Articole

Tratatul Svalbardului (9 februarie 1920)

Tratatul Svalbardului (9 februarie 1920) – Harta tarilor ratificatoare

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul privind Spitsbergen, adesea denumit și Tratatul Svalbardului, din 9 februarie 1920, a fost cel prin care s-a recunoscut deplina suveranitate a Norvegiei asupra arhipelagului arctic Spitsbergen (astăzi denumit Svalbard). Suveranitatea statului norvegian este, totuși, supusă unor stipulări și nu se aplică toate legile norvegiene. Prin acest tratat, Svalbard a fost parțial demilitarizat și toate țările semnatare au primit drepturi egale de a practica activități comerciale în insule. Norvegia și Rusia încă utilizează acest drept.

Nouă țări au fost primele state semnatare ale acordului, printre acestea fiind Statele Unite, Danemarca, Franța, Italia, Japonia, Țările de Jos, Norvegia, Suedia și Regatul Unit (inclusiv dominioanele de peste mări Irlanda, Canada, Australia, India, Africa de Sud și Noua Zeelandă). Alte țări au semnat tratatul în primii cinci ani de după ce a intrat în vigoare, inclusiv Uniunea Sovietică în 1924 și Germania și China în 1925. Astăzi, tratatul are peste 40 de semnatari. El a fost trimis pentru a fi înregistrat în cadrul Seriei de Tratate a Ligii Națiunilor la 21 octombrie 1920.

Dintre semnatarele inițiale, Japonia a fost ultima care l-a ratificat la 2 august 1925. Ulterior, la 14 august 1925, tratatul a intrat în vigoare. Norvegia a preluat sarcinile de administrație a teritoriului și a luat imediat mai multe măsuri pentru protecția mediului.

 

Dispute

Există o dispută de lungă durată, în principal între Norvegia și Uniunea Sovietică (și astăzi Rusia) privind drepturile de pescuit în regiune. În 1977, Norvegia a înființat o zonă de pescuit reglementată cu o suprafață de 200 mile marine (370 km în jurul Svalbardului (pe care însă nu a închis-o accesului vaselor străine), pe baza argumentului că stipulările tratatului privind acces economic egal se aplică doar insulelor și apelor lor teritoriale (definite la acea vreme ca fiind 4 mile marine față de țărm), nu și restului Zonei Economice Exclusive; în plus, Norvegia consideră platoul continental al Svalbardului ca parte a platoului continental norvegian, care ar trebui administrat conform Convenției Platourilor Continentale din 1958. Uniunea Sovietică și astăzi Rusia contestă această poziție, considerând că Tratatul Spitsbergenului se aplică întregii zone; s-au purtat discuții în 1978 la Moscova, dar ele nu au rezolvat problema. Finlanda și Canada susțin poziția Norvegiei, dar majoritatea celorlalte țări semnatare nu au o poziție oficială. Părțile relevante ale tratatului sunt:

- Vasele și cetățenii tuturor țărilor contractante se vor bucura de drepturi egale de vânătoare și pescuit în teritoriile specificate la Articolul 1 și în apele lor teritoriale. (din Articolul 2)

- Ele vor fi admise în aceleași condiții de egalitate privind exercițiul și practica tuturor activităților maritime, industriale, miniere sau comerciale atât pe uscat cât și în apele teritoriale, și nu se va stabili niciun monopol de niciun fel pentru niciun tip de activitate. (din Articolul 3)

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre si pe en.wikipedia.org

Acordul de la München (29-30 septembrie 1938)

De la stânga la dreapta: Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini și Ciano fotografiați înainte de a semna Acordul de la München, care a dat Regiunea Sudetă Germaniei

foto si articol: ro.wikipedia.org

 

Acordul de la München (cehă: Mnichovská dohoda; slovacă: Mníchovská dohoda; germană: Münchner Abkommen; franceză: Accords de Munich; italiană: Accordi di Monaco; engleză: Munich Agreement) a fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile mari ale Europei, fără ca reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania Nazistă. Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30 septembrie 1938, dar a fost datat 29 septembrie. Scopul conferinței a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland față de pretențiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler. Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franța, Marea Britanie și Italia. Sudetenland avea o importanță strategică imensă pentru Cehoslovacia, deoarece acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a graniței, ca și foarte multe dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie și Franța au dat Sudetenland Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.

Întrucât Cehoslovacia nu a fost invitată la conferință, cehii și slovacii numesc uneori Acordul de la München, Dictatul de la München. Termenul Trădarea de la München este de asemenea folosit pentru că alianța militară pe care Cehoslovacia o avea cu Franța nu a fost respectată. În prezent, actul este numit simplu Acordul de la München (Mnichovská dohoda).

 

Fundal istoric

Cererile privind autonomia Regiunii Sudeților

Regiunile de dinainte de 1945 cu majoritate etnică germană (cu negru) în cadrul teritoriului actualului stat Cehia - foto: ro.wikipedia.org

Regiunile de dinainte de 1945 cu majoritate etnică germană (cu negru) în cadrul teritoriului actualului stat Cehia – foto: ro.wikipedia.org

Din 1918 până în 1938, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, mai mult de 3 milioane de persoane de origine germană trăiau în partea cehă a noului stat Cehoslovacia.

Liderul pro-nazist al Regiunii Sudete, Konrad Henlein, i-a oferit lui Hitler Partidul German al Sudeților ca agent al campaniei acestuia. Henlein s-a întâlnit cu Hitler la Berlin pe 28 martie 1938, unde a fost instruit să formuleze cereri inacceptabile pentru guvernul cehoslovac condus de președintele Edvard Beneš. Pe 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a emis Decretul de la Carlsbad, solicitând autonomia Regiunii Sudete și libertatea de a exprima ideologia nazistă. Dacă solicitările lui Henlein ar fi fost acceptate, atunci Regiunea Sudetă putea să se alăture singură Germaniei Naziste.

 

Presiunea asupra guvernului cehoslovac

După ce lui Hitler i s-a făcut prima concesie, guvernele francez și britanic s-au străduit să evite războiul cu orice preț. Guvernul francez nu a dorit să înfrunte Germania Nazistă de unul singur și a urmat guvernul britanic și pe premierul acestuia, Neville Chamberlain. Chamberlain a crezut că nemulțumirile germanilor din Regiunea Sudetă erau justificate și că intențiile lui Hitler erau limitate. Marea Britanie și Franța au recomandat așadar Cehoslovaciei să accepte cererile naziștilor. Beneš a rezistat și, pe 2 mai, o mobilizare parțială era în curs de desfășurare ca răspuns la posibila invazie germană. Zece zile mai târziu, Hitler a semnat o directivă secretă pentru un război împotriva Cehoslovaciei care urma să înceapă nu mai târziu de 1 octombrie.

Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948), om politic ceh, cel de-al doilea președinte al Cehoslovaciei  și liderul Guvernului Cehoslovac în exil - foto: ro.wikipedia.org

Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948), om politic ceh, cel de-al doilea președinte al Cehoslovaciei și liderul Guvernului Cehoslovac în exil – foto: ro.wikipedia.org

În același timp, guvernul britanic a pretins ca Beneš să ceară un mediator. Pentru că nu voia ca relațiile guvernului său cu Europa de Vest să fie afectate, Beneš a acceptat. Britanicii l-au numit pe Lord Runciman pe care l-au instruit să îl convingă pe Beneš să fie de acod cu un plan acceptabil pentru germanii sudeți. Pe 2 septembrie, Beneš a trimis Al patrulea plan, aprobând aproape toate cererile din Acordul de la Munchen. Cu scopul de a împiedica ajungerea la un acord, pe 7 septembrie, Partidul German al Sudeților a organizat demonstrații care au provocat intervenția forțelor de poliție în Ostrava. Partidul German al Sudeților a întrerupt negocierile pe 13 septembrie după care au urmat violențele și perturbările. În timp ce armata cehoslovacă încerca să restaureze ordinea, Henlein a plecat în Germania și pe 15 septembrie a emis o proclamație solicitând anexarea Regiunii Sudete de către Germania.

În aceeași zi, Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain și a cerut preluarea rapidă a Regiunii Sudete de al Treilea Reich sub amenințarea războiului. Cehii, așa cum a pretins Hitler, îi masacrau pe germani. Chamberlain a prezentat cererea guvernelor britanic și francez; ambele au acceptat. Guvernul cehoslovac a rezistat, argumentând că propunerea lui Hitler va ruina economia națională și va duce la punerea întregii Cehoslovacii sub controlul Germaniei. Marea Britanie și Franța au emis un ultimatum, oferind o garanție din partea Franței condiționată de acordul Cehoslovaciei. Pe 21 septembrie, Cehoslovacia a capitulat. Oricum, în ziua următoare, Hitler a formulat cereri noi, insistând ca solicitările etnicilor germani din Polonia și Ungaria să fie satisfăcute.

Capitularea Cehoslovaciei a precipitat o izbucnire de indignare națională. În marșuri și demonstrații, cehii și slovacii au cerut un guvern militar puternic care să apere integritatea statului. Un nou guvern, condus de generalul Jan Syrový, a fost numit pe 23 septembrie și a fost emis un decret de mobilizare generală. Armata Cehoslovacă, modernă și posedând un excelent sistem de fortificații la frontieră, era pregătită de luptă. Uniunea Sovietică a anunțat că dorește să intervină în favoarea Cehoslovaciei. Totuși, Beneš a refuzat să intre în război fără sprijinul puterilor vestice.

Pe 28 septembrie, Chamberlain l-a invitat pe Hitler la o conferință. În ziua următoare Hitler s-a întâlnit la München cu șefii guvernelor din Franța, Italia și Marea Britanie. Guvernul cehoslovac nu a fost nici invitat, nici consultat.

 

Soluționarea problemei

Succesiunea evenimentelor care au urmat Acordului de la München: 1. Germania ocupă Regiunea Sudetă (octombrie 1938). 2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populației de origine poloneză ocupată de armata cehă în perioada 1918-1920 (octombrie 1938). 3. Ungaria ocupă regiunile de graniță (treimea sudică a Slovaciei) și sudul Regiunea Transcarpatia cu populație majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la Viena (noiembrie 1938). 4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populație minoritară maghiară (care a devenit autonomă din octombrie 1938). 5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german numit Protectoratul Boemiei și Moraviei. 6. Ce a mai rămas din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit german - foto: ro.wikipedia.org

Succesiunea evenimentelor care au urmat Acordului de la München - foto: ro.wikipedia.org

1. Germania ocupă Regiunea Sudetă (octombrie 1938).
2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populației de origine poloneză ocupată de armata cehă în perioada 1918-1920 (octombrie 1938).
3. Ungaria ocupă regiunile de graniță (treimea sudică a Slovaciei) și sudul Regiunea Transcarpatia cu populație majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la Viena (noiembrie 1938).
4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populație minoritară maghiară (care a devenit autonomă din octombrie 1938).
5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german numit Protectoratul Boemiei și Moraviei.
6. Ce a mai rămas din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit german

 

S-a ajuns la un acord pe 29 septembrie, iar pe 30 septembrie 1938, la ora unu și jumătate noaptea, Adolf Hitler, Neville Chamberlain, Benito Mussolini și Édouard Daladier au semnat Acordul de la München. Acordul a fost anunțat oficial de Mussolini, deși, de fapt, planul așa numit italian fusese pregătit de ministerul de externe german. Era aproape identic cu propunerea făcută la Godesberg: armata germană urma să ocupe în întregime Regiunea Sudetă până la 10 octombrie și o comisie internațională urma să decidă viitorul zonelor care constituiau obiectul disputei.

Cehoslovacia a fost informată de Franța și de Marea Britanie că ar putea să se opună Germaniei de una singură sau să accepte anexarea regiunii. Guvernul cehoslovac, înțelegând că o luptă solitară cu naziștii era fără speranță, a capitulat (pe 30 septembrie) și a fost de acord să se supună acordului. Aranjamentul a dat Germaniei Regiunea Sudetă începând cu 10 octombrie și controlul „de facto” asupra restului Cehoslovaciei cât timp Hitler a promis să nu meargă mai departe. Pe 30 septembrie, după ce s-a odihnit, Chamberlain a mers la Hitler și i-a cerut să semneze un tratat de pace între Regatul Unit și Marea Britanie. După ce interpretul lui Hitler i-a tradus solicitarea, acesta a fost, în mod fericit, de acord.

Führerbau, clădirea în care a fost semnat acordul, este astăzi o şcoală, Hochschule für Musik und Theater München - foto: ro.wikipedia.org

Führerbau, clădirea în care a fost semnat acordul, este astăzi o şcoală, Hochschule für Musik und Theater München – foto: ro.wikipedia.org

Pe 30 septembrie, la întoarcerea sa la Londra, Chamberlain a ținut în fața mulțimii încântate celebrul său discurs „Peace for our time” (pace pentru timpul nostru).

 

Reacții

Deși britanicii și francezii erau mulțumiți, ca și conducătorii militari naziști și liderii diplomației germane, Hitler a fost furios. A simțit că a fost forțat de diplomații și de generalii săi să acționeze ca un politician burghez. A exclamat nervos curând după întâlnirea cu Chamberlain: „Domnilor, aceasta a fost prima mea conferință internațională și pot să vă asigur că va fi și ultima”. Atitudinea lui Hitler față de Chamberlain era acum de dispreț total. Un diplomat britanic din Berlin a fost informat de surse de încredere că Hitler îl considera pe Chamberlain ca pe un „băgăcios impertinent care vorbea un jargon ridicol dintr-o democrație demodată. Umbrela, care pentru neamțul de rând era simbolul păcii, a fost pentru Hitler numai un motiv de batjocură” De asemenea, Hitler a fost auzit spunând: „Dacă vreodată acel bătrân nebun se mai amestecă aici cu umbrela lui, am să-l împing pe scări și am să sar pe burta lui în fața fotografilor” Într-unul din discursurile publice de după conferința de la München, Hitler a declarat: „Slavă Domnului că nu avem politicieni cu umbrele în această țară”.

Stalin a fost și el supărat din cauza rezultatelor conferinței de la München. Sovietele, care aveau un tratat de ajutor militar reciproc cu Cehoslovacia, s-au simțit trădate de Franța, care avea, de asemenea, un tratat de asistență militară încheiat cu Cehoslovacia. Britanicii și francezii, totuși, au folosit Sovietele mai mult ca amenințare împotriva Germaniei. Stalin a ajuns la concluzia că vestul a complotat cu Hitler să cedeze o țară central europeană naziștilor, pentru a induce temerea că, în viitor, se va întâmpla același lucru cu Uniunea Sovietică, prin permisiunea ca USSR să fie împărțită între puterile vestice și Axa fascistă. Această convingere a dus la reorientarea politicii externe a Uniunii Sovietice către Germania, care în cele din urmă a avut drept consecință semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în 1939.

Cehoslovacii au fost foarte dezamăgiți de Acordul de la München. Regiunea Sudetă ocupată de Germania, Ceho-Slovacia (așa cum a fost redenumit statul) a pierdut frontiera ușor de apărat cu Germania și fortificațiile acesteia. Fără acestea, independența a devenit mai mult nominală decât reală. De fapt, Edvard Beneš, președintele Cehoslovaciei, a cerut armatei să imprime ordinele de marș și presei să aștepte o declarație de război. Cehoslovacia a pierdut 70% din rezervele de fier și oțel, 70% din puterea electrică, 3,5 milioane de locuitori și faimoasele uzine Škoda în favoarea Germaniei ca rezultat al aplicării acordului.

Sudeții au sărbătorit ceea ce ei au văzut ca fiind eliberarea. Războiul părea că fusese evitat.

În Germania, decizia a făcut ca o potențială revoltă a ofițerilor superiori împotriva lui Hitler să treacă pe locul doi. Hotărârea lui Hitler de a continua realizarea planului său de a invada Cehoslovacia în 1938 a provocat o criză majoră în structura de comandă a armatei germane. Șeful Statului Major, generalul Ludwig Beck, a protestat într-o serie lungă de note împotriva începerii unui război pe care Germania îl va pierde și i-a cerut lui Hitler să amâne războiul plănuit. Hitler a caracterizat argumetele lui Beck împotriva războiului ca „kindische Kräfteberechnugen” („calcule copilărești”). Pe 4 august 1938 a avut loc o întâlnire militară secretă. Beck a citit un raport lung în fața ofițerilor adunați. toți au fost de acord că trebuie făcut ceva pentru a împiedica producerea unui dezastru. Beck a sperat că vor demisiona cu toții, dar nimeni nu și-a dat demisia, cu excepția lui Beck. Totuși, înlocuitorul său, generalul Franz Halder, era un simpatizant al lui Beck și, împreună, au conspirat cu câțiva generali din vârful ierarhiei, amiralul Wilhelm Canaris (șeful serviciului de informații german) și Graf von Helldorf (șeful poliției din Berlin) să îl aresteze pe Hitler în momentul în care acesta va fi dat ordinul de invazie.

Totuși, planul nu ar fi putut fi realizat decât dacă Marea Britanie și Franța ar fi anunțat că vor lupta pentru a păstra Cehoslovacia. Aceasta ar fi ajutat la formarea convingerii populației germane că Germania trebuia să înfrunte o apărare. Au fost trimiși agenți în Marea Britanie să îi spună lui Chamberlain despre atacul programat asupra Cehoslovaciei și despre intențiile de a-l îndepărta pe Hitler de la putere dacă aceasta se întâmplă. Britanicii nu au luat mesajul în serios. În septembrie, Chamberalin și Daladier au decis să nu amenințe cu un război pentru Cehoslovacia și astfel planul de îndepărtare a lui Hitler nu putea fi justificat. Așadar, Acordul de la München l-a ajutat pe Hitler șă-și păstreze puterea.

 

Opinii despre acord

Deși inițial reacția britanică a fost pozitivă, în parlament, mulți au calificat evenimentul ca „un gest de om de stat”, iar, pe măsură ce populația se aștepta la un război, reacția a devenit ostilă. În ciuda patronajului familiei regale – Chamberlain a fost felicitat ca erou de familia regală și a fost invitat în balconul de la Palatul Buckingham înainte să prezinte acordul Parlamentului – opoziția a fost prezentă din start; Clement Attlee și Partidul Laburist, aliat cu facțiunea reacționară din Partidul Conservator, s-au opus acordului.

În anii care au urmat, Chamberlain a fost criticat pentru rolul jucat în încheierea Acordului de la München – poate cea mai cunoscută critică e aceea din cartea apărută în anul 1949, Guilty Men. O rară luare de poziție în favoarea acordului a venit în timpul războiului, în anul 1944, din partea lui Viscount Maugham, care era la acel moment Lord Cancelar. Maugham a văzut decizia de a înființa statul Cehoslovac prin includerea unor populații numeroase de origine germană și maghiară ca fiind un „experiment periculos” în lumina disputelor anterioare și a descris Acordul de la München ca fiind în mare măsură o nevoie a Franței care trebuia să se elibereze de obligațiile asumate prin tratate din cauza faptului că era nepregătită pentru război.

Daladier a crezut că a înțeles scopurile lui Hitler și că acestea erau amenințătoare. El le-a spus britanicilor în cadrul unei întâlniri care a avut loc la sfârșitul lunii aprilie 1938 că scopul real al lui Hitler este să-și asigure până la urmă „o dominație asupra continentului în comparație cu cu care ambițiile lui Napoleon erau debile”. A continuat spunând că „astăzi este rândul Cehoslovaciei. Mâine va fi rândul Poloniei și României. Când Germania va obține petrolul și grâul de care are nevoie, se va întoarce împotriva vestului. Cu siguranță trebuie să intensificăm eforturile pentru a evita războiul. Dar acest țel nu va fi atins dacă Marea Britanie și Franța nu vor rămâne unite, intervenind la Praga pentru noi concesii, dar declarând în același timp că vor garanta independența Cehoslovaciei. Dacă, din contră, puterile vestice vor capitula din nou, nu vor face decât să precipite războiul pe care vor să-l evite.” Probabil descurajat de argumentele civililor și militarilor din guvernul francez referitoare la armata nepregătită și la situația financiară precară, ca și la trauma suferită de Franța în Primul Război Mondial, la care el a fost martor, Daladier nu a mai insistat pe lângă Chamberalin. La întoarcerea în Franța, Daladier, care credea că va fi întâmpinat cu ostilitate, a fost aclamat. I-a spus atunci asistentului său „Ah, les cons!” (Ah, nebuni!)

În 1960, William Shirer, în lucrarea devenită clasică, “Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich”, a considerat că, deși Hitler nu a blufat cu privire la intenția sa de a invada Cehoslovacia, aceasta ar fi fost în stare să opună o rezistență semnificativă. El a opinat că Marea Britanie și Franța aveau suficiente resurse în ceea ce privește apărarea antiaeriană pentru a evita bombardamente grave asupra Londrei și asupra Parisului și ar fi putut să ducă un război rapid și victorios împotriva Germaniei. William Shirer îl citează pe Churchil când spune că Acordul de la München a însemnat că “Marea Britanie și Franța erau într-o poziție mult mai rea în comparație cu Germania lui Hitler.”

 

Consecințele Acordului de la München

Pe 5 octombrie, Beneš și-a dat demisia din funcția de președinte al Cehoslovaciei, înțelegând că destrămarea Cehoslovaciei a fost un „fapt împlinit”. După izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial, a format un guvern cehoslovac în exil la Londra.

 

Primul arbitraj de la Viena

La începutul lunii noiembrie 1938, ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, rezultat din aplicarea Acordului de la München, Cehoslovacia (și mai târziu Slovacia), după ce nu a reușit să negocieze o soluție de compromis cu Ungaria și cu Polonia, a fost forțată de Germania și de Italia să cedeze sudul Slovaciei (o treime din teritoriul slovac) Ungariei, în timp ce Polonia a câștigat alte părți mici din teritoriu curând după aceea.

Refugiaţi cehi expulzaţi din Regiunea Sudetă la Oficiul pentru Refugiaţi, în octombrie 1938 - foto: ro.wikipedia.org

Refugiaţi cehi expulzaţi din Regiunea Sudetă la Oficiul pentru Refugiaţi, în octombrie 1938 – foto: ro.wikipedia.org

Ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, Boemia, Moravia și Silezia au pierdut aproximativ 38% din totalul teritoriilor lor în favoarea Germaniei, cu 3,2 milioane de locuitori de origine germană și 750.000 de locuitori cehi. Ungaria a primit 11.882 km² în sudul Slovaciei și în sudul Ruteniei; conform recensământului din anul 1941, aproximativ 86,5% din locuitorii acestor teritorii erau de origine maghiară. Între timp, Polonia a anexat orașul Český Těšín cu regiunea Zaolzie din jurul acestuia (aproximativ 906 km², 250.000 de locuitori, 36% din populație fiind de origine poloneză) și două zone minore de graniță din Slovacia, mai precis în regiunile Spiš și Orava (226 km², 4280 de locuitori, numai 0,3% polonezi).

Curând după încheierea Acordului de la München, 115.000 locuitori cehi și 30.000 de germani s-au refugiat în teritoriul care mai rămăsese din Cehoslovacia. Conform Institutului de Asistență pentru Refugiați, numărul total de refugiați era de 150.000 de persoane la data de 1 martie 1939.

Pe 4 decembrie 1938, au avut loc alegeri în Sudetenland, iar 97,32% din populația adultă a votat cu NSDAP. Aproape o jumătate de milion de germani din Regiunea Sudetă s-au înrolat în Partidul Nazist ceea ce însemna 17,34% din populația germană din Sudetenland (media deținută de NSDAP în Germania Nazistă era de 7,85%). Aceasta a însemnat că Sudetenland era „cea mai pro-nazistă” regiune din Al Treilea Reich.[14] Întrucât vorbeau limba cehă, mulți germani din Regiunea Sudetă au fost angajați în administrația Protectoratului Boemiei și Moraviei, precum și în organizații naziste (Gestapo). Cel mai cunoscut a fost Karl Hermann Frank: general SS și de poliție și secretar de stat în Protectorat.

 

Ocuparea a ceea ce mai rămas din Cehoslovacia

Harta Reichsgau Sudetenland - foto: ro.wikipedia.org

Harta Reichsgau Sudetenland – foto: ro.wikipedia.org

Protectoratul Boemiei şi Moraviei - foto: ro.wikipedia.org

Protectoratul Boemiei şi Moraviei – foto: ro.wikipedia.org

Germania a declarat că încorporarea Austriei de către Reich a dus la crearea unei frontiere comune cu Cehoslovacia, iar această situație crea un pericol mare pentru securitatea germană prin posibilitatea ca Germania să fie încercuită de puterile vestice. În 1937, Wehrmacht-ul a formulat un plan numit Operațiunea Verde (Fall Grün) pentru invadarea Cehoslovaciei. care a fost însă aplicat ca Operațiunea Sud-Est pe 15 martie 1939.

Pe 14 martie, Slovacia s-a desprins de Cehoslovacia și a devenit un stat separat, pro-nazist. În ziua următoare, Rutenia Carpatică și-a proclamat independența, dar după trei zile a fost complet ocupată de Ungaria. Președintele cehoslovac, Emil Hácha s-a dus la Berlin și a fost obligat să semneze actul de acceptare pentru ocuparea părții rămase din Boemia și Moravia. Predicțiile lui Churchil s-au împlinit când germanii au intrat în Praga și au ocupat restul țării, care a fost transformată în Protectoratul Boemiei și Moraviei.

Între timp, în Marea Britanie a crescut îngrijorarea că Polonia (acum substanțial înconjurată de posesiuni germane) va deveni următoarea țintă pentru expansiunea nazistă, ceea ce s-a și întâmplat, aparent prin disputa asupra Coridorului Polonez și asupra Orașului Liber Danzig. Aceasta a dus la semnarea unei alianțe militare anglo-poloneze și la refuzul guvernului polonez de a negocia propunerile germanilor cu privire la Coridorul polonez și la statutul orașului Danzig.

Prim-ministrul Chamberlain s-a simțit trădat de ocuparea Cehoslovaciei de către naziști și a înțeles că politica sa de satisfacere a pretențiilor lui Hitler a eșuat, astfel că a început să se opună naziștilor. Printre altele, el a mobilizat armata Imperiului Britanic pe picior de război. Franța a făcut același lucru cu propria armată. Italia s-a văzut amenințată de flotele britanice și franceze și a început propria invazie a Albaniei în aprilie 1939. Deși nicio acțiune imediată nu a urmat, Al Doilea Război Mondial a început oficial o dată cu invadarea Poloniei pe 1 septembrie.

Potențialul industrial și echipamentele militare, deloc neglijabile, ale fostei Cehoslovacii au fost absorbite de Al Treilea Reich.

 

Citate

Neville Chamberlain, anunțând înțelegerea, la Aerodromul Heston:

Arthur Neville Chamberlain (n. 18 martie 1869, Birmingham, Regatul Unit – d. 9 noiembrie 1940, Heckfield, Hampshire, Regatul Unit), politician britanic care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Regatului Unit din partea Partidului Conservator între 1937 și 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Arthur Neville Chamberlain (n. 18 martie 1869, Birmingham, Regatul Unit – d. 9 noiembrie 1940, Heckfield, Hampshire, Regatul Unit), politician britanic care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Regatului Unit din partea Partidului Conservator între 1937 și 1940 – foto: ro.wikipedia.org

„…reglementarea problemei Cehoslovaciei, la care s-a ajuns acum, este, în opinia mea, numai preludiul unei reglementări mai importante în urma căreia întreaga Europă își va găsi liniștea. În această dimineață am avut o altă discuție cu cancelarul german, Herr Hitler, și iată hârtia care poartă numele său și numele meu (flutură o hârtie către mulțime – primind urale zgomotoase și strigăte de manifestare a acordului cu privire la cele spuse). Unii dintre voi deja știu ce conține documentul, dar aș vrea să vi-l citesc…”
„Prietenii mei, pentru a doua oară în istorie, un prim ministru britanic s-a întors cu onoare din Germania aducând pacea. Cred că e pace pentru timpul nostru.”
(Chamberlain se referă la întoarcerea lui Beaconsfield de la Congresul de la Berlin din 1878)”

Chamberlain, într-o scrisoare către sora lui, Hilda, pe 2 octombrie 1938:

„L-am întrebat pe Hitler pe la ora 1 dimineața, în timp ce îl așteptam pe cel care trebuia să redacteze documentele oficiale, când ne-am putea vedea pentru o altă discuție…. Am avut o discuție prietenească și plăcută despre Spania (cu privire la care și el a spus că nu a avut niciodată ambiții teritoriale), relațiile economice cu sud-estul Europei și dezarmare. Nu am menționat coloniile și nici el nu a făcut-o. La sfârșit am scos declarația pe care o pregătisem și l-am întrebat dacă ar semna-o. După ce interpretul a tradus cuvintele în germană, Hitler a spus da, o voi semna. Când ar trebui să facem asta? Am spus „acum” și ne-am dus la masa de scris unde am semnat cele două exemplare pe care le adusesem cu mine.”

 

Winston Churchill, denunțând acordul în Camera Comunelor:

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial - foto: ro.wikipedia.org

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 – d. 24 ianuarie 1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial – foto: ro.wikipedia.org

„Am suferit o înfrângere totală și fără întoarcere … veți înțelege aceasta într-o perioadă de timp care poate fi măsurată în ani, dar care ar putea fi măsurată în luni, Cehoslovacia va fi înconjurată de regimul nazist. Suntem în prezența unui dezastru de primă mărime … am susținut o înfrângere fără luptă, iar consecințele ne vor însoți pentru mult timp … am trecut de o piatră de hotar monstruoasă a istoriei noastre, când tot echilibrul Europei a fost deranjat și când cuvinte teribile au fost pronunțate împtriva democrațiilor vestice: «ești pus în balanță și ești găsit necorespunzător». Și acesta nu este sfârșitul. Acesta este doar începutul notei de plată. Este numai prima înghițitură, prima sorbitură dintr-o ceașcă amară care ne va fi oferită ani de-a rândul până când o recuperare a sănătății morale și a vigorii marțiale ne va ridica din nou să luăm poziție pentru libertate ca în vremurile de demult.”

 

Adolf Hitler, în discursul ținut generalilor săi pe 22 august 1939, cu o săptămână înainte de invadarea Poloniei:

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei - ro.wikipedia.org

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei – ro.wikipedia.org

„Inamicul nu se aștepta să fiu atât de hotărât. Inamicii noștri sunt mici viermi, i-am văzut la München. … Acum Polonia este pe poziția pe care am vrut-o. … Nu mi-e teamă decât că niște nenorociți îmi vor prezenta un plan de mediere în ultimul moment.”

 

Denunțarea acordului

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, prim ministrul britanic Churchill, care s-a opus acordului pe vremea semnării acestuia, a fost de părere că înțelegerea nu va mai fi menținută după război și că Sudetenland va fi restituit Cehoslovaciei de după război. Pe 5 august 1942, ministrul de externe Anthony Eden i-a trimis următoarea scrisoare lui Jan Masaryk:

Robert Anthony Eden (n. 12 iunie 1897 – d. 14 ianuarie 1977), politician britanic care a ocupat funcția de Ministru al Afacerilor Externe de trei ori în perioada 1935-1955 inclusiv în timpul celui de al doilea război mondial. Anthony Eden a fost Prim Ministru al Regatului Unit în perioada 7 aprilie 1955 - 10 ianuarie 1957 - foto: ro.wikipedia.org

Robert Anthony Eden (n. 12 iunie 1897 – d. 14 ianuarie 1977), politician britanic care a ocupat funcția de Ministru al Afacerilor Externe de trei ori în perioada 1935-1955 inclusiv în timpul celui de al doilea război mondial. Anthony Eden a fost Prim Ministru al Regatului Unit în perioada 7 aprilie 1955 – 10 ianuarie 1957 – foto: ro.wikipedia.org

„În lumina recentelor schimburi de opinii dintre guvernele noastre, cred că ar fi util pentru mine să fac următoarea declarație despre atitudinea guvernului Maiestății Sale în Regatul Unit cu privire la Ceho-Slovacia. În scrisoarea din 18 iulie 1941, v-am informat, Excelență, că regele s-a hotărât să acrediteze un trimis extraordinar și ministru plenipotențiar pentru Dr. Benes ca președinte al Republicii Ceho-Slovace. Am explicat că această decizie implică faptul că guvernul Maiestății Sale în Regatul Unit apreciază că poziția juridică a președintelui și a guvernului Republicii Ceho-Slovace este identică aceleia a celorlalți șefi de state aliați și a guvernelor din aceste state. Statutul reprezentantului majestății sale a fost ridicat recent la acela de ambasador.

Prim ministrul a declarat deja într-un mesaj radiodifuzat pentru poporul ceho-slovac pe 30 septembrie 1940 atitudinea guvernului Maiestății Sale referitoare la înțelegerea la care s-a ajuns la München în 1938. Domnul Churchill a spus atunci că Acordul de la München a fost desființat de germani. Această declarație a fost comunicată oficial Dr. Benes pe 11 noiembrie 1940.

Declarația anterioară și recunoașterea formală au ghidat politica guvernului Maiestății Sale în ceea ce privește Ceho-Slovacia, dar, pentru a evita orice neînțelegere, doresc să declar, în numele guvernului Maiestății Sale în Regatul Unit, că Germania a distrus deliberat aranjamentele referitoare la Ceho-Slovacia stabilite în 1938, la adoptarea cărora guvernul Maiestății Sale a participat, și că guvernul Maiestății Sale se consideră liber de orice angajamente în acest sens. Frontierele finale ale Ceho-Slovaciei, care vor fi stabilite la sfârșitul războiului, nu vor fi influențate de nicio modificare efectuată în anul 1938 sau după aceea.”

La această scrisoare Masaryk a răspuns astfel:

Jan Garrigue Masaryk (14 September 1886 – 10 March 1948) was a Czech diplomat and politician and Foreign Minister of Czechoslovakia from 1940 to 1948. American journalist John Gunther described Masaryk as "a brave, honest, turbulent, and impulsive man" - foto: britannica.com

Jan Garrigue Masaryk (14 September 1886 – 10 March 1948) was a Czech diplomat and politician and Foreign Minister of Czechoslovakia from 1940 to 1948. American journalist John Gunther described Masaryk as „a brave, honest, turbulent, and impulsive man” – foto: britannica.com

„Am onoarea de a confirma primirea scrisorii Excelenței Voastre din 5 august 1942 și mă folosesc de această ocazie pentru a vă transmite dumneavoastră, în numele guvernului Ceho-Slovac și în numele meu, ca și în numele întregului popor ceho-slovac care în prezent suferă sub jugul nazist, expresia celor mai calde mulțumiri ale noastre.

Scrisoarea Excelenței Voastre subliniază faptul că actul formal al recunoașterii a ghidat politica guvernului Maiestății Sale în ceea ce privește Ceho-Slovacia, dar, pentru a evita orice neînțelegere, guvernul Maiestății Sale dorește acum să declare că, întrucât Germania a distrus în mod deliberat înțelegerea referitoare la Ceho-Slovacia la care s-a ajuns în 1938 și la care a participat și guvernul Maiestății Sale în Regatul Unit, guvernul Maiestății Sale se consideră liber de orice obligație în acest sens. Frontierele finale ale Ceho-Slovaciei, care vor fi stabilite la sfârșitul războiului, nu vor fi influențate de nicio modificare efectuată în anul 1938 sau după aceea.

Guvernul pe care îl reprezint acceptă scrisoarea Excelenței Voastre ca o pe o soluție practică la întrebările și greutățile de importanță vitală pentru Ceho-Slovacia care au intervenit în relația dintre țările noastre ca urmare a semnării Acordului de la München, menținând, bineînțeles, poziția noastră politică și juridică în ceea ce privește Acordul de la München și evenimentele care i-au urmat așa cum s-a menționat în scrisoarea ministrului afacerilor externe ceho-slovac din 16 decembrie 1941. Considerăm importanta dumneavoastră scrisoare din 5 august 1942 ca fiind un semnificativ act de justiție pentru Ceho-Slovacia și vă asigurăm de reala noastră satisfacție și de profunda noastră gratitudine față de marea dumneavoastră țară și națiune. Acordul de la München poate fi considerat mort în relația dintre țările noastre.”

După victoria aliaților și capitularea Germaniei din 1945, Sudetenland a fost restituit Cehoslovaciei, iar minoritatea germană a fost expulzată.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Sfânta Alianță (26 septembrie 1815)

Sfânta Alianță (26 septembrie 1815) – The founding countries of the Holy Alliance, against European boundaries as of 1840

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfânta Alianță a fost o coaliție a Imperiului Rus, Prusiei și Imperiului Austriac creată la inițiativa țarului Alexandru I și semnată pe 26 septembrie 1815 de cele trei mari puteri.

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În mod formal, Sfânta Alianță ar fi trebuit să asigure implicarea valorilor și dragostei creștine și a păcii în viața politică europeană, dar, în practică, Klemens Wenzel von Metternich a transformat-o într-un bastion al conservatorismului împotriva revoluțiilor. Cei trei împărați ale țărilor implicate au folosit acest tratat pentru a împiedica răspândirea ideilor revoluționare, în special celor ale Revoluției franceze. Alianța era îndreptată împotriva democrației și secularismului. Cu excepția Regatului Unit, Imperiului Otoman și a Sfântului Scaun, toate națiunile europene s-au alăturat Sfintei Alianțe. Se poate spune că Sfânta Alianță a fost, cel puțin din punctul de vedere al celor de azi, prima organizație internațională pentru apărarea securității și păcii din Europa, deși era legată de modele politice retrograde. Sfânta Alianță este asociată, de obicei, cu Cvadrupla Alianță și cu Cvintupla Alianță, (care au inclus, pe lângă Rusia, Austria și Prusia, și Regatul Unit și, din 1818, Franța), organizații care au urmărit susținerea aranjamentelor de pace stabilite la Congresul de la Viena. Sfânta Alianță a încercat să se amestece și în politica Americii Latine, dar acțiunile sale au fost stopate de opoziția Regatului Unit și de poziția politică a președintelui american James Monroe.

Se consideră, de obicei, că Sfânta Alianță a încetat să existe odată cu decesul împăratului Alexandru I (1825).

 

Conferințe ale Sfintei Alianțe

- Congresul de la Viena (1815) – crearea Sfintei Alianțe;

- Tratatul de la Paris (1814-1815);

- Congresul de la Aix-la-Chapelle (1818) – admiterea Franței în Sfânta Alianță;

- Conferința de la Carlsbad (1819);

- Congresul de la Troppau (1820);

- Congresul de la Laybach (1821);

- Congresul de la Verona (1822).

Sfânta Alianță (Contemporary caricature of the Veronese congress, 1822) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfânta Alianță (Contemporary caricature of the Veronese congress, 1822) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Sfânta Alianță si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Craiova (între România și Bulgaria: 7 septembrie 1940)

Tratatul de la Craiova – Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: istorie-pe-scurt.ro; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Craiova: Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care partea de sud a Dobrogei („Cadrilaterul„, adică județele Durostor și Caliacra) intră în componența Bulgariei.

Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria. Conform prevederilor acestuia, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul în română), și și-a dat acordul în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.

Tratatul de la Craiova – foto: unstory.com

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari

Tratatul de la Craiova – foto: unstory.com

Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. Delegația română avea mandat să accepte ideea cedării Cadrilaterului astfel că discuțiile au vizat pribleme concrete asupra modului de rezolvare a acestei chestiuni.

Tratatul de la Craiova - Procesul-verbal - foto: istorie-pe-scurt.ro

Tratatul de la Craiova – Procesul-verbal – foto: istorie-pe-scurt.ro

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Alexandru Cretzianu care, împreună cu alţi membri ai reprezentanței române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială, vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună. La Craiova se alătură delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic (reședința Caliacrăi), Tascu Purcărea din Silistra și alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”(Dobrogea de aur). După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Tratatul de la Craiova - Refugiati din Cadrilater - foto: Refugiati-din-Cadrilater1

Tratatul de la Craiova – Refugiati din Cadrilater – foto: Refugiati-din-Cadrilater1

S-a propus ca Silistra, cetate ce a aprținut termporar Ţării Româneşti în Evul Mediu să rămână României. De asemenea portul Cavarna şi Balcicul, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să ne rămână. Pretenţiile noastre au fost minime. În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden adică dictat în toată puterea cuvântului. La poarta Palatului Jean Mihail (actualul Muzeu de Artă) din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor, dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute. S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce alinare la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

Tratatul de la Craiova - Armata bulgara intra in Cadrilater - foto: istorie-pe-scurt.ro

Tratatul de la Craiova – Armata bulgara intra in Cadrilater – foto: istorie-pe-scurt.ro

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat. Al. Cretzianu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar. Acordul a fost semnat de Henri Meitani, membru al delegației, și nu de Alexandru Cretzianu, șeful părții române la tratative, cel din urmă refuzând categoric. La 13 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei. Unii ofițeri ai armatei Române (de exemplu, generalul Argeșanu) s-au opus acestei retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată. Conducătorul rezistenței fiind însă arestat în cele din urmă din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni de 7.412 de kilometri pătrați şi 410.000 de locuitori relativ fără probleme. În total vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață și un deficit de 6.800.000 de locuitori însumând 33% din populație.

 

articole preluate de pe: istorie-pe-scurt.ro; ro.wikipedia.org

 

1940: schimbul de populatie dintre Romania si Bulgaria

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris (27 august 1928)

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat „Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în „Camera de răsărit” a Casei Albe

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional „care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Propunerile

Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european.

Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace - foto: ro.wikipedia.org

Aristide Briand* - foto: ro.wikipedia.org

Briand speaking – foto; en.wikipedia.org

Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat al Statelor Unite, dorea, pe de altă parte, să evite orice altă implicare a SUA într-un război european, fiind, din acest motiv, neinteresat de propunerea franceză. Totuși, dacă s-ar fi opus tratatului, el ar fi trebuit să facă față atât atacurilor din Congresul Statelor Unite, cât și presiunilor exercitate de grupurile pacifiste. De aceea, Kellogg a răspuns cu o propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de pace.

Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare. În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze "renunțarea la război ca instrument al politicii naționale." Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929 - foto: ro.wikipedia.org

Frank Billings Kellogg** - foto: ro.wikipedia.org

 

Negocierile și semnarea pactului

După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții următoarelor state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Statul Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit și Statele Unite. Tratatul a început să aibă efect juridic începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de națiuni.

coolidgesignskelloggbriandpact

Stresemann signing – foto; en.wikipedia.org

Mackenzie King signing – foto: en.wikipedia.org

În Statele Unite, Senatul a aprobat tratatul cu o majoritate zdrobitoare de 85 la 1. Senatul a adăugat la legea de aprobare prevederi prin care pactul nu trebuia să aducă atingere dreptului SUA la autoapărare și, în plus, SUA nu erau limitate de prevederile tratatului împotriva celor care îi violau prevederile.

Dark green: original signatories Green: subsequent adherents Light blue: territories of parties Dark blue: League of Nations mandates administered by parties – foto: en.wikipedia.org

 

Efect și moștenire

Pactul Kellogg-Briand din 27 august 1928 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii Națiunilor și a rămas un important document al dreptului internațional. În Statele Unite a devenit parte a Constituției, fiind inclus în articolul 6.

Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reușit să-și atingă obiectivele nobile de împiedicare a războiului și de menținere a păcii internaționale pe o lungă perioadă. Pactul s-a dovedit ineficient, deoarece, în anii care au urmat, imediat după semnarea lui, declanșându-se invazia japoneză în Manciuria (1931) și China (1937), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, precum și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.

De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea noțiunii de crimă împotriva păcii. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru declanșarea conflagrației mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva păcii.

Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabilește: „Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite .” Ca o consecință a acestei prevederi, după Al Doilea Război Mondial, națiunile/statele sunt obligate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la apărare colectivă atunci când recurg la acțiuni militare și, de asemenea, sunt împiedicate să anexeze teritorii prin forță.

Mockery of the Pact during the Paris Carnaval in 1929 – foto; en.wikipedia.org

 

* Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace.

** Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare.
În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze „renunțarea la război ca instrument al politicii naționale.” Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai multe si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (10 august 1913)

Tratatul de la București (10 august 1913) Modificări teritoriale – 1 Conferința de la Londra; 2 Tratatul de la București (1913)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la București semnat pe 10 august 1913 a fost un tratat de pace semnat între Bulgaria pe de-o parte și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de alta.

Dat fiind faptul că Bulgaria fusese complet izolată în al doilea război balcanic, fiind amenințată la frontierele nordice de Regatul României, la cele vestice de armatele aliate greco-sârbe iar la cele sudice de armata otomană, ea a fost obligată să accepte termenii tratatului de pace impus de statele învingătoare. Toate înțelegerile importante privitoare la rectificarea liniilor controversate de frontieră au fost perfectate în întâlnirile comitetelor de specialitate, fiind încorporate în protocoale separate, ratificate oficial de adunarea finală a delegaților la tratative.

 

Tratatul de la București (1913) Președintele de Consiliu Titu Maiorescu în mijlocul participanților la negocieri - foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la București (1913) Președintele de Consiliu Titu Maiorescu în mijlocul participanților la negocieri - foto: ro.wikipedia.org

 

Prevederile tratatului

România

În conformitate cu prevederile tratatului de pace, Bulgaria ceda României porțiunea cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene). Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ 6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și includea fortăreața Silistra și orașele Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră).

În plus, Bulgaria se obliga să distrugă toate fortărețele existente și să nu construiască altele la Ruse ori la Șumen, sau în orice altă locație dintre aceste două puncte, sau pe o rază de 20 km în jurul Balcicului.

 

Caricatură a timpului: Regele Carol I arată cu pistolul la regii Petru I al Serbiei și Constantin I al Greciei în timp ce „fură” Dobrogea de Sud de la dezarmatul Țar al Bulgariei

Kariktura.JPG

 

Serbia

Frontiera estică a Sebiei avea să fie trasată de la piscul Patarika, de pe vechea frontieră, de-a lungul cursului râurilor Vardar și Struma, până la frontiera bulgaro-elenă, cu excepția cursului superior al râului Strumica, care rămânea în partea bulgărească a frontierei. Teritoriul pe care îl câștiga Serbia cuprindea Macedonia centrală, înclusiv Ohrid, Bitola, Kosovo, Štip și Kočani și partea răsăriteană a sangiacului Novi Pazar. Prin acest aranjament, Serbia a câștigat aproximativ 39.470 km² Și în jur de 1.500.000 de locuitori.

 

Grecia

Frontiera dintre Grecia și Bulgaria a fost trasată de la vârful Belasița spre vărsarea râului Mesta (Nestos) în Marea Egee. Această concesiune teritorială, la care Bulgaria s-a opus cu fermitate, aflată însă în conformitate cu directivele din notele prezentate la negocieri de Imperiul Rus și Austro-Ungaria, îi asigura Greciei o mărire a teritoriului cu 4.395.000 m². Acest teritoriu câștigat de Grecia cuprindea Epirul, Macedonia sudică, Salonicul, Kavala și litoralul Mării Egee până la vărsarea râului Mesta (Nestos), lăsându-i Bulgariei o ieșire al Marea Egee de numai 113 km, de la vărsarea râului Nestos până la gura râului Marița și acesul la portul de importanță secundară Alexandroupolis (Dedeagaci). Grecia și-a extins și frontiera nordică incluzând fortăreața Ianina. (În plus, Creta a fost atribuită în mod definitiv Greciei și a fost luată în stăpânire pe 14 decembrie același an).

 

Bulgaria

Bulgaria a căpătat în urma tratatului de pace o parte a Macedoniei, inslusiv orașul Strumica, Tracia de Vest și 70 de mile (113 km) de litoral la Marea Egee, în total 25.027 km² și o populație de 129.490 de locuitori.

 

Aprecierea tratatului

Termenii foarte duri ai păcii împuse Bulgariei au contrastat cu ambițiile guvernului de la Sofia din momentul declanșării războiului: nu s-a reușit cucerirea Macedoniei, (care fusese pricipalul obiectiv al războiului, în special orașele Ohrid și Bitolia). Rămânând doar cu o ieșire neînsemnată la Marea Egee și cu doar un port de mică importanță (Dedeagaci), țara a fost obligată să abandoneze proiectele pentru instaurarea hegemoniei bulgare în Balcani.

În ciuda faptului că s-a aflat în tabăra învingătorilor, cucerind importantul oraș Salonic, Grecia a fost puternic nemulțumită. Grecia primise și portul Kavala și teritoriul la est de acesta în urma insistențelor regelui Constantin I și a șefilor armatei grecești, în ciuda sfaturilor date de primul ministru Eleftherios Venizelos. Grecia a trebuit să facă față opoziției Italiei atunci când a ridicat pretenții asupra sudului Albaniei și asupra Insulelor Egeene (Vedeți și: Insulele Dodecaneze). La sfârșitul războiului, Grecia mai avea pretenții asupra unor teritorii locuite în acel moment de aproximativ 3.000.000 de greci.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) – Gravură contemporană legată de tratatul Küçük Kaynarca

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Sub ţarina Ecaterina a II- a, Imperiul Rus a mai făcut un pas mare spre hotarele Moldovei. Armatele Ecaterinei a II- au trecură prin Polonia, ţară care pe atunci era cu totul supusă influenţei ruseşti şi năvăliră în Moldova. Războiul ruso-turc din 1768 (1) a început când Goliţin a trecut Nistrul şi a ocupat Hotinul şi Iaşii, dar în curând însă a fost silit să treacă Nistrul îndărăt. Goliţin a predat comandamentul lui Rumeanţev, care ii bătu pe turci lângă Kameneţ.

Ecaterina a II-a (de asemenea cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare, n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soţului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou) - Oil on canvas portrait of Empress Catherine the Great by Russian painter Fyodor Rokotov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ecaterina a II-a (de asemenea cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare, n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soţului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou) – Oil on canvas portrait of Empress Catherine the Great by Russian painter Fyodor Rokotov - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Constantin Mavrocordat, care tocmai îşi începuse ultima lui domnie,  fu prins de soldaţii ruşi la Galaţi şi trimis în Rusia.
Generalul Kazarin, ajutat de voluntari munteni, în frunte cu spătarul Pârvu Cantacuzino, a ocupat Bucureştiul, unde domnul Gheorghe Ghica se lăsă prins. Imediat după ocuparea celor două principate, porniră la Sankt-Petersburg, capitala Imperiului Rus, delegaţii de boieri munteni şi moldoveni, ca să prezinte ţarinei supunerea românilor şi dorinţele lor. Delegaţia boierilor din Muntenia ceruse alipirea ţării la Imperiul Rus, însă cu drept de autonomie: ţara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub guvernator rus, iar veniturile visteriei să se trimită spre Imperiul Rus.

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 - octombrie 1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 - septembrie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 - 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 - 29 iunie 1743; aprilie 1748 - 31 august 1749 și 29 iunie 1769 - 23 noiembrie 1769 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Delegaţia boierilor din Moldova ceruse ca tara să devină pur şi simplu un judeţ (oblasti) a Imperiului Rus. Ruşii însă nu s-au putut bucura de izbânzile lor, căci sub ameninţarea unui război cu Imperiul Austriac, care nu putea să vadă principatele româneşti ale în componenţa Imperiului Rus, ei fuseseră siliţi să încheie pace cu Turcia, renunţând la cuceririle făcute.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Schimbǎri teritoriale (în favoarea Imperiului Rus) în urma Tratatului Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbǎri teritoriale (în favoarea Imperiului Rus) în urma Tratatului Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

In iulie 1770 armatele rusesti (care aveau in componenta si voluntari romani) sunt victorioase in fata turcilor, la Larga si la Cahul.

Septembrie 1769 – iulie 1774: Ocupaţie şi administrație militară rusă în Moldova şi Ţara Românească

Intre iulie 1772 si martie 1773, la Focsani si la Bucuresti, au loc negocieri pentru incheierea pacii. Pacea se incheie pe 10/21 iulie 1774, prin tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi (localitate in Bulgaria de azi). Principatele au fost scutite de plata haraciului pe timp de doi ani. Intre 27 septembrie 1769 si pana in septembrie 1774. Moldova s-a gasit sub ocupatia trupelor rusesti, la fel Tara Romaneasca, intre noiembrie 1769 și iulie 1774.

Mustafa al III-lea (n. 28 ianuarie 1717; d. 21 ianuarie 1774) a fost între 1757 - 1774, sultan al Imperiului Otoman. El a fost fiul lui Ahmed al III-lea. Mustafa a fost un monarh energic care a căutat să modernizeze armata otomană. Această politică provoacă nemulțumirea ienicerilor și imamilor. În timpul lui a luat ființă academia de matematică, navigație și științe naturale. Mustafa fiind conștient de slăbirea puterii trupelor otomane, caută evitarea războaielor. Însă după anexarea de către Ecaterina cea Mare a peninsulei Crimeea, declară război Rusiei, urmarea fiind Războiul Ruso-Turc din 1768–1774 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mustafa al III-lea (n. 28 ianuarie 1717; d. 21 ianuarie 1774) a fost între 1757 – 1774, sultan al Imperiului Otoman. El a fost fiul lui Ahmed al III-lea. Mustafa a fost un monarh energic care a căutat să modernizeze armata otomană. Această politică provoacă nemulțumirea ienicerilor și imamilor. În timpul lui a luat ființă academia de matematică, navigație și științe naturale. Mustafa fiind conștient de slăbirea puterii trupelor otomane, caută evitarea războaielor. Însă după anexarea de către Ecaterina cea Mare a peninsulei Crimeea, declară război Rusiei, urmarea fiind Războiul Ruso-Turc din 1768–1774 – cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (var. Kuciuk-Kainardji, în limba turcă Küçük Kaynarca) a fost semnat la 21 iulie, 1774, de Imperiul Rus (reprezentat de feldmareșalul Piotr Rumianțev) și Imperiul Otoman după înfrângerea acestuia din urmă în războiul din 1768-1774.

Piotr Rumianțev-Zadunaiski (n. 4 ianuarie 1725, Moscova - d. 8 decembrie 1796) a fost un feldmareșal rus, care a luptat în războaiele ruso-otomane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piotr Rumianțev-Zadunaiski (n. 4 ianuarie 1725, Moscova – d. 8 decembrie 1796) a fost un feldmareșal rus, care a luptat în războaiele ruso-otomane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de odinioară puternicul Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru și Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Herson și oferea Rusiei pentru prima oară ieșire la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci și Enikale din Crimeea, precum și regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz. Otomanii au pierdut și Hanatul Crimeii, căruia au fost forțați să îi recunoască independența. Hanatul, deși oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a și anexat în 1783.

Tratatul a acordat Rusiei și alte beneficii. A eliminat restricțiile privind accesul Rusiei la Marea Azov (Tratatul de la Belgrad din 1739 dădea Rusiei teritoriu la Marea de Azov, dar îi interzicea fortificarea zonei sau dezvoltarea unei flote.) Rusia primea și o serie de drepturi economice și politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiu și a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova și Țara Românească), intervenind în timpul ultimei domnii fanariote și după Războiul Grec de Independență.

Pe lângă toate acestea Austriei i se cedează Bucovina.

Ahmed Resmî Efendi (1700 - 1783), chief Ottoman negotiator of the Treaty of Küçük Kaynarca - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ahmed Resmî Efendi (1700 – 1783), chief Ottoman negotiator of the Treaty of Küçük Kaynarca – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja credincioșii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea). Era pentru prima dată când o putere europeană recunoștea autoritatea califului otoman în afara granițelor imperiului său.

Prin Tratatul de pace de la Kuciuc- Kainargi Moldova şi Muntenia, rămâneau sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoaştea dreptul de control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în Principatele Române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus va exercita un control şi un amestec continuu, în toate afacerile ţărilor române. Cu toată dorinţa Imperiului Rus de a anexa ambele Principate Dunărene, scopul urmarit nu a putut fi realizat, din cauza că la 1772 în loc de aceste două ţări, acesta a capătat o bucată din Polonia. Imperiul Austriac însă, folosindu-se de împrejurările favorabile pentru el, a ocupat atunci nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina, si a anexat-o ca provincie in anul 1777. Asa se face ca două Imperii vecine crestine, au intervenit direct in dauna intereselor naţiunii creştine române, care în curgerea secolelor, ţinuse piept aproape singură cu vitejie, lumii musulmane, in mersul acesteia spre inima Europei.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)   - Focuri de artificii pe câmpul Khodynka din apropierea Moscovei, o gravură din 1775 de către Yemelyan Alekseevich Fedoseev în Muzeul Național din Varșovia, care comemorează sărbătorile și distracțiile cu ocazia semnării tratatului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)
- Focuri de artificii pe câmpul Khodynka din apropierea Moscovei, o gravură din 1775 de către Yemelyan Alekseevich Fedoseev în Muzeul Național din Varșovia, care comemorează sărbătorile și distracțiile cu ocazia semnării tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) Războiul Ruso-Turc din 1768–1774, numit și al V-lea Război Ruso-Turc, a izbucnit în urma luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul țarinei Ecaterina cea Mare. Acest amestec în Polonia a determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei. Pretextul războiului a fost alăturarea unui regiment de cazaci trupelor ruse care au intrat în Polonia. Turcii au învinuit cazacii de masacrul făcut în rândul populației din Balta, Ucraina de astăzi. Sultanul otoman Mustafa al III-lea declară la 25 septembrie 1768 război Rusiei. Turcii contau pe o alianță a Confedrației poloneze de la Bar. Rusia era sprijinită în război de Marea Britanie, iar Frederic cel Mare al Prusiei oferă ajutor în schimbul împărțirii Poloniei.

Războiul Ruso-Turc (1768–1774) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1768–1774) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Confederația poloneză este înfrântă de generalul rus Alexandr Suvorov, care se întoarce apoi în ajutorul feldmareșalului Piotr Rumianțev-Sadunaiski care suferea pierderi mari împotriva trupelor otomane. Situația pe frontul ruso-otoman se schimbă în favoarea rușilor, în urma intrării în luptă a trupelor aliate ruso-prusace sub comnda prințului Alexei Orlov. Înfrângerea trupelor otomane a urmat în Ucraina, Siria, Egipt și la bătălia navală de la Çeșme (1770). La data de 21 iulie 1774 otomanii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (astăzi, satul Kainardja din Dobrogea de Sud, în Bulgaria). În urma acordului de pace, Hanatul Crimeii devine independent, nu mai este vasal porții otomane. Rusia primește o despăgubire de război de 4,5 milioane de ruble, și două porturi importante la Marea Neagră.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718)

Teritoriile atribuite Habsburgilor în urma tratatului de la Pojarevăț (21 iulie 1718)

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte. Tratatul a fost semnat la Pojarevăț (sârbă Požarevac, germană Passarowitz, în Serbia de nord, pe râul Morava).

În perioada 1714-1718 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneției și în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânți la Petrovaradin (germană Peterwardein) în 1716 de către trupele imperiale habsburgice conduse de prințul Eugen de Savoia.

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris - d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris – d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timișoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei și Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneția și-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad*.

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia) deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova. Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

* Tratatul de la Belgrad
a fost un tratat de pace semnat la 18 septembrie 1739, în Belgrad (Serbia), între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Astfel se punea capăt conflictului care durase timp de doi ani (1737-1739), în care Habsburgii, împreună cu Imperiul Rus au luptat împotriva otomanilor. Prin acest tratat, Habsburgii cedau Serbia de Nord cu Belgradul otomanilor, iar Oltenia, câștigată prin Tratatul de la Passarowitz în 1718, Valahiei (controlată de otomani), stabilind linia de demarcație de-a lungul râurilor Sava și Dunăre. Retragerea habsburgică a forțat Rusia să accepte pacea prin Tratatul de la Nissa, ce punea astfel capăt războiului ruso-turc, obținând însă permisiunea de a construi un port la Marea Azov, dorință mai veche a ei.

 

artiucole preluate de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult pe en.wikipedia.org