Arhiva tag-ul pentru: Războiului de Independenţă al României

Războiul de Independență de la 1877

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol realizat de A, Savin, publicat in Revista Moldova Noastra, Chisinau, preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Doi beţivani mergeau pe un pod. În întîmpinarea lor venea un alai de nuntă. Unul dintre beţivani zise: „Haide şi le-om da la moacă”, la care al doilea răspunse în replică: „Dar dacă ei ne vor da nouă?”. Primul, se uită la el nedumerit şi rosti indignat: „Bine, dar nouă pentru ce?”

Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Rusia, în urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei. Răşluindu-le teritoriile (cazul României), ea, ulterior, se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora. O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută treizeci de ani ne dovedeşte cu lux de amănunte că nu Rusia a fost trădată, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii Rudolph Kellen menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor. Unele dintre ele (mai ales atunci cînd este vorba de marile imperii) nu vor să înţeleagă că şi lor li se poate răspunde cu aceeaşi monedă (vezi bancul de mai sus). Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

Unul dintre argumentele înaintate de către adepţii teoriei „trădării – ca trăsătură specifică a caracterului naţional al românilor” este aderarea Regatului Român la Tripla Alianţă în anul 1883. Aceasta numai la cinci ani după ce „ingrata” Românie a căpătat independenţa de stat din mîinile ruşilor!

Mai mult decît atît: „graţie” Sankt-Petersburgului, România a căpătat ieşire la Marea Neagră şi (culmea!) gurile Dunării. În legătură cu această „trădare” este invocată celebra frază a contelui Andrassy (ministrul de externe al Imperiului Habsburgic) rostită cu ocazia poziţiei ţării sale în timpul războiului Crimeei: „Lumea încă se va cutremura de nerecunoştinţa noastră!”.

Istoricii şi politicienii ruşi suferă de un fel de amnezie care poartă un caracter absolut selectiv şi care se manifestă numai atunci cînd este convenabil „pacientului”. Din cele de mai jos vom demonstra că nu România, ci tocmai Rusia şi-a încălcat obligaţiile de aliat şi anume ea a răspuns cu cea mai neagră ingratitudine la ajutorul acordat de români în timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878.

 

CADRUL INTERNAŢIONAL

În anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană.

Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane.

Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti.

Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei.

Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă.

În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci).

Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi.SUA încă nu ieşise pe arena mondială în calitate de actor al relaţiilor internaţionale (lucru care va avea loc abia la sfîrşitul secolului XIX). Washingtonul încă nu „valorificase” pe deplin fieful latino-american pe care şi l-a atribuit cu de la sine putere conform „Doctrinei Monroe”.

Aceasta proclama-se lozinca: „America – pentru americani!” (citeşte: „America – pentru yankei!”).
Cu atît mai mult, cu cît în statele sudice se manifestau tot mai intens tendinţe secesioniste care au răbufnit într-un sîngeros război civil (anii 1861-1865).

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia.

Ea era condusă de către unul dintre cei mai geniali oameni politici ai tuturor timpurilor şi popoarelor (după părerea mea): Otto von Bismarck.

Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte.

Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei.

După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich [3] (prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei).

Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917).

Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei.

Gurile Dunării şi Insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman [3], deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse.

Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei.

Din acest moment, „omul bolnav al Europei”{Turcia} [4] a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali.Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat.

Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”.

Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat.

Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă” [5].

O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală [6].

Înfrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti.

Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească.

Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima – în 1862) [7].

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”) – fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapăt, conducătorii reali ai noului principat unit, – A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat.

Începînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII).

La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.

[1] În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

[2] Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

[3] Delta Dunării şi insula Şerpilor fuseseră anexate de Rusia conform prevederilor Păcii de la Adrianopol din anul 1829.

[4] Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

[5] Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

[6] Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

[7] În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

 

DRUMUL SPRE INDEPENDENŢĂ

Statele mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă independentă. Cu atît mai mult aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul Stat Român făcea parte dintr-o asemenea categorie.

La est – imperiul ţarist, la asfinţit – cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre – Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi.

Într-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri.

Este normal că românii trebuiau să bată la mai multe uşi pentru a putea alege cea mai bună soluţie. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este absolut naiv.

Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”.

Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare.

Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă) în numele unor interese meschine de moment?

Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit şi după tratatul de la Adrianopol din anul 1829 a devenit o simplă formalitate.

Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea partea şi cel otoman).

De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care i-au mai rămas.

În secolul XIX cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă (azi acest rol îl joacă şi mai pregnant SUA), dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism.

Chiar şi titlul oficial de „principe” pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881 înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulară[1] decît regii şi împăraţii.

Primii suverani ai României (vom folosi şi noi de acum înainte această denumire în locul celei oficiale „Principatele Unite”) au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German.

Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României – Austria.
Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă era vizată Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi – Austria şi Prusia – nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune.

Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici”[2] („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.

Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu [3].

A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică (se are în vedere Războiul de Independenţă din anii 1877-1878) au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes.

Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorgintă religioasă sau civilizaţională (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.

 

PLANURILE REVANŞARDE ALE RUSIEI

Rusia niciodată nu s-a împăcat cu gîndul că a fost redusă la rangul unei puteri europene de mîna a doua. Promotorul revanşei a devenit cneazul Gorceakov, unul dintre cei mai iscusiţi diplomaţi ai timpului.

El a fost numit de către noul ţar Alexandru II în calitate de cancelar (ministru de externe) al Imperiului Rus.

Sarcina principală pe care şi-a pus-o în faţă Gorceakov a fost abrogarea condiţiilor înjositoare ale tratatului de la Paris fără a se implica într-un nou război cu o coaliţie europeană.

Tactica aplicată de cancelarul rus nu a fost deloc nouă: „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”). E drept, că „impera” nu mai stătea la ordinea de zi, fiindcă Rusia se afla în plin proces de reforme şi forţele ei erau prea slabe pentru a realiza planurile lui Petru I de hegemonie mondială. În schimb, Sankt-Petersburgul era pe deplin în stare să stîrnească zîzanie printre foştii săi adversari din timpul Războiului Crimeei.

Or, Cvadrupla Alianţă a fost cu adevărat o „alianţă monstruoasă” care apriori nu avea nici o şansă de a supravieţui pe timp de pace.

Marele maestru în ale vendetei (răzbunării), Iosif Stalin, ar fi spus odată: „Răzbunarea este un aşa fel de mîncare care este gustoasă numai după ce s-a ostoit o habă de vreme”. Gorceakov a obţinut revanşa, asmuţînd metodic unul împotriva altuia pe foştii săi inamici.

Numai simpla ameninţare sau chiar neamestecul Rusiei au devenit în mîinile cancelarului rus o puternică armă care a dus la eliminarea din cursă a principalilor săi adversari.

Meritul lui Gorceakov a fost că el a obţinut în anul 1871 anularea umilitoarelor condiţii ale tratatului de pace de la Paris din anul 1856 fără ca să se verse nici o picătură de sînge rusesc.
Ingrata Austria a fost pedepsită într-un mod deosebit de exemplar. În anul 1866 are loc războiul austro-prusac. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, la hotarele Galiţiei austriece au loc manevre de mare anvergură ale armatei ruse.

La interpelarea Vienei privitor la intenţiile Rusiei, Gorceakov a răspuns maliţios că ţara sa este un stat suveran şi pe teritoriul său este liberă să facă ce vrea.

De fapt, Imperiul Rus a participat la conflictul în cauză în calitatea unui beligerant pasiv, precum Austria în timpul Războiului Crimeei.

Comandamentul austriac a fost nevoit să ţină în Galiţia un corp de armată pentru a respinge o eventuală intervenţie rusească. Or, la Sadova[4], aceste unităţi ar fi putut schimba soarta războiului şi a hegemoniei în spaţiul german.

La fel s-a procedat şi în timpul războiului franco-prusac, cînd Rusia a asistat impasibilă la prăbuşirea celui de-al II Imperiu al lui Louis-Napoleon III Bonaparte.

Mai mult decît atît: armata rusă a rămas la hotarele Galiţiei pentru a sili Austria să se abţină de la un amestec în conflict de partea Franţei.

După abdicarea lui Louis-Napoleon (vinovatul nemijlocit al participării Franţei la Războiul Crimeei), Gorceakov l-a împiedicat, totuşi, pe Bismarck să distrugă definitiv Franţa. Rusia avea nevoie de sprijinul acesteia în planificata revanşă asupra Turciei.

O Austrie slăbită, o Franţă dependentă de bunăvoinţa Rusiei, o Germanie care să stea la o parte şi o Anglie neutralizată – iată ce a dorit şi pînă la urmă a obţinut Gorceakov. Scopul final urmărit de Rusia în regiune a rămas acelaşi – Constantinopolul.

De ieşirea la Mediterană trebuia însă să uite. Grecia, care îi stăpînea porţile, a fost iremediabil pierdută pentru Rusia încă atunci, cînd Sankt-Petersburgul a asistat impasibil la înăbuşirea Eteriei.
La mijloc a mai fost, probabil şi concurenţa dintre aceste două naţiuni pentru moştenirea bizantină şi supremaţie în lumea ortodoxă.

Visand la Constantinopol (pe care grecii şi-l doreau ca capitală) şi avînd aliată Serbia care îşi vedea fruntariile sudice la Thessalonic, Rusia trebuia să renunţe la Grecia[5].

Un alt factor care a influenţat mult atitudinea Rusiei faţă de popoarele creştine ortodoxe de pe peninsula Balcanică a fost nu cel confesional, precum era de aşteptat (dacă s-ar fi dat crezare lozincilor înaintate de ţarism), ci acel etnic.

După cum se ştie, după întronarea lui Petru cel Mare în Rusia a avut loc o subordonare a Bisericii de către stat, încălcîndu-se porunca: „Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului şi Domnului – ce-i a Domnului!”
Din acest moment începe părtăşia Bisericii Ortodoxe Ruse la păcatul filetismului.

Reliefarea componentei etnice a Rusiei nu a întîrziat să se facă observată şi în politica sa externă (o asemenea tendinţă s-a păstrat şi în perioada sovietică a imperialismului sovietic).
De exemplu, în cele două războaie mondiale bulgarii au luptat de cealaltă parte a baricadelor, însă aşa şi au rămas „preferaţii” ruşilor.

Prin contradictoriu: grecii care au adus jertfe grele pe altarul victoriei comune nu s-au bucurat niciodată de „graţiile” Rusiei.

Serbia, după obţinerea independenţei de stat în anul 1878, a procedat la fel ca şi România, încheind tratate de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania.

Sîrbii, însă, spre deosebire de români, niciodată nu au fost acuzaţi de trădare şi laşitate.
Mai mult decît atît, Rusia s-a implicat în Primul Război Mondial, fiind absolut nepregătită de luptă (ceea ce a condus în final la dezastrul din octombrie 1917), anume pentru a-i salva pe sîrbi de pedeapsa binemeritată pentru asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo (de altfel, cercetătorii afirmă că această asasinare, înfăptuită de masonii sîrbi, s-a produs cu participarea masonilor austrieci care visau la desfiinţarea monarhiei austro-ungare).

Să nu uităm că nici politica Iugoslaviei socialiste nu prea s-a remarcat prin loialitate faţă de Moscova.

În anul 1871, după catastrofa de la Sedan şi capitularea Franţei, Gorceakov declară nule şi neavenite condiţiile Tratatului de la Paris din anul 1856, cu excepţia punctelor care prevedeau cesiunile teritoriale şi demilitarizarea perpetuă a insulelor Aland din Marea Baltică.

Din acest moment, soarta Imperiului Otoman era pecetluită.
Instigaţi de Rusia, slavii din Balcani iniţiază un şir de răscoale împotriva Porţii la care aceasta a răspuns prin obişnuita sa manieră: masacrarea populaţiei civile de către miliţiile cerkeşilor şi başibuzucilor[6].

Scînteia care a detonat Balcanii a fost răscoala din Herţegovina – o mică regiune limitrofă cu Muntenegru populată de către croaţi pe care Cetinie[7] dorea să şi-o alipească. Mai apoi este cuprinsă de focul revoltei Bosnia şi nordul Albaniei populat de creştini.

În anul 1876, Muntenegru şi Serbia au declarat război Turciei. În ciuda concursului din partea miilor de voluntari[8] trimişi pe front de către Alexandru II şi a masivului ajutor financiar şi cu armament din partea Rusiei, Serbia este înfrîntă şi cere pace.

Dar, în ciuda înfrîngerii Serbiei, escaladarea conflictului a continuat. În anul următor, instigaţi de Rusia, se răscoală bulgarii din Rumelia (paşalîc turcesc de pe teritoriul Bulgariei de astăzi) care pînă atunci au dat dovadă de loialitate faţă de Poartă.

Reacţia turcilor a fost promptă şi deosebit de violentă: peste treizeci de mii de omorîţi numai în regiunea Sofiei!

Mult-căutatul motiv a fost în sfîrşit găsit şi Rusia a declarat război Porţii Otomane cu acordul tacit al celorlalte mari puteri europene.

Teritoriul românesc a fost nu o dată tranzitat de către transporturile de armament rusesc cu destinaţia Serbia, de unde acestea erau distribuite insurgenţilor anti-otomani pe întreaga peninsulă Balcanică.

Astfel, A. I. Cuza a permis în anul 1862 trecerea prin teritoriul ţării a unei caravane de şase sute de care cu arme spre Serbia şi a încheiat o alianţă cu aceasta , ceea ce i-a permis opoziţiei să-l învinuiască pe domnitor de filorusism.

De altfel, o asemenea acuzaţie era absolut nefondată, deoarece A. I Cuza (şi el mason pînă în măduva oaselor) prin definiţie nu putea fi rusofil.

Pur şi simplu, domnitorul Unirii dorea să fie şi cel al Independenţei şi pentru a-şi atinge scopul, trebuia să cîştige de partea sa Rusia.

[1] Dupa părerea mai multor cercetători, orînduirea feudală a luat sfîrşit cu adevărat abia în urma Primului Război Mondial cînd au dispărut de pe harta lumii majoritatea monarhiilor care îşi aveau începutul încă în Evul Mediu.
Dinastiile ereditare aflate la conducerea statelor europene au fost înlocuite cu preşedinţi aleşi ai unor republici de tip modern bazate pe dreptul la vot universal şi separarea puterilor.

[2] Bismarck nu a dorit să includă Imperiul Habsburgic în proiectul său al unei Germanii unificate, deoarece se temea de diluarea elementului etnic german, or, în Austria doar 10% din populaţia imperiului o alcătuiau etnicii germani şi o asimilare a alolingvilor era, practice, imposibilă.

[3] Să nu uităm şi faptul că Marea Britanie niciodată nu a acţionat din sentimente pur altruiste, or, imperialismul englez era vestit prin mercantilismul său. Dacă o situaţie oarecare nu promitea nici un fel de dividende serioase imediate sau de perspectivă, Londra prefera să rămînă într-o parte sau să lupte cu mîini străine.

[4] Sadova: un orăşel ceh lîngă care în anul 1866 a avut loc bătălia hotărîtoare dintre trupele austriece conduse de feldmareşalul von Benedek şi cele prusace aflate sub comanda legendarului von Moltke (seniorul). Bătălia a fost cîştigată de către prusaci într-o manieră deosebit de categorică.
După Sadova, Austria a fost nevoită să renunţe la intenţia de a înfăptui unificarea Germaniei sub egida sa („Das Gross Deutschland” – „Marea Germanie” care ar fi cuprins şi Imperiul Habsburgic).

[5] Ecaterina II în proiectele sale romantice visa la o renaştere a unui „Imperiu Bizantin” cu centrul la Constantinopol, dar avînd în frunte un principe rus. Aşa ceva i-ar fi aranjat pe greci, deoarece ei ar fi rămas naţiunea dominantă în noul stat, iar Constantinopolul – noua veche capitală.

[6] În urma retragerii Turciei din bazinul de nord al Mării Negre şi din Caucaz, regiunile în cauză au fost părăsite şi de către o mare parte din populaţia musulmană locală (cerkeşi şi tătari).
Bejenarii erau aşezaţi cu traiul în regiunile de graniţă în Balcani în calitate de colonişti militari care pe timp de război alcătuiau unităţi de trupe neregulate (başibuzuci). Anume aceste trupe se deosebeau printr-o cruzime excesivă faţă de populaţia creştină locală, răzbunîndu-se pe ei pentru patria pierdută.

[7] Capitala Muntenegrului pînă în anul 1914.

[8] Comportamentul „voluntarilor” ruşi în Serbia care pînă atunci nu s-a ciocnit nemijlocit cu unele trăsături „specifice” ale caracterului naţional rusesc a făcut ca sîrbii să se lecuiască definitiv de dragostea pentru „fraţii” mai mari.
Abuzurile săvîrşite de „voluntari” au fost condamnate pînă şi de către presa ruseasca.

 

CONVENŢIA SECRETĂ RUSO-ROMÂNĂ DIN ANUL 1877

Cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc care devenea din ce în ce mai iminent. Nimeni nu credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris.

Principiul: „Pacta servanda sunt!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) se referă, în cel mai bun caz, la statele mici de genul României şi nicidecum la marile puteri.

Pentru acestea tratatele internaţionale nu sînt decît nişte simple petece de hîrtie care pot fi încălcate sub orice motiv. Bismarck spunea odată că „treaba generalilor este să înceapă războiul, iar a diplomaţilor – să-i găsească motivul” (se poate şi „post-factum”).

Este destul să ne amintim că Germania a motivat invadarea Belgiei în anul 1914 prin … „bombardarea de către aviaţia de război (!!!) belgiană a paşnicelor oraşe de graniţă germane”.

Retrocedarea celor trei judeţe sud-basarabene Principatului Moldovei de către congresul de la Paris în anul 1856 nu a fost nici pe departe restabilirea „dreptăţii istorice”.

Să nu uităm că a fost vorba doar de o mică parte din Basarabia răpită în anul 1812 (trei judeţe din opt!).

Din punct de vedere etnic Bugeacul a fost regiunea cu cea mai mică pondere a populaţiei româneşti din interfluviul Pruto-Nistrean (deşi, românii alcătuiau cel mai numeros grup etnic în acest micro-Babilon al coloniştilor plantaţi aici de guvernul ţarist).

Scopul real urmărit de către aliaţi prin retrocedarea Bugeacului a fost crearea unui „cordon sanitar” între cele două imperii aflate de un secol şi jumătate într-o stare de „perpetuum bellum” („război permanent”).

Acest cordon aflat sub tutelă internaţională urma să-i împiedice pe ruşi să-i mai atace pe turci în direcţia Balcanilor.

Ideea, însă, a fost proastă din capul locului, deoarece nu a fost vorba de tutela şi garanţiile din partea unui bloc militar-politic unit şi consolidat, ci a unei alianţe de conjunctură.

Occidentul, între timp, s-a mai învăţat minte. După colapsul URSS şi Federaţia Rusă a fost încercuită de un „cordon sanitar” alcătuit dintr-un şirag de state mici.

De această dată ele au fost încorporate în NATO şi UE, ceea ce le permite să se simtă într-o relativă siguranţă[1] (cu excepţia, bineînţeles, a unui Armaghedon racheto-nuclear).

Or, NATO este un bloc militar-politic stabil şi destul de consolidat, autoritatea căruia se bizuie pe forţa militar-politică şi economică a celei mai puternice (deocamdată) ţări din lume – SUA.
Apare o altă întrebare: a avut oare România către anul 1877 vreo alternativă alianţei cu Rusia?

Răspunsul este categoric: – Nu! După cum am mai menţionat mai sus, Gorciakov, de comun acord cu Bismarck, a reuşit să reducă la zero „monstruoasa coaliţie” de la anul 1853.

Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gînd să tranziteze teritoriul României pentru a intra în contact de luptă cu inamicul. Ar fi avut de cîştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

În relaţiile internaţionale există aşa un termen, precum: „tributul sîngelui”. O ţară care îşi datorează independenţa altor puteri nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca aceea care şi-a cîştigat-o pe cîmpul de luptă.

În plus la aceasta este de dorit ca aportul adus la victoria comună să fie cît mai valoros.
Altfel, s-ar putea repeta varianta italiană, cînd Bismarck, la auzul pretenţiilor teritoriale ale Romei a întrebat cu sarcasm: „Ce s-a întîmplat, oare italienii au mai pierdut vreo bătălie?”[2].

În ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorciakov la Livadia în Crimeea pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane.

Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc. Premierul român a cerut în primul rînd respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856.
Brătianu în cîteva rînduri l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a ţării.

La aceste interpelări insistente, cancelarul şi alţi factori de răspundere din Rusia după unele răspunsuri evazive au fost nevoite să confirme clar şi în repetate rînduri că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc[3].

Nu era pentru prima dată cînd ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile![4]
Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei”[5].

Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”[6]. Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată.

Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”[7].

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi.

Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sîrbă bine înarmată, echipată şi fortificată de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă) a fost zdrobită într-o manieră deosebit de categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis.

Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina.

Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina!

Încă înainte de război, contele Andrassy, s-a exprimat în modul următor: „Austro-Ungaria se aseamănă cu o epavă supraîncărcată pentru care orice greutate suplimentară ar însemna o catastrofă.
Nu are importanţă ce fel de greutate: un boţ de aur sau rahat, căci rezultatul ar fi acelaşi – naufragiul!”.

Andrassy a avut dreptate: anume anexarea Bosniei şi Herţegovinei a dus în fine la declanşarea Primului Război Mondial şi, implicit, la dispariţia milenarei monarhii habsburgice de pe harta lumii.
Aceluiaşi Andrassy, în timpul tratativelor de la Budapesta privitor la încheierea unei convenţii secrete de neamestec (acordul de la Reichstadt)[8], trimisul rus Novikov i-a declarat că are de gînd să reanexeze Basarabia de sud (în pofida declaraţiilor făcute anterior faţă de reprezentanţii României de către înalţi oficiali ruşi).

Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc.

România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Spuneam mai sus că Turcia demult nu mai era un adversar de nimic, aşa precum a fost în secolul XVIII. Rezistenţa îndîrjită opusă de ei în faţa francezilor în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon I (lîngă Akko acesta a suferit prima înfrîngere în cariera sa militară), ruşilor – în istovitorul război de şase ani (1806-1812) şi a celui din anii 1827-1828), victoria netă asupra sîrbilor şi voluntarilor ruşi la Djunis în anul 1876 ş. a., au demonstrat cu brio că turcii nu mai sînt acei care au fost. Tanzimatele[9] au transformat Turcia într-o ţară destul de modernă.

Să nu uităm şi de faptul că în ciuda tuturor reticenţelor Tratatului de la Paris din anul 1856, Turcia a ieşit din Războiul Crimeei, totuşi, o ţară învingătoare.

Turcii au ştiut să tragă învăţăminte din amarele înfrîngeri suferite în cele două secole trecute după catastrofa de la Viena din anul 1682.

Au încercat să facă acelaşi lucru şi ruşii după ruşinea anului 1856: a fost lichidată iobăgia, s-a introdus reforma autoconducerii locale („zemstvele”), au fost înfiinţate curţile cu juraţi, s-a înfăptuit reforma agrară (împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare) şi, în sfîrşit, a fost promovată mult aşteptata reformă militară[10].

Armata lui Ivan Turbincă cu sistemul ei perimat de recruţi şi 25 de ani de termen a trecut în domeniul trecutului. În locul ei a fost introdus serviciul militar activ obligatoriu pentru un termen redus cu trecerea ulterioară în rezervă.

S-au construit căi ferate, şosele, fabrici şi uzine de armament şi echipamente militare etc.
Reformele însă au purtat un caracter precipitat şi au catalizat procesul de uzură a autocraţiei. Rusia a fost impusă să accepte un sistem politic absolut impropriu civilizaţiei sale bizantino-ortodoxe.

Alexandru II a fost un adept al liberalismului de sorginte occidentală şi s-a străduit să copie fidel sistemul politic din Europa Occidentală (cu precădere cel francez). Discrepanţa dintre formă şi conţinut a avut un rezultat logic şi previzibil: revoluţionarizarea societăţii şi nihilismul în gîndire.

De altfel, Alexandru II a plătit cu propria sa viaţă eroarea comisă[11].

[1] Statele Baltice (în primul rînd Estonia şi Letonia) aflate sub egida NATO îşi pot permite să le dea cu tifla ruşilor (dreptul la cetăţenie al populaţiei locale rusofone, scandalul din jurul monumentelor ş. a.) în cazurile cînd altădată nu ar fi îndrăznit nici măcar să-şi exprime o nemulţumire bine voalată prin termeni diplomatici cît se poate de tacticoşi şi neutri.

[2] În anul 1866, pentru a distrage cît mai multe forţe austriece de pe teatrul principal al operaţiunilor militare, Bismarck a antrenat în război de partea Prusiei şi tînărul regat al Italiei, fiind, de altfel, absolut conştient de „valoarea” militară a armatelor italiene. Cancelarul prusac le-a promis italienilor provinciile Venetto, Trentino şi Dalmaţia. După cum era şi de aşteptat, armata italiană a fost bătută măr de austrieci în lupta de la Custozza, iar flota – literalmente spulberată în bătălia de lîngă insula Lissa. Dupa catastrofa de la Sadova, împăratul Austriei le-a cedat prusacilor Venetto şi aceştia au transmis-o italienilor. Regele Italiei a cerut şi celelalte regiuni promise, dar Bismarck l-a refuzat.

[3] În această ordine de idei, trimisul Rusiei Nelidov întreba retoric dacă i-ar mai trebui Rusiei o Polonie, de parcă şi una nu ar fi mai mult decît destul. Generalul rus Ignatiev nega şi el existenţa unor planuri ruseşti asupra sudului Basarabiei, spunînd că Rusia are şi aşa destul pămînt.

[4] Începînd războiul cu Turcia în anul 1806, Rusia a declarat că nu are nici un fel de intenţii cuceritoare, ci numai restabilirea la tron a domnitorilor maziliţi de Poartă în pofida prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Războiul s-a încheiat însă cu răpirea Basarabiei de la Moldova.

[5] Memoriile regelui Carol Ial României de un martor ocular, Bucureşti, Edit. Tipografiei ziarului „Universul”, 1911, vol. IX, p. 16.

[6] Istoria Diplomaţiei sub îngrijirea lui V. P. Potiomkin. Traducere din limba rusă. Bucureşti, Edit. „Cartea rusă”, 1947, vol. III, p. 49.

[7] „Monitorul Oficial, nr. 74, luni, 4 aprilie 1877, p. 2279, col. 1

[8] Istoria Diplomaţiei…, vol. III, p. 49

[9] Reforme aplicate de către sultanii turci între anii 1839-1878 care au avut drept scop transformarea Imperiului Otoman într-o putere europeană conform tuturor standardelor economice, millitare, sociale, culturale şi, parţial, politice.

[10] Reforma agrară dusă doar pînă la jumătate i-a nemulţumit atît pe „beneficiarii” ei (ţăranii) cît şi pe dvoreni (moşieri) care pur şi simplu s-au ruinat. În aşa mod, Alexandru II a reuşit „performanţa” să surpe baza socială a autocraţiei ruseşti: ţărănimea (cu credinţa ei pînă atunci nestrămutată în înţelepciunea şi autoritatea „tătucului-ţar”) şi dvorenimea care a fost mîna armată şi intelectul ţarismului. Curţile cu juraţi nu au făcut altceva, decît să-i absolve de pedeapsa binemeritată pe teroriştii din grupările revoluţionare nihiliste (un caz clasic a fost achitarea teroristei Vera Zasulici care l-a înjunghiat pe guvernatorul capitalei, generalul Trepov, care ordonase să fie pedepsiţi cu vergile nişte deţinuţi politici cu purtări turbulente din penitenciarul Petropavlovsk). Reforma militară aşa şi nu a distrus sistemul de castă stabilit demult în armata ţaristă în care corpul de ofiţeri era alcătuit din nobili-dvoreni, iar masa de soldaţi – din ţărani-opincari. Între aceste pături sociale persista o profundă neîncredere şi dispreţ reciproc cauzate de faptul că după reformele lui Petru I, dvorenii s-au „europenizat” într-atît, încît aproape că şi-au uitat rădăcinile lor ruso-ortodoxe.

[11] În anul 1881, Alexandru II „Eliberatorul” a fost omorît într-un atentat cu bombe de către teroriştii nihilişti din gruparea revoluţionară „Narodnaia Volea” („Voinţa Poporului”).
Ceea ce este interesant că marile puteri preîntîmpinau România cu privire la o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud.
Acest lucru l-a făcut chiar Andrassy, la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României).

În această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană[2].

Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a turcilor a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke aşa şi nu a putut fi reeditat în Balcani[3].

Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars).

Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.

Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei[4].

Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate de presupus că la moment s-a reieşit din următoarele considerente:

– Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă.
Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Cremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru[5].

– Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ.

Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin[6].

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război. Vom menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi Alexandru II au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă.

În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.

Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial[7], mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului – Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”.

Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei.

În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

 

MAURUL ŞI-A ÎNDEPLINIT SARCINA, MAURUL – POATE SĂ PLECE !

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul). Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante. Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori.

Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali! De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă. Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Motivaţia rusească a fost absolut inconsistentă din următoarele considerente:

1) Italia nu a fost vasală a Austriei, după cum nu au fost nici principatele germane aliate ale Prusiei. Să nu uităm că Italia a ştiut să le aducă aminte „binefăcătorilor” pentru ofensa din 1866 prin intrarea sa în război de partea Antantei în Primul Război Mondial.

2) Armatele italiene, spre deosebire de cele româneşti, au fost bătute măr de austrieci la Custozza, iar flota ei înecată la Lissa şi austriecii într-adevăr ar fi fost înjosiţi dacă ar fi fost forţaţi să negocieze cu acei pe care i-au învins într-o manieră atît de categorică pe cîmpul de luptă. Or, în confruntările cu armata otomană la Plevna, Griviţa, Smîrdan şi Vidin, armata română a ieşit victorioasă. Însuşi Osman-Paşa (care i-a bătut în repetate rînduri pe ruşi) nu a considerat mai prejos de demnitatea sa să-şi predea sabia colonelului român Cerchez.

3) La Congresul de pace de la Westfalia din anul 1648 (care a pus bazele sistemului internaţional modern şi ale diplomaţiei, în genere), vasalii au stat la aceeaşi masă de tratative cu foştii seniori, tratînd cu ei de la egal la egal şi nimeni nu a resimţit careva inconvenienţe legate de „cinste şi onoare”.

România nu a obţinut nimic, deoarece trupele sale se aflau la sud de Dunăre, iar pe teritoriul ei staţionau cele ruseşti. Coraportul de forţe era net în defavoarea românilor. Marile puteri europene erau prea îngrijorate de iminenţa ieşirii Rusiei la Mediterană pentru ca să mai ia în considerare pretenţiile îndreptăţite ale micuţelor ţări balcanice.

A ceda în chestiuni minore, pentru a cîştiga în cele majore (care ţineau de propriile lor interese, bineînţeles!) – iată tactica aplicată de către „granzii” Europei în sinuoasa problemă balcanică. Rusiei i s-a permis să se complacă în postura de tutelară al Serbiei, Muntenegrului şi României, silind-o să cedeze în principalul: influenţa reală în regiune.

[1] În acest număr erau incluşi: 59.000 – armata operaţională, 30.000 – batalioanele de miliţii, 16.000 – gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.

[2] Dumitru P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2000, pp. 90-92.

[3] Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, autor al teoriei „războiului-fulger” care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari concentrate pe direcţiile principale.

[4] Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului.

[5] Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).

[6] A fost destulă această prezenţă rusească nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.

[7] Spre deosebire de unele lupte cu caracter local din cadrul Primului Război Mondial (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz) importanţa cărora a fost umflată artificial pînă la dimensiuni de-a dreptul homerice.

 

SAN-STEFANO

Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria.

Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.

Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.

Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). În pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor.

Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-a propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud.

Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.

Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.

Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost „change”-ul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare.

În plus la aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor.
La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români este inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):

– Dobrogea în acel timp prezenta un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare.

În Deltă – locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral – grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.

– Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre.
Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.

– Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe mîna întîi a fost cedată Bulgariei. În aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.

În încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „…ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” [1].
Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni[2].

cititi despre Tratatul de pace de la San Stefano si pe www.unitischimbam.ro

 

CONGRESUL DE LA BERLIN

Occidentul a intrat în panică. Un uriaş stat bulgar în centrul Balcanilor aflat sub ocupaţie militară rusească nu se încăpea în scenariile sale. În plus la aceasta, Austro-Ungaria nu dorea în ruptul capului joncţiunea teritorială dintre Serbia şi Muntenegru în Sangeak, fapt care ar fi permis în viitor o posibilă unire a acestor două state sîrbeşti.

Aceasta ar fi dus în mod inevitabil la apariţia unui adevărat Piemont iugoslav. Preconizata ieşire a Muntenegrului la Adriatica prin cedarea ei a golfului Kotor şi portului Bar (Antivari) însemna dezenclavizarea Serbiei şi, implicit, a Rusiei la Mediterană. Coşmarurile Apusului erau pe cale să se transforme în realitate, ceea ce trebuia împiedicat cu orice preţ. În aceste condiţii, cancelarul german Otto von Bismarck şi-a propus imediat serviciile sale în calitate de „samsar cinstit”.

Congresul european a fost convocat pe un „teren neutru”: la Berlin (deoarece Germania s-a declarat unica mare putere „dezinteresată” în conflict). România a acceptat această idee, sperînd că va fi invitată la masa tratativelor, de unde va putea să-şi apere punctul său de vedere asupra problemei basarabene. Aşteptările României au fost înşelate: la 1 iunie 1878, lucrările Congresului de la Berlin s-au deschis fără ca la el să fie invitate delegaţiile Serbiei, României şi Muntenegrului (de fapt, ele au fost acceptate, însă numai cu statut de observatori).

Austro-Ungaria şi Marea Britanie au cerut şi ele convocarea unui congres internaţional pentru a revizui schimbările teritoriale survenite după San-Stefano. I. C Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au cerut audienţă la trimişii marilor puteri, dar aceştia i-au sfătuit să se împace cu pierderea Basarabiei de Sud şi să accepte compensaţiile ruseşti. Beaconsfield şi-a redactat puţin sentinţa rostită anterior la Londra, spunînd că „…în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii” [3]. (avînd în vedere aportul românesc la victoria asupra Porţii).

Congresul a hotărît să accepte recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului de Poarta Otomană, precum şi restabilirea stăpînirii ruseşti asupra sudului Basarabiei. Toate protestele şi argumentele invocate de către reprezentanţii României nu au fost luate în seamă.

Nu au fost acceptate nici cele ale Serbiei şi Muntenegrului, creşterea teritorială a cărora (faţă de San-Stefano) a fost puternic restrînsă (cu circa 50%) şi canalizată în cu totul altă direcţie decît cea preconizată iniţial. Între ele a fost păstrată o fîşie îngustă plasată sub ocupaţia militară austro-ungară (sangeacul Novi-Pazar).

Astfel, Viena a împiedicat joncţiunea teritorială dintre cele două state sîrbeşti. Muntenegru a căpătat, totuşi, o mică porţiune de litoral la Adriatica, dar fără a avea dreptul să ţină acolo flotă militar-maritimă.

Principatul Bulgariei a apărut pe harta Europei, dar cu un teritoriu de trei ori mai mic decît cel prevăzut la San-Stefano, asupra lui păstrîndu-se suveranitatea formală a Turciei. Rumelia de sud cu centrul la Plovdiv a devenit o regiune autonomă în cadrul Imperiului Otoman. Macedonia şi Tracia au rămas a fi paşalîcuri turceşti. Pas cu pas (în anii 1895 şi 1912 [4].), Bulgaria şi-a realizat dezideratul unirii pămînturilor locuite de bulgari şi nu numai de bulgari.

Totuşi, Bulgaria nu a atins niciodată hotarele de la San-Stefano, decît în perioada celor două războaie mondiale cînd Sofia a participat de partea statelor agresoare. În urma represaliilor inevitabile venite din partea statelor învingătoare, teritoriul ei s-a micşorat ulterior asemeni pielei de şagrin şi numai intervenţia sovieticilor a făcut ca Bulgaria să rămînă pe harta lumii în graniţele ei actuale [5]..

Ţinem să subliniem încă o dată: în ambele conflagraţii mondiale, bulgarii (spre deosebire de români) au luptat pînă la capăt de partea duşmanilor Rusiei (căreia ei îşi datorează în întregime independenţa şi statalitatea). Zadarnic însă vom căuta în istoriografia rusească careva stipulaţii privitor la „trădarea” sau „infidelitatea” bulgarilor.

Credincioasă devizei sale „Voi ţărilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie fericită – căsătoreşte-te!” (nu numai în sens de mariaje dinastice, ci şi de alianţe politice externe care pot atrage „dote” sub formă de achiziţii teritoriale), Viena şi-a luat partea sa de pradă fără să tragă o împuşcătură sau să piardă măcar un soldat.

Austro-Ungaria a cîştigat, totuşi, acea „bucată de rahat” despre care vorbea Andrassy şi care a dus, totuşi, la fund epava habsburgică. Este vorba, desigur, despre Bosnia şi Herţegovina.

În anul 1878 ea a fost plasată sub administraţia militară austro-ungară, deşi formal a mai rămas sub suzeranitate turcească. În anul 1908, Viena, folosindu-se de slăbiciunea Rusiei provocată de înfrîngerea în războiul ruso-japonez (anii 1904-1905) şi Prima Revoluţie Rusă (anii 1905-1907), procedează la anexarea definitivă a regiunii.

Aceasta a dus la ruperea legăturilor de amiciţie cu Serbia („Războiul porcilor”) şi la activizarea iredentismului sîrbesc.

Acordul final al tragediei a urmat în anul 1914, cînd la Sarajevo tînărul student sîrb Gavrilo Prinţip l-a împuşcat pe arhiducele Franz-Ferdinand de Habsburg (moştenitorul tronului austriac), fapt care a dus la declanşarea I Război Mondial şi, în fine, la dezintegrarea monarhiei habsburgice.

Marea Britanie şi-a mai demonstrat încă o dată adeziunea sa faţă de „valorile” liberale ale economiei de piaţă în care nu este loc pentru altruism şi ajutor dezinteresat. Pentru raidul „Flotei Majestăţii Sale” în Strîmtori care i-a oprit pe ruşi la porţile Constantinopolului, Londra a cerut şi a obţinuţi de la cei „salvaţi” în calitate de plată pentru „bunele servicii” insula Cipru.

Scenariul urmat a semănat leit cu cel austro-ungar în cazul Bosniei şi Herţegovinei: la început – o ocupaţie militară cu păstrarea suzeranităţii formale a Porţii, pentru ca în anul 1914 să se procedeze la transformarea oficială a insulei în colonie britanică.

cititi despre Tratatul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) si pe www.unitischimbam.ro

[1] „Monitorul Oficial”, nr. 220, miercuri, 4 octombrie1878, p. 5614, col. 2.

[2] Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui M. Kogălniceanu relative la resboiul independenţei României 1877-1878 publicate de V. M. Kogălniceanu. Bucuresci. Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1893-1894, vol. I, p. 143.

[3] Ibidem, p. 174.

[4] În anul 1895, folosindu-se de slăbiciunea Imperiului Otoman aflat într-o profundă criză internă, Bulgaria a procedat la alipirea paşnică a Rumeliei de Sud şi proclamarea independenţei de stat. În anul 1912 (Primul Război Balcanic), Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru i-au alungat pe turci din Balcani (cu excepţia unei înguste fîşii de pămînt de-a lungul Strîmtorilor). Bulgaria a cîştigat o bună parte din Macedonia, Tracia egeică pînă la Kavalla şi regiunea Adrianopolului. Disensiunile din jurul Macedoniei au făcut ca Bulgaria să declanşeze cel de-al Doilea Război Balcanic în care a avut de luptat cu o coaliţie compusă din foştii săi aliaţi la care s-au mai adăugat Turcia şi România.

[5] În urma pierderii celui de-al II Război Balcanic, Bulgaria cedează Serbiei valea Vardarului, Greciei – regiunea Kavalla, Turciei – Adrianopolul şi României – Cadrilaterul. După Primul război Mondial, Grecia a cîştigat toată Tracia egeică, iar linia hotarelor cu Serbia (Iugoslavia) a fost uşor rectificată în favoarea ultimei. În anul 1940, în urma acordului de la Craiova, Bulgaria obţine de la români Cadrilaterul pe care-l stăpîneşte pînă în ziua de astăzi.

 

VICTORIA LUI PYRRUS

Anume aşa poate fi calificată biruinţa Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Cîştigurile teritoriale au fost minimale şi nu i-au adus Rusiei decît o îndoielnică satisfacţie morală.

Pierderile, însă, au fost enorme şi „image”-ul Sankt-Petersburgului în ochii „fraţilor” slavi şi creştini din Balcani a fost compromis definitiv şi iremediabil.

În activul (destul de dubios, de altfel) poate fi pusă reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi o creştere teritorială nu prea semnificativă în Caucaz (vilaietul Kars).

Rusia revine în concertul european în calitate de mare putere, dar nu ca una de prim rang, precum a fost pînă la anul 1856. Impotenţa sa militară a fost dovedită cu brio în faţa Plevnei şi a Karsului. Dacă a fost nevoie stringentă de concursul militar al României pentru a învinge „omul bolnav al Europei”, atunci nu mai putem vorbi despre Rusia nici măcar ca despre o mare putere militară.

De slăbiciunea ei s-au folosit imediat celelalte mari puteri europene care i-au furat roadele victoriei atît de greu cîştigate. Sub conducerea „samsarului cinstit” (Otto von Bismarck), Rusia a fost „penită” la Berlin într-un hal fără de hal.

Cancelarul Gorceakov menţiona cu tristeţe şi amărăciune că Congresul de la Berlin a fost cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o în lunga sa carieră diplomatică.

Prestigiul Rusiei a scăzut atît de simţitor, încît stătuleţe balcanice care au apărut graţie eforturilor sale, ulterior nici măcar nu vor mai găsi de cuviinţă să anunţe Rusia despre intenţiile şi acţiunile lor pe plan extern.

În aşa mod a procedat Bulgaria în anul 1895 (alipirea Rumeliei de Sud) şi coaliţia anti-otomană în anul 1912 (declararea războiului Turciei). Mai mult decît atît: în ultimul caz s-a procedat chiar împotriva voinţei Sankt-Petersburgului!

 

REEDITAREA CONGRESULUI DE LA BERLIN

După cel de-al II Război Mondial, Occidentul a retrăit răstimp de o jumătate de secol (1944-1989) coşmarul unei iminente ieşiri a Rusiei (în ipostaza sa comunistă – URSS) la Mediterană.

„Diavolul galben” (puterea banilor) în final a triumfat, totuşi. Reacţia Apusului a fost fulgerătoare: în anul 1989 se prăbuşeşte Pactul de la Varşovia şi regimurile comuniste din regiune, iar în anul 1991 – Uniunea Sovietică, urmată de fosta Iugoslavie.

Ati citit articolul:”RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA DIN PARTEA RUSIEI”,publicat in Revista Moldova Noastra,Chisinau
Autor: A. SAVIN

 

cititi si:

- Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

- Războiul de Independență al României (1877 – 1878)

- Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)

- Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878)

- Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)