Mitropolia Țării Românești (Ungrovlahiei – 1 mai 1359)

Stema Patriarhiei Romane - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Stema Patriarhiei Române

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Mitropolia Ungrovlahiei a fost o structură canonică a ortodoxiei, înființată în anul 1359 de Patriarhia de Constantinopol. În acel an patriarhul ecumenic Calistus I l-a numit pe călugărul grec Iachint de Vicina ca prim titular al Mitropoliei Ungrovlahiei.

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina a vieţuit în secolul al XIV-lea (născându-se probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea), fiind ultimul conducător al Mitropoliei de Vicina şi primul mitropolit al UngroVlahiei (Ţara Românească). Prăznuirea lui se face la data de 28 octombrie - foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina (1) – foto preluat de pe doxologia.ro

Denumirea mitropoliei provine din necesitatea distingerii în vremea respectivă a valahiilor din Balcani (teritorii locuite de valahi) de cea aflată sub autoritatea Regatului Ungariei, numită din acest motiv Ungrovlahia.

Inițial sediul mitropoliei a fost la Câmpulung, apoi la Curtea de Argeș. În anul 1517 scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgoviște, iar în 1668 la București. Până în 1990 mitropolit al Ungrovlahiei a fost arhiepiscopul de București, care din 1925 a îndeplinit și funcția de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Mănăstirea Curtea de Argeş (Aspectul iniţial al mănăstirii, înaintea restaurării din 1875–1886 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mănăstirea Curtea de Argeş (Aspectul iniţial al mănăstirii, înaintea restaurării din 1875–1886 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În anul 1990 titulatura patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, aceea de arhiepiscop al Bucureștilor și mitropolit al Ungrovlahiei, a fost schimbată, implicit înlocuindu-se denumirea multiseculară a Mitropoliei Ungrovlahiei cu aceea de Mitropolia Munteniei și Dobrogei.

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române - foto: ro.orthodoxwiki.org

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române – foto: ro.orthodoxwiki.org

 

Înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti

La data de 1 mai 1359, Patriarhia din Constantinopol recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş.

O anumită ierarhie bisericească a existat încă înaintea întemeierii statelor medievale româneşti, dar o ierarhie recunoscută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, autoritatea supremă în cadrul Ortodoxiei, a apărut abia în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Dincolo de planul religios, evenimentul marchează independenţa faţă de statele catolice vecine.

Evoluţia bisericii în ţările române înainte de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române, după Iorga, Popescu şi Popp - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evoluţia bisericii în ţările române înainte de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române, după Iorga, Popescu şi Popp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Momentele recunoaşterii mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei nu sunt identice cu începuturile organizării vieţii bisericeşti în ţările române, care trebuie căutate mult mai devreme, căci nu puteau exista ţări ortodoxe fără ierarhi.
Cnezatele şi voievodatele, ce au premers întemeierea statelor feudale româneşti, au avut pe lângă cneji sau voievozi şi ierarhi, în schema lor de funcţii.

Este suficient să amintim, în acest sens, Scrisoarea papei Grigorie al IX-lea, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui de coroană Bela, fiul şi coregentul regelui Andrei al II-lea al Ungariei – viitorul rege Bela al IV-lea-, în care sunt amintiţi pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor, prezenţi la Curbura Carpaţilor.

Dupa ce voievodul Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul reuşise să unifice ţara, a obţinut şi independenţa faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou.
Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Basarab I rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (3) - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.

Nicolae Alexandru (? – 16 noiembrie 1364) a fost un domn al Ţării Româneşti, între 1352 - 16 noiembrie 1364, anterior fiind asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, dinainte de 1343 - Nicolae Alexandru in a XIVth century fresco restored in 1820s - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Alexandru (2) in a XIVth century fresco restored in 1820s – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A domnit pînă în 1364, la tron urmându-i pe tron fiul său, Vladislav Vlaicu.Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.
Pictura a fost refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea. În această biserică se găseşte şi piatra sa de mormânt.

Biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitoria lui Nicolae Alexandru - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitoria lui Nicolae Alexandru – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru,  domn al Țării Românești, între 1352 - 16 noiembrie 1364 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru, domn al Țării Românești, între 1352 – 16 noiembrie 1364 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) este cel dintâi domnitor care a bătut monedă proprie, ceea ce dovedeşte că voievodatul său a cunoscut o perioadă de înflorire economică. Avea nevoie şi de o recunoaştere externă, căci recunoaşterea mitropolitului şi a Mitropoliei din voievodatul său, era implicit o recunoaştere a statului. Se impune să precizăm faptul Ţara Românească se întindea, încă din timpul lui Basarab I, peste ambele maluri ale Dunării maritime şi asupra Dobrogei.

Harta politică a sud-estului Europei în 1340 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta politică a sud-estului Europei în 1340 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Chiar dacă nu cunoaştem nici un ierarh muntean sau în Muntenia, până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, faptul că mitropolia de la Vicina înfiinţată probabil în secolul al XI-lea, situată în Dobrogea, lângă Isaccea făcea parte din corpul ţării încă din 1321 sau 1337, dovedeşte că Basarab şi fiul său Nicoae Alexandru, aveau deja un ierarh ortodox în hotarele voievodatului lor.

Iachint este atestat documentar, pentru prima dată, ca mitropolit de Vicina, în anul 1348 şi nu este exclus ca, odată urcat pe tron, Nicolae Alexandru Basarab să-l fi adus la Câmpulung sau Argeş, după care să fi încercat legiferarea acestui transfer. În acest sens, actul patriarhal, ce marchează transferul lui Iachint, de la Vicina la Argeş, trebuie privit numai ca o recunoaştere a unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii, aşa cum a fost considerat, mult timp, de unii istorici.
Decizia sinodală din mai 1359, în care istoricii au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă aşadar altceva decât acceptarea şi recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică a unei realităţi existente de facto.

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta şi apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Ţării Româneşti urma să facă parte din Sfîntul sinod al Bisericii Ortodoxe şi să fie hirotonisit la Constantinopol. Primul mitropolit al ţării, preasfinţitul “chir Iachint” de la Vicina, se mutase de fapt de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era “foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru.

Potrivit ultimelor cercetări, cam în aceeaşi perioadă, înainte de septembrie 1386 a luat fiinţă Mitropolia Moldovei , cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, ea fiind atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)”. Independenţa acestor state româneşti şi organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei şi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, şi Patriarhia de la Constantinopol.

Ne vom opri asupra Ţării Româneşti, nu înainte de a aminti situaţia care a precedat momentul independenţei.

 

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor româneşti acest spaţiu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aşa zise „ţări” ale populaţiei autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceştia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoşat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formaţiuni politice dinspre Carpaţi.

Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Ştefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spaţiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpaţi. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaţie cu papa, ea încearcă să se extindă şi de cealaltă parte a Carpaţilor, înfiinţându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a Carpaţilor.

Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericeşti mult mai vechi a românilor ortodocşi (menţionaţi în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”.

Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteşte lui Bela:
„tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru aceşti valahi „schismatici”.

Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenţei unei ierarhii bisericeşti a românilor ortodocşi, arătând totodată vitalitatea credinţei lor şi capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la 1247 vorbeşte despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre (Ţara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire şi despre „bisericile clădite” de ei. Ţara românească sau Ungrovlahia se naşte prin unificarea acestor formaţiuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părţile Argeşului.

 

II. Întemeierea Ţării Româneşti şi înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providenţial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit şi om înţelept, el reuşeşte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre Carpaţi şi Dunăre. El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi.

La început Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364).
El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.

Între timp, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol, până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor.

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372, dată la care va fi numit în locul lui ieromonahul Hariton, care fusese egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul (mai marele) mănăstirilor din Muntele Athos. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Iachint pe 8 iulie 2008.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com;

 

(1) Iachint de Vicina este un ierarh ortodox din secolul al XIV-lea (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei. Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348. Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească. Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Nicolae Alexandru (? – 16 noiembrie 1364) a fost un domn al Ţării Româneşti, între 1352 – 16 noiembrie 1364, anterior fiind asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, dinainte de 1343. Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunța pe Nicolae Alexandru și pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informații, îi consideră pe amândoi credincioși bisericii catolice. Într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin îmbrățișarea credinței catolice”. De altfel, după căsătoria cu Klara Dobokai Nicolae Alexandru a și recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești. Însă unii consideră că religia catolică exprimată de acesta este defapt doar rezultatul presiunilor din lumea occidentală de care acesta se apără prin îmbrătișarea superficială a religiei occidentale.

Se pare că abia după înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera oficial la credința ortodoxă, luându-și numele de Nicolae, după Sf. Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior).Tot prin dobăndirea credinței ortodoxe se vor îmbunatăți relațiile cu Imperiul Bizantin.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(3) Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org