Articole

Echinocțiul

Poziţia Terrei punând în evidenţă orientarea sa în raport cu razele Soarelui în timpul unui echinocţiu 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.astro-urseanu.ro

 

Echinocțiul (numit și echinox) este momentul când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, datorită faptului că Soarele, în mișcarea sa aparentă pe cer, se află exact pe ecuatorul ceresc. Punctele de intersecție ale eclipticii (traiectoria mișcării aparente a Soarelui pe sfera cerească) cu ecuatorul ceresc se numesc puncte echinocțiale. Punctele echinocțiale își schimbă poziția pe ecliptică din cauza fenomenului de precesie.

Echinocțiul are loc de două ori pe an. Prima dată este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească sudică în cea nordică, în jurul datei de 21 martie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera nordică și echinocțiul de toamnă în cea sudică. Acest punct de intersecție a eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul vernal. Punctul vernal este folosit pentru definirea coordonatelor astronomice ecuatoriale. Datorită faptului că punctul se deplasează pe ecliptică, coordonatele se definesc pentru poziția punctului într-un anumit an, de exemplu 1950,0 sau 2000,0.

În această zi Soarele trece exact la zenit pe ecuatorul terestru.

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu Soarele la solstiţiul din iunie (stânga), echinocţiul din septembrie (jos), solstiţiul din decembrie (dreapta) şi echinocţiul din martie (sus) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu Soarele la solstiţiul din iunie (stânga), echinocţiul din septembrie (jos), solstiţiul din decembrie (dreapta) şi echinocţiul din martie (sus) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Echinocțiul de primăvară

Dupa „Mărțișor”, „Babe” și „Mosi”, după „zăpada mieilor”, când calendaristic deja am pășit în anotimpul primăverii deși luna martie se dovedește a fi destul de capricioasă, ne apropiem de momentul echinocțiului de primăvară, ce marchează începutul primăverii astronomice. El se produce în jurul datei de 20 martie când longitudinea astronomică a acestuia revine la valoarea de zero grade.
După cum este cunoscut, mișcarea aparentă a Soarelui pe sfera cerească, determinată de mișcarea reală a Pământului pe orbita sa, generează pentru latitudinile noastre inegalitatea duratei zilelor și nopților la diferite epoci ale anului, datorită poziției aproximativ fixe în spatiu a axei de rotație a Pământului, precum și a înclinării sale față de planul orbitei acestuia. Astfel, pe sfera cerească, Soarele parcurge în decurs de un an un cerc mare numit ecliptica (ce marchează de fapt planul orbitei Pământului), care face cu ecuatorul ceresc un unghi de 23° 27′ .

La momentul echinocțiului de primăvăra Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera australă a sferei cerești în cea boreală. Când Soarele se află în acest punct, numit punct vernal, el descrie mițcarea diurnă în lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determină, la data respectivă, egalitatea duratei zilelor cu cea a nopților, indiferent de latitudine. La latitudinile țării noastre, pentru care putem considera valoarea medie de 45°, această cifră reprezintă ți valoarea medie a înălțimii Soarelui deasupra orizontului la momentul amiezii. Totodată, la data respectivă, Soarele răsare în punctul cardinal est și apune în punctul cardinal vest.

Începând de la aceasta dată, durata zilei (față de cea a nopții) va fi în continuă creștere, iar cea a nopții (față de cea a zilei) în scădere, până la data de 21 iunie, când va avea loc momentul solstițiului de vară.

Evident, descrierea de mai sus este valabilă doar pentru latitudinile nordice ale Terrei. În emisfera sudică a Pământului fenomenul trebuie interpretat invers, astfel ca în regiunile respective acest moment marchează începutul toamnei astronomice. Totodată, în regiunile polare, în emisfera nordică începe lunga zi polară, iar in cea sudică începe noaptea polară, ce vor dura, fiecare, câte 6 luni.

Iluminarea planetei la echinocțiul de primăvară - fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Iluminarea planetei la echinocțiul de primăvară – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

 

Al doilea echinocțiu al anului este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei de 23 septembrie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera sudică și echinocțiul de toamnă în emisfera nordică. Punctul de intersecție din acest moment al eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul autumnal.

 

Echinocțiul de toamnă

Ca în fiecare an, la începutul ultimei decade a lunii septembrie atenția ne este îndreptată spre momentul în care pașim în toamna astronomică. Acesta este momentul echinocțiului de toamnă, când longitudinea astronomică a Soarelui atinge valoarea de 180°.

Punctul echinocțiului de toamnă, numit și „punct autumnal” , se află pe sfera cerească la intersecția eclipticii (ce reprezintă proiecția pe sfera cerească a planului orbitei Pământului) cu ecuatorul ceresc, pe care Soarele îl traversează la aceasta dată, trecând din emisfera nordică a sferei cerești în cea sudică. Aflându-se deci la această data în dreptul ecuatorului ceresc, Soarele va răsări și va apune chiar în punctele cardinale est și vest, durata zilelor fiind astfel egală, indiferent de latitudine, cu cea a nopților. Singurele excepții le întâlnim în regiunile polare, în zona polului nord incepând lunga noapte polară, iar în cea a polului sud Soarele ivindu-se deasupra orizontului, timp de 6 luni, până la momentul echinocțiului de primavară.

În emisfera sudică a Pământului, data de 22 septembrie marchează începutul primaverii.

La latitudinile tarii noastre, în aceste zile Soarele va culmina la amiază la o înălțime medie de 45°, ceea ce reprezintă jumătatea distanței unghiulare dintre zenit si orizont.

Începând de la această dată, durata zilelor va continua să scadă, iar cea a nopților să crească, până la data de 21 decembrie, când va avea loc momentul solstițiului de iarnă.

Iluminarea planetei la echinocțiul de toamnă - fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Iluminarea planetei la echinocțiul de toamnă – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

 

Etimologie

Termenul românesc echinocțiu are etimologie dublă: împrumut din latinul æquinoctium, care este format prin compunere, din lat. æquus: „egal” cu lat. nox, noctis: „noapte”, precum și împrumut din franceză: équinoxe care provine din același cuvânt latinesc æquinoctium Aceasta, pentru că la echinocțiu ziua și noaptea au durate egale.

Astfel, echinocțiul de primăvară (sau vernal) descrie echinocțiul din martie în emisfera nordică, în timp ce echinocțiul din septembrie pe cel din emisfera sudică.

 

Linia echinocțiului

Linia echinocțiului sau linia echinocțială este dreapta de intersecție a planului eclipticii (care este aceea a orbitei Pământului) cu planul ecuatorului ceresc (care este cel al ecuatorului terestru). Ea este perpendiculară pe linia solstițiilor sau linia solstițială.

Un echinocțiu sau punct echinocțial este unul din cele două puncte de intersecție ale liniei echinocțiale cu sfera cerească.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.astro-urseanu.ro

Lăsatul secului

«Lupta dintre Lăsatul secului de carne şi Păresimi», de Brügel

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.ro

 

Lăsatul secului de carne, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt (1) tocmai înainte de intrarea în păresimi (2).

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată, marțea înainte de miercurea cenușii, care e ziua de intrare în post. În ritul bizantin primul lăsat al secului are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

Etimologie

Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, expresia „lăsatul secului” s-ar fi format printr-o aglutinare, de la „lăsatul seculului”, adică renunțarea la lume, în sens religios.

În limba italiană, termenul folosit e «carnevale», adică „adio carne”, din acel moment incepand Postul Pastelui.

Perioadă

Potrivit tipicelor bisericești, se renunță la carne în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, duminică precedată de o săptămână, săptămâna cărnii, în care se mănâncă produse de carne în fiecare zi. În această săptămână nu se face liturghie miercurea și vinerea.

Folclor

Renunțarea la carne e strâns legată în asceză de renunțarea la sărbătoriri. De aici lăsatul secului a fost asociat cu o sărbătoare înainte de intrarea în post, de unde carnavalul*.

*Carnavalul este o perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc.

Etimologic, cuvântul „carnaval“ se trage din dialectul milanez („carne vale“) și înseamnă literal „adio carne“. El datează din perioada în care biserica a impus ca aceste festivități să aibă loc doar înaintea postului de reculegere, rugăciune și abstinență, care premerge Paștele.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - foto preluat de pe basilica.ro

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – foto preluat de pe basilica.ro

 

Lăsatul secului de brânză, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt tocmai înainte de intrarea în păresimi.

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată. În ritul bizantin primul are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

Astfel, lăsatul secului de brânză se sărbătorește în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, dar e precedat de o săptămână, săptămâna tirofagiei, în care se mănâncă lactate, ouă și pește în toate zilele, și în care, potrivit majorității tipicelor, nu are loc euharistia. După duminica înfricoșatei judecăți, potrivit tipicului bisericesc, nu se mai mănâncă produse lactate până la Paști, ci se începe postul.

 

Evanghelia duminicii Izgonirii lui Adam din Rai:Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.’ (Matei 6, 14-21)

 

Obiceiuri – Lasata Secului de Pasti

In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.

Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar „un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in „Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.

Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.

Obiceiuri - Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Obiceiuri – Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

 

Obiceiuri ce premerg Lasata Secului de Pasti

Revelionul Lasatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfasurate de-a lungul a doua saptamani, are loc in sambata sau duminica dinaintea de Lasata Secului de carne (deci inaintea Saptamanii albe) o sarbatoarea asemanatoare cu Revelionul care, in functie de zonele geografice, poarta denumiri diferite precum: La Zapostit (Lasatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care defineste orice petrecere nocturna), Alimori (nume dat rotii de foc, cu alta semnificatie speciala), Hodaite (nuia cu doua crengi intre care se pun paie, panuse de porumb, fan si se da foc), Opait (denumirea vine de las arhaicul instrument de iluminat) dar in esenta traditia este similara.

Sarbatoarea se desfasura o noapte intreaga, sub cerul liber si era un prilej colectiv de veselie a intregii comunitati satesti, la care toti trebuiau sa ia parte. Ca in toate marile evenimente colective din viata satului si acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducand lemne, paie sau coceni de porumb) in jurul carora se strang, cu mic, cu mare si petrec pana dimineata, se canta, se chiuie, se joaca, se fac „strigaturi peste sat” asemanatoare cu cele de la Anul Nou sau din sambata Pastelui. Scopul lor era identic – prin comunicare faptelor urate facute de diferiti membrii ai comunitatii satesti, ei erau iertati si purificati. In Maramures, „strigatul peste sat” se incheia cu versurile: „cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele”. Daca cineva lipsea de la ceremonia obstei, era intrebat in ziua urmatoare: „din ce cauza n-a fost aseara la priveghi, ca Dumnezeu stie, mai trai-vom pana la alt an?”.

Punctul culminant al serbarii era incinerarea in camp liber a unei papusi facute din paie. Dupa unii cercetatori aceasta presupune ca in vremuri ancestrale, la ceremoniile innoirii timpului existau jertfe umane. Pe de alta parte, obiceiul Papusii din paie – existent aproape la toate popoarele si practicat si acum (a se vedea traditiile secerisului) sugereaza ca de fapt ar fi o practica de stimulare magica a fertilitatii pamantului.
cititi mai mult pe www.crestinortodox.ro

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.ro

 

(1) Fruptul (din lat fructus) desemnează anumite mâncăruri, altele decât de post, precum și zilele când, conform diferitelor rubrici, credincioșii creștini pot consuma aceste mâncăruri.

Mâncăruri de frupt – În funcție de felul postului, ritul bizantin prevede mai multe feluri de frupt, după cum urmează.

Frupt propriu-zis – La Paști și în toată săptămâna luminată, de la Crăciun până la Bobotează, precum și în toate zilele de peste an, altele decât în posturi și în zilele pregătitoare posturilor, altele decât miercurea și vinerea, se mănâncă de frupt, adică orice produse alimentare de origine animală. Aceste produse culinare sunt desemnate de mineie* drept:

carne; brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr. Pentru amănunte, a se vedea articolul Post (asceză).

* Mineiul este o carte liturgică (sau bisericească) din ritul bizantin ce conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună de peste anul bisericesc. Sunt deci douăsprezece, pentru cele douăsprezece luni ale anului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Frupt alb - Toată săptămâna (miercurea și vinerea inclusiv) dinainte de intrarea în păresimi, se mănâncă de frupt alb. Bolnavii mănâncă de asemenea de frupt alb în zilele de post. Fruptul alb a devenit normă de post pentru ritul latin.

Fruptul alb constă în: brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr.

Acesta oprește însă carnea animalelor cu sânge cald.

 

(2) Postul Mare sau Păresimile (în latină quadragesima) este în creștinism perioada de asceză și pocăință premergătoare Paștilor. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. În perioada Postului Mare creștinii manifestă o grijă spirituală sporită, prin renunțarea la alimentele de proveniență animală și se înaltă sufletește prin rugăciunea însoțită mereu de faptele cele bune. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin cu Miercurea Cenușii.

- Miercurea Cenușii este, pentru credincioșii romano-catolici, prima zi a Postului Mare. Sărbătoarea a fost instituită în timpul pontificatului lui Grigore I cel Mare. Cele două zile de dinaintea Miercurii Cenușii sunt, în lumea catolică, punctele culminante ale carnavalului.

Denumirea „Miercurea Cenușii” se datorează obiceiului ca ramurile de salcie (palmier, măslin sau de alt arbore) sfințite cu ocazia Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre a fi arse. Cenușa lor se folosește la ieșirea de la slujbă, presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: „Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19), cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu ocazia izgonirii sale din rai.

Cenușa se pune pe capetele credincioșilor, prezenți la slujbă, ca semn de pocăință și de angajament de a ține postul cu curățenie.

Biserica Ortodoxă nu are tradiția impunerii cenușii, însă duminica intrării în post, numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, face trimitere la același text, ca și cel folosit în Biserica Romano-Catolică (Geneza, capitolul 3).

Iuri Gagarin (1934 – 1968) cosmonaut sovietic, Erou al Uniunii Sovietice, primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului (12 aprilie 1961)

Iuri Gagarin in Helsinki, 1961

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Iuri Alexeevici Gagarin (n. 9 martie 1934, Klușino, RSFS Rusă, URSS — d. 27 martie 1968, Kirjaci, RSFS Rusă, URSS) a fost un cosmonaut sovietic, Erou al Uniunii Sovietice. La 12 aprilie 1961, el a devenit primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului. A primit numeroase medalii în diferite țări pentru zborul său de pionierat în spațiul cosmic.

 

Tinerețea

Iuri Gagarin s-a născut în satul Klușino, aproape de Gjatsk (în prezent în Regiunea Smolensk, Rusia), la 9 martie 1934. În 1968, satul natal a fost redenumit „Gagarin” în onoarea sa. Părinții săi, Alexei Ivanovici Gagarin și Anna Timofeevna Gagarin, au lucrat în colhoz. Mamei sale îi plăcea să citească, iar tatăl său era un dulgher iscusit. Iuri a fost cel de-al treilea din cei patru copii ai familiei, iar sora lui mai mare se ocupa de el în timp ce părinții lui lucrau. La fel ca milioane de oameni din Uniunea Sovietică, familia lui Gagarin a suferit în timpul ocupației naziste din al Doilea Război Mondial. Ceilalți doi frați ai săi mai mari au fost luați ca prizonieri în Germania în anul 1943 și au revenit numai după război.

Încă din tinerețe, Iuri devenise interesat de cosmos și a început să viseze la spațiul pe care îl va cuceri într-o bună zi. Iuri a fost descris de către profesorii săi din suburbia Moscovei Liuberțî ca inteligent și muncitor, ocazional, chiar excesiv de scrupulos. Profesorul lui de matematică și științe a luptat în Al Doilea Război Mondial ca pilot al Forțelor Aeriene Sovietice, fiind o persoană care l-a impresionat profund pe tânărul Gagarin.

După ce a început o ucenicie în metalurgie ca turnător, Gagarin a fost ales pentru continuarea studiilor la un liceu tehnic din Saratov. În timp ce studia acolo, el s-a înscris în „AeroClub” și a învățat să piloteze aeronave ușoare, hobby care îi ocupa din ce în ce mai mult timp. În 1955, după terminarea școlii tehnice, a început formarea ca pilot militar la Școala de Piloți din Orenburg. Acolo a întâlnit-o pe Valentina Goreaciova, cu care s-a căsătorit în 1957, după ce a a devenit pilot pe un MiG-15. După absolvire, el a fost repartizat la baza aeriană Luostari din Regiunea Murmansk, foarte aproape de granița cu Norvegia, unde vremea grea făcea zborul dificil. A fost promovat la gradul de locotenent al Forțelor Aeriene Sovietice, la 5 noiembrie 1957, iar la 6 noiembrie 1959, el a primit gradul de locotenent major. A fost membru PCUS din anul 1960.

Valentina Gagarina, Sima Eyvazova and Yuri Gagarin in Bulgaria in 1966 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Valentina Gagarina, Sima Eyvazova and Yuri Gagarin in Bulgaria in 1966 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cariera în programul sovietic spațial

Selecția și formarea

În 1960, după o intensă căutare și un proces de selecție, Iuri Gagarin a fost selectat, împreună cu alți 19 candidați, pentru Programul Spațial Sovietic. Alături de ceilalți cosmonauți, el a fost supus la o serie de experimente riguroase menite să-i testeze rezistența fizică și psihică. A urmat și un antrenament intensiv pentru pregătirea zborului ce avea să fie efectuat. Din acei douăzeci de cosmonauți selectați, eventualele alegeri pentru prima lansare erau Gagarin și Gherman Titov, datorită performanțelor excelente din timpul antrenamentelor, dar și datorită capacităților lor psihice – deși, la o simulare cu o capsulă mică Vostok, amândoi au fost inferiori. Oficialii sovietici au cântărit și alți factori în selectarea lui Gagarin: înfățișarea acestuia, capacitatea sa de a manipula atenția presei, originile sale rusești și chiar numele Gagarin, care era și el, de asemenea, asociat cu aristocrația țaristă.

12 aprilie 1961: Zborul primului cosmonaut din lume, Iuri Gagarin, la bordul navei „Vostok I". În fotografie, capsula lui Gagarin astăzi păstrată la Muzeul RKK Energiya din Koroliov, Rusia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capsula lui Gagarin astăzi păstrată la Muzeul RKK Energiya din Koroliov, Rusia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Faima și ultima parte a vieții

Moartea

Conform versiunii oficiale, pe 27 martie 1968, ora 10:31 dimineața, avionul MiG-15UTI în care se afla Iuri Gagarin și copilotul Vladimir Sereghin s-a prăbușit în apropierea satului Novoselovo, la 18 km de orașul Kirjaci, Regiunea Vladimir (190 km la est de Moscova). Totuși, există elemente care pun la îndoială atât data și ora catastrofei, cât și împrejurările ei. Rezultatele raportului nu au fost făcute publice până în prezent; acestea împreună cu resturile avionului, depozitate la Institutul de cercetări nr. 13 al Ministerului Apărării, au fost clasificate. În decursul anilor au fost lansate mai multe versiuni posibile pentru eventimentele întâmplate care au condus la dispariția prematură a celor doi aviatori. La puțin timp după destrămarea Uniunii Sovietice, mai mulți specialiști care au luat parte la anchetă au susținut că avionul a intrat în vrie. O altă ipoteză este că avionul ar fi lovit un balon meteorologic. Au mai fost și alte ipoteze, mai puțin plauzibile, s-au mai făcut referiri la o eroare de pilotaj coroborată cu o defecțiune tehnică a aparatului, asasinarea comandată de către Leonid Brejnev, etc.

Conform unui raport declasificat de curând, în tragicul accident a mai fost implicată o aeronavă – un avion de vânătoare SU-15 neutorizat, ce a zburat extrem de aproape de aeronava lui Gagarin. Dupa 40 de ani in care secretul a fost bine pastrat, cauza reala a decesului de cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, primul om in spatiu, a fost facuta publica. Cunoscutul cosmonaut rus Aleksei Leonov a obtinut permisiunea de a dezvalui ce i s-a intamplat legendarului Iuri Gagarin in data de 27 martie 1968.

Timp de peste 20 de ani, Aleksei Leonov, primul om care a iesit in spatiu intr-un costum, pe 18 martie 1965, a luptat pentru a obtine permisiunea de a dezvalui detaliile evenimentelor din 1968, decesul lui Gagarin dand nastere, de-a lungul timpului, la numeroase teorii ale conspiratiei. Pe atunci, autoritatile au infiintat o Comisie de stat pentru a investiga accidentul (in care a fost implicat si Leonov) care a concluzionat ca echipajul avionului MIG-15UTI, Iuri Gagarin si instructorul Vladimir Sereghin, a incercat sa evite un obiect strain – precum un stol de gaste sau un balon meteorologic – efectuand o manevra brusca ce a antrenat intrarea aparatului in picaj si, ulterior, coliziunea cu solul. Ambii piloti au decedat.

Aceasta concluzie este credibila pentru un civil – dar nu pentru un profesionist”, a declarat Leonov pentru RT. Cosmonautul a sustinut intotdeauna ca secretul privind moartea lui Gagarin ar fi trebuit facut public si a dorit ca cel putin familiile celor doua victime sa afle adevarul. “De fapt, totul s-a petrecut diferit”, spune Leonov.

Potrivit unui raport declasificat, in spatele tragicului incident se afla un factor uman – un avion de vanatoare Su-15 care efectua un zbor neautorizat periculos de aproape de avionul lui Gagarin.

In acest caz, pilotul nu a urmat regulamentul, coborand pana la o altitudine de 450 de metri. Stiu asta pentru ca am fost acolo, am auzit zgomotele si am vorbit cu martorii. Aeronava a intrat in nori si a trecut aproape de avionul lui Gagarin, rasturnandu-l si antrenand intrarea aparatului in picaj, cu o viteza de 750 de km/ora”, a povestit Leonov.

In acea zi, Leonov era responsabil cu antrenamentele pentru saltul cu parasuta. Vremea era extrem de nefavorabila, fiind o zi ploioasa, cu vant dar si zapada, impiedicand orice tentativa de a efectua testele. Leonov a asteptat o confirmare oficiala ca testele vor fi anulate, dar apoi a auzit zgomotul facut de un super-sonic, urmat la distanta de o secunda de o explozie.

Am trimis o echipa acolo care a gasit resturile avionului si ramasitele lui Vladimir Sereghin. Nu am gasit corpul lui Gagarin, cu exceptia hartii sale si a unei genti. Asa ca initial am crezut ca a reusit sa se ejecteze. Am trimis un batalion de soldati care sa cerceteze in amanunt padurea peste noaptea. Au strigat astfel incat sa ii poata auzi, dar nu au gasit decat ramasitele unui balon. A doua zi ca am gasit ramasitele lui Iuri Gagarin. L-am identificat dupa o alunita inchisa la culoare de pe gat pe care o vazusem cu doar trei zile inainte. A fost infiintata o comisie care sa investigheze cauza accidentului. Gherman Titov si cu mine am fost invitati sa participam la ancheta in calitate de experti”, a povestit Leonov.

Cand Leonov a primit permisiunea de a vedea raportul real al incidentul, ani mai tarziu, acesta a gasit un mare numar de inconsecvente, iar o problema aparea chiar la raportul lui Leonov: documentul avea numele lui pe el, dar era scris de altcineva, faptele fiind amestecate. Cu ajutorul calculatoarelor, noua ancheta a reusit sa obtina o noua perspectiva asupra a ceea ce a cauzat antrenarea in picaj. Aeronava a cazut timp de 55 de secunde cu o viteza de 750km/ora.

Asa ca am folosit computere pentru a calcula traiectoria care s-ar referi la acest interval de 55 de secunde. Si s-a dovedit a fi o spirala profunda. Un avion cu reactie poate intra intr-o astfel de spirala in cazul in care o aeronava mai grea trece prea aproape si il rastoarna. Si asta este exact ce i s-a intamplat la Gagarin. Aceea traiectorie a fost singura care a corespuns cu toti parametrii nostri”, a explicat cosmonautul rus.

Cu toate acestea, numele persoanei responsabile de moartea lui Gagarin nu a fost inca dezvaluit. Pastrarea anonimatului asupra numelui a fost una din conditiile impuse lui Leonov in schimbul permisiunii de a prezenta adevarul. Se stie doar ca pilotul are acum in jur de 80 de ani si ca se afla intr-o stare precara de sanatate. “I-am promis ca nu il voi numi”, a spus Leonov.

Comisia guvernamentala care a analizat circumstantele catastrofei dupa accident, a ajuns la concluzia ca acesta ar fi fost provocat de o manevra brusca de pilotaj efectuata de Gagarin, pentru a evita impactul cu un balon meteorologic. Potrivit rezultatelor prezentate atunci, de prabusirea avionului MIG-15UTI, la bordul caruia se afla, in 1968, Iuri Gagarin, ar fi fost vinovat, dupa toate probabilitatile, chiar primul cosmonaut din lume.

Concluziile comisiei: pornind de la analiza circumstanelor de zbor si a tuturor documentelor din dosar, cea mai probabila cauza a accidentului a fost executarea unei manevre bruste pentru evitarea impactului cu balonul unei sonde meteorologice. Sau, cea mai putin posibil, evitarea intrarii in partea superioara a primului strat de nebulozitate”, a declarat la o conferinta de presa seful arhivelor prezidentiale, Aleksandr Stepanov.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Iuri Gagarin si pe en.wikipedia.org

 

 

 

Tratatul de Neproliferare Nucleară (Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons – NPT)

Minister for External Affairs Frank Aiken was the first signatory of the Non-Proliferation Treaty in 1968

foto preluat de pe dfa.ie
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; mae.ro

 

Tratatul de Neproliferare Nucleară

Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear, cunoscut și ca Tratatul de Neproliferare Nucleară (The Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons, de asemenea Nuclear Non-Proliferation Treaty :NPT sau NNPT) este un tratat internațional, deschis spre semnare în data de 1 iulie 1968 şi a intrat în vigoare la 5 martie 1970, pentru a limita răspândirea armamentului nuclear. NPT numără, în prezent, 189 de state părţi, totuși două (India și Pakistan) din cele opt puteri nucleare confirmate (altfel spus, cele care au testat, în mod public, armament nuclear), și o putere nucleară neconfirmată (Israel) nu au semnat și nici nu au ratificat tratatul. O altă putere nucleară RPD Coreeană (Coreea de Nord) a anunţat, unilateral, în 2003, că se retrage din Tratat. Tratatul a fost propus de Irlanda, iar Finlanda a fost prima țară care l-a semnat. În New York, pe data de 11 mai 1995, părțile semnatare ale tratatului au decis, prin comun acord să extindă tratatul pe o perioadă nedefinită și fără condiții.

British Foreign Secretary Michael Stewart (third from right) signing the Treaty on the Non-proliferation of Nuclear Weapons, London, 1968 - foto: britannica.com

British Foreign Secretary Michael Stewart (third from right) signing the Treaty on the Non-proliferation of Nuclear Weapons, London, 1968 – foto: britannica.com

Tratatul este adesea rezumat de cei trei piloni: non-proliferare, dezarmare, și dreptul de a utiliza tehnologia nucleară în mod pașnic.

NPT permite următoarelor cinci state deținerea armelor nucleare: Franța (a semnat în 1992), Republica Populară China (1992), Uniunea Sovietică (1968; obligațiile și drepturile sunt acum asumate de Rusia), Regatul Unit (1968) și Statele Unite (1968). Acestea au fost singurele state, care posedau acest tip de armament în perioada în care tratatul a fost deschis spre semnare. Aceste state sunt, de asemenea, cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (United Nations Security Council).

Cele 5 state cu arme nucleare (Nuclear Weapons States : NWS) sunt de acord să nu transfere altor state tehnologie pentru „arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare” ,și părțile non-NWS sunt de acord să nu procure sau dezvolte armament nuclear.

România a semnat Tratatul în prima zi a deschiderii spre semnare şi l-a ratificat la 30 ianuarie 1970, depunând instrumentele de ratificare în capitalele celor trei state depozitare (Marea Britanie, SUA, URSS) la 4 februarie 1970.

Iniţial, s-a stabilit ca durata tratatului să fie de 25 de ani de la intrarea în vigoare. La Conferinţa de examinare a aplicării prevederilor Tratatului din 1995, acesta a fost prelungit pe durată nelimitată. Pentru obţinerea acordului tuturor statelor părţi cu privire la prelungirea pe durată nelimitată a Tratatului a fost adoptată „la pachet” Rezoluţia privind Orientul Mijlociu (principalele prevederi se referă la andosarea procesului de pace în regiune, reafirmă dezideratul ca toate statele din regiune să adere la NPT şi să supună facilităţile nucleare controlului AIEA, solicită tuturor statelor din Orientul Mijlociu să ia măsuri concrete în vederea realizării obiectivului ca această regiune să devină o zonă liberă de arme nucleare).

United States signs the The Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons from americancorner.org.tw - foto: nucleotidings.com

United States signs the The Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons from americancorner.org.tw – foto: nucleotidings.com

 

Principalele prevederi ale Tratatului

  • Statele neposesoare de arme nucleare încheie cu AIEA acorduri de garanţii (verificare), care se aplică “surselor sau materialelor speciale fisionabile” produse, prelucrate sau utilizate pe teritoriul acestora.
  • Statele posesoare de arme nucleare se angajează să nu transfere arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare şi să nu sprijine, încurajeze sau determine orice stat neposesor de arme nucleare să le producă sau să le obţină pe orice altă cale;
  • Statele neposesoare de arme nucleare se angajează să nu producă, să nu primească şi să nu obţină, în nici un fel, arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare;
  • Toate statele părţi se angajează să faciliteze şi să participe la schimbul de echipamente, materiale şi informaţii ştiinţifice şi tehnice pentru utilizarea paşnică a energiei nucleare, să participe cu bună credinţă la negocieri asupra stabilirii de măsuri eficiente pentru încetarea cursei înarmărilor şi pentru dezarmare nucleară, precum şi pentru instituirea unui tratat de dezarmare generală şi completă, sub control internaţional strict şi eficient.

România consideră că NPT reprezintă fundamentul regimului juridic internaţional în domeniul neproliferării armelor nucleare şi al dezarmării nucleare.

România sprijină ferm îndeplinirea obiectivelor NPT, atât cele legate de neproliferarea nucleară, de dezarmarea nucleară cât şi cele privind obţinerea accesului la energie nucleară pentru scopuri paşnice în condiţii de verificare strictă a activităţilor nucleare.

România consideră că Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică deţine un rol esenţial în promovarea neproliferării nucleare, prin componenta sa practică, tehnică precum şi în ceea ce priveşte folosirea în scopuri paşnice a energiei nucleare, inclusiv în domeniul asigurării securităţii materialelor radioactive şi a siguranţei instalaţiilor nucleare.

România acordă o deosebită importanţă, la nivel naţional, controlului exporturilor pentru consolidarea continuă a regimului internaţional de neproliferare nucleară.

România este stat parte la regimurile de control în domeniu – Grupul Furnizorilor Nucleari (NSG) şi Comitetul Zangger – şi promovează iniţiativele internaţionale ce vizează neproliferarea armelor nucleare, între care Rezoluţia 1540 a Consiliului de securitate al ONU, Iniţiativa celor şapte state în domeniul dezarmării şi neproliferării nucleare (7NI), Iniţiativa globală pentru combaterea terorismului nuclear (GICNT), Iniţiativa de securitate privind proliferarea (PSI).

România a participat la cea de opta Conferinţă de evaluare a NPT (3-28 mai 2010) cu o delegaţie condusă de ministrul român al afacerilor externe. Şeful diplomaţiei române a susţinut o declaraţie în capacitate naţională la 3 mai 2010, în care a fost subliniată importanţa diplomaţiei multilaterale pentru consolidarea regimului internaţional de neproliferare, dezarmare nucleară şi utilizare paşnică a energie nucleare, a fost reafirmat angajamentul României de a contribui activ la realizarea obiectivelor şi respectarea prevederilor acestuia, reconfirmându-se validitatea şi integritatea NPT şi capacitatea statelor părţi de a gestiona riscurile curente de proliferare nucleară din perspectiva viziunii unei lumi libere de arme nucleare. Au fost evocate reperele şi perspectivele programului nuclear românesc, colaborarea cu AIEA, activităţile de repatriere a combustibilului nuclear (HEU) şi s-a exprimat interesul pentru sprijinirea dezvoltării sectorului energiei nucleare într-o manieră responsabilă, cu respectarea standardelor sistemului integrat de garanţii al AIEA şi pentru dezvoltarea aplicaţiilor energiei nucleare în domenii de cercetare, în agricultură, sănătate sau industrie.

La această sesiune a Conferinţei de Evaluare a NPT, România a prezentat împreună cu Federaţia Rusă un document de lucru comun intitulat: Repatriation of All the Russian-Origin Fresh Highly Enriched Uranium as Well as Spent Fuel from Romania.

Repatrierea completă a întregii cantităţi de combustibil ars de origine rusească (uraniu îmbogăţit) s-a realizat la sfârşitul lunii iunie 2009, cu sprijin american, pe calea aerului, activitate care contribuie în mod concret la realizarea obiectivelor de prevenire a acţiunilor teroriste. Aceasta acţiune s-a încadrat în programul de Returnare a Combustibilului Rusesc din Reactoarele de Cercetare –RRRFR – (Russian Research Reactor Fuel Return), parte a programului Iniţiativei Globale de Reducere a Ameninţărilor (Global Threat Reduction Initiative – GTRI). Scopul principal al acestui program este de a accelera eforturile statelor în realizarea obiectivelor de neproliferare nucleară, prin eliminarea combustibilului înalt îmbogăţit. Cu acest prilej a fost returnată şi cantitatea de HEU existentă în România, de origine americană, de la reactorul TRIGA.

La RevCon NPT 2010 România a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Comitetului Principal I (consacrat pilonului dezarmării nucleare). Detalii despre această conferinţă şi textul Documentului final adoptat pot fi accesate la un.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgmae.ro
cititi mai mult despre Tratatul de Neproliferare Nucleară pe: mae.ro

 

Nuclear Non-Proliferation Treaty
Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons
{{{image_alt}}}

Participation in the Nuclear Non-Proliferation Treaty

  Recognized nuclear weapon state ratifiers
  Other ratifiers
  Withdrawn (North Korea)
  Unrecognized state, abiding by treaty (Taiwan)
  Recognized nuclear weapon state acceders
  Other acceders or succeeders
  Non-signatory (India, Israel, Pakistan, South Sudan)
Signed 1 July 1968
Location New York, United States
Effective 5 March 1970
Condition Ratification by the Soviet Union, the United Kingdom, the United States, and 40 other signatory states.
Parties 189 (complete list)
non-parties: India, Israel, North Korea, Pakistan and South Sudan
Depositary Governments of the United States of America, the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, and the Union of Soviet Socialist Republics
Languages English, Russian, French, Spanish and Chinese

foto en.wikipedia.org

Cutremurul din 4 martie 1977 (România)

Cutremurul din 4 martie 1977 (România)

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cutremurul din 1977 (Cutremurul din ’77) a fost un puternic cutremur care s-a produs la ora 21:22:22, în data de 4 martie 1977, cu efecte devastatoare asupra României. A avut o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter și o durată de circa 56 de secunde (55 conform altor surse), 1.570 (1.578 conform altor surse) de victime, din care 1.391 (1.424 conform altor surse) numai în București. La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au concentrat în București unde peste 33 de clădiri și blocuri mari s-au prăbușit.

Cutremurul a afectat de asemenea și Bulgaria. În orașul Sviștov, trei blocuri de locuințe au fost distruse și peste 100 de oameni au murit.

Epicentrul cutremurului a fost localizat în zona Vrancea, cea mai activă zonă seismică din țară, la o adâncime de circa 100 km. Unda de șoc s-a simțit aproape în toți Balcanii.

Cutremurul din Vrancea din 1977 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cutremurul din Vrancea din 1977 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Replici

Deși cutremurul a fost foarte puternic (unda de șoc simțindu-se aproape în toți Balcanii), replicile sale au avut o magnitudine mică pe scara Richter. Astfel, cea mai puternică replică s-a produs pe data de 5 martie la ora 02:00, la adâncimea de 109 km. Această replică a avut magnitudinea 4,9 grade pe scara Richter, fiind urmată de alte replici cu magnitudini între 4,3 respectiv 4,5 grade pe scara Richter.

 

Efecte

Cutremurul s-a simțit în aproape toată Europa de Sud-Est, iar în nord, s-a simțit până în Moscova și Sankt Petersburg. În nord-estul Munteniei, sudul Moldovei, cutremurul a produs efecte puternice asupra solului, incluzând crăpături și fenomene de lichefiere a solului. Pe Valea Prahovei, au avut loc alunecări de teren.

 

Reacția oficială

În seara zilei de 4 martie, președintele Nicolae Ceaușescu, împreună cu consoarta sa, participau la banchetul oficial oferit de președintele Nigeriei în cinstea oaspeților. După toastul șefului statului nigerian, un secretar român a intrat în sală și l-a informat pe Ceaușescu de situația din țară. Răspunzând calm la cuvântarea gazdei, președintele român s-a așezat și l-a anunțat în particular de dezastrul survenit în România. Banchetului i s-a pus capăt câteva minute mai târziu.

La început, știrile ajunse pe căi ocolite erau confuze, vorbind despre un cutremur de gradul 10, deci despre distrugerea totală a Bucureștiului. Pana de curent de la București făcea imposibilă orice comunicație. În plus, autoritățile locale erau confuze, neluând pe moment nici o măsură concretă. După restabilirea legăturii cu țara, Ceaușescu a cerut un raport sumar al situației din țară și a dat primele ordine de acțiune, o dată cu un apel către populație. S-a instituit, prin decret prezidențial, starea de necesitate pe întreg teritoriul României.

În timpul nopții, o aeronavă a adus delegația română înapoi în țară. Pe parcursul zilelor ce au urmat, Nicolae Ceaușescu, uneori însoțit de Elena, a făcut vizite în București pentru a evalua pagubele și a calma populația. A dat ordine ferme de a se continua salvarea victimelor chiar și peste termenul considerat limită de supraviețuire.

Cu ajutoare de la Crucea Roșie (mai ales câini dresați special pentru astfel de cazuri), cascadorii și pompierii români au făcut eforturi pentru a salva cât mai multe vieți.

 

Reacțiile cetățenilor loviți de cutremur

Mulți cetățeni au intrat în panică, majoritatea ieșind în stradă. Iată mărturia soldatului Mircea Nemigean din București:

Eram santinelă pe acoperișul unui important obiectiv militar; adică, deasupra etajului șapte. Noaptea era destul de luminoasă și de văzut, puteam vedea până departe. Numai că odată parcă n-am mai simțit acoperișul sub picioare. M-am apucat însă bine de ceva și cu ochii numai primprejur, să văd ce se întâmplă. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cât vedeam cu ochii, toate blocurile se clătinau. Și toate clădirile se înclinau de-o parte și de cealaltă ca și copacii pe furtună. Prima undă a fost pe verticală. Câteva fracțiuni de secundă a părut să înceteze, dar apoi a reînceput pe orizontală. Cerul a crăpat brusc, de parcă stătea să se frângă în două. Am auzit detunături îndepărtate, apoi un zgomot înfundat, care parcă venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vânt puternic, de era să mă azvârle jos. S-a dus, dar apoi s-a și întors înapoi, de data asta cu miros greu de ars. Și p-ormă s-au stins toate luminile… pe cer era un uriaș arc de foc, ca și cum s-a produs un scurtcircuit în tot orașul… Și atunci am zis: «Gata, cred că-i gata orașul!».”

Deși reacția autorităților a fost slabă în primele ore, foarte mulți oameni au ajutat din proprie inițiativă la îndepărtarea dărâmăturilor și la salvarea victimelor. Ulterior apelului prezidențial s-a trecut la sporirea producției de alimente primare, pentru a asigura necesarul populației, la restabilirea rețelelor utilitare (apă, gaz, telefoane, curent). Mulți au lucrat ore în șir fără să se odihnească, acoperind mai multe schimburi. Au fost trimise ajutoare din toată țara către zonele afectate.

 

Monumente de arhitectură dispărute după cutremur

Cutremurul a afectat și monumente de arhitectură. Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care, dintr-un motiv sau altul, erau „incomode” pentru el. Astfel, Biserica Enei aflată în stânga blocului „Dunărea”, în dreptul Institutului de Arhitectură Ion Mincu și vis-à-vis de hotelul Intercontinental și Teatrul National, a fost pur și simplu demolată pentru că prezența ei „deranja”. În cadrul lucrărilor de demolare ale blocului „Dunărea”, turla bisericii a fost lovită cu utilajul de demolare. Din acest moment a început o cursă în care, pe de o parte oamenii de cultură (arhitecți, artiști plastici, etc.) încercau să oprească lucrările de demolare, iar pe de altă parte armata (direct implicată în acțiunea de înlăturare a urmelor cutremurului) se străduia să facă să dispară cât mai repede acest monument și lăcaș de cult. Din nefericire, monumentul nu a fost salvat, odată cu el dispărînd și picturile murale făcute de către Gheorghe Tattarescu, ca și cele anterioare acestuia, fresce de o mare valoare artistică.

Biserica Enei - 1977, fotografie făcută din Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biserica Enei – 1977, fotografie făcută din Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

De asemenea, fostul sediu al Uniunii Artiștilor Plastici (Casa arhitect Grigore Cerchez) aflat pe strada Sevastopol a căzut victimă aceleiași acțiuni.

Odată pornită, acțiunea de înlăturare a cât mai multor monumente de arhitectură și lăcașe de cult s-a extins și asupra colecțiilor și colecționarilor de artă. Sub pretextul „punerii la adăpost” a operelor de artă, colecțiile particulare și casele memoriale au fost deposedate de lucrările de artă aflate în patrimoniul lor, apărând ideea care s-a finalizat mai târziu a Muzeului Colecțiilor. Este cazul casei memoriale Muzeul Gheorghe Tattarescu din care au fost luate lucrările de artă și depozitate „în siguranță”. După multe presiuni făcute de Georgeta Wertheimer, nepoata pictorului, lucrările s-au reîntors în casa memorială.

 

Victime

Printre victimele cutremurului s-au numărat și câteva personalități marcante:

- A. E. Baconski
- Doina Badea
- Alexandru Bocăneț
- Savin Bratu
- Toma Caragiu
- Daniela Caurea
- Florin Ciorăscu
- Tudor Dumitrescu
- Mihai Gafița
- Despina Ghinokastra Istrati
- Alexandru Ivasiuc
- Filofteia Lăcătușu
- Mihaela Mărăcineanu
- Corina Nicolescu
- Mihail Petroveanu
- Eliza Petrăchescu
- Liviu Popa
- Corneliu M. Popescu
- Veronica Porumbacu
- Ioan Siadbei
- Tudor Stavru
- Nicolae Vatamanu
- Viorica Vizante
- Ion State

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

 

 

Constituția României din 1938 (Constituţia lui Carol al II-lea)

Regele Carol al II-lea al României semnând Constituția României din 1938 (27 February 1938)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Constituția României din 1938 a fost constituția care a fost în vigoare pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. A fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Constituția României din 1938 se întemeia pe critica regimului de partide și pe doctrina corporatismului.

 

Contextul

După moartea regelui Ferdinand, sub domnia căruia fusese promulgată Constituția democratică din 1923, noul monarh a devenit Regele Mihai, minor la acea vreme. Astfel, funcția de șef al statului era îndeplinită în numele său de o regență, care nu a reușit să se ridice la înălțimea pe care o impuneau problemele vieții politice românești. În aceste condiții, prințul Carol s-a întors ilegal din străinătate, îndepărtându-și fiul de pe tron și preluând funcția de suveran.

Domnia lui Carol al II-lea a fost de rău augur pentru sistemul democratic, partidele politice fiind compromise treptat de noul rege, care susținând facțiuni minoritare din cadrul partidelor a condus la slăbirea acestora. În prima parte a anului 1938 a profitat de ocazie pentru a da lovitura de stat care a inaugurat așa-zisa „dictatură regală”. L-a demis pe prim-ministrul Octavian Goga, numind pe 10/11 februarie un guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Politicianul Constantin Argetoianu, un apropiat al Regelui Carol, scria în memoriile sale despre ziua de 10 februarie 1938:

Urdăreanu a început prin a-mi explica că Regele îl trimisese la mine fiindcă nu putea convoca „șefii de partide” pentru a-i consulta asupra răsturnării regimului de partide, dar că ținea să mă pună la curent cu hotărârile Majestății Sale. Dealtminteri, Majestatea Sa n-a avut această delicată atenție — spunea dl. Mare Șambelan — decât pentru mine și pentru dl Iorga (Neculai). M-am arătat foarte măgulit și am ascultat mai departe. Urdăreanu mi-a expus atunci tot planul Regelui: suspendarea și revizuirea Constituției (prin decret), suprimarea tuturor alegerilor, și chiar înainte de promulgarea noii Constituții — suspendarea inamovibilității magistraturii, a statutului funcționarilor, a activității partidelor și „punerea la punct” a presei. Măsuri energice pentru depolitizarea administrației și pentru moralizarea vieții publice vor fi luate imediat ca să se taie iarba sub picioare curentului ce împinge lumea spre Garda de Fier.

Textul noii constituții a fost aprobat de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938. Pe 24 februarie a fost supus unui plebiscit: la vot s-au prezentat un număr de 4.303.064 de cetățeni, din care 4.297.221 au votat pentru și 5.843 (0,13%) s-au opus. Astfel noua constituție a fost promulgată la 27 februarie 1938.

Constituția României din 1938 (Constituţia lui Carol al II-lea) - foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Constituția României din 1938 (Constituţia lui Carol al II-lea) – foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Fiindcă Constituția din 1938 era un document mai puțin democratic decât cea din 1923 (fiind elaborată sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 August 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Din punct de vedere juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut semnătura Regelui pe actul de abdicare. În aceeași seară, printr-o ședință a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, parte din aleși nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „desființând” (sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare. A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Constituției Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948, si adoptată de Marea Adunare Natională cu 401 voturi pentru din 401, amendata ulterior la 27 septembrie 1952.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Constituția României din 1938

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,
- Învățătorul poporului (1848),
- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;
- Drama pastorale, Blaj, 1860;
- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;
- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);
- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.
- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;
- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);
- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,
- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;
- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;
- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;
- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;
- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

 

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);
- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

 

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);
- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);
- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;
- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;
- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;
- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;
- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;
- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;
- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

* Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.

Răscoala Țărănească din 1907

Ciocnire înte cavaleria regală și țăranii în Comănești

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părți din populația rurală a țării. Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

 

Cauze

În perioada medievală, în teritoriile românești (ale României până în 1918: Țara Românească și Moldova) țăranii posedau pământul în comun și acesta nu putea fi înstrăinat, iobăgia era absentă și taxele percepute de domnitori de la țărani erau destul de mici, majoritatea fondurilor provenind din taxele vamale de tranzit sau import-export. Invazia și cucerirea principatelor de către turcii otomani va duce la schimbarea radicală, în sensul rău, a situației pre-existente: în căutare de fonduri pentru plata tributului, clasa boierească va introduce birul și iobăgia (servitutea, statutul de șerb). La mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă instituția corvoadei a rămas; iobăgia va fi reintrodusă o dată cu transformarea agriculturii dintr-o formă agro-pastorală într-o agricultură cerealieră, destinată exporturilor, la începutul secolului al XIX-lea. O dată cu deschiderea comerțului în Marea Neagră de către vasele de război britanice, franceze și rusești, în 1828 (după bătălia navală de la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a exporturilor, boierii români devin proprietarii pământurilor din simpli colectori de taxe.

"La impartitul porumbului" (Ștefan Luchian) care reprezintă un grup de țărani, îndreptându-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„La impartitul porumbului” (Ștefan Luchian) care reprezintă un grup de țărani, îndreptându-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iobăgia este din nou abolită o dată cu reforma agrară din 1864, care transformă definitiv pământul în proprietate privată, satele devălmașe (proprietatea comună a pământului) fiind desființate. Cu această ocazie boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii posedând prea puțin pentru a putea supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din recoltă. Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale, sistemul astfel constituit fiind numit neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27): țăranii erau obligați să muncească întâi pământul boierilor, și doar după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca în perioada recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi pentru profitul boierilor, și doar după aceea și dacă mai rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și recolta de pe propriul lor pământ. Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în agricultură, aceștia folosind propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă, pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura semințele pentru semănatul din primăvara următoare. Sistemul asigura astfel îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin măsurători incorecte, țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor (arendași), administrația lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată, ea fiind de partea arendașilor. În 1905, aproximativ jumătate (48,7%) din pâmântul cultivabil era în proprietatea a 0,6% dintre proprietarii de pământ, acest teren cultivabil fiind în proprietatea coroanei (monarhului), a câtorva mii de familii de boieri care-și duceau viețile în capitală și marile orașe, și a Bisericii Ortodoxe Române (mânăstirilor), în timp ce restul de 95,4% din proprietari (aproximativ un million de familii) erau țărani, care ei posedau 40,3% din pământul arabil. Sistemul agrar din perioada premergătoare Marii Răscoale (1907 a fost doar una dintr-o serie de răscoale țărănești, care au fost însă reprimate în fașă, ele necăpătând caracterul general al celei mai mari dintre ele: 1888, 1889, 1900) mai avea o trăsătură care a fost de natură de a duce exploatarea țărănimii până peste limitele suportabilului: totalitatea pământurilor în proprietatea coroanei și majoritatea pământurilor în proprietatea Bisericii Ortodoxe erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din pământul aflat în proprietatea boierilor; aproape 59% din întreg pământul arabil al moșierilor se afla în regim de arendă. Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor. În Moldova, de unde a izbucnit răscoala, 40% dintre arendași erau evrei și alți 10% indivizi de altă etnicitate decât cea română. În România anului 1905, neoiobăgia prevala și disparitatea între marea și mica proprietate era fără egal în Europa, chiar și atunci când considerăm Rusia.

Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători răscoalei preferau să locuiască în orașe, și nu doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, la rândul lor, încercau să obțină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă țăranii formau până la 80% din populația României și circa 60% aveau pământ foarte puțin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. În opinia majorității experților, chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală, România rămânea o țară primitivă, cu un analfabetism situat undeva între 43 și 60 procente, cu o mortalitate infantilă de 17,4 %, un venit pe cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 % din populație trăia sub limita săraciei, țăranii fiind marile victime și perdanți ai sistemului. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din Regatul României.

S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă antisemită răscoalei, prin afirmația că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a țăranilor. În realitate, puțini erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în țară erau și mulți arendași români. Dacă răscoala ar fi fost o mișcare antisemită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendașii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puțini arendași evrei, printre care și Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul și unde represiunea a fost deosebit de feroce. În opinia unor istorici, răscoala a fost deci o mișcare socială, și nicidecum una xenofobă, o mișcare pentru care proprietarii și arendașii – arendașii evrei și arendașii români deopotrivă – sunt în egală măsură răspunzători. Alți istorici subliniază însă faptul că răscoala a început în nordul Moldovei, acolo unde evreii controlau peste 40% din pământurile moșiilor și un sfert din tot pământul, răscoala însăși fiind inițial direcționată contra evreilor. Că răscoala a început în Moldova, adică acolo unde arendașii evrei predominau (40% dintre arendași), este perfect explicabil: factorul etnic și religios n-a făcut decât să întărească frustrarea maselor de țărani români exploatați crunt de-un sistem injust, așa cum se întâmplă peste tot unde nemulțumirea economică este complicată de componente etnice și religioase cu rol de factor agravant. Cât timp antisemitismul românesc în epoca modernă a avut în mod sistematic și o cauzalitate economică, alături de mai vechile prejudecăți religioase sau xenofobe, ar fi practic o minune ca inversul să nu fie și el valabil, și atunci când crizele economice lovesc o populație, antisemitismul – sau orice altă formă de xenofobie relevantă – să nu se adauge și el ca factor agravant.

 

Desfășurare

Răscoala Țărănească din 1907 - Un pichet de avertizare al armatei lângă Brăila - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răscoala Țărănească din 1907 – Un pichet de avertizare al armatei lângă Brăila – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Potrivit istoricilor Dinu C. Giurescu și Constantin C. Giurescu, în anii în care recoltele au fost îmbelșugate (între 1902 și 1905), moșierii au crescut arenzile foarte mult, o dată cu ele crescând și exploatarea țăranilor, astfel încât nemulțumirea lor a crescut și ea, fapt care a dus în cele din urmă, în martie 1907, la răscoală. Cei doi istorici români arată că tulburările au început „în partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendașii erau puternici”, și spune că numai trustul fraților Fischer, care deținea moșii și păduri, totaliza 236.863 hectare, adică 2.368 kmp, ceea ce reprezenta aproape suprafața unui județ întreg, arendând la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei județe din Moldova (așa-numita „Fischerland”).

Mochi Fischer poseda cel mai mare trust arendășesc din țară, având în arendă 11 moșii între care și moșia Flămânzi. Pe data de 1 septembrie 1906, Mochi Fischer reînnoi pentru încă 7 ani contractul de arendare pe care-l avea pentru moșia Flămânzi cu mandatarul legal din România al boierului Mihalaki Sturdza, adică până în anul 1914. Un cumnat al lui Mochi Fischer, pe nume Berman Juster, care uneori era un asociat al său, a încercat de această dată să-l concureze și să-i smulgă moșia Flămânzi. Pentru aceasta s-a deplasat la Dieppe și i-a oferit lui Mihalaki Sturdza o sumă cu 60.000 lei peste valoarea contractului deja semnat în România de prepusul său, obținând de la acesta un alt contract de arendare. Mochi Fischer a supralicitat, oferind alți 60.000 lei boierului Mihalaki Sturdza și garanția că în cazul pierderii unui eventual proces cu Berman Juster, el, Mochi Fischer, va suporta toate consecințele financiare. În final, pe data de 20 ianuarie 1907, Mochi Fisher a avut câștig de cauză în Tribunal. Între timp, încheierea contractelor de subarendare cu țăranii din cele 22 de sate care formau moșia Flămânzi, de care depindea viața acestora și a familiilor lor, erau suspendate în așteptarea rezolvării disputei din justiție. Mochi Fisher pretindea că procesul l-ar fi costat 1.000.000 de lei. Țăranii, deși neorganizați formal, prin solidaritatea impusă de interesul comun, se aflau într-o înaltă stare de tensiune și alarmă. În satele moșiei Flămânzi se organizaseră pichete de țărani care să-i împiedice pe agenții arendașului de a exercita presiuni asupra celor slabi de înger, în scopul spargerii solidarității cu privire la condițiile învoielilor ce urmau să se încheie.

În „Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului Comunal al Plășii Hârlău, care comunică rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gheorghe Gh. Constantinescu” se detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele trimise pentru a restabili ordinea:

Răscoala Țărănească din 1907 - Infanteria escortează țăranii prin Piatra Neamț. - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răscoala Țărănească din 1907 – Infanteria escortează țăranii prin Piatra Neamț. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu (administratorul moșiei Flămânzi), s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica, cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administrației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent.
În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei. Între orele 10 -11 a trecut pe dinaintea primăriei Gheorghe Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m., li s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul primăriei, la masă…”; țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa secretarului Ciornei) și îi dau foc”.

Gheorghe Gh. Constantinescu a ieșit spunând că va veni arendașul Fischer pentru a încheia învoielile; unii au ripostat, că „dacă e administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua”; unul din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac și apoi alții, pentru a-l aduce cu forța la primărie; Ioan N Dolhescu susține că Gheorghe Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi. Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu, și pe urmă cu toții l-au maltratat foarte grav cu bețele în cap, Gheorghe Gh. Constantinescu având incapacitatea de lucru 15 zile după certificatul medico-legal. După ce l-au maltratat pe Gheorghe Gh. Constantinescu, s-au dus o parte din ei în ograda administrației moșiei, pentru a-l găsi pe contabilul moșiei, pentru a trata cu domnia sa și negăsindu-l, au luat la goană pe doi evrei.

Cancelaria moșiei n-au devastat-o. S-a cerut ajutorul armatei în ziua de 4 martie. Ni s-au trimis două escadroane de cavalerie în Hârlău; azi se află 1 batalion din Regimentul 13 „Ștefan cel Mare” în Hârlău, 1 escadron din Regimentul 8 Călărași la Deleni, 1 la Târgu Frumos, 50 vânători din Batalionul 8 la Cristești, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din comuna Bălușeni ce voiau să vie la Cristești, și o companie de 180 de oameni în comunele Tudora și Poiana Lungă, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din plasa Siret și județul Suceava ce încercau a răscula aceste două comune.”
Țăranii, speriați că vor rămâne fără locuri de muncă, și, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat și a fugit la un prieten de-al său din Cernăuți, lăsându-i pe țărani fără contracte semnate. Teama de a-și pierde locul de muncă, împreună cu niște presupuși instigatori austro-ungari, a provocat răscoala țăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăți ale latifundiarilor fiind distruse, și numeroși arendași fiind uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.

La 18 martie a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie numărul soldaților mobilizați ajungând la 140.000. Armata română a deschis focul asupra țăranilor, armata folosind chiar artileria în Oltenia, sate întregi fiind literalmente rase: aparent, 11.000 de țărani au fost omorâți și mai mult de 10.000 arestați. Istoriografia occidentală contemporană vorbește adesea de 10.000 de morți în rândul țăranilor. Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9.000 de țărani. În epocă, chiar și un istoric cu vederi de dreapta precum Constantin C. Giurescu, care a fost un devotat slujitor al monarhului Carol al II-lea în perioada dictaturii regale instituită de acesta după lovitura de stat din 1938 (din septembrie 1939 până în martie 1940 Giurescu a fost membru în guvernul partidului unic (F.R.N.) creat de Carol al II-lea în timpul Dictaturii Regale), admitea într-o lucrare de istorie publicată în 1943 că represiunea armatei a fost excesivă.

Numărul exact al victimelor nu este cunoscut, și nici măcar desfășurarea evenimentelor nu e clară, deoarece guvernul a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, pentru a ascunde dimensiunea măcelului.

Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3.000 și 5.000 (cifrele diplomaților austrieci) și între 10.000 și 20.000 (cifrele diplomaților francezi). Istoricii pun cifrele între 3.000 și 18.000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11.000 de victime.

 

Consecințe

Consecințele răscoalei au fost:

- Adoptarea unor măsuri pentru ameliorarea situației țărănimii: o lege nouă privind contractele agricole, înființarea unei bănci pentru creditul rural și a Casei Rurale sau abolirea trusturilor de arendași

- Demolarea mitului „țărănimii fericite”, docile și servile, așa-numită „talpă a țării”.

- Crearea în Occident a unei impresii nefavorabile despre România, considerată până atunci o țară pacifistă și aceasta datorită durității represiunii.

- Elita conducătoare a fost nevoită să-și revizuiască concepțiile și astfel a apărut o nouă generație în cadrul clasei politice.

 

Impactul în literatură și artă

"Răscoala", tablou de Octav Băncilă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Răscoala”, tablou de Octav Băncilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evenimentele au continuat să răsune în conștiința română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932.

În ceea ce privește artele plastice românești, imaginea țăranului începe să apară în arta românească în secolele XIX și XX și aceasta sub influența romantismului francez. Dacă Nicolae Grigorescu (care a murit chiar în 1907) a reprezentat idilic viața rurală, Ștefan Luchian este primul artist plastic român care zugrăvește dramele cu care se confruntau țăranii din perioada Belle Époque. Astfel, tabloul La împărțitul porumbului, expus în 1906, devine un simbol al modificării modului în care este văzut țăranul în pictura română.

Răscoala Țărănească din 1907 - "Țărani", Abgar Baltazar - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răscoala Țărănească din 1907 – „Țărani”, Abgar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Surprinzând momente semnificative și dramatice ale răscoalei, operele pictorului Octav Băncilă au fost cenzurate în acea epocă, fiind acuzate în presă de tendință spre socialism morbid. Cea mai celebră astfel de lucrare este cea intitulată chiar 1907 reprezintă un țăran fugind disperat, printre răniți, de ploaia de gloanțe cu care fusese înăbușită răscoala. Alte asemenea lucrări ale lui Băncilă au fost: Înainte de 1907, Execuția, Recunoașterea, Pâinea noastră cea de toate zilele, Povestea răscoalelor, La sfat, Cap de țăran bătrân, Sub escortă, Înmormântarea, După răscoale, Historia.

Alți pictori care și-au îndreptat atenția către această temă socială au fost: Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu Sion, Francisc Șirato, Apcar Baltazar.

Răscoala din 1907 a fost de asemenea sursa de inspirație și a unei statui monumentale care încă mai poate fi văzută la București.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Manifestul comunist (Karl Marx și Friedrich Engels, Londra, 21 februarie 1848)

Coperta primei ediţii a Manifestului Partidului Comunist

foto si articol: ro.wikipedia.org

 

Manifestul Partidului Comunist (germană: Manifest der Kommunistischen Partei), denumit și Manifestul Comunist, este una din cele mai importante scrieri politice din istorie. A fost scris de Karl Marx și Friedrich Engels, și publicat pentru prima oară la Londra, în 21 februarie 1848. În manifest sunt descrise scopurile și programul Ligii Comuniste, prima organizație marxistă din lume.

Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania - d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie), filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești - foto: ro.wikipedia.org

Karl Marx (1) - foto: ro.wikipedia.org

În limba română „Manifestul Partidului Comunist” a apărut pentru prima oară la Iași în 1892, în traducerea lui Panait Mușoiu, din limba franceză, după textul cuprins în cartea lui Mermeix „La France socialiste”.

Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895), filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx - foto: ro.wikipedia.org

Friedrich Engels (2) - foto: ro.wikipedia.org

Deși apare ca autor, Friedrich Engels, în prefața ediției din 1883 în limba germană, declară că Manifestul este în cea mai mare parte opera lui Marx. Există dovezi că Engels a compus o schiță mai înainte.

Panait Mușoiu (n. 18 noiembrie 1864, Roman – d. 16 noiembrie 1944, București) a fost un anarhist și ideolog socialist român, redactor și publicist, autor al primei traduceri românești a Manifestului Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engels, propagator al ideilor marxiste în România - foto: ro.wikipedia.org

Panait Mușoiu (3) – foto: ro.wikipedia.org

Manifestul cuprinde o introducere, trei capitole principale și un capitol cu concluzii. Începe cu o propoziție rămasă celebră: „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului” și se încheie cu lozinca, nu mai puțin cunoscută, „Proletari din toate țările, uniți-vă!

 

Principalele schimbari sociale pe care le prevede Manifestul Partidului Comunist sunt:

1. Exproprierea proprietății funciare și întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială etc., etc.

 

* Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania – d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie) a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești. A avut o influență importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-lea. Karl Marx împreună cu Friedrich Engels a scris și a publicat în 1848: Manifestul Partidului Comunist. Abordarea sa este vizibilă din prima linie a primului capitol al Manifestul Partidului Comunist: „Istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă„. Apelând la ideea de luptă de clasă Marx nu făcea totuși decât să preia un concept folosit de mult timp deja de către istoricii burghezi în studiile lor. Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere. Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului. Pe de altă parte, Marx a argumentat că schimbările socio-economice se produc prin intermediul activității revoluționare organizate. În acest model capitalismul va lua sfârșit prin activitatea organizată a clasei muncitoare internaționale. Ideile lui Marx au început să exercite o influență majoră asupra mișcării muncitorești la scurt timp după moartea sa. Această influență a crescut impetuos odată cu victoria Revoluției din Octombrie din Rusia, revoluție datorată bolșevicilor, care erau marxiști, ca și restul partidelor rusești cu orientare de stânga – menșevicii (social-democrații) și socialist-revoluționarii.

 

** Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895) a fost un filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx.

 

*** Panait Mușoiu (n. 18 noiembrie 1864, Roman – d. 16 noiembrie 1944, București) a fost un anarhist și ideolog socialist român, redactor și publicist, autor al primei traduceri românești a Manifestului Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engels, propagator al ideilor marxiste în România.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Constantin Brâncuși (1876 – 1957)

Constantin Brâncuși (1876 – 1957)

foto preluat de pe moma.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Constantin Brâncuși a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

 

Anii de început

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

 

Opera

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta - foto: wallpaperforcomputer.net

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta – foto: wallpaperforcomputer.net

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Constantin Brâncuși, 1907-08, The Kiss. Exhibited in 1913 at the Armory Show and published in the Chicago Tribune, 25 March 1913 – foto: en.wikipedia.org

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

Constantin Brâncuși, Portrait of Mademoiselle Pogany, 1912, White marble; limestone block, Philadelphia Museum of Art, Philadelphia. Exhibited at the 1913 Armory Show – foto: en.wikipedia.org

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Armory Show, 1913, North end of the exhibition, showing some of the modernist sculptures. In Arts Revolutionists of Today (1913), the caption for this photo reads: „At the left of the picture is a much-discussed portrait bust of Mlle. Pogany, a dancer, by Brâncuși. This freak sculpture resembles nothing so much as an egg and has excited much derision and laughter…” – foto; en.wikipedia.org

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Brâncuși’s Paris studio, 1920, photograph by Edward Steichen – foto; en.wikipedia.org

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris), sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Constantin Brâncuși – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

În prim plan, Masa tăcerii, în plan îndepărtat, Poarta sărutului, ambele în parcul oraşului de pe malul Jiului foto: ro.wikipedia.org

În prim plan, Masa tăcerii, în plan îndepărtat, Poarta sărutului, ambele în parcul oraşului de pe malul Jiului
foto: ro.wikipedia.org

La moartea sa, în 1957, sta­tul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente. Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.

 

Despre opera lui Brâncuși

Anii 1897 – 1906

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.

Din această perioadă datează operele:

1897 – Craiova – Bustul lui Gheorghe Chițu
1898 – București – Bustul Vitellius
1900 – București – Capul lui Laocoon
1902 – București – Ecorșeul
1902, probabil ianuarie – București – statuetă simbolizând muzica corală românească
1902, octombrie – Craiova – bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
1903 – București – Bustul generalului Carol Davila
1905 – Paris – Orgoliu
1906 – Paris – Copil – ghips
1906 – Paris – Supliciu – piatră
1906 – Paris – Cap de copil – bronz
1906 – Paris – bustul Victoriei Vaschide
1906 – Paris – bustul doctorului Zaharia Samfirescu
1906 – Paris – portretul pictorului Nicolae Dărăscu

 

Referințe critice despre Brâncuși

Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.

Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993.

 

Locul lui Brâncuși în sculptură

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.

Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.

 

Decesul

În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

 

Constantin Brâncuși despre opera sa

„Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”. – Constantin Brâncuși

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org