, conştienţi de necesitatea înlăturării domniilor fanariote, au înţeles că acest lucru nu se poate realiza decât în cadrul unei mişcări mai largi.

”Boierimea moldo-munteană, ostilă regimului fanariot şi dominaţiei otomane, s-a integrat curentului de eliberare naţională care cuprinsese sud-estul Europei. Angajarea ei în lupta de emancipare era asociată de credinţa că Rusia va da concursul său hotărâtor popoarelor ortodoxe. Fără sprijinul rus, o ridicare împotriva Porţii era un act de sinucidere (…)”, scrie istoricul Florin Constantiniu în cartea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).

“Omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile fruntaşii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea şi Vladimirescu. Originar din zona de ţărani liberi (moşneni), el dobândise experienţă militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812. După încheierea războiului, Tudor Vladimirescu s-a angajat atât în activităţi negustoreşti cât şi în cariera administrativă.(…) Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare”, arată Florin Constantiniu în lucrarea citată mai sus.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro