Articole

Ioan Botezătorul (7 ianuarie)

John the Baptist Preaching in the Wilderness by Anton Raphael Mengs, 1760

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Botezătorul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan, uneori Yoḥanan ben Zaḫariya, Ioan fiul lui Zaharia) este una din figurile centrale ale creștinismului și islamului; predicator și botezător pe malurile râului Iordan; înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus; este numit de Iisus „cel mai mare dintre cei născuți din femei”, iar Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți (având nu mai puțin de 3 sărbători dedicate lui).

 

Nașterea

Un înger îi vestește lui Zaharia

Evanghelia după Luca relatează că, în zilele lui Irod Antipa, împăratul Iudeii, un înger îl anunță pe dreptul Zaharia, preot din tată-n fiu și înaintat în vârstă, pe când era în Templul Domnului pentru tămâiere, că rugăciunea sa a fost ascultată: Elisabeta, stearpă și înaintată ei în vârstă, descendentă din preoți, va naște un copil al cărui nume trebuia să fie Ioan. Îngerul îl vestește pe Zaharia astfel:

El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui.
Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umplea de Duhul Sfînt încă din pîntecele maicii sale.

El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.
Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.(Lc1.14-17)

Lui Zaharia nu-i vine să creadă iar îngerul- continuă evanghelia- îl pedepsește făcându-l mut până în ziua în care urmau să se adeverească acestea. Peste un timp Elisabeta, nevasta sa rămâne însărcinată și se ține ascunsă cinci luni.

 

Fecioara Maria vine la Elisabeta

Evanghelistul Luca relatează cum îngerul Gavriil o anunță pe fecioara Maria că îl va naște pe Iisus, dar și că Elisabeta, rudenia ei, va zămisli un fiu căci este însărcinată în a șasea lună. Maria se scoală chiar în zilele acelea și pleacă în grabă spre munți, spre cetatea lui Iuda unde locuiau Zaharia și Elisabeta. Intră în casa lui Zaharia și urează de bine Elisabetei. Atunci, continuă evanghelistul, pruncul Ioan săltă de bucurie în pântece și Elisabeta se umple de Duh Sfânt, strigând cu glas tare că fecioara Maria și rodul pântecelui ei sunt binecuvântați. Maria stă cu Elisabeta cam trei luni, după care pleacă acasă.

 

Primirea numelui de Ioan

Evanghelia lui Luca” istorisește cum Elisabeta naște un fiu, iar vecinii și rudele ei care auziseră că Domnul a arătat mare îndurare față de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur, și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, dar Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut va fi Ioan. Ei îi spun Elizabetei că nimeni din rubedeniile ei nu poartă acest nume și îl întreabă apoi și pe Zaharia iar acesta scrie pe o tăbliță același lucru (numele pe care i-l spusese îngerul). Și toți se minunară căci nu se înțeleseseră unul cu altul despre nume. În clipa aceea, continuă evanghelia lui Luca, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i -a apucat frica, și în tot ținutul acela muntos al Iudeii, se vorbea despre toate aceste lucruri. Toți cei ce le auzeau, le păstrau în inima lor, și ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?”. Zaharia , tatăl lui, umplându-se de Duh Sfânt, începe să proorocească despre Iisus iar despre Ioan astfel:

Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui,

și să dai poporului Său cunoștința mîntuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; -

datorită marei îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne -a cercetat Soarele care răsare din înălțime,

ca să lumineze pe cei ce zac în întunerecul și în umbra morții, și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!(Lc1.76-79)

 

Adolescența și tinerețea

John the Baptist (right) with child Jesus, painting by Bartolomé Esteban Perez Murillo – foto: en.wikipedia.org

Copilul creștea și se întărea în duh, continuă Luca, și pleacă în pustie, unde rămâne până în ziua arătării lui către Israel.

 

Maturitatea

Botezul pocăinței

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto: ro.wikipedia.org

Predicile și le începe în deșertul Iudeii, în al 15-lea an de domnie a împăratului roman Tiberiu. La acea dată Ponțiu Pilat era procurator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele lui, era cârmuitor al Ituriei iar arhierei erau Ana și Caiafa. El îi îndemna pe oameni să se pocăiască: ,,Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape„, iar aceștia, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan.

Botezul său era botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, relatează evangheliile. Ioan Botezătorul venise să dea poporului cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui grație îndurării lui Dumnezeu, spune evanghelistul Luca.

 

Ioan cere pocăință adevărată

The Preaching of St. John the Baptist by Pieter Bruegel the Elder – foto: en.wikipedia.org

Evanghelistul Matei arată cum, văzând că mulți din farisei și saduchei vin să primească botezul lui, Ioan îi mustră și îi avertizează că pocăința lor trebuie să fie adevărată, sinceră, cu roadă vrednică de aceasta. Dar cînd a văzut pe mulți din Farisei și din Saduchei că vin să primească botezul lui, le -a zis:

Pui de năpîrci, cine v’a învățat să fugiți de mînia viitoare?
Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră.
Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: ,Avem ca tată pe Avraam!` Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.
Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.
Cît despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decît mine, și eu nu sînt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfînt și cu foc.
Acela Își are lopata în mînă, Își va curăți cu desăvîrșire aria, și Își va strînge grîul în grînar; dar pleava o va arde într’un foc care nu se stinge.(Mat3.7-12)

 

Botezul lui Iisus

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evangheliile relatează cum Ioan Botezătorul îl botează și pe Iisus care vine la el pentru a împlini planul lui Dumnezeu, moment în care Duhul Sfânt se pogoară asupra lui Iisus ca un porumbel, acesta fiind recunoscut ca Fiu bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul îl recunoaște pe Iisus ca fiind mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, care era înaintea lui, pe care l-a făcut cunoscut, și care va boteza cu Duh Sfânt, relatează evanghelia lui Ioan. Acestui moment îi urmează ispitirea lui Iisus.

 

Milă și corectitudine

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ioan Botezătorul - foto preluat de pe basilica.ro

Ioan îndemna noroadele să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare, arată evanghelistul Luca, vameșilor le spunea să nu ceară nimic peste ceea ce le-a fost poruncit să ia iar ostașilor romani să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu lefurile lor.

 

Ioan, neclintit și auster

St. John the Baptist Preaching, c. 1665, by Mattia Preti – foto: en.wikipedia.org

Ioan este tipul auster care a plecat în pustie unde a stat până în ziua arătării lui către Israel, care refuza pâinea și băutura, în aceeași măsură respins de mai-marii poporului ca și Iisus, care mânca pâine și bea vin.

El avea îmbrăcăminte din păr de cămilă (deci foarte aspră), cu cingătoare de piele și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică.

În Evanghelia lui Matei, Iisus afirmă că Ioan Botezătorul nu este nici o trestie clătinată de vânt, nici un om îmbrăcat în haine moi, indicând astfel caracterul neclintit și auster al predicatorului.

 

Pregătitor și vestitor al Domnului

Saint Jean Baptiste – foto: icones-grecques.com

Ioan Botezătorul este un prooroc și mai mult decât un prooroc, fiind chemat „prooroc al Celui Prea Înalt”. Astfel el vestește venirea lui Hristos căruia, așa cum mărturisesc evangheliile, nu este vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintelor.

Pe de altă parte el a fost un sol care a pregătit calea Domnului, așa cum ne încredințează evangheliile, întorcând oamenii spre inocență („întorcând inimile părinților spre copii”) și înțelepciune („și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților”).

El este cel mai mare dintre cei născuți dintre femei și totuși inferior oricărui locuitor al împărăției cerurilor, așa cum spune Iisus. De la el încolo împărăția cerurilor se ia cu asalt.

 

Iisus și Ioan, mirele și prietenul mirelui

Înaintea aruncării lui Ioan în temniță, evanghelistul Ioan relatează cum între ucenicii lui Ioan și un iudeu s-a iscat o neînțelegere în privința curățirii, datorat faptului că și Iisus începuse să boteze. Ioan le spune că el este prietenul mirelui (mireasa fiind Biserica) care stă și-l ascultă și se bucură foarte mult când aude glasul acestuia, iar bucuria sa este deplină; că el trebuie să se micșoreze în timp ce Hristos trebuie să crească, că Iisus vine din cer, în timp ce el e pământean, că Iisus grăiește cuvintele Tatălui fiind plin de Duhul Sfânt care nu se dă cu măsură și că cel care crede în Fiul va avea viață veșnică în timp ce cel ce nu ascultă de Fiul va rămâne cu „mânia lui Dumnezeu” peste el.

 

Atitudinea față de Ioan

Evanghelia lui Luca relatează cum pe când învăța Iisus norodul în Templu și propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoții cei mai de seamă și cărturarii, cu bătrânii și l-au întrebat cine i-a dat puterea de a face lucrurile pe care le face. Iisus le-a spus că le va spune dacă vor răspunde întâi la întrebarea: „botezul lui Ioan este din cer sau de la oameni?” Ei au început să cugete între ei că dacă vor zice că e din cer vor fi întrebați de ce nu l-au ascultat, iar dacă vor zice că e de la oameni, tot norodul îi va ucide cu pietre, fiind încredințat că Ioan era un prooroc. Și au spus atunci că nu știu. Iisus le-a răspuns atunci- continuă Luca- că nici el nu le va zice de la cine a primit puterea de a face ceea ce face. Apoi le spune o pildă cu un om care avea doi feciori și îi zice primului să se ducă în vie iar acesta îi spune că nu se duce, dar îi pare rău și se duce, iar cel de-al doilea îi zice că se duce dar nu se duce până la urmă. Apoi îi întreabă pe preoți, bătrâni și farisei care este cel care a făcut voia Tatălui. Ei îi răspund că primul iar Iisus le zice că vameșii și curvele merg înaintea lor în împărăția lui Dumnezeu căci ei nu l-au crezut pe Ioan, care a venit la ei umblând în calea neprihănirii, pe când vameșii și curvele au făcut-o. În plus, încheie evanghelistul Matei relatarea- măcar că au văzut lucrul acesta, ei nu s-au căit nici după aceea ca să-l creadă.

 

Irod, mustrat de Ioan

Ioan îl critică virulent pe Irod Antipa, pe care îl învinuiește că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață. Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire să descoperi goliciunea nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui, fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși. De asemenea, Ioan îl mustră pe Irod și pentru toate relele pe care le făcuse, relatează evanghelistul Luca. Irod îl întemnițase pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare, arată evanghelistul Matei, la fel și Irodiada, așa cum ne încredințează evanghelistul Marcu. Irod se temea însă de norod pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc și se temea și de el căci știa că este bărbat drept și sfânt, relatează Marcu. Același evanghelist arată ca uneori Irod îl ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere.

 

Moartea

Totuși, când Irod își prăznuia ziua dând un ospăț boierilor săi, mai-marilor oștii și fruntașilor Galileii, fata Irodiadei a intrat la ospăț, a jucat, și a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Împăratul a zis fetei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da.” Apoi a adăugat cu jurământ: „Ori ce-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea.” Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe maică-sa ce să ceară iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale, și de ochii celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Ucenicii au ridicat trupul lui Ioan și l-au pus în mormânt.

Scena decapitării lui Ioan Botezătorul este descrisă în „Noul Testament” (Marcu, cap.6, 17-29), constituind tema a numeroase tablouri.

 

Faima lui Ioan

Faima lui Ioan Botezătorul era așa de mare, relatează evangheliștii Matei și Marcu, încât Irod ajunge să creadă că Iisus este, de fapt, Ioan Botezătorul înviat din morți care face minuni. Credința era răspândită și printre evrei, după cum se vede atunci când Iisus îi întreabă pe ucenici cine zic mulțimile că este el.

 

După moarte

Trupul lui Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susținătorii săi în localitatea Sebastia (azi în Cisiordnia), unde ar fi fost îngropat. Împăratul roman anticreștin Iulian Apostatul (360-363) ar fi ars rămășițele lui Ioan Botezătorul, împrăștiindu-i cenușa. Capul ar fi fost salvat și dus la Alexandria (Egipt), apoi la Constantinopol (Turcia), de unde a fost dus în provincia Poitou (Franța) de către regele francon Pippin al III-lea (715-768). Din trup ar mai fi rămas nearse numai un braț și un deget.

 

Cinstirea Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica creștină îl cinstește pe Sfântul Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana numită Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie: nașterea sa, (sărbătoarea numită Drăgaica sau Sânzienele), 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan ca botezător al Domnului și 29 august- tăierea capului Sf. Ioan- zi de post și rugăciune.

Anual, la data de 24 iunie, se celebrează în lumea creștină nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, o mare excepție făcută acestuia, întrucât sfinții și martirii sunt comemorați în ziua morții lor, ca zi a nașterii lor în Împărăția Cerurilor.

 

Evocarea figurii sale în artele plastice, în muzică și în literatură

ntâlnirea dintre Mântuitorul Isus Cristos si Sfântul Ioan Botezatorul la o vârstă fragedă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

ntâlnirea dintre Mântuitorul Isus Cristos si Sfântul Ioan Botezatorul la o vârstă fragedă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ultima operă importantă a lui Leonardo da Vinci, pictată cu trei ani înainte de moartea artistului, îl reprezintă pe Ioan Botezătorul. Pentru amănunte vezi: Ioan Botezătorul (tablou de Leonardo da Vinci).

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descoperiri recente

În 2010, în podeaua unei biserici bulgare de pe insula Sf. Ivan (Sveti Ivan) au fost descoperite niște oseminte care, după ce au fost datate cu carbon-14, s-au dovedit că aparțin primului secol d.Hr. Cercetătorii de la Universitatea Oxford au tras concluzia că acestea aparțin lui Ioan Botezătorul deși nu pot dovedi cu certitudine acest lucru.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

ro.orthodoxwiki.org – Ioan Botezătorul

basilica.ro - † Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul

calendar-ortodox.ro - †) Soborul Sfântului Ioan Botezătorul

doxologia.ro - Predică la Sărbătoarea Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul – Arhimandrit Ilie Cleopa

Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare) (6 ianuarie)

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Boboteaza sau epifania este sărbătorită la 6 ianuarie de către Biserica ortodoxă și catolică. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin „Arătarea Domnului„, adică a Sfintei Treimi.

Botezul Domnului. La data de 6 ianuarie se prăznuiește botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan și începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos. Praznicul Epifaniei marchează sfârșitul sărbătoririi Crăciunului, care începe de la 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie. În cadrul slujbei acestei sărbători, în această zi se face slujba de sfințire a Aghiasmei Mari, care este folosită de preoți pentru a binecuvânta casele credincioșilor. Sărbătoarea se numește a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime a apărut lumii pentru prima data - glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel - foto: basilica.ro

Botezul Domnului – foto: basilica.ro

Creștinii occidentali comemorează în primul rând (dar nu numai) vizita magilor la nașterea Pruncului Iisus și astfel manifestarea fizică a lui Iisus către Neamuri. Ortodocșii comemorează botezul lui Iisus în râul Iordan, văzută ca o manifestare către lume a Fiului lui Dumnezeu (Arătarea Domnului).

 

Tradiția

Biblia îl menționează pe Ioan Botezătorul, considerat de creștini ca înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care ar fi propovăduit venirea acestuia, îndemnând pe iudei la pocăință. Îmbrăcămintea pustnicului Ioan era foarte simplă, făcută din blană de cămilă; el purta o cingătoare de piele împrejurul mijlocului și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică. Icoanele au păstrat de-a lungul timpului această imagine, înfățișându-ni-l pe Botezător cu părul și barba lungi. Considerându-l proroc, locuitorii din Ierusalim și din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele și mai ales pentru a fi botezați de el în râul Iordan.

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-și spovedească păcatele și să se pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (în tradiția creștină: Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Despre „cel ce va veni după el”, Ioan spunea că acela este mult mai mare și mai puternic decât el.

Evanghelia relatează că și Iisus a venit din Galileea, pentru a fi botezat de Ioan, care, văzându-l, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce spăla păcatul lumii”. Conform acestei relatări, ieșind din apa Iordanului, Iisus ar fi spus „cerurile s-au deschis și duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel și venind peste el. Și glas din ceruri zicând : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei, 3: 16-17).

Boboteaza este deci una dintre cele mai importante sărbători ale anului pentru creștini. De obicei, în această perioadă este foarte frig în România, de aceea este des folosită expresia „gerul Bobotezei”.

 

În tradiția românească

În localitățile așezate pe malul unui râu, pe malul Dunării sau pe țărmul mării, se obișnuiește că preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar înghețată, după care sar câțiva flacăi curajoși pentru a o aduce înapoi. În toate bisericile ortodoxe, preoții fac agheasmă (apă sfințită), cu care „botează” apele, oamenii, animalele și casele. Înainte de regimul comunist, această datină exista și la București, Patriarhul coborând Calea Victoriei de la Palatul regal până la Dâmbovița, unde pocăiții, îmbrăcați în halaturi albe, se aruncau în apa înghețată pentru a o ridica.

Botezul Domnului - foto: basilica.ro

Botezul Domnului - foto: basilica.ro

Această tradiție face parte din multe altele în legatură cu Boboteaza, încărcate de practici magice și obiceiuri agrare preluate în creștinism din tradițiile anterioare, precum fertilitatea, purificarea, cinstirea apei și a focului. Boboteaza este astfel și o sărbătoare dedicată purificării naturii, și mai ales a apelor, de forțele răului. Acum se colindă, se prevestește cum va fi vremea în noul an, sau cum va fi recolta. Se crede că în aceste zile animalele vorbesc, capătând puteri neobișnuite. Peste obiceiurile creștine ortodoxe de sfințire a apelor sau de scufundare a crucii s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote. Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului. Tradiția ortodoxă cere ca acum să se mănânce piftie și grâu fiert și să se bea vin roșu.

 

ro.orthodoxwiki.org – Epifania

basilica.ro – (†) Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare)

doxologia.ro – Predică la Botezul Domnului – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

†) Soborul Maicii Domnului (26 decembrie)

Soborul Maicii Domnului

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Soborul Maicii Domnului sau Soborul / Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (grec. Synaxis tis hyperaghias Theotokou; slavonă Sobor Presviatîi Bogorodițîi), adică adunarea (de slujbă) a credincioșilor în cinstea Preasfintei Fecioare, este una din cele mai vechi sărbători în cinstea Maicii Domnului, care are loc a doua zi de Crăciun, 26 decembrie, potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se face pomenirea acelor persoane sfinte care au fost organe ale evenimentului sărbătorit ori au luat parte la el.

Maica Domnului sau Fecioara Maria (din ebraică Miryam מרים; n. Sepphoris sau Ierusalim - d. Ierusalim sau Efes) a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama lui Iisus din Nazaret. Conform protoevangheliei după Iacob, Fecioara Maria a fost fiica lui Ioachim şi Ana. Conform Noului Testament, în momentul conceperii lui Iisus Hristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, ea era logodnica lui Iosif din Nazaret. În tradiţia creştină (ortodoxă, catolică, anglicană şi luterană), precum şi în cea musulmană, a rămas prin minune fecioară în timpul conceperii şi naşterii lui Iisus - (Theotokos of Vladimir, tempera on panel, 104 x 69 cm, painted about 1130 in Constantinople) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maica Domnului sau Fecioara Maria (din ebraică Miryam מרים; n. Sepphoris sau Ierusalim – d. Ierusalim sau Efes) a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama lui Iisus din Nazaret. Conform protoevangheliei după Iacob, Fecioara Maria a fost fiica lui Ioachim şi Ana. Conform Noului Testament, în momentul conceperii lui Iisus Hristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, ea era logodnica lui Iosif din Nazaret. În tradiţia creştină (ortodoxă, catolică, anglicană şi luterană), precum şi în cea musulmană, a rămas prin minune fecioară în timpul conceperii şi naşterii lui Iisus(Theotokos of Vladimir, tempera on panel, 104 x 69 cm, painted about 1130 in Constantinople) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Este o sărbătoare care se află și în ritul sirienilor monofiziți (iacobiți), ceea ce înseamnă că ea datează cel puțin din secolul al V-lea (epoca despărțirii acestora de ortodocși), originea ei fiind pusă de unii liturgiști în legătură cu Sinodul III Ecumenic din Efes (431) și fiind privită ca un pandantiv al sărbătorii similare (soborului) a Sfântului Ioan Botezătorul, de la 7 ianuarie. În secolul al VII-lea se face aluzie la ea în Canonul 79 al Sinodului Trulan, care condamnă obiceiul unora de a cinsti în această zi lăuzia Maicii Domnului, prin împărțirea de semidale (niște pâinișoare făcute din făină făină de grâu).

Fiind legată de praznicul Nașterii Domnului, ea este o sărbătoare cu ținere (cu serbare), ca o continuare a Crăciunului.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre †) Soborul Maicii Domnului  si pe doxologia.ro

(†) Nașterea Domnului (Crăciunul) (25 decembrie)

„Adorarea Magilor”, pictură de Gerard van Honthorst (1622)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Nașterea Domnului, Nașterea lui Iisus sau denumită pe scurt Nașterea se referă la descrierea nașterii lui Iisus Hristos așa cum apare în Evanghelia după Luca și cea după Matei și uneori la descrierea din unele texte apocrife.

Angel Gabriel's Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 - foto: en.wikipedia.org

Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto: en.wikipedia.org

Evanghelia canonică a lui Luca cât și cea a lui Matei descriu pe Iisus ca fiind născut în Betleem, Iudeea din mamă fecioară. În relatarea din Evanghelia după Luca, Iosif și Maria călătoresc de la Nazaret la Betleem pentru recensământ, iar Iisus este născut acolo și pus într-o iesle. Îngeri apar și declară că Iisus este un salvator al întregii omeniri și păstorii vin ca să-l adore. În relatarea lui Matei, magii urmează o stea până la Betleem pentru a aduce daruri lui Iisus, născut ca regele iudeilor. Regele Irod ordonă masacrul tuturor băieților din Betleem care au mai puțin de doi ani, dar familia lui Iisus fuge în Egipt, iar mai târziu se restabilește în Nazaret.

Nașterea Domnului sau popular Crăciunul este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale bisericilor de rit bizantin, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii. Totuși nu există nici o dovada biblică că Iisus s-ar fi născut pe data de 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian), deoarece Biblia nu menționează data nașterii lui Iisus.

Unele culte cum ar fi cele neoprotestante, nu sărbătoresc Nașterea Domnului sau Crăciunul susținând că nu există nici o dovadă biblică că Iisus s-ar fi născut pe această dată și că, din contra există dovezi care arată că Iisus nu s-a născut pe această dată.

 

Originea obiceiurilor de Crăciun

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 - foto: en.wikipedia.org

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 – foto: en.wikipedia.org

1. Sărbătorirea nașterii lui Isus.Primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgân.“ (The World Book Encyclopedia)

2. Ziua de 25 decembrie. Nu există nicio dovadă că Iisus s-a născut în această zi. După cât se pare, conducătorii religioși au ales data de 25 decembrie ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care erau ținute în preajma solstițiului de iarnă.

3. Oferirea de daruri și petrecerile de Crăciun. O enciclopedie afirmă: „Saturnaliile, o sărbătoare romană ținută la mijlocul lunii decembrie, constituie modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului. De exemplu, în această sărbătoare își au originea petrecerile fastuoase, oferirea de daruri și aprinderea de lumânări” (The Encyclopedia Americana). Potrivit unei alte enciclopedii, „orice fel de muncă era întreruptă“ în timpul Saturnaliilor (Encyclopædia Britannica).

4. Luminile de Crăciun. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, ,,europenii își împodobeau locuințele cu lumini și cu arbori sau arbuști cu frunza veșnic verde“ pentru a sărbători solstițiul de iarnă și pentru a alunga spiritele rele.

5. Vâscul și laurul.Druizii (preoții celților) atribuiau vâscului proprietăți magice. Laurul, o plantă veșnic verde, era venerat întrucât simboliza întoarcerea soarelui.“ (The Encyclopedia Americana)

6. Pomul de Crăciun.Cultul arborelui era larg răspândit în rândul europenilor păgâni și a continuat să fie practicat și după convertirea lor la creștinism.“ Cultul arborelui s-a păstrat până în zilele noastre prin obiceiul „de a așeza un pom de Crăciun la intrarea sau în interiorul unei locuințe în perioada sărbătorilor de iarnă“ (Encyclopædia Britannica).

 

Semnificație

În teologia creștină, Nașterea lui Iisus se referă la Întruparea lui Isus ca al doilea Adam ca împlinire a voinței divine a lui Dumnezeu, dezlegarea daunelor cauzate de căderea primului om, Adam. Reprezentarea artistică a Nașterii Domnului a fost un subiect major pentru artiștii creștini din secolul al IV-lea. Începând cu secolul al XIII-lea, Scena Nașterii a subliniat umilința lui Iisus și a promovat o imagine diferită de simbolistica timpurie ca „Domnul și Stăpân„, afectând abordările de bază ale evanghelizării pastorale creștine

 

Data nașterii

Medieval miniature painting of the Nativity by the Master of Vyšší Brod, c. 1350 - foto: en.wikipedia.org

Medieval miniature painting of the Nativity by the Master of Vyšší Brod, c. 1350 – foto: en.wikipedia.org

Iată ce se spune într-o enciclopedie: „Motivul pentru care sărbătoarea Crăciunului se ține la 25 decembrie este destul de obscur, dar în general se crede că această zi a fost aleasă ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se țineau în preajma solstițiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a se celebra „renașterea soarelui”. Saturnaliile romane (o sărbătoare dedicată lui Saturn, zeul agriculturii, și forței reînnoite a soarelui) se țineau tot în acea perioadă și se consideră că unele obiceiuri de Crăciun își au rădăcinile în această sărbătoare păgână antică“. — The Encyclopedia Americana (1977), vol. VI, p. 666.

O altă lucrare declară: „Data nașterii lui Cristos nu se cunoaște. Evangheliile nu indică nici ziua, nici luna acesteia. Potrivit ipotezei lui H. Usener, care este acceptată în prezent de cei mai mulți erudiți, data nașterii lui Cristos a fost fixată la solstițiul de iarnă (25 decembrie în calendarul iulian, 6 ianuarie în cel egiptean), pentru că în această zi, în care soarele își începe drumul înapoi spre cerul nordic, închinătorii păgâni ai lui Mithra celebrau dies natalis Solis Invicti (ziua nașterii soarelui invincibil). La 25 decembrie 274, Aurelian a proclamat zeul-soare drept principalul zeu protector al imperiului și i-a dedicat un templu în Campus Martius. Crăciunul a luat ființă într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor la Roma“. — New Catholic Encyclopedia (1967), vol. III, p. 656.

Cercetători moderni, cum ar fi E. P. Sanders, Geza Vermes și Marcus Borg consideră narațiunile privind nașterea lui Isus ca fiind non-istorice, argumentând că există contradicții între ele. Pe de altă parte, cercetătorul biblic Mark D. Roberts încearcă să găsească o relatare armonizată a nașterii lui Iisus, susținând că orice contradicție poate fi reconciliată. Mulți cercetători biblici consideră discuția privind istoricitatea ca fiind secundară, având în vedere că evangheliile au fost scrise în primul rând ca documente teologice și nu ca relatări istorice.

 

Nu s-a născut iarna

Turmele de oi. Păstorii trăiau sub cerul liber și . . . făceau noaptea de strajă lângă turmele lor (Luca 2:8). O carte remarcă faptul că oile stăteau sub cerul liber începând cu săptămâna dinaintea Paștelui [sfârșitul lunii martie] până la jumătatea lunii noiembrie. Apoi adaugă: Iarna [oile] stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într-o lună de iarnă, este puțin probabil să fie corectă, deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe câmp (Daily Life in the Time of Jesus).

 

Nașterea lui Iisus, Hristosul

Crăciunul sau Naşterea Domnului este sărbătoarea creştină a naşterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun - foto: doxologia.ro

Naşterea Domnului – foto: doxologia.ro

La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) și S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.

Conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, Iisus, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peșteră săracă. Dreptul Iosif și Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoțită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peșteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).

Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit și „Casa Pâinii”, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-și turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut și a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri.

De ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4–500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).

De ce S-a născut Hristos într-o peșteră? Peștera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină și în temnița iadului dar și în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli și al păcatului.

Hristos S-a născut noaptea și în peșteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului.

S-a născut în miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Deși tradiția vorbește despre trei magi care au venit și s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Nașterii Sale (sau, în Tradiția Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbește despre mai mulți înțelepți care au venit și I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor și nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii sau înțelepții au adus Pruncului daruri: aur, smirnă și tămâie (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.

"Adorația magilor" (Sandro Botticelli, 1475) - foto: ro.wikipedia.org

„Adorația magilor” (Sandro Botticelli, 1475) – foto: ro.wikipedia.org

Deși sărbătorim Nașterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulți teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Nașterii Domnului și că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstițiului. Însă nu este întâmplătoare așezarea sărbătorii Nașterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până și păgânii intuiau importanța și greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua crește și noaptea scade. Și la fel de semnificativ este faptul că, după unii Părinți, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica!

Sfânta Scriptură vorbește despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină” – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morți (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinții Săi ucenici și Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Nașterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

 

 

Sărbătorirea Praznicului

Nativity of Jesus, by Botticelli - foto: en.wikipedia.org

Nativity of Jesus, by Botticelli – foto: en.wikipedia.org

Postul Crăciunului

Pregătirea începe cu un post de patruzeci de zile ce precede praznicul. Acest post se numește al Crăciunului, sau Advent sau Așteptare, după cum era numit în vechime și până în prezent în unele comunități. Pentru credincioși este un timp al curățirii sufletești și trupești pentru intrarea și părtășia în marea realitate duhovnicească a venirii în lume a lui Iisus Hristos, similar pregătirii prin post pentru Învierea Domnului.

Începutul postului pe 15 noiembrie nu e marcat liturgic de nici un imn special, însă șase zile mai târziu, de Intrarea Maicii Domnului în biserică, auzim prima anunțare din irmoasele Canonului Crăciunului „Hristos Se naște! Slăviți-L!”

Perioada aceasta mai include alte zile pregătitoare ce anunță apropierea Crăciunului: Sf. Andrei pe 30 noiembrie; Sf. Nicolae pe 6 decembrie; Sf. Spiridon pe 12 decembrie; Duminica Sfinților Strămoși, penultima dinaintea Crăciunului; și Duminica Strămoșilor după Trup de dinaintea Crăciunului.

Din 20 decembrie începe Înainteprăznuirea Nașterii Domnului. Există aici asemănări liturgice cu Săptămâna Patimilor de dinaintea Paștilor. Biserica Ortodoxă privește nașterea Fiului lui Dumnezeu ca începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa supremă pe Cruce, pentru om și a sa mântuire.

Ajunul Crăciunului

În ajunul Crăciunului se citesc Ceasurile Împărătești și se săvârșește Vesperoliturghia Sf. Vasile cel Mare (Liturghia de seară). La toate aceste slujbe sunt citite profeții din Vechiul Testament despre Nașterea Domnului.

Slujba de Priveghere

Privegherea de seară a Nașterii Domnului începe cu Pavecernița Mare, deoarece Vecernia s-a slujit deja cu Liturghia Sf. Vasile. La Pavecerniță se cântă troparul și condacul praznical precum și imnuri speciale de slăvire a nașterii Mântuitorului. La aceasta se adaugă rugăciuni speciale de cereri stăruitoare și de binecuvântare a celor cinci pâini, a grâului, vinului și untdelemnului. Credincioșii consumă apoi pâinea binecuvântată și înmuiată în vin, și sunt unși cu acest untdelemn. Partea aceasta a privegherii, săvârșită la toate praznicele mari, se numește Litia (cuvânt de origine slavonă) sau artoklasia, care în limba greacă înseamnă frângerea pâinii.

Rânduiala Utreniei este cea a unui praznic mare. Aici, pentru prima dată, se cântă în întregime Canonul Nașterii Domnului, iar credincioșii cinstesc Icoana Nașterii Domnului.

Liturghia de Crăciun

În încheierea prăznuirii stă Liturghia din ziua Nașterii Domnului. Aceasta începe cu stihuri speciale din psalmi aleși (109/110, 110/111 și 111/112) care înlocuiesc cele trei antifoane obișnuite. Troparul și Condacul praznical marchează vohodul (intrarea) cu Evanghelia. Stihul baptismal „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3,27) înlocuiește încă o dată imnul Trisaghion, „Sfinte Dumnezeule”. Pericopa apostolică e cea de la Galateni 4,4-7, iar cea evanghelică e relatarea cunoscută a Nașterii Domnului de la Matei 2,1-12. Liturghia continuă apoi obișnuit, singura excepție fiind înlocuirea Axionului („Cuvine-se cu adevărat”) cu irmosul de la cântarea a 9-a a Canonului Nașterii „Taină minunată și neobișnuită văd”.

Douăsprezece zile de Crăciun

A doua zi de sărbătoare marchează începutul a două două zile de prăznuire închinate Maicii Domnului. Prima, pe 26 decembrie, este a Soborului Născătoarei de Dumnezeu. Îmbinând imnuri ale Nașterii cu cele ale Maicii lui Dumnezeu, Biserica arată către Fecioara Maria ca înlesnitoarea care a îngăduit Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi pe 27 decembrie, pomenim și pe Sf. Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan.

În Duminica de după Nașterea Domnului pomenim pe Sf. Apostol Iacov, ruda Domnului, pe regele David și pe Dreptul Iosif.

Într-a opta zi a Nașterii e Tăierea Împrejur a Domnului.

Perioada de bucurie a Crăciunului se întinde până la Arătarea Domnului, perioadă în care postul și îngenuncherea în biserică sunt oprite, cu excepția unei singure zi, Ajunul Bobotezei. De la Crăciun și până la Bobotează, creștinii ortodocși din unele părți se salută cu cuvintele: „Hristos Se naște!” iar răspunsul este: „Slăviți-L!”

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, slavă Ție !”
(Troparul Nașterii Domnului — glas 4)

Condac (Glasul al 3-lea)

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slăvesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”

 

Crăciunul în tradiția românească

Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

Credință și legende

În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soția acestuia în grajd, unde dă naștere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a nașterii lui Hristos s-au deschis cerurile și Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Colindele de Crăciun

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii — câte trei, ca cei trei magi — merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roșu prețuit de toată lumea.

Etimologie

Pentru lingviști, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susțin că ar proveni din limba latină, și anume din „creatio”/ „creationem”, care înseamnă „creațiune, naștere”. Alții susțin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.

Dicționarul etimolog român al lui Alexandru Ciorănescu (Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966) aduce clarificări și argumente importante pentru a susține că numele de „Crăciun” vine de la etimonul latin creātiōnem luat cu semnificația de „copil”.

„Crăciún (crăciúnuri), s. n. — Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvânt ca nume de botez și de familie, iar mai târziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.”
(Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimolog român, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966)

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

basilica.ro – (†) Nașterea Domnului (Crăciunul)

calendar-ortodox.ro – Sinaxar 25 Decembrie

doxologia.ro – Predică la Nașterea Domnului – Pr. Ilie Cleopa (1)

doxologia.ro – Predică la Nașterea Domnului – Pr. Ilie Cleopa (2)

doxologia.ro – Predică la Nașterea Domnului – Pr. Ilie Cleopa (3)

 

Mâine, 26 decembrie, facem prăznuirea

†) Soborul Maicii Domnului; †) Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana; Sfântul Sfințit Mucenic Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei

Soborul Maicii Domnului - Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 26 decembrie - foto: doxologia.ro

Soborul Maicii Domnului - Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 26 decembrie – foto: doxologia.ro

Soborul Maicii Domnului sau Soborul / Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (gr. Synaxis tis hyperaghias Theotokou; sl. Sobor Presviatîi Bogorodiţîi), adică adunarea (de slujbă) a credincioşilor în cinstea Preasfintei Fecioare, este una din cele mai vechi sărbători în cinstea Maicii Domnului, care are loc a doua zi de Crăciun, 26 decembrie, potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se face pomenirea acelor persoane sfinte care au fost organe ale evenimentului sărbătorit ori au luat parte la el. Este o sărbătoare pe care o aflăm şi în ritul sirienilor monofiziţi (iacobiţi), ceea ce înseamnă că ea datează cel puţin din secolul al V-lea (epoca despărţirii acestora de ortodocşi), originea ei fiind pusă de unii liturgişti în legătură cu Sinodul III Ecumenic din Efes (431) şi fiind privită ca un pandantiv al sărbătorii similare (soborului) a Sfântului Ioan Botezătorul, de la 7 ianuarie. În secolul al VII-lea se face aluzie la ea în Canonul 79 al Sinodului trulan, care condamnă obiceiul unora de a cinsti în această zi lăuzia Maicii Domnului, prin împărţirea de semidale (nişte pâinişoare făcute din făină făină de grâu). Fiind legată de praznicul Naşterii Domnului, ea este o sărbătoare cu ţinere (cu serbare), ca o continuare a Crăciunului.

(†) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalimde Giotto

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (în latină Praesentatio Beatae Mariae Virginis) este o sărbătoare închinată Fecioarei Maria, celebrată în Biserica Catolică și în Bisericile Ortodoxe la data de 21 noiembrie.

 

Tradiții precreștine

Ovidenia, obrejania sau vovidenia (termen ce provine din slavonă, în care „văvedenie” înseamnă intrare) este vechea denumire a sărbătorii din calendarul ortodox, corespunzătoare cu Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, prăznuită pe 21 noiembrie, în săptămâna de după începutul postului Crăciunului.[1]

Sărbătoarea Ovideniei s-a suprapus pe ritualurile precreștine deschizătoare de iarnă, marcate de puterea luminii, a focului, a vederii și a viziunii. În folclor se îmbină numeroase tradiții păgâne, precum cele care susțin că în noaptea respectivă comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, iar fetele „văd” chipul ursitului în fântână, la lumina albă a unei lumânări. Oamenii de la țară petreceau noaptea cu lumină, lumânări și focuri aprinse și făceau previziuni asupra vremii și rodului noului an. Exista superstiția conform căreia în această noapte vrăjitoarele ar „vedea cel mai bine”, motiv pentru care fac farmece, descântă, ghicesc viitorul. De Ovidenie femeile dădeau de pomană „lumină de veci”, pe motiv că lumânarea din această zi, dată de sufletul morților, mai ales pentru cei morți fără lumânare, dar și pentru cei vii, nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă.

Sărbătoarea de Ovidenie marca împreună cu Filipii de toamnă, Noaptea strigoilor, Sântandrei (Sfântul Andrei) și Sânnicoară (Moș Nicolae, Sfântul Nicolae) perioada de sfârșit de noiembrie și început de decembrie, un scenariu ritual de înnoire a timpului.

 

Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie - foto preluat de pe basilica.ro

Intrarea Maicii Domnului în Biserică – foto preluat de pe basilica.ro

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie.

În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi Ioachim și Ana la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.

Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea. Biserica vede în această sărbătoare ziua în care templul material din Ierusalim încetează a mai fi locuința lui Dumnezeu.

 

Istoric

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie – foto preluat de pe doxologia.ro

Încă din cele mai vechi timpuri Biserica a sărbătorit praznicul Aducerii Maicii Domnului la Templu, după cum arată tradiția creștină din Palestina, care spune că împărăteasa Elena (prăznuită la 21 mai) a zidit o biserică închinată acestei sărbători a Maicii Domnului chiar în templul din Ierusalim.

Sfântul Grigorie al Nissei, în secolul al IV-lea, menționează această sărbătoare.

Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai nouă sărbătoare închinată Maicii Domnului, înscrisă în calendarul universal al Bisericii în secolul al VI-lea, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia împăratului Iustinian I (527-565), o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă”. Sărbătoarea, cu dată fixă (21 noiembrie), s-a extins apoi în tot Orientul creștin și în Occident.

Este marcată cu cruce roșie în calendar și este zi de dezlegare la pește.

Odovania praznicului se face pe 25 noiembrie.

 

Sărbătorirea zilei

În seara de dinaintea sărbătorii, la Vecernie se citesc trei texte profetice din Vechiul Testament care sunt considerate a trimite la Maica Domnului, pentru că ea va deveni templul viu al lui Dumnezeu. La fiecare citire se spune „pentru că slava lui Dumnezeu a umplut templul Domnului Dumnezeu Atotputernic.” (Ieșirea 40,1-5, 9-10, 16, 34-35; III Regi 7,51; 8,1, 3-4, 6-7, 9-11; și Iezechiel 43,27-44).

În dimineața sărbătorii se slujește utrenia, la care se citește de la Luca 1,39-49, 56 – pericopa vizitei pe care Maica Domnului o face lui Elisabeta după Bunavestire. Această evanghelia este citită la toate sărbătorile Maicii Domnului și include Cântarea Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Începând cu această zi se cântă, la canoanele de la utrenie, catavasiile Nașterii Domnului, semnificând pentru cei credincioși încă o etapă în apropierea și înainte-prăznuirea Crăciunului.

În ziua sărbătorii se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Citirea Apostolului este din Evrei 9,1-7, și vorbește despre tabernacolul Vechiului Legământ. Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite una după alta; această citire este aceeași pentru toate sărbătorile Maicii Domnului. În ea, Domnul spune: „Binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl urmează!

 

Imnografie

Tropar (Glasul 4)

Astăzi înainte însemnarea buneivoințe a lui Dumnezeu,
și propovăduirea mântuirii oamenilor.
în biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată,
și pe Hristos, tuturor mai’nainte îl vestește.
Acesteia și noi cu glas mare să-i strigăm: Bucură-Te,
Plinirea rânduielii Ziditorului.

Condac (Glasul 4)

Preacurata Biserică a Mântuitorului;
cămara cea de mult preț și Fecioara;
sfințită vistierie a slavei lui Dumnezeu,
astăzi se aduce în casa Domnului.
împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu,
pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu:
„aceasta este cortul cel ceresc.”

 

Imne înainte de prăznuire

Tropar (Glasul 4)

Bucurie mai înainte ne încredințează nouă Ana astăzi
rod potrivnic întristării odrăslind
pe singura pururea Fecioară,
pe care o și aduce acum la Templul Domnului bucurându-se, rugăciunile plinindu-și,
ca pe ceea ce este cu adevărat Biserica Cuvântului lui Dumnezeu și Maică curată.

Condac (Glasul 4)

De bucurie astăzi lumea toată s-a umplut
întru strălucitul praznic al Născătoarei de Dumnezeu, strigând:
„Acesta este cortul cel ceresc.”

 

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie - foto preluat de pe doxologia.ro

Intrarea Maicii Domnului în Biserică – foto preluat de pe doxologia.ro

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvântul. Chemând toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfânta Ana, era de neam arhieresc; şi aducând şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: „Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse„. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: „Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicând tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dând pe fiica mea, nu împăratului celui pământesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc„.

Iar pentru podoabă cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare„. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstită şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

Ajungând în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducând într-însa pe „Biserica” lui Dumnezeu cea însufleţită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumânări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfântului Tarasie, Arhiepiscopul cetăţii lui Constantin, care povesteşte că Sfânta Ana ar fi grăit aşa: „Purtaţi, fecioare, făclii şi călătoriţi înaintea mea şi înaintea dumnezeieştii copile„. Iar sfinţii ei născători, luând de mâini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blândeţe şi cu cinste o duceau între dânşii.

Toată mulţimea rudeniilor, vecinilor şi cunoscuţilor urma cu veselie, ţinând făclii în mâini şi înconjurând-o pe Preasfânta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfântul Teofilact scrie aşa: „A uitat fiica casa părinţilor săi şi se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumuseţea ei, şi se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă„. Apoi toţi lăudau ieşirea ei, toate rudeniile, vecinii şi câţi erau în legătura dragostei, urmau părinţilor ei. Părinţii se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maică, iar copilele şi fecioarele mergeau înaintea dumnezeieştii copile, purtând făclii, şi erau ca un şir de stele care strălucesc împreună cu luna.
cititi continuarea pe doxologia.ro

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro
cititi despre Intrarea în biserică a Maicii Domnului si pe basilica.ro

Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (Pr. Ilie Cleopa)

†) Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri (8 noiembrie)

Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org

 

Arhanghelii sunt numiți marii purtători de vești bune, ei fiind cei care au vestit-o lumii pe cea mai mare și mai slăvită dintre acestea. Slujirea lor (după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul) constă în descoperirile făcute profeților, cunoașterea și înțelegerea voii lui Dumnezeu pe care o primesc de la îngerii celor mai înalte Cete și pe care le vestesc celor mai mici, anume Îngerii, iar prin aceștia, oamenilor. Sfântul Grigorie Dialogul spune că arhanghelii îi întăresc pe oameni în credință, luminându-le mințile cu lumina înțelegerii Evangheliei și descoperindu-le adâncile taine ale credinței.

 

Cine sunt ei?

După cum se arată în toată cartea Sfântului Prooroc Iezechiel (se poate face o comparație și cu Cartea Apocalipsei), cei dintâi patru arhangheli (Mihail, Gavriil, Rafail și Uriil) sunt cei ce stau în cele patru colțuri ale Marelui Tron al lui Dumnezeu (Ma’aseh Merkabah). Împreună cu ele stau cele patru făpturi cu șase aripi (Ayyot), cei patru Heruvimi – cei cu ochi mulți, cu patru aripi, patru brațe și patru fețe, precum și cele patru Roți (Ophannim) cele cu ochi mulți sau Vânturile (Duhurile) de furtună (Galgallim), pe care creștinii, (după exemplul marelui Pavel apostolul și al ilustrului său ucenic, sfântul Dionisie Areopagitul) le numesc Tronuri. Acești patru arhangheli sunt cei care au păzit cele patru armate ale poporului lui Israel în sălbăticie: la Nord, la Sud, la Răsărit și la Apus. Ei sunt îngerii celor patru vânturi, după cuvântul Scripturii care zice : „[Tu ești] Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Psalm 103, 5).

Rabinii din vechime au legat întotdeauna pe cei șapte arhangheli cu cele șapte planete cunoscute (Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus și Saturn; iar Sfinţii Părinţi au gândit și învățat întotdeauna că Dumnezeu guvernează Universul cu ajutorul Oștilor Cerești. Există trei liste cu numele celor șapte arhangheli (ireductibile una la cealaltă). Prima vine din Cartea lui Enoh (acceptată drept carte canonică de Biserica Ortodoxă Etiopiană, aceasta fiind ea însăși reprezentativă pentru poziția Comuniunii Bisericilor Orientale). A doua listă provine din Tradiţia Bisericii Ortodoxe (calcedoniană) și coincide, din motive necunoscute, cu cea recunoscută de gnostici, o străveche erezie). În sfârșit, cea de a treia ne vine de la mari Părinți ai Bisericii precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie Teologul. În toate aceste liste, numele primilor patru arhangheli sunt aceleași: Mihail, Gavriil, Rafail și Uriil. Următoarele trei nume sunt, în funcție de lista folosită, astfel:

1. După Cartea lui Enoh (tradiția iudaică și cea orientală ortodoxă): Raguil; Sarachiil sau Saraqail; (Je)Re(h)miil sau (Je)Ra(h)miil;

2. După tradiția ortodoxă răsăriteană: Varahiil; Salatiil; (Je)Gudiil sau (Je)Hudiil;

3. După tradiția occidentală: (H)Anail sau (H)Aniil; Jophiil sau Cassiil; Zedekiil sau Sachiil.

Explicația și traducerea tuturor numelor se găsește mai jos. Însă tradiția orientală și ea răsăriteană ortodoxă au în comun numele încă unui arhanghel, anume cel de-al șaselea, numit Selafiil (Salatiil sau Sarachiil). De asemenea, este important de remarcat că ultimii trei arhangheli din tradiția răsăriteană reprezintă cele trei forme sau tipuri de rugăciune: de laudă, de cerere și de mulțumire. De asemeni, Zadkiel sau (S/)Zedekiel este unul din purtătorii de stindard (împreună cu Zophiel/Jophiel) care îl urmează îndeaproape pe Arhanghelul Mihail atunci când acesta intră în luptă, în fruntea oștilor cerești.

 

Înţelesurile numelor arhanghelilor

- Mihail: „Acela care este ca Dumnezeu” sau „Cine este cel care e ca Dumnezeu?” (Daniel 10,13; 12,1; Epistola Sfântului Apostol Iuda v. 9; Apocalipsa 12,7-8).

- Gavriil: „Omul (puternic al) lui Dumnezeu” sau „Dumnezeu este puternic”(„Puterea lui Dumnezeu”) ( Daniel 8,16; 9,21; Luca 1,19-26). Este numit și Djibril sau Jibril.

- Rafail:Dumnezeu vindecă” („Vindecare de la Dumnezeu”) (Tobit3,17; 12,15). Numit și Israfel.

- Uriil:Lumina sau Focul lui Dumnezeu” (III Ezdra 4,1?). Numit și Sariil, Suriil sau Muriil.

- Selafiil:Porunca, Vestitorul sau Rugăciunea lui Dumnezeu„, întrucât porunca și rugăciunea sunt cele două moduri de comunicare: una descendentă, cealaltă ascendentă. Mai este numit și Salatiil, Selatiil, Serafiil, Sarachiil, Saraqail, Zarachiil, Zerachiil, sau Zahariil.

- Iehudiil:Mărirea, Lauda sau Slăvirea lui Dumnezeu.” Mai este numit și Gudiil sau Iegudiil.

- Varahiil:Binecuvântare sau Binecuvântări de la Dumnezeu„. Numit și Barahiel sau Varahiel.

- Raguil:Prieten al lui Dumnezeu” Numit și Raziil, care înseamnă „Secretele/tainele lui Dumnezeu. Nu este același cu Rafail.

- Ieremiil:Îndurarea, Înălțarea sau Milostivirea lui Dumnezeu” (cf. III Ezdra 4,36 ? ). Numit și Ieramiil, Ieremiel, Ramiel sau Remiel.

- Anail: „Harul sau Bucuria lui Dumnezeu„. Numit și Aniel, Hanael sau Haniel.

- Iofiil:Frumusețea lui Dumnezeu„. Numit și Orifiel, Iufiel, Zufiel, Zofiil, Zofchiel, Zafiel, Zafchiel, Cafziel, Cassiel sau Kepharel.

- Zedechiel: „Dreptatea, Îndreptarea sau Judecata lui Dumnezeu„. Numit și Saxhiel, Tsadkiel, Zadakiel, Zadkiel, Zedekul.

 

Îngerul căzut

Lucifer/Satan: „Purtătorul de Lumină” sau „Steaua dimineții”, după Isaia 14,12; „Dușmanul” (Iuda 1,9, Apocalipsa 12,9). Alte nume date acestui arhanghel căzut (sau celor care l-au urmat) sunt: Azael, Azazel, Azrael, Izrael, Izreel sau Uzziel; Camael, Camiel, Camniel, Cancel, Chamuel, Kemuel, Samael, Shemuel, Simiel, or Zamael; Samiaza; Satanael.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată Sfinţii Arhangheli, atunci când sunt reprezentaţi împreună, se zugrăvesc cu chip de oameni, tineri, „cu capul gol, cu părul strâns cu o panglică albă legată la ceafă”, în veşminte militare, purtând brâie de aur şi eventual şi mantii (militare), ţin în mâini arcuri, lăncii sau halebarde. [1] Pentru reprezentarea şi atributele individuale ale Sf. Arhangheli, a se vedea articolele dedicate fiecăruia.

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Prăznuirea lor de catre Biserica Ortodoxă se face la data de 8 noiembrie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil - foto preluat de pe doxologia.ro

8 noiembrie este sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în jurul cărora Biserica adună și serbează toată obștea, tot „soborul” Sfinților Îngeri laolaltă. Ca sărbătoare a îngerilor, ziua de 8 noiembrie a început a se serba de prin veacul al V-lea și ea s-a răspândit repede în tot Răsăritul creștin.

Despre îngeri se spune că sunt „duhuri slujitoare” (Evrei, 1, 14), adică ființe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai oamenilor. Așadar, dacă îngerii se arată sub forme văzute, aceasta nu este firea lor adevărată; forma văzută este un chip de împrumut, ei fiind „lumea nevăzută”, „cerul”.

După Sfânta Scriptură și după mărturisirile Sfinților, îngerii iubesc pe Dumnezeu, Îl preamăresc și împlinesc voia Lui în conducerea lumilor, împărățiilor, a popoarele, a oamenilor. Ca slujitori, îngerii uneori împlinesc și pedepse date de Dumnezeu, precum focul din Sodoma sau pedepsele din Egipt. Dar, în mod statornic, îngerii ajută la apărarea și călăuzirea oamenilor. Ei duc rugăciunile la Dumnezeu, ocrotesc pe cei drepți: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri în cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. De asemenea, îngerii vestesc faptele mari ale mântuirii: Nașterea Domnului, suferința din Ghetsimani, Învierea Domnului, a doua Lui venire. Îngerii păzitori sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conștiinței: tot ce este în noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mișcare bună a inimii, rugăciunea, pocăința, faptele bune, toate acestea se nasc în noi și se înfăptuiesc din îndemnul îngerului păzitor.

La început, toți îngerii au fost făcuți de Dumnezeu buni, strălucind de frumusețe, de înțelepciune și de tot felul de daruri. Dar, Stăpânul Cerului și al pământului i-a supus unei încercări prin care îngerii, dispunând de voie liberă, să-și dovedească ascultarea. În această încercare, ce s-a petrecut înainte de facerea lumii, o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, cel mai frumos și cel mai înzestrat dintre ei, s-a răzvrătit împotriva Creatorului, zicând: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor și voi fi asemenea cu Cel Preaînalt”. Amețit de mândrie, n-a vrut să mai asculte de Dumnezeu.

Despre căderea lui Lucifer și a îngerilor lui, Scriptura ne vorbește așa: „Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă Satana, diavolul cel ce înșela pe toată lumea, pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el„. Astfel a căzut Lucifer din cinstea de arhanghel: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer„.

În momentul în care Satana a căzut împreună cu cei care l-au urmat în răzvrătirea lui, Sfântul Arhanghel Mihail ar fi spus: „Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi şi să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. Să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiţi şi cum se împărtăşeau cu noi din dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric pentru mândria lor şi din înălţime au fost aruncaţi jos, în adînc. Să luăm aminte, cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineaţa şi s-a sfărâmat pe pământ“ (Vieţile Sfinţilor pe luna Noiembrie).

Astfel s-a întocmit soborul, adică adunarea și unirea tuturor îngerilor credincioși lui Dumnezeu, iar Mihail Arhanghelul a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu căpetenie a îngerilor buni și de bine făcător al mântuirii oamenilor și, luând chip văzut, s-a arătat multora, atât în Legea veche cât și în Legea nouă.

Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail este serbat și Arhanghelul Gavril, care, luând chip văzut, multe faceri de bine a dăruit neamului omenesc, arătate în cele două Testamente.

 

Sărbători

- în calendarul ortodox: 8 noiembrie
- în calendarul romano-catolic: 29 septembrie
- în calendarul greco-catolic: 8 noiembrie
- în calendarul luteran: 29 septembrie
- în calendarul anglican: 29 septembrie

 

Arhanghelul Mihail

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhanghelul Mihail este un arhanghel în învățăturile iudaice, creștine și islamice.

În ebraică, semnificația numelui Mihail este interpretată în mod tradițional ca o întrebare retorică: „Cine este ca Dumnezeu?” (la care se așteaptă un răspuns negativ), pentru a sugera faptul că nimeni nu este ca Dumnezeu. În acest fel, Mihail este reinterpretat ca un simbol de umilință în fața lui Dumnezeu.

În Biblia ebraică Mihail este menționat de trei ori în Cartea lui Daniel, o dată ca un „prinț mare, care se ridică pentru copiii poporului tău”. Ideea că Mihail a fost avocat al evreilor a devenit atât de răspândită că, în ciuda interdicției rabinice împotriva apelului la îngeri ca intermediari între Dumnezeu și poporul său, Mihail a ajuns să ocupe un anumit loc în liturgia evreiască.

În Noul Testament, Mihail conduce armatele lui Dumnezeu împotriva forțelor lui Satana în Cartea Apocalipsei, unde în timpul războiului din cer îl învinge pe Satana. În Epistola lui Iuda se face referire la Mihail în mod special ca „arhanghel”.

Sanctuare creștine pentru Mihail au apărut în secolul al IV-lea, când a fost văzut pentru prima oara drept înger vindecător, iar apoi de-a lungul timpului ca un protector și lider al armatei lui Dumnezeu împotriva forțelor răului. Prin secolul al VI-lea, devoțiuni pentru Arhanghelul Mihail au fost răspândite, atât în Bisericile de Est cât și în Bisericile de Vest. În timp, învățăturile lui Mihail au început să varieze între confesiunile creștine.

După creștinarea Imperiului Roman, Arhanghelul Mihail a fost considerat patron al Sfântului Imperiu Roman, iar apoi patron al Germaniei.

 

Introducere

Termenul arhanghel este format din arche (gr. conducător, cel mai mare, comandant) și anghelos (gr. mesager, sol, înger) și se traduce prin „Comandantul îngerilor”, „Cel mai mare Mesager”. Cuvântul apare doar de două ori în întreaga Biblie, o dată fiind legat de „Mihail”, iar altă dată de „Domnul Hristos”. Contrar credinței populare, Biblia nu acordă lui Gabriel sau altcuiva acest titlu de Arhanghel. Arhanghelul Mihail

În Biblie există cinci referințe care dezvăluie o identitate enigmatică: Mihail, Arhanghel, Marele Voievod:

- „Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, și am ieșit biruitor.”

- „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail.”

- „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău.”

- „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”)

- „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului… pentru trupul lui Moise.”

Sfântul Arhanghel Mihail este denumit în cântările Bisericii Ortodoxe "Mare Voievod" sau "Arhistrateg al puterilor cereşti", fiind considerat căpetenia cetelor îngereşti. El este înfăţişat în iconografia bisericească în chip de oştean purtând o sabie vâlvâietoare de foc, semn că el vesteşte dreptatea Lui Dumnezeu şi apără pe credincioşi. Pe 6 septembrie, Biserica face pomenirea minunii înfăptuite de Sfântul Arhanghel în oraşul Colose  foto (Arhanghelul Mihail, pictură, Santa Maria della Concezione, Roma): ro.wikipedia.org

Arhanghelul Mihail, pictură, Santa Maria della Concezione, Roma – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Opțiunea identificării lui Mihail cu Mesia / Hristos

Patru perechi de pasaje paralele:

- Glasul care învie morții: 1 Tesaloniceni 4,16: „Însuși Domnul cu un strigăt (de luptă), cu glasul de arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer; și întâi vor învia cei morți în Hristos.” Aici, în momentul învierii morților, Domnul apare vorbind cu glasul de arhanghel. E știut că îngerii n-au putere să învie morții, ci doar Dumnezeu. Glasul de arhanghel este glasul dătătorului vieții, care are puterea să restaureze viața. (Expresia greacă ἐν φωνῇ ἀρχαγγέλου se traduce: „cu glas de arhanghel”, adică glasul care poruncește îngerilor.) Ioan 5,25-29: „ …vine ceasul… când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și… vor învia… Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele…”. Ioan descrie cu alte cuvinte același moment culminant. Biblia spune că este un singur glas care învie morții, al Singurului care este Învierea și viața (Ioan 11,25); al Fiului – Singurul căruia Tatăl I-a dat puterea să învie pe morți (Ioan 5,21).

- Persoana care învie morții: Iuda 9: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: ’Domnul să te mustre!’”. Versetul face referire la lupta Arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui Moise, în momentul învierii lui Moise și luării lui la ceruri (de unde Moise va coborî împreună cu Ilie pe Muntele schimbării la față, ca să-L încurajeze pe Hristos înaintea răstignirii – Matei 17,3). 1 Tesaloniceni 4,16,: „Însuși Domnul cu un strigăt (κελεύσμα = strigăt de luptă, ordin militar), cu glas de Arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, va coborî din cer; și… vor învia cei morți în Hristos.”. În ambele texte, aceeași ”Persoană” care învie morții. Sunt singurele locuri biblice în care apare titlul de Arhanghel.

- Eroul aceluiași eveniment: Ioan 5,28.29: „ … toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Daniel 12, 1-2: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău… Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică, și alții pentru ocară și rușine veșnică.” În ambele pasaje este descrisă aceeași scenă a învierii. În ambele este un singur Erou, același care declanșează evenimentul. Celebrul comentator biblic din secolele XVIII-XIX, Matthew Henry, scria: „Mihail înseamnă ’Cine este ca Dumnezeu’. Numele acesta, împreună cu cel de ’Marele Voievod (Prinț)’, se referă la Mântuitorul divin. Hristos este singurul care stă în favoarea copiilor poporului nostru, prin jertfa pe care a adus-o și care-i conferă dreptul să fie Ocrotitorul lor…

- O identificare-cheie: Isaia 9,6: „Căci un Copil (Mesia) ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ’Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părinte al veșniciilor, Domn al păcii”. Termenul românesc „Domn” este folosit de traducător pentru cuvântul ebraic „Sar”. Daniel 12,1: „În vremea aceea Se va scula Marele Voievod Mihail...” Termenul românesc „Voievod” este folosit pentru traducerea aceluiași cuvânt ebraic, și anume tot „Sar”. Teofania lui Iosua: Biblia relatează cum Iosua se întâlnește cu un personaj misterios (Iosua 5,14.15), care se identifică drept „Căpetenia oștirii Domnului” și îi cere lui Iosua să-și scoată încălțămintea înaintea Sa, exact cum îi ceruse Dumnezeu lui Moise, când cu rugul (Exod 3,5.6). Această „Căpetenie” nu este un înger, căci Biblia arată clar că îngerilor nu trebuie să li se aducă închinare (Apocalipsa 19,10; 22,8.9), ci numai lui Dumnezeu. Termenul ebraic pentru cuvântul tradus aici prin „Căpetenie” este același „Sar”.

Iustin Martirul, Origene, Cyprian, Eusebius, Theodoret, etc., au identificat pe Căpetenia Oștirii Domnului din Iosua 5, fie cu „Îngerul/Solul Domnului”, care este Iisus, fie cu Arhanghelul Mihail din Daniel 10 și 12. Mihail Arhanghelul a fost identificat cu „Îngerul (Solul) Domnului”, pe temeiul descrierilor din capitolele: Geneza 16; 21; 22; 31; Exodul 3; 14; Numeri 22; Judecători 2; 5; 6; 13; 1 Samuel 29; 2 Samuel 14; 19; 24; 1 Împărați 19; 2 Împărați 1; 19; 1 Cronici 21; Isaia 37; Zaharia 3.

De asemenea, a fost identificat și cu „Îngerul (Solul) Feței (Prezenței) Domnului” (Isaia 63), cu Solul Legământului. Întrucât acest personaj ceresc este descris în teofaniile biblice ca fiind un trimis al lui Dumnezeu, dar în același timp poartă numele lui Dumnezeu, precum și atribute divine și dreptul de a fi adorat, s-a impus concluzia că nu poate fi altul decât Hristos, preexistent și apoi întrupat și glorificat.

Puține confesiuni și-au însușit această identificare nepopulară. Unul din motive este acela că statutul de „înger” ar sugera, mai degrabă, o creatură, ceea ce unele confesiuni antitrinitare chiar afirmă (e.g. Martorii lui Iehova). Dar nu orice teologie care îl identifică pe Arhanghelul Mihail cu Hristos îl consideră pe Hristos un înger. În limbile biblice, termenii care au fost traduși cu „înger” nu se referă la natura ființei, ci la rol / funcție / misiune (מלאך mal’akh = sol, trimis, delegat, ambasador, reprezentant; ἄγγελος ánghelos = sol, vestitor, etc.). De aceea, milioane de creștini (în special Adventiștii de Ziua a Șaptea) acceptă această identificare a lui Mihail cu Iisus, păstrând în același timp credința în dumnezeirea deplină a Mântuitorului.

Desigur, există obiecții aduse acestei opinii teologice.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Arhanghelul Gabriel

Arhanghelul Gabriel - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhanghelul Gabriel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Numele „Gabriel” (Gavril sau Gavriil) semnifică în limba ebraică Dumnezeu este puterea mea (latină: Sanctus Gabriel; italiană: San Gabriello; arabă: Jibril).

Numele său este menționat de patru ori în Biblie, niciodată însă ca „arhanghel”: de două ori în Daniel (8.16 și 9.21) și de două ori în Luca (1.19 și 1.26). După evanghelistul Luca, Gabriel ar fi anunțat atât nașterea lui Ioan Botezătorul, cât și a lui Iisus.

De fiecare dată apare ca un mesager care aduce vești importante. Mai întâi, el l-a anunțat pe Daniel despre întoarcerea evreilor din captivitatea babiloneană, după care i-a revelat (printr-o viziune spirituală) viitorul națiunilor. În tradiția ebraică Gabriel a fost și îngerul pedepsei divine care s-a abătut asupra așezărilor Sodoma și Gomora.

Tot el i-a spus lui Zaharia (la o vârstă înaintată) că soția sa (Elisabeta) îi va naște un copil (Ioan Botezătorul), și în cele din urmă i-a spus Mariei că ea este cea aleasă dintre femei. Arhanghelul Gabriel (Gavril-Gavriil) este, alături de Arhanghelul Mihail, unul dintre cei mai importanți îngeri în cadrul tradiției iudeo-creștine și a celei islamice. Este cel de-al doilea în rang printre Arhangheli.

Profetul Mahomed afirmă că Gabriel (Djibril), cel cu 140 de perechi de aripi, i-ar fi dictat Coranul, vers cu vers. În tradiția islamică, Gabriel este considerat a fi spiritul divin al adevărului.

 

Noul Testament

Prima mențiune a lui Gabriel în ceea ce îl privește pe Ioan Botezătorul este despre un înger care apăru în fața celui care va deveni tatăl său, Zaharia, a cărui soție nerodnică, Elisabeta, era una dintre fiicele lui Aaron.

Un înger al Domnului îi apăru atunci, stând la dreapta altarului tămâierii. La vederea lui, Zaharia se cutremură și-l cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: «Nu-ți fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soția ta, îți va naște un fiu și-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, și de nașterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului…Încă din sânul maicii sale va fi umplut de Duhul sfânt, și pe mulți dintre fiii lui Israel îi va readuce la Domnul Dumnezeul lor…» Zaharia îi zise îngerului: «După ce voi cunoaște acest lucru? Căci eu sunt bătrân și soția mea, de asemenea, este înaintată în vârstă». Îngerul îi răspunse: «Eu sunt Gabriel, care stau în fața lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut și nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini»„.

Sfântul Arhanghel Gavriil (sau Gabriel) a fost numit voievod (conducător) al oștirilor cerești; numele lui este asociat cu multe întâmplări din Sfânta Scriptură, și mai ales cu vestirea către Maica Domnului a zămislirii Domnului Iisus Hristos. Astfel, rolul său cel mai important a fost considerat cel de vestitor al mântuirii oamenilor. Biserica ține Soborul Sf. Arhanghel Gavriil pe 26 martie, în ziua următoare Bunei Vestiri, și iarăși pe 13 iulie; de asemeni, este sărbătorit împreună cu ceilalți Arhangheli pe 8 noiembrie  foto (Buna Vestire de Anton Raphael Mengs — Arhanghelul Gabriel apărând înaintea Preacuratei Fecioare Maria): ro.wikipedia.org

Buna Vestire de Anton Raphael Mengs — Arhanghelul Gabriel apărând înaintea Preacuratei Fecioare Maria – foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Luca1: 10 În ceasul tămâierii, toată mulțimea norodului se ruga afară.Lev 16.17; Apoc 8.3-4;

11 Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia și a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere.Ex 30.1;

12 Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; și l-a apucat frica.Jud 6.22; Jud 13.22; Dan 10.8; Luca 1.29; Luca 2.9; Fapt 10.4; Apoc 1.17;

13 Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.Luca 1.60-63;

14 El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui.Luca 1.58;

15 Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.Num 6.3; Jud 13.4; Luca 7.33; Ier 1.5; Gal 1.15;

16 El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor.Mal 4.5-6;

17 Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”Mal 4.5; Mat 11.14; Marc 9.12;

18 Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, și nevasta mea este înaintată în vârstă.”Gen 17.17;

19 Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună.Dan 8.16; Dan 9.21-23; Mat 18.10; Evr 1.14;

20 Iată că vei fi mut și nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.”

Când se sfârșiseră zilele serviciului său, se întoarce acasă. După câtva timp, Elisabeta, soția lui, rămase însărcinată, dar a tăcut despre aceasta timp de cinci luni. Zicea în sufletul ei: «Minunat lucru a făcut Domnul pentru mine, în ziua în care a binevoit să înlăture ocara mea din fața oamenilor». Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta născu un fiu. Vecinii și rudele ei auziseră că Domnul a copleșit-o cu milostivirea sa și se bucurară împreună cu ea. În ziua a 8-a, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului și voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama interveni, zicând: «Nicidecum Se va chema Ioan » Ei îi ziseră: «Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume». Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. El ceru o tăbliță și scrise aceste cuvinte: «Numele lui este Ioan…» În aceeași clipă, i se deschise gura și vorbea preamărindu-l pe Dumnezeu…

După încheierea săptămânii de slujire, Zaharia s-a întors acasa, in Hebron iar nevasta lui a născut. După încheierea celor „cinci luni” (Luca 1:21-25) de sarcină, Gabriel este mențional din nou:

Luca1:26 În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret,

27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.Mat 1.18; Luca 2.4-5;

28 Îngerul a intrat la ea și a zis: „Plecăciune, ție, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!” Dan 9.23; Dan 10.19; Jud 6.12;

29 Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta.Luca 1.12;

30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

31 Și iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.Isa 7.14; Mat 1.21; Luca 2.21;

32 El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.Marc 5.7; 2Sam 7.11-12; Ps 132.11; Isa 9.6-7; Isa 16.5; Ier 23.5; Apoc 3.7;

33 Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.”Dan 2.44; Dan 7.14-27; Mic 4.7; Ioan 12.34; Evr 1.8;

34 Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?

35 Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.Mat 1.20; Mat 14.33; Mat 26.63-64; Marc 1.1; Ioan 1.34; Ioan 20.31; Fapt 8.37; Rom 1.4;

36 Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe; și ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a șasea lună.

37 Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.Gen 18.14; Ier 32.17; Zah 8.6; Mat 19.26; Marc 10.27; Luca 18.27; Rom 4.21;

38 Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Și îngerul a plecat de la ea.
Cântarea Mariei.

articol prel;uat de pe ro.wikipedia.org

(†) Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Înălțarea Sfintei Cruci

foto preluat de pe doxologia.ro

 

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie. Este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).

 

Semnificație

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei cruci:

- aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama Sf. împărat Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie I al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;

- readucerea lemnului sfintei cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim), după care patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

 

Istorie

Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării Mântuitorului Iisus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem”). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Sfânta Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când au fost luate de Episcopul de Betleem și duse în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma. Părți din lemnul sfintei Cruci se găsesc astăzi și la Muntele Athos.

 

Imnografia Înălțării Cinstitei și de viață Făcătoarei Cruci

Tropar (glasul 1)

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

 

La Vecernia mică

Stihirile de la „Doamne, strigat-am”

Înălțându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălțat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălțând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălțime cerem, grăind: Mântuiește, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită și de lumină purtătoare dumnezeiască înălțarea Crucii Tale (de două ori).

Ca psalmistul acum vedem așternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălțând cu dreaptă credință cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălțată, ne rugăm Ţie grăind: pe toți cu dumnezeiască Crucea Ta sfințindu-i, arată-i părtași milostivirii Tale celei negrăite și Darului Tău, Preaînalte.

Ca unei arme nebiruite și paveze de nesurpat, și ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit și dănțuiește Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim și dumnezeiască înălțarea ei săvârșind, cerem curățire.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tu ești pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărțită; sfințește-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ție și să te slăvesc cu credință și cu dragoste.

 

La Stihoavnă

Astăzi Crucea lui Hristos se înalță, lemnul cel de viață purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toți spre mântuire chemând.

Stih: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Lemnul Crucii înălțat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.

Stih: Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului.

Bucură-te dumnezeiască păzitoare a credincioșilor, zidul cel nebiruit, Crucea Domnului, prin care de pe pământ la cer ne-am înălțat.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Veniți toți cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.

 

Tropar, glasul 1

Mântuiește Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra potrivnicului dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac, glasul al 4-lea

Cel ce te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe dreptcredincioșii creștini, dăruindu-le biruință asupra celui potrivnic; având ajutorul Tău, armă de pace nebiruită biruință.

 

La Utrenie

Icos

Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai și a auzit cuvinte nespuse și dumnezeiești, care nu este cu putință de limbi omenești a fi grăite, scrie către galateni: Ca niște râvnitori ai Scripturilor, ați citit și ați cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci și noi cu osârdie să ținem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruință.

 

Luminânda

Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioșilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană (de două ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Crucea se înalță astăzi, și lumea se sfințește. Că Cel ce șade împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile și-a întins; și toată lumea ai tras-o la cunoștința Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învrednicește-i de dumnezeiasca Ta slavă.

 

La Laude

O, preamărită minune! Pomul cel de viață purtător, preasfânta Cruce, la înălțime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuiește sufletele noastre, ca un milostiv (de două ori).

O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viață se înalță astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toți am fost trași și moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.

O, preamărită minune! Lățimea și lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfințește toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraților se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălțând întru cântări pe Hristos Domnul.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

Astăzi înainte merge Crucea Domnului, și credincioșii o primesc pe ea cu dragoste și câștigă tămăduiri sufletului și trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie și cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

 

Glasul al 2-lea:

Veniți credincioșii, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-și, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiți de vrăjmașul prin dulceață, am fost goniți de la Dumnezeu. Veniți credincioșii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmașilor nevăzuți. Veniți toate moștenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârșită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioșii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creștinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluiește-ne pe noi, ca un bun și iubitor de oameni.

 

Glasul al 5-lea:

Veniți popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viață acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat și pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.

S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia și al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, și se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curțile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi și cu învierea Ta ne-ai înviat, păzește-ne și ne mântuiește pe noi.

 

Glasul al 6-lea:

Astăzi pomul vieții din sânurile pământului fiind scos, adeverește învierea lui Hristos, Cel ce a fost pironit pe ea; și înălțat fiind prin mâinile preoților, vestește înălțarea Lui la ceruri, prin care firea omenească din căderea cea de pe pământ înălțându-se, în ceruri viețuiește. Pentru aceasta cu mulțumire grăim: Doamne, Cel ce te-ai înălțat pe cruce și împreună ne-ai înălțat și pe noi, învrednicește de bucuria Ta cea cerească pe cei ce Te laudă pe Tine.

Crucea Ta cea cu patru părți înălțându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfințește; și fruntea credincioșilor creștini împreună se înalță sfărâmând într-însa coarnele vrăjmașului.

Mare ești, Doamne, și minunat întru lucrurile Tale, slavă Ţie.

Crucea lui Hristos, nădejdea creștinilor, îndreptarea celor rătăciți, limanul celor înviforați, în războaie biruință, întărire a lumii, tămăduire a celor neputincioși, învierea morților, miluiește-ne pre noi.

Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morții cel de demult; și fiind înălțată astăzi, înalță glas împreună și făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce ești Însuți întru milă nemăsurată, Stăpâne, curățire fii nouă și mântuiește sufletele noastre.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.

S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veți Viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Astăzi Crucea se înalță, și lumea din înșelăciune se slobozește; astăzi învierea lui Hristos se înnoiește și marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, și zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea și Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.

 

Iconografie

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (Ed. Sophia, București, 2000, p. 218), Înălțarea Sfintei Cruci se reprezintă astfel: „o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon”.

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Nicolae Tănase

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Ilie Cleopa

 

Sfinții și Drepții dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana (9 septembrie)

Sfinții și drepții Ioachim și Ana

foto preluat de pe viecontemplative.saintefamille.fr
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Cult

După o veche tradiție atestată încă din secolul al II-lea, Ioachim și Ana erau părinții Sfintei Maria. În Noul Testament, părinții sf.Maria nu sunt amintiți. Cultul Sf.Ana exista în Răsărit în secolul al VI-lea și s-a răspândit în Occident în secolul al X-lea. Cultul Sf.Ioachim este de dată mai recentă (sec. XVI).

Biserica Sf.Ana din Ierusalim se găsește în apropierea Porții Leilor și a Lacului Bethesda, pentru că se presupune ca Ana și Ioachim ar fi locuit aici. Biserica a fost construită în anul 1142, din inițiativa văduvei Avda a lui Balduin I (fostul rege al Ierusalimului între anii 1100-1118).

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie - foto: doxologia.ro

Sfinții și drepții Ioachim și Ana - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie.

 

Viețile

Sfântul Ioachim era din tribul lui Iuda și descendent al Regelui David. Ana era fiica preotului Matan, din tribul lui Levi, asemenea Marelui Preot Aaron. Matan a avut trei fiice: Maria, Zoe și Ana. Maria s-a căsătorit în Betleem și a născut-o pe Salomeea, Zoe s-a măritat și ea în Betleem și a născut-o pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, iar Ana s-a măritat în Nazaret cu Ioachim și la o vârstă înaintată a născut-o pe Maica Domnului.

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie - Sfinții Ioachim și Ana, cu fiica lor, Pururea Fecioara Maria - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfinții Ioachim și Ana, cu fiica lor, Pururea Fecioara Maria – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Ioachim și Ana au fost căsătoriți timp de cincizeci de ani fără să aibă copii. Ei au trăit în liniște și credință, folosind doar o treime din venitul lor pentru ei înșiși și dând o treime săracilor și o treime Templului, ei fiind foarte înstăriți.

Odată, pe când erau deja bătrâni și erau în Ierusalim să jertfească Domnului, Marele Preot Isahar l-a mustrat pe Ioachim, „Tu nu ești vrednic să aduci jertfă cu aceste mâini sterpe”. Cei care aveau copii l-au înghiontit pe Ioachim, dându-l la o parte ca pe unul nedemn de a jertfi Domnului, căci a nu avea copii era privit atunci ca o pedeapsă divină. Acest lucru a adus multă amărăciune în sufletele celor doi soți, care ajunseseră deja la o vârstă înaintată, iar ei au plecat acasă cu inima îndurerată. Atunci, cei doi au început să se roage Domnului să facă cu ei minunea pe care El a făcut-o cu Avraam și cu Sara și să le dea un prunc care să aducă bucurie bătrâneții lor.

Domnul le-a trimis îngerul Său, care le-a dat vestea bună că vor avea „o fiică mult binecuvântată, prin care toate neamurile pământului se vor binecuvânta și prin care va veni mântuirea lumii”. Ana a rămas în curând însărcinată, iar peste nouă luni a născut-o pe Sfânta Fecioară Maria. Zămislirea Maicii Domnului este prăznuită de Biserică în 9 decembrie, iar Nașterea Maicii Domnului este sărbătorită pe 8 septembrie.

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La vârsta de trei ani, Ioachim și Ana au dus-o pe Sfânta Fecioară la templu și au închinat-o slujirii lui Dumnezeu, încredințând-o preotului Zaharia. Atunci, după ce părinții ei au adus sacrificii Domnului (după obiceiul vremii), au lăsat-o împreună cu celelalte fecioare în apartamentele Templului să crească acolo. Biserica prăznuiește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului în 21 noiembrie.

Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Adormirea

În următorii șapte ani, Dreapta Ana și Ioachim au vizitat-o adesea pe Maria la Templu, până la moartea lor; aceasta a rămas însă orfană la vârsta de zece ani. Sfântul Ioachim a trăit 80 de ani, iar Ana 79 de ani. Prăznuirea adormirii Sfintei Ana are loc în 25 iulie.

 

Moaște

În timpul domniei Sfântului Iustinian Împăratul (527-565), a fost construită o biserică în cinstea Sfintei Ana la Deutera. Împăratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a restaurat această biserică după ce Sfânta Ana i-a apărut soției sale însărcinate. Atunci trupul și vălul (maforionul) Sf. Ana au fost aduse la Constantinopol.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea drepților Tăi, Doamne, prăznuind, pentru dânșii, rugămu-ne Ţie, mântuiește sufletele noastre.

 

Condac, glasul al 2-lea:

Veselește-te acum, Ana, dezlegându-te de legăturile sterpiciunii, și hrănește pe cea Preacurată, chemând pe toți să laude pe Acela ce a dăruit din pântecele ei oamenilor pe singura Maică ce nu știe de bărbat.

 

La Adormirea Sfintei Ana

Tropar, glasul al 4-lea:

Pe ceea ce a născut Viața în pântece ai purtat-o, pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, de Dumnezeu gânditoare Ana. Pentru aceasta acum la primirea cerească, unde este locașul celor ce se veselesc întru slavă, bucurându-te acum te-ai mutat; cere pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dragoste iertare de greșeli, pururea fericită.

 

Condac, glasul al 2-lea:

Pomenirea moșilor lui Hristos să o prăznuim, cerând cu credință ajutorul lor, ca să se izbăvească de tot necazul toți cei ce cântă: Dumnezeul nostru, fii cu noi, Cel ce ai preaslăvit pe aceștia precum ai binevoit.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Drepții Ioachim și Ana se zugrăvesc după cum urmează: Dreptul Ioachim se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba rotundă. Sf. Ana se zugrăvește bătrână, purtând un chiton (veșmântul de dedesubt) roșu și un himation (veșmântul de deasupra) verde. Ei sunt zugrăviți în diferite scene din viața Maicii Domnului: zămislirea acesteia, nașterea, binecuvântarea ei de preoți și Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. De multe ori, Sf. Ana este zugrăvită purtând-o în brațe pe Maica Domnului pruncă, iar uneori sunt zugrăviți amândoi drepții Ioachim și Ana, cu Fecioara, copilă, între dânșii. Mai rar, Sf. Ana se zugrăvește și singură.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org

 

(†) Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie)

„Nașterea Maicii Domnului” de Jusepe Leonardo

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Nașterea Maicii Domnului, cunoscută în popor și ca Sfânta Maria Mică, este prima sărbătoare mare a anului bisericesc (anul bisericesc începe la 1 septembrie) și se sărbătorește pe data de 8 septembrie atât de către biserica ortodoxă cât și de cea catolică. Cu toate că în Noul Testament nu se relatează acest eveniment, el este prezentat de alte surse dintre care cea mai importantă este Protoevanghelia lui Iacob, carte apocrifă care a fost scrisă în jurul anului 145 și relatează originea și copilăria fecioarei Maria. Conform acesteia, Maria a avut o descendență atât împărătească, cât și preoțească: tatăl ei, Ioachim, provenea din seminția lui Iuda, urmaș al regelui David, iar mama, Ana.

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) - foto: ro.wikipedia.org

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) – foto: ro.wikipedia.org

 

Nașterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.

Preasfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria s-a născut din părinți în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim și Ana, ca răspuns la rugăciunile lor. Creștinii ortodocși nu mărturisesc doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții a Mariei, prin care se presupune că Maria a fost ferită de păcatul strămoșesc pe care noi toți îl purtăm ca urmare a descendenței din Adam și Eva, anticipând astfel nașterea lui Hristos cel fără de păcat. Biserica Ortodoxă mărturisește, bineînțeles, că Maica Domnului a primit păcatul strămoșesc, fiind concepută la fel ca întreaga omenire și astfel a avut nevoie de mântuire ca și noi. Credința ortodoxă nu tratează subiectul foarte clar, reținând doar mărturisirea că Maica Domnului ar fi primit păcatul originar și că Maria a devenit Preacurată în momentul Bunei Vestiri.

The Birth of the Blessed Virgin Mary by Giotto, in the Scrovegni Chapel Padua, Italy (circa 1305) - foto: en.wikipedia.org

The Birth of the Blessed Virgin Mary
by Giotto, in the Scrovegni Chapel
Padua, Italy (circa 1305) – foto: en.wikipedia.org

 

Slujba sărbătorii

În seara praznicului, se ține Vecernia care conține trei citiri din Vechiul Testament care au trimiteri la Noul Testament. Prima este din Cartea Facerii 28,10-17, despre scara lui Iacov care unește cerul cu pământul și care duce cu gândul la unirea omului cu Dumnezeu care se realizează cel mai deplin și mai perfect în Maria, Maica lui Dumnezeu: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Facere 28, 17). A doua este din Cartea lui Iezechiel 43,27-44,4: viziunea templului cu ușa spre răsărit închisă întotdeauna și plină de slava lui Dumnezeu și care o simbolizează pe Maica Domnului. Iar a treia este din Cartea Pildelor lui Solomon 9,1-11: și aici Maria este considerată „casa” pe care Înțelepciunea Divină și-a construit-o sieși.

Uneori se ține Utrenia în dimineața praznicului. Evanghelia Utreniei este din Luca 1;39-49, 56. Această citire este valabilă la toate praznicele Maicii Domnului și include și Cântarea Maicii Domnului: „Mărește suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”

Citirea Apostolului de la Sfânta Liturghie din ziua praznicului este din Filipeni 2,5-11 și vorbește despre „Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.” Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28 citite împreună; de asemenea, această citire este prezentă la toate praznicele Maicii Domnului. În ea, Domnul spune: „binecuvântați sunt aceia care aud Cuvântul Domnului și îl păstrează în inima lor!

Nasterea Maicii Domnului – foto: calendar-ortodox.ro

 

Imnografie

Tropar (Glasul 4)

Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară,
bucurie a vestit la toată lumea;
că din tine a răsărit Soarele dreptății,
Hristos Dumnezeul nostru!
Și dezlegând blestemul,
a dat binecuvântare,
și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viața veșnică.

 

Condac (Glasul 4)

Ioachim și Ana, din defăimarea nenașterii de fii,
și Adam și Eva din stricăciunea morții s-au izbăvit,
Preacurată, prin sfântă nașterea ta.
Aceasta o prăznuiește și poporul tău, de vina greșelilor izbăvindu-se, când strigă către tine:
Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.

 

Imnuri de înainte-prăznuire

Tropar (Glasul 4)

Astăzi, din rădăcina lui Iesei și din coapsele lui David
Slujitoarea Domnului, Maria, se naște pentru noi.
Pentru aceea se înnoiește și se bucură toată făptura!
Cerul și pământul împreună se bucură.
Neamuri, lăudați-o,
Căci Ioachim se bucură și Ana prăznuiește, strigând:
„Cea stearpă dă naștere Născătoarei de Dumnezeu, Hrănitorul vieții noastre!”

 

Condac (Glasul 3)

Astăzi Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu Maria
Cămara de nuntă a Mirelui ceresc
După voia lui Dumnezeu se naște din femeie stearpă,
pregătită fiind ca o caleașcă a lui Dumnezeu-Cuvântul.
Ea a fost mai înainte rânduită pentru aceasta, fiind ușă dumnezeiască și adevărata Maică a Vieții.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

Anul bisericesc (1 septembrie – 31 august)

Hristos invățând in templu

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; ziarullumina.ro (Lucian Farcaşiu)

 

Anul bisericesc începe la 1 septembrie, când începea Indictionul (1) în Imperiul Bizantin. și se încheie la 31 august. După tradiția iudaică, în această zi Dumnezeu a început lucrarea de creare a lumii și Mântuitorul a început activitatea sa de propăvăduire a Evangheliei.

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic. Spre deosebire de anul bisericesc, anul liturgic începe în ziua de Paști.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit în urma hotărârii celor 318 Sfinți Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Împărțirea anului bisericesc

Anul bisericesc, sau liturgic, este împărțit în trei mari perioade, în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paști:

a. Perioada Triodului (2) (perioada prepascală) – triodul ține zece săptămâni și se încheie în Sâmbăta Mare;

b. Perioada Penticostarului (3) (perioada pascală) – penticostarul începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților (a 8-a după Paști);

c. Perioada Octoihului (4) (perioada postpascală) – tot restul anului bisericesc, din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului, este perioada Octoihului.

 

✝ Începutul anului bisericesc (1 septembrie)

Data de 1 septembrie, ca început al anului bisericesc, a fost împrumutată de la evrei, care începeau atunci anul civil, numit şi Indictionul, aşa cum apare menţionat şi în Sinaxarul din Minei, în ziua de 1 septembrie. Cultul creştin, având un caracter mixt, iudeo-creştin, şi-a însuşit în rânduiala sa cadrele exterioare ale Legii Vechi, despre care Însuşi Mântuitorul Hristos zicea: „N-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17), adică să desăvârşească Legea dată prin Moise poporului ales. După cum aflăm din textul Sinaxarului din Minei, Indictionul era cunoscut şi la romani, care începeau noul an de la această dată (Mineiul pe Septembrie, p. 22).

Un al doilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie a fost aşezată ca zi a începutului de an bisericesc este tradiţia potrivit căreia, în această zi, Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a început activitatea Sa publică, intrând în sinagogă şi citind cuvintele prorocului Isaia, care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19). Apoi dând cartea slujitorului sinagogii și șezând a zis: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre„.

În fine, al treilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie este socotită ca ziua de început a anului bisericesc este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a lunii septembrie a început creaţia lumii.

Imnografia zilei din Minei se referă, pe lângă prăznuirea sfinţilor zilei, şi la momentul noului început de an: „Sosit-a intrarea anului, care ne cheamă să cinstim pe cei ce o luminează pe ea“, şi cere de la Hristos: „… Doamne, binecuvântează lucrurile mâinilor Tale şi ne învredniceşte pe noi, cu folos a trece crugul anului“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11). În acelaşi sens, rugăciunea liturgică de mijlocire adaugă: „Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce întru înţelepciune toate le-ai zidit şi din nefiinţă întru fiinţă le-ai adus, binecuvântează cununa anului şi cetatea noastră păzeşte-o nevătămată. Şi pe credincioşii noştri cârmuitori cu puterea Ta îi veseleşte, biruinţă dându-le asupra potrivnicilor. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, dăruieşte lumii mare milă“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11); „Tu, Împărate, Cel ce eşti pururea şi petreci în vecii cei fără de sfârşit, primeşte rugăciunea păcătoşilor care cerem mântuire. Şi dă, Iubitorule de oameni, pământului tău bună rodire, bine întocmite văzduhuri dăruind; binecredincioşilor creştini ajută-le asupra celor fără de lege… Ci dăruieşte-ne biruinţă, Hristoase Dumnezeule…“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12). Iar în Troparul Indicitionului, auzim doxologindu-se astfel: „A toată făptura Ziditorule, Cel ce timpurile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ne mântuieşte pe noi“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgziarullumina.ro

 

(1) Termenul de indiction (lat. indictio, gr. indiktion) denumește o perioadă de timp (de un număr de ani diferit la diferite epoci și locuri), folosit inițial spre sfârșitul secolului al III-lea d.Hr. pentru a data ciclurile de impozite agricole și funciare din Egiptul roman sau legate de perioada plata soldei soldaților (indictiones). Către sfârșitul secolului al V-lea, folosirea indictionului se răspândise în toată Mediterana. Folosirea sa pe scară largă la acea vreme se reflectă încă în calendarul Bisericii.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(2) Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion τριώδιον, format din cuvintele tria (τρια), trei, și odi (ώδή), odă, adică cântare în trei ode/ strofe. Practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos cel răstignit și înviat.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(3) Penticostarul este:

- O perioadă liturgică din anul bisericesc care începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților.

- O carte liturgică ce cuprinde cântările din cele 8 săptămâni, citite la slujbe în această perioadă. Ea a fost alcătuită de Sfântul Iosif Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Numele Penticostarului, de la grecescul Pentikostarion πεντηκοσταριον, i se trage tocmai de la perioada de cincizeci de zile ale cărei cântări le cuprinde, numită Cincizecime (gr. „penticosti”, πεντηκοστή). El conține „cântările de veselie ale Învierii lui Hristos în care se vădește pretutindenea bucuria cea mare a creștinului”.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(4) Octoihul (din grecescul οκτοηχος) este:

- Perioada liturgică cea mai lungă din anul bisericesc, care durează din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului. Octoihul are ca sărbătoare centrală Nașterea Domnului urmată de Bobotează și reînnoiește, prin slujbele Bisericii, activitatea profetică, didactică și învățătorească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care El a dat lumii învățătura dumnezeiască a Evangheliei Sale. La Sfânta Liturghie, lecturile vor fi în majoritatea din Evangheliile după Matei și Luca.

- Cartea care va conduce slujbele din această perioadă liturgică. Se numește octoih pentru că este structurată pe opt glasuri. Octoihul Mare este cartea utilizată pentru toate zilele săptămânii, iar Octoihul Mic cuprinde cântările duminicilor.