Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei (29 aprilie 1818)

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 - foto preluat de pe www.istoria.md

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

foto preluat de pe www.istoria.md
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 29 aprilie 1818 ţarul rus a adoptat „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei” – Legea organică pentru administrarea acestei provincii recent anexate de Rusia.

În urma semnării tratatului de pace din 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea Războiului Ruso-Turc din 1806 – 1812, Principatul Moldovei a fost redus la zona geografică care a inclus o parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).

În primii ani de ocupaţie rusească, din 1812 până în 1817 organizarea provizorie a Basarabiei avea drept scop asigurarea pentru Rusia a simpatiei populaţiei creştine băştinaşe şi drept urmare iniţial acesteia i s-au creat condiţii prielnice pentru conservarea caracterului ei naţional românesc. La 2 august 1812, ţarul acordă Basarabiei un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei. Primul Guvernator civil al Basarabiei Ţariste a fost boierul moldovean Scarlat Sturdza (7 august 1812 – 17 iulie 1813). Prin ucazurile (ordinele) ţarului în anii 1812-1813, în Basarabia s-a constituit guvernămîntul în frunte cu Guvernatorul civil aflat în subordinea Guvernatorului militar.

Toate problemele administrative interne stăteau în grija Guvernatorului civil, iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti. Guvernul avea două departamente: primul-compus din secţia civilă, secţia penală şi poliţia şi al 2-lea – compus din secţia de statistică, secţia financiară şi secţia comercială. Departamentele erau compuse din proprietari autohtoni şi cinovnici (funcţionari) ruşi în proporţia de 7 la 5. Dezbaterile se ţineau în limbile română şi rusă. Tot din acest motiv era nevoie şi câte două cancelarii: una pentru rusă şi alta pentru română. În fruntea judeţelor erau ispravnicii (numiţi pîrcălabi la Hotin şi serari la Orhei, etc.) cu compentenţă administrativă şi judiciară.

Judeţele se compuneau din ocoluri conduse de ocolaşi. Oraşele aveau primari. Armata era sub un comandament special al unui şef deosebit – Guvernatorul militar. Biserica avea în frunte un mitropolit şi se subordona Patriarhiei Ruse. În 1816 se înfiinţează 8 judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni.

Harta Basarabiei ţariste 1826-1878 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Harta Basarabiei ţariste 1826-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Regimul relativei autonomii în Basarabia Ţaristă (1816 – 1825)

În 1816, ţarul a înfiinţat în Basarabia noul post de namestnik, locotenent plenipotent, căruia i se supunea guvernatorul civil al provinciei. Primul namestnik (rezident imperial) al Basarabiei, a fost numit guvernatorul general al Podoliei, Alexei Bahmetiev, care depindea direct de ţar. Bahmetiev a ordonat întocmirea unui regulament pentru organizarea Basarabiei, care să fie în acord cu legile şi tradiţiile locale, motivând necesitatea unei organizări speciale a Basarabiei, prin analogie cu autonomia respectată a Poloniei, Finlandei, Georgiei.

La 29 aprilie 1816, ţarul îi scria lui Bahmetiev, locotenentului plenipotent al Basarbiei,că pentru această provincie a imperiului trebuia „o ocârmuire specială, în conformitate cu legile ei băştinaşe, cu moravurile şi cu obiceiurile ei.” Prin urmare, Bahmetiev a lansat la 28 iunie 1816 o proclamaţie către locuitorii Basarabiei, asigurându-i că oblastia se va guverna conform obiceiurilor ei; scutirea de dări, expirată în 1815, era prelungită până în 1817; se prevedea de asemenea şi scutirea de prestarea serviciului militar; era liber comerţul exterior cu vite şi pâine; iar pentru alte probleme, toţi locuitorii se puteau adresa guvernatorului cu jalbe formulate în limbile română sau greacă, şi nu în rusă.

Dar Bahmetiev, care, conform mărturiei lui Kasso, era un „om vicios şi foarte capricios”, a fost uşor câştigat de elementele negative ale cinovnicilor ruşi, devenind purtătorul de cuvânt al dorinţelor şi tendinţelor acestora. În timpul său au continuat abuzurile, jafurile şi corupţia, patronate de chiar şeful său de cancelarie, Kriniţki. Despre acesta îi scria lui Bahmetiev contele Capodistria: „Aveţi alături de dumneavoastră un polonez, şef de cancelarie, care nu este văzut cu ochi buni.” Iar funcţionarul Longhinov îi scria viceregelui Novorusiei, Voronţov, în 1823: „Un om atât de slab ca Bahmetiev a devenit aproape un criminal, complice al nevestei sale şi al tuturor acestor polonezi, greci, armeni şi evrei cu care a populat oraşul (Chişinău) şi tribunalele Guvernământului său.”

La sfârşitul domniei sale în Basarabia, după cum scria Kasso, „atmosfera s-a tulburat într-atâta în regiunea nou anexată, încât suspiciunile au atins şi pe cei chemaţi a fi exemplu de datorie; acuzaţiile l-au atins pe însuşi Bahmetiev, care a fost învinuit de contrabandă, dar achitat.” Cel care l-a achitat a fost Senatul rus.

Nici Inzov, succesorul lui Bahmetiev (1820-1823), nu s-a remarcat prin vreun lucru pozitiv. El a fost numit guvernator provizoriu şi nu s-a ocupat de treburile provinciei. Tot Kasso ni-l descria şi pe el: „Bătrân, slab şi fără caracter, el nu putea lupta cu abuzurile; a fost poreclit «molaticul grădinar», poate pentru că a încercat să pună pomi în lungul drumurilor din Basarabia, din care de mult n-a rămas nimic.” Pentru această perioadă, Vighel denumea Basarabia ca „o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov”, pentru că nobilimii Basarabiei i se deschidea acum posibilitatea puternică de influenţă asupra tuturor afacerilor din provincie.

În 1817, ţarul Alexandru I îi asigura din nou pe locuitorii Basarabiei că vechile lor drepturi le vor fi respectate, iar peste un an, vizitând Chişinăul, ţinu să promulge el însuşi legea organică din 29 aprilie 1818 pentru administrarea provinciei Basarabia, veritabilă constituţie, relativ liberală pentru vremea aceea. Intitulată oficial „Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabia”, legea organică s-a alcătuit, spunea ţarul, „din curată inimă şi dorinţă a locuitorilor oblastiei… Oblastia Basarabiei îşi păzeşte a sa închegare de norod, pentru aceea în tot priimeşte şi osăbit chip de cârmuire… Pricinile la Verhovni sfat să vor lucra în limbile rusască şi moldovenească… cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului… iară pricinile de judecăţi politiceşti şi de hotărâturi să vor lucra în sângură limba moldovenească, şi giudecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor a obiceiurilor Moldaviei…” Aşezământul „întăreşte întrebuinţarea limbii moldoveneşti, pe temeiul şi spre întărirea dreptăţilor şi pronomiilor şi a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru de-a pururea oblastiei Basarabiei”, adăuga ţarul.

Aşezământul obrazovaniei oblastii Basarabiei (Regulamentul privind constituirea regiunii Basarabia), a avut un caracter de lege provizorie, fiind aprobat doar pentru un an de zile. În urma aplicării lui în practică, a verificării şi introducerii modificărilor inerente, ţarul urma să promulge o lege definitivă.
Totuşi, Aşezământul a funcţionat până la 1828, fără ca acesta să fi fost promulgat de Alexandru I sau Nicolai I. În conformitate cu prevederile Aşezământului, provincia a fost împărţită în şase judeţe: Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail. Basarabiei i s-a recunoscut dreptul la o administraţie autonomă, trecută în subordinea guvernatorului general militar al Podoliei. De administrarea ei se ocupa un Consiliu Superior, în frunte cu namesnicul Basarabiei. Acest organism administrativ şi judiciar suprem era compus din 11 membri, dintre care cinci erau membri de drept, restul fiind aleşi pe un termen de trei ani din rândul nobilimii basarabene. Puterea executivă a fost atribuită Guvernului regiunii, condus de guvernatorul civil. Funcţiile de ispravnici de judeţe şi cele inferioare erau elective. Boierii moldoveni au fost asimilaţi nobililor ereditari ruşi, iar răzeşilor le-au fost reconfirmate vechile lor drepturi. A fost desfiinţat institutul scutelniciei. Alături de limba rusă, limbă oficială a Basarabiei era recunoscută şi limba română.

Acest act legislativ a reprezentat, fără îndoială, un progres în planul organizării administrative. El a aşezat Basarabia în graniţele Imperiului ţarist, oferindu-i o autonomie restrânsă, fără a extinde sensibil drepturile populaţiei indigene, confirmând doar unele prerogative ale administraţiei locale stabilite în anii 1812-1813. Pe de altă parte, Aşezământul a limitat aplicarea dreptului moldovenesc, deschizând calea pentru introducerea formelor guberniale în administrarea provinciei.

Boierii moldoveni au privit cu rezerve Consiliul Superior, instituţie lipsită de dreptul de a avea iniţiativă legislativă. Acest drept îl avea numai namesnicul şi, în absenţa lui, guvernatorul civil. Îngrădită în exercitarea puterii sale, nobilimea autohtonă a recurs la rezistenţă pasivă, absentând de la şedinţele Consiliului. În această situaţie, namesnikul a fost pus în faţa dilemei: să reducă cvorumul de la şapte la cinci membri sau să majoreze numărul membrilor de drept ai Consiliului Superior. S-a ajuns la concluzia că reducerea cvorumului este nepotrivită, deoarece membrii aleşi din partea nobilimii ar putea oricând întruni cvorumul necesar doar din rândul lor şi ar soluţiona independent problemele Basarabiei.

După cum arăta mai târziu basarabeanul Ion Pelivan, regulamentul din 29 aprilie 1818 „acorda Basarabiei o autonomie naţională atât de largă, încât, dacă ea era conservată şi dezvoltată, ar fi făcut din Basarabia cea mai fericită dintre provinciile Rusiei.” Legea organică, promulgată în rusă şi română, prevedea că Basarabia nu era gubernie, ci oblastie, adică provincie cu organizare distinctă de restul imperiului, guvernându-se pe baza „obiceiului pământului moldovenesc.” De altfel, Aşezământul socotea Basarabia drept o „parte a Principatului Moldovei”; se recunoştea ca limbă a locului „limba moldovenească”, precum şi „legile” şi „obiceiurile moldoveneşti.”

Basarabia era împărţită în şase judeţe: Hotin, cu capitala omonimă, Iaşi, cu capitala la Bălţi, Orhei, cu capitala la Chişinău, Bender, cu capitala la Tighina, Akkerman, cu capitala Cetatea Albă, şi Ismail, cu capitala omonimă. Pe drept cuvânt putea considera deci savantul german Jelineck că ea era „un fragment de stat” cu o tradiţie străină, încorporat Rusiei. Cele mai importante instituţii fixate prin regulament erau Consiliul suprem şi guvernământul provinciei. Consiliul suprem era format din şase români şi cinci ruşi. În competenţa sa intrau: afacerile administrative, executive, financiare şi economice, dosarele instanţei de apel privind chestiunile de drept penal, de instrucţie, de drept civil şi de delimitare. Sentinţele erau definitive şi reclamaţiile la adresa lor erau rezolvate numai de Consiliul de Stat din Petersburg. Toate chestiunile administrative şi judiciare se discutau în limbile română şi rusă, după legile româneşti şi cele ruseşti. Chestiunile civile se judecau numai în limba română şi după legile moldoveneşti.

Guvernământul provinciei avea două secţiuni: executivă şi judiciară. Guvernământul era compus din guvernatorul civil, viceguvernator, consilieri, trezorierul provinciei şi asesori. Chestiunile se dezbăteau în două limbi (română şi rusă). Şase membri ai guvernământului erau numiţi şi trei aleşi pe câte trei ani. Faţă de hotărârile guvernământului se putea face apel la Consiliul suprem.

Tribunalul penal era compus din preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Trei membri erau aleşi şi doi numiţi. În competenţa tribunalului intrau soluţionarea chestiunilor de drept penal şi anchetele venite de la tribunalele judeţene. Hotărârile erau aplicate după aprobarea lor de către guvernatorul civil şi de Consiliul suprem. Dosarele penale şi de instrucţie erau soluţionate după principiile legislaţiei ruseşti. Procedura se făcea în ambele limbi, dându-se totuşi preferinţă românei. Tribunalul civil avea cinci membri: doi numiţi şi trei aleşi. În competenţa sa intrau afacerile particulare şi pretenţiile reciproce ale particularilor şi fiscalităţii. Pentru afacerile particulare, apelurile puteau fi trimise Consiliului suprem. Deciziile în afacerile de fisc erau remise guvernatorului provinciei. Procedura Tribunalului în afacerile particulare se făcea exclusiv în limba română şi conform legilor locale, „acordate pentru totdeauna provinciei Basarabiei.” Cele de fisc se făceau după legile ruseşti.

S-au înfiinţat de asemenea tribunalele judeţene şi procuraturile judeţene. Tribunalele se compuneau din preşedinte şi doi membri, toţi trei fiind aleşi de nobilime şi confirmaţi de guvernator. Ispravnicii rămâneau numai cu atribuţii administrative. Se menţineau vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lângă vechile privilegii, primeau şi drepturile şi avantajele nobilimii ruseşti.

Despre largile prevederi ale Aşezământului din 1818, rusul Nolde arăta: „Consiliul suprem ca curte judecătorească civilă era o instituţie esenţialmente moldovenească; afacerile litigioase civile şi cele cadastrale erau examinate numai în limba moldovenească şi judecate pe baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti. Era însă mai puţin moldovenesc când judeca în calitate de curte penală sau organ administrativ.” Marele istoric român Gheorghe I. Brătianu consemna: „Consiliul acesta compus din 11 membri, dintre care şase aleşi de nobilimea provinciei, era replica fidelă a vechiului Divan al prinţului Moldovei, care-l asista pe prinţ în acelaşi fel în funcţiile sale administrative şi judecătoreşti.”

Partea negativă a acestui regulament era că înlesnea venirea străinilor în Basarabia. A fost colonizată mai ales partea de sud, cu o populaţie extrem de rară după evacuarea tătarilor din timpul Imperiului otoman, astfel că în curând în Bugeac va apărea cea mai pestriţă învălmăşeală de populaţii. Valul colonizării străinilor a cuprins însă, cu o întrerupere numai între 4 iulie 1830 şi 1832, întreaga Basarabie. În legătură cu aceasta, Svinin constata „cu regret că, până astăzi, ea este cauza relelor şi a jugului ce apasă această regiune… Corvezile impuse locuitorilor pentru transportul materialelor necesare construirii caselor coloniştilor au provocat în departamentul Hotin sărăcia şi emigrarea.” După date incomplete, numai între 1812-1834 au dispărut astfel 47 dintre cele 766 de sate din Basarabia. Paralel cu coloniştii au fost aşezaţi în Basarabia şi militarii în retragere împreună cu familiile lor, aceştia fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat.

Totuşi, situaţia Basarabiei era mult mai bună la acea dată decât a celor mai multe regiuni ale Rusiei. Referindu-se la aceasta, Vighel scria: „Basarabia este un ţinut care nu numai că se găseşte în condiţii cu totul particulare ca provinciile baltice şi departamentele poloneze luate de Rusia, dar care la fel ca regatul Poloniei şi marele ducat al Finlandei are o existenţă politică proprie. Iată ce o deosebeşte în special de celelalte posesiuni ale noastre: ea are propriul său Consiliu suprem, care întruneşte puterea executivă, legislativă şi justiţia.”

S-a păstrat, după cum s-a văzut, şi numele judeţului Iaşi, deşi capitala acestuia era în continuare capitala Moldovei libere, aflându-se în dreapta Prutului. Abia mult mai târziu (1887) numele judeţului va fi schimbat în Bălţi, după numele noii sale reşedinţe. În cadrul Consiliului suprem, elementele nobilimii române au predominat în întreaga perioadă a relativei autonomii a Basarabiei. Însă în curând şi-au făcut apariţia nenumărate abuzuri ale funcţionarilor ruşi, care au făcut să dispară complet orice urmă a mult trâmbiţatei autonomii.

În aceşti ani, cea mai grea problemă era a coloniştilor veniţi în Basarabia din imensitatea imperiului. Chiar şi statutul din 1818 permitea stabilirea unor colonii străine, asigurându-se noilor veniţi o scutire de impozite pe timp de patru ani. Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau umiliţi, fiind obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor aduşi pe pământurile lor. Prin colonizarea străinilor nu s-a urmărit decît un singur scop: modificarea procentajului etnic al Basarabiei. Nu se urmărea nici progresul economic şi nici cel cultural al provinciei. De aceea, cu excepţia coloniştilor germani, noii veniţi au contribuit foarte puţin la dezvoltarea economică a regiunii. Se vedea clar de aici că politica de colonizări era sprijinită şi încurajată de înaltele oficialităţi ale imperiului. Deja în 1827, guvernatorul Timkovski îi scria contelui Pahlen, guvernatorul general de la Odesa: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii băştinaşi şi vagabonzii, care s-au introdus în diferite reprize…

În Basarabia totdeauna legile au făcut loc unei largi toleranţe religioase, căci indiferent de motivele religioase pentru care fugiseră, noii veniţi erau primiţi cu ospitalitate. Din păcate, de acest lucru au profitat tot felul de hoţi şi vagabonzi, care au mărit riscurile vieţii în provincie. Circulaţia poştală şi a diligenţelor, ca şi comunicaţiile între diferitele oraşe, nu se puteau face în unele puncte decît sub escortă militară. De aceea, guvernatorul Feodorov a trecut la expulzarea unui număr de 48.000 de asemenea vagabonzi. Iar guvernul rus a devenit din acel moment mult mai prudent în colonizarea Basarabiei.

Este interesant de remarcat că această colonizare, deşi a cuprins întreaga provincie, s-a răsfrînt totuşi mai mult asupra regiunilor de margine. În sud ea a cuprins, după cum s-a văzut, zona Bugeacului, judeţele Ismail, Tighina şi Cetatea Albă. Era o metodă specială, care urmărea ruperea Basarabiei în mai multe zone etnice. Numai centrul a rămas compact românesc. În sud proporţia a devenit cea care a fost prezentată mai sus. În schimb, în nord, în judeţul Hotin, a avut loc o permanentă deplasare a populaţiei ucrainiene.

Pestriţa masă a noilor veniţi consta din: odnodvorţi sărăciţi, ţigani „guvernamentali”, ţărani fugiţi de pe proprietăţile din Rusia şi Ucraina (vtikaci) şi, după cum mai arătam la început, chiar ţărani români în zona de sud. Toţi aceşti colonişti formau categoria de „ţărani ai statului”, care beneficiau de mari înlesniri economice.

Se pare că în total în Basarabia s-au înfiinţat o sută de aşezări de colonişti în această perioadă, urmate apoi de altele. Colonizarea a fost mai intensă în judeţele Hotin, Tighina şi Cetatea Albă, care, fiind de margine, au fost socotite ca fiind mai uşor de rusificat prin acest mijloc. De aceea, în judeţele Tighina şi Cetatea Albă „ţăranii statului” ajungeau să deţină în 1830 nu mai puţin de 21% din suprafaţa totală!

Paralel au fost aşezaţi în Basarabia şi militari în retragere, împreună cu familiile lor, fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat. Prin acest procedeu se imitau măsurile iniţiate de romani cu 1.700 de ani mai devreme pentru deznaţionalizarea mai rapidă a popoarelor învinse. Când Basarabia a fost inclusă în Novorusia, ea era gubernia cu cei mai mulţi colonişti din acest ţinut, care stăpâneau cele mai mari suprafeţe de pământ. Concluzia se poate trage din următorarea comparaţie finală: în timp ce în întregul Imperiu rus populaţia crescuse de două ori în 60 de ani, în Basarabia ea sporise de patru ori, în numai 50 de ani (1812-1861)!

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com