Articole

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

 

7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

 

7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2)

Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?

Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.

Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.

Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.

Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.

Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.

Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.

Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.

Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)


 

Încă de la primul cuvânt elevii seminariști au fost puternic mișcați de predica părintelui Calciu astfel încât au vestit mai departe intenția celor 7 Cuvinte, în acest fel aflând și tinerii de la facultățile laice. Cei mai mulți dintre cei care au început să vină erau de la facultățile tehnice, mai mulți decât de la Litere sau Filosofie. De aici încolo, de la predică la predică au început să vină din ce în ce mai mulți studenți, până s-a ajuns la un auditoriu de 300-400 tineri.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

 

A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.

Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti.

Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.

Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”?

Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent… De unde ai învăţat violența, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o… Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui.

Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe:

Fiule, iertate îşi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”…

Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica, de ură şi mereu de ură.

Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său:

Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit - foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate.

Dacă nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.

Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în miercurea din ”Săptămâna brânzei”, la 8 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 21-24)

Rememorând epopeea celor 7 cuvinte, părintele Gheorghe Calciu relatează într-un amplu interviu că „în momentul când am hotărât să încep acțiunea cu cele șapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult lui Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reținea. Era ca și cum m-aș fi aruncat cu capul în prăpastie. Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna. Văzusem viața de la Seminar, știam că elevii erau supuși la tot felul de influențe și ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de curs – de educație socială, ziceau ei – dar în care se făcea elogiul Partidului și al situației din țară. Asta era obligația, n-aveai ce-i face! Și mă gândeam că toți copiii aceștia așteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a profesoratului mai ales, și atunci am pornit acțiunea aceasta, încercând să schimb ceva. Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoșteau deja. Să ajung la inima lor. Să reușesc să-i scot din această amorțeală, din rutina aceasta a credinței, pe care o practicasem și eu într-o vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credință vie.”

În acest sens, primul cuvânt rostit a fost sugestiv intitulat ”Chemarea”, adresat exclusiv elevilor seminariști. Ulterior au început să vină și studenți de la alte facultăți.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

 

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit 
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006), preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, județul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care – ulterior – s-a căit și s-a pocăit.

Părintele Calciu a fost un luptător anticomunist. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști (1948-1964, 1979-1984), trecând și prin reeducarea din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951), unde a făcut compromisuri, participând la reeducare. Ulterior a refuzat orice compromis cu sistemul comunist.

Eliberat din închisoarea Aiud în anul 1963 i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În urma amnistiei generale din 1964, Gheorghe Calciu a fost eliberat. A urmat Filologia și Teologia, fiind învestit cu harul preoției. Devine profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București. La marele cutremur din 4 martie 1977, o aripă a internatului Seminarului se prăbușește. Chemat de seminariști, vine în toiul nopții de acasă și este singurul profesor care, alături de câțiva elevi, lucrează cu mâinile goale toată noaptea pentru a încerca să salveze de sub dărâmături pe cei patru seminariști îngropați sub moloz.

Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București s-a opus ateismului. În Postul Sfintelor Paști, din anul 1978, ține un șir de 7 prelegeri, intitulate „Șapte cuvinte către tineri„, predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la multe facultăți din București. Ia atitudine public față de dărâmarea Bisericii Enei din București, pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme. Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare, menite să îl descumpănească și să-i terorizeze familia. Atât predicile ținute cât și protestul față de demolarea Bisericii Enei îl aduc din nou în vizorul Securității. Este arestat în anul 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință. Prin executarea pedepsei s-a urmărit o nouă reeducare a sa. Acest fapt a determinat un val de proteste din partea exilului românesc. În ajutorul său se ridică intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava. Ulterior a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor. Cea mai mare perioadă a detenției a petrecut-o totuși în izolare. În timpul detenției a fost bătut, umilit și ținut nemâncat. După 5 ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia.

Părintele Gheorghe Calciu împreună cu studenții, la Radu Vodă - foto preluat de pe doxologia.ro

Părintele Gheorghe Calciu împreună cu studenții, la Radu Vodă – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Exilul

În anul 1985, se stabilește în Statele Unite, unde primește cetățenia de onoare[necesită citare]. Între sfârșitul anului 1985 și 1988 a locuit cu familia la Cleveland. Pentru a-și asigura existența sa și a familiei, a lucrat și în construcții, ca muncitor necalificat. În anul 1989 se mută cu familia la Washington DC, unde preia parohia românească „Sfânta Cruce”. A continuat să muncească în construcții până când a reușit să-și cumpere o casă, la circa 20-30 kilometri de biserica parohială. De-a lungul păstoririi de către Sfinția Sa a parohiei Sfânta Cruce, numărul credincioșilor a crescut impresionant. Multe persoane de alte confesiuni s-au convertit la ortodoxie, pentru dragostea, harul și viața îmbunătățită pe care le avea părintele. În SUA și-a continuat lupta în numele lui Dumnezeu și eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind autorul ideii Romfest și unul dintre fondatorii evenimentului bienal – cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni -, al cărui Comitet Internațional îl conducea.

Este primit la Casa Albă de 2 președinți – Ronald Reagan și George W. Bush.

Părintele Calciu slujea la Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Cruce” din orașul Alexandria, statul Virginia (lângă Washington D.C.). În anul 2006 a catalizat eforturile pentru întemeierea unei noi biserici pentru românii din zona Washington D.C., Biserica Sf. Andrei.

Călătorea aproape anual în România, ținând conferințe și vizitând prieteni.

Bolnav de un cancer al pancreasului și operat la Spitalul Militar din București, a fost vizitat, printre alții, de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, de Î.P.S.S. Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului și de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la acea vreme, Prea Fericitul Teoctist.

A murit în Statele Unite, în ziua de 21 noiembrie 2006. Slujba de înmormântare a fost oficiată de Episcopul Vicar Irineu Duvlea. În țară, a fost prohodit în biserica Radu Vodă (de unde fusese alungat în 1979) de însuși Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, alături de alți ierarhi și foști elevi, ajunși acum preoți. Conform dorinței sale, este înmormântat în țara, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, din județul Neamț.

 

Opera

- Șapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, București, 1996).
- Christ is calling you. A course in catacomb pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997).
- Rugăciune și lumină mistică. Eseuri și meditații religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998).
- Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii (Ed. Nemira, București, 2001).
- Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, București, 2002; reed. 2007).
- Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări (Ed. Christiana, București, 2007).
- Suferința ca binecuvântare (ediție îngrijită de ieromonah Savatie Baștovoi, Ed. Cathisma, București, 2007).
- Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase (Ed. Crigarux, Piatra Neamț, 2007).
- Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora (Ed. Christiana, București, 2007).
- Fiți jertfelnici! De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare (Ed. Christiana, București, 2012).
- Cuvintele către tineri (Ed. Christiana, București, 2015).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com
cititi mai mult despre Gheorghe Calciu-Dumitreasa si pe: gheorghecalciu.ro; ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roadevarul.rowww.fericiticeiprigoniti.net

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

foto preluat de pe facebook.com
articole preluate de pe: doxologia.ro; facebook.com; youtube.com

 

Constantin Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.

Dintre lucrări reținem volumele de predici: Iată, Mirele vine (2000); Iubi-Te-voi Doamne (2001); De ce ești trist, popor al Învierii? (2002); Praznicar (2004); Privegheri (2003); Iubesc Doamne, ajută neiubirii mele! (2005); volumele cu studii și articole de omiletică și catehetică : Contribuția școlii Teologice Ortodoxe de la Sibiu la dezvoltarea pedagogiei moderne: Întemeietorii; Mitropolitul Andrei Șaguna (2006); Sarea Pământului, I, (2002); Ascultă, Israel!- Activitatea învățătorească a profeților în Vechiul Testament (2003); Paștele Crucii (2003); Să ne merităm Ortodoxia (2004); Porțile Cerului, 2 vol. (2007); Îndumnezeirea maidanului – pastorația Bisericii în spatele blocurilor (ed. II-a, 2008). O serie de cărți pentru copii și tineret: Căluțul lui Dumnezeu (2003); De dragul Evangheliei (2003)Tinerețea Ortodoxiei (2004); Calea virtuților (2005);Ogorul cu îngeri (2005); Împreună spre întâia Spovedanie (2006); Să ne rugăm 8 zile cu Sf. Ioan de Kronstadt (2006); Marcellino, o minune de băiețel (2007); Să ne rugăm 8 zile cu Sfântul Nectarie (2007); Să ne rugăm 8 zile cu Părintele Arsenie Boca (2007); Provocările străzii (2007); Gânduri și miride(2009); Gheorghe Lazăr- Învietorul(2009).Traduceri: Sfântul Ambrozie, Viu va fi sufletul meu (2000); Sfântul Simeon Metafrastul, Viața Sfântului Spiridon (2007); Sfântul Daniil Stâlpnicul (2007); Sfântul Grigorie cel Mare, Benedict de Nursia (2008).

Biografie

Unul dintre părinții noștri de astăzi, de mare anvergură pastoral – misionară este Părintele Profesor Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu, care s-a născut la 19.07.1970 la Brașov, fiind absolvent și doctor în teologie, din anul 2004, al acestei prestigioase facultăti precum și cadru didactic, la secția catehetică – omiletică, în cadrul aceleiași distinse școli teologice. A făcut studii de specializare la Padova (Italia) si Versailles (Franta), cursuri de specializare în psihologie generală (1997 – 2000), în probleme legate de maltratarea copiilor (2000 – 2001), dependența de alcool și drog (2000) și altele.

Este autor a numeroase studii și articole, de asemenea co-autor al altor numeroase lucrări de specialitate, și nu în ultimul rând se află printre conferențiarii cei mai populari și îndrăgiți, susținând peste 150 de conferințe personale cu diverse teme în marile centre culturale ale țării cum ar fi: Cluj, Iași, Timișoara, Oradea, București, Craiova, Brașov și altele. Totodată, este prezent la numeroase emisiuni de radio sau televiziune, într-un cuvant, este omul care caută să “răscumpere vremea” ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu spre desăvârșire și mântuire, propovăduind și făcând misiune “cu timp și fără timp”, răspunzând astfel, chemării evanghelice și vocației apostolice.

Este mereu prezent pe teren, între tinerii generației sale și a noastre, în școli și licee, între alcoolici ori teribiliști postmoderniști, fiind implicat într-o mulțime de acțiuni. Părintele Necula a militat puternic pentru ora de religie în mai multe emisiuni televizate , articole și interviuri.

 

Informaţii personale

Constantin-Valer Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.

 

 

articole preluate de pe: doxologia.rofacebook.comyoutube.com

Sfântul Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira; Sfânta Muceniță Drosida, fiica împăratului Traian (22 martie)

Sfântul Mucenic Vasile, preotul din Ancira, Sfânta Muceniță Drosida, Sfânta Muceniță Calinica - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

foto: doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira; Sfânta Muceniță Drosida, fiica împăratului Traian

articol: basilica.ro

22 martie 2016

Sfântul Mucenic Vasile, preotul din Ancira (+362) – a păstorit biserica din Ancira (Asia Mică) în timpul împăratului păgân Iulian Apostatul (361 -363) care a încercat revigorarea păgânismului. Refuzând să se lepede de credința creștină, Sfântul Vasile a fost prins și întemnițat. Împăratul Iulian a trimis pe slujitorii săi, Elpidiu, Pigasie și Asclepie să fie judecat, apoi, s-a oprit chiar el în Ancira deoarece se afla în campania pornită fiind împotriva perșilor. Fiind adus în fața împăratului a fost amenințat cu chinuri groaznice dacă nu se leapădă de credința ortodoxă, apoi a fost întemnițat din nou. Fiind a fost adus a doua oară în fața împăratului Iulian, l-a înfruntat cu demnitate refuzând să aducă jertfă idolilor. A fost supus supliciilor și a suferit moarte martirică.

 

Sfânta Drosida, fiica împăratului Traian (înc. sec. II) – aceasta a trăit la începutul secolului al II-lea, perioadă în care adunările creștine erau interzise în Imperiul Roman, iar creștinii, pedepsiți cu moartea. În acele vremuri, cinci fecioare adunau trupurile martirilor din locurile de persecuție, le ungeau cu miruri și le înfășurau în giulgiuri curate, după care le ascundeau în locurile de sihăstrie unde viețuiau. Drosida, fiica împăratului, era creștină în taină. Ea ieșea noaptea din palat și le ajuta pe acestea la acest lucru binecuvântat. Sfânta era logodită cu Adrian, unul din consilierii împăratului, care l-a îndemnat pe acesta să pună sub pază trupurile mucenicilor ca să vadă de către cine sunt furate. Ascultând sfatul consilierului său, cele cinci femei au fost prinse, întemnițate, apoi au fost aruncate într-un cuptor în care se topea arama. Spre deosebire de cele cinci fecioare, Drosida a primit șansa de a fi iertată, cu condiția să renunțe la credința creștină. A refuzat și, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu, a scăpat de sub supravegherea soldaților rânduiți să o păzească, apoi, ieșind s-a dus să se arunce în cuptor, dorind să se alăture celorlalte cinci fecioare. Pe cale, gândindu-se că nu are haină de nuntă să meargă la Dumnezeu, fiind nebotezată, a luat mirul pe care-l avea la ea și ungându-se, s-a aruncat în apa unui lac și s-a botezat. Apoi, timp de șapte zile s-a ascuns, trăind în post și rugăciune. În acest timp, creștinii au găsit-o și, alăturându-i-se, au aflat cine era și ce pătimise. Iar în a opta zi, Sfânta Muceniță Drosida a suferit moarte martirică, fiind aruncată în cuptorul de foc.

articol preluat de pe: basilica.ro

 

Sf. Mc. Vasile, Preotul Bisericii din Ancira; Sf. Drosida, fiica împaratului Traian

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 22 Martie

În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Vasile, preotul Bisericii din Ancira.

Săvârşindu-şi rugăciunea şi fiind străpuns pântecele lui cu acele înfocate ţepuşe, a adormit cu somn dulce, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) şi a lui Saturnin, guvernatorul Ancirei. El a fost preot al Bisericii din Ancira sub episcopatul lui Marcel. Deși episcopul Marcel era un anti-arian care a căzut în erezia opusă, și anume modalismul, preotul Vasile a rămas un ortodox înflăcărat care a mărturisit dreapta credință în vremea împăratului Constanțiu al II-lea (337-361).

Când Iulian Apostatul a luat împărăția și a încercat să reinstaureze păgânismul, preotul Vasile din Ancira a predicat cu și mai multă ardoare adevărata credință. Deci fiind pârât că este creştin și că ar fi ofensat pe împăratul, a fost adus înaintea proconsulului Saturnin şi supus fiind la întrebări a fost ridicat pe un lemn şi i s-au strujit coastele, după care a fost aruncat în temniţă. După câtva vreme fiind scos din temniţă, din nou a fost strujit foarte tare, timp îndelungat şi legându-l în lanţuri a fost din nou aruncat în închisoare.

După câtva timp, când împăratul Iulian Apostatul se întorcea din campania împotriva perșilor (362) s-a oprit în cetatea Ancirei, sfântul a fost adus legat înaintea lui sub acuzația că este creștin și că a profețit căderea împăratului. Şi fiind supus iarăşi la întrebări, a fost dat în primire comitelui Flaventiu, ca să i se jupoaie pielea de pe trup în fâşii, ceea ce s-a şi îndeplinit, îndată. Şi jupuindu-i-se astfel multe fâşii de piele şi atârnând cele din spate aruncate peste umeri, în faţă şi cele din faţă în spate, mucenicul care în toate aceste chinuri se ţinea tare ca diamantul, smulgând o fâşie de piele, a aruncat-o drept în obrazul lui Iulian, care a poruncit să se înroşească nişte suliţe în foc şi să i se străpungă cu ele pântecele şi spatele şi toate încheieturile. Şi săvârşindu-se toate acestea, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe Calinica şi Vasilisa, care prin sabie s-au săvârşit.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintei Drosida, fiica împăratului Traian, şi a celor împreună cu dânsa cinci canonice.

Sfânta Drosida era fiica împăratului roman Traian. Prăznuirea ei se face pe 22 martie, împreună cu cele cinci fecioare: Aglaida, Apolinaria, Daria, Mamtuza și Taisia - foto: doxologia.ro

Sfânta Drosida - foto: doxologia.ro

Şi zicând aceasta, scoţând mirul pe care îl luase cu sine şi ungându-se, s-a aruncat într-un lac şi s-a botezat, zicând: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin”.

În vremea împărăţiei lui Traian, cinci femei care trăiau într-un loc retras de sihăstrie şi care pentru aceasta se chemau canonice, păzind toate poruncile lui Dumnezeu, printre toate celelalte îşi luaseră asupra lor ca sarcină adunarea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea lor în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste femei, scăpând de sub supravegherea celor ce păzeau camerele de dormit împărăteşti, care fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut celor cinci femei ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, un sfetnic al împăratului, care era în acelaşi timp şi logodnicul Drosidei, a cerut să se pună soldaţi de pază lângă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Şi paznicii stând de veghe au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Şi împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a spăimântat. Şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar-doar se va căi de ceea ce a făcut. Cât priveşte pe celelalte cinci femei canonice, a poruncit să se facă un vas mare în care au fost aruncate cele cinci femei, împreună cu multă aramă, şi să fie topite prin foc, ca arama să se amestece cu ţărâna sfintelor femei. Iar din amestecul acesta s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de el, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Iar Drosida dezbrăcând îmbrăcămintea cea împărătească, a ieşit uşor, fără să prindă cineva de veste. Şi, pe când mergea spre locul de chinuri, se gândea întru sine, zicând: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru Tine, ca să mă aşezi portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă în Duhul Sfânt!” Şi zicând acestea, scoţând mirul pe care îl luase cu sine din cămara ei şi aruncându-se într-un bazin în care se aduna apa din ploaie, ca într-un lac, s-a botezat, zicând: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi păzindu-se pe sine, după aceea, timp de şapte zile, primea hrană îngerească. Iar unii dintre iubitorii de Hristos găsind-o şi rămânând pe lângă ea, a aflat cele cu privire la ea, ea însăşi povestindu-le în felul acesta cele pătimite. În ziua cea de-a opta, cerând lui Dumnezeu în rugăciune să o lumineze ce urmează să mai facă, s-a mutat către Domnul.

 

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Eftimie cel Nou, care s-a nevoit în Constantinopol, la anul 1814, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Acest nou mucenic al lui Hristos s-a născut în Demitsana, Peloponesia. Părinţii săi erau Panagiotes şi Maria, pe el botezându-l cu numele Elefterie. Elefterie a fost cel mai mic dintre cei cinci fraţi, George, Christos, Ioan şi Katerina.

După terminarea şcolii în Demetsana, Elefterie şi Ioan au plecat la Constantinopol ca să se înscrie la Academia Patriarhală. Mai târziu au plecat la Iaşi, în România unde aveau afaceri tatăl şi fraţii lor. La puţin timp apoi, Elefterie s-a decis să plece spre Muntele Athos pentru a deveni călugăr. Dar din cauza războiului dintre Rusia şi Turcia, nu a reuşit să ajungă mai departe de Bucureşti. Acolo a locuit la consulul francez şi apoi la un angajat al consulului rus.

Elefterie s-a dedat unei vieţi de plăceri, lăsând deoparte gândurile de călugărie. După liniştirea ostilităţilor, Elefterie a reluat itinerariul său spre Muntele Athos, călătorind împreună cu nişte musulmani. Pe drum, el a trecut de la ortodoxie la religia musulmană, lăsându-se circumcis şi primind numele de Reschid. Nu la multă vreme după rătăcirea sa, conştiinţa a început să-l chinuie la gândul că L-a părăsit pe Hristos. Ceilalţi musulmani au observat schimbarea prin care trecea şi i-au limitat mişcările, urmărindu-l mai îndeaproape.

Într-o zi, Elefterie a fost văzut purtând asupra lui o cruce şi a fost pârât stăpânului casei, Rais Efendi. Stăpânul nu l-a pedepsit pe moment, ceea ce a atras gelozia celorlalţi asupra sa. Stăpânul le-a explicat decizia lui, spunându-le că era prea devreme pentru Elefterie să se lepede de toate obiceiurile sale creştineşti.

Rais Efendi şi cei ai casei au plecat în călătorie la Adrianopole, ajungând acolo în zi de sâmbătă. Mitropolitul Chiril, care avea să devină mai târziu Patriarhul Constantinopolului, slujea vecernia într-una din bisericile oraşului. Elefterie a pretins că are scrisori pentru Mitropolitul Chiril, dar acesta a trimis pe altcineva să le ridice. Acestui trimis Elefterie i-a spus că ar vrea să primească haine creştineşti. La auzul acestor cuvinte, omul a devenit suspicios şi l-a alungat pe Elefterie.

Întorşi la Constantinopol, Rais Efendi a încercat să-l înduplece pe Elefterie cu cadouri scumpe ca să rămână musulman. Dar Elefterie s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute să scape. Cu prima ocazie pe care a avut-o, Elefterie a fugit, căutându-l pe un preot din Peloponezia, care locuia aproape de Patriarhie. După ce i-a istorisit păţania lui, l-a rugat pe preot să-l ajute să fugă dar acesta a refuzat, temându-se de urmări dacă ar fi fost prins. Preotul doar l-a îndrumat şi l-a lăsat să plece. Primind ajutor din partea ambasadei ruse, Elefterie s-a îmbarcat pe un vapor către Muntele Athos. La Marea Lavră, Elefterie a fost rebotezat şi primit înapoi în sânul bisericii ortodoxe, devenind şi călugăr cu numele Eftimie.

Eftimie a citit Noul Martirologion al Sfântului Nicodim Aghioritul (prăznuit în 14 iulie) şi inspirându-se din exemplul noilor martiri şi-a dorit cu toată fiinţa să-şi spele păcatul apostaziei prin sângele muceniciei.

Sf. Eftimie a mers la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie, ajungând acolo în 19 martie 1814. În Duminica Intrării Domnului în Ierusalim s-a împărtăşit, s-a îmbrăcat în robă musulmană şi s-a dus la casa marelui vizir, Rusud Pasha. Sf. Eftimie, ţinând frunze de palmier în mână a recunoscut că este creştin ortodox şi că este gata să moară pentru Hristos. El a defăimat religia musulmană, a călcat în picioare turbanul pe care-l avea pe cap, comportându-se ca un om beat sau nebun în ochii vizirului.

Curajosul războinic al lui Hristos l-a convins pe vizir că nu era nebun şi nici beat, după care a fost aruncat într-o celulă întunecată şi pus în lanţuri. După câteva ceasuri, l-au scos din nou afară şi vizirul a încercat să-l convingă cu linguşiri şi promisiuni materiale să nu renunţe la islamism. Sfântul a vorbit cu curaj despre religia musulmană spunând că aceasta se bazează pe minciună şi falsităţi şi că nu se va mai lepăda niciodată de Hristos, chiar dacă l-ar tortura şi ucide.

Marele Vizir a dat ordin să fie bătut şi închis din nou. După trei ore, l-au adus din nou în faţa lui Rusud Pasha, care l-a întrebat: „Te-ai răzgândit sau eşti tot încăpăţânat?” Eftimie a răspuns: „Nu există decât o singură credinţă adevărată şi aceea este a creştinilor ortodocşi. Cum aş putea să cred în Mahomed, profetul vostru mincinos?”

În acel moment vizirul a înţeles că nu-l mai poate întoarce pe Eftimie de la credinţa sa şi a dat ordin să fie ucis cu sabia. Când au vrut să-i lege mâinile, sfântul a cerut să fie lăsat să primească moartea cu braţele deschise. Călăii l-au lăsat să meargă nelegat la locul de execuţie şi Sfântul Eftimie mergea bucuros, fără teamă, cu crucea în mâna dreaptă şi crengile de palmier în stânga. Ajungând acolo, s-a întors spre răsărit şi s-a rugat, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să primească mucenicia pentru numele Său. El s-a mai rugat şi pentru familia şi prietenii săi, rugând pe bunul Dumnezeu să le primească toate cererile cele pentru mântuire.

Apoi, Sf. Eftimie a sărutat crucea pe care o ţinea în mână, a îngenuncheat şi a aplecat capul. Călăul a lovit puternic cu sabia dar nu a reuşit să-i taie capul. Apoi a mai încercat o dată şi văzând că nu reuşeşte, i-a tăiat gâtul mucenicului cu un cuţit.

Sf. Eftimie a fost ucis în amiaza zilei de 22 martie, 1814 în Constantinopol, câştigând locul său binemeritat în Împărăţia Cerurilor, unde slăveşte Sfânta Treime cea de o fiinţă şi dătătoare de viaţă, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

Capul Sfântului Eftimie se găseşte în mănăstirea rusă Sf. Pantelimon din Muntele Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro

 

Mâine, 23 martie, facem pomenirea

Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui; Sfântul Cuvios Nou Mucenic Luca din Mitilini

Sfântul Mucenic Nicon (+251).  Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 23 martie - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto:   basilica.ro

Sfântul Mucenic Nicon (+251)- Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: basilica.ro

Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărâme faţa sfântului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleştele şi să i-o tăie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, şi să-i taie capul.

Un preot readuce la viață un sat printr-o altfel de agricultură

Un preot dintr-un mic sat din Sălaj a reușit să repună pe picioare comunitatea pe care o păstorește, sprijinind tinerii în înființarea unor culturi de fructe de pădure de pădure și a unor livezi de pomi fructiferi din specii de înaltă performanță, oferindu-le mai întâi propriul exemplu. Tinerii din sat au abandonat agricultura tradițională și creșterea animalelor, orientându-se, la sfatul preotului, către culturi de coacăze sau căpșuni, livezi de pruni și meri, iar în viitorul apropiat pe dealurile din zonă ar putea apărea și lavanda.

Mașina lasă urmă nori de praf alb pe drumul comunal ce duce către Cozla, un sat din comuna Letca ce nu pare a face notă discordantă de majoritatea micilor localități urbane din România, amenințate în ultimii ani de o depopulare cauzată de plecarea tinerilor către orașele din apropiere sau, nu în puține cazuri, către destinații din străinătate, unde speră să găsescă banii ce cred ei că le vor aduce fericirea. Monotonia peisajului de deal, cu terenurile agricole acoperite de vegetație sălbatică, este spartă la un moment dat de o mică suprafață de teren pe care șirurile de lăstari de coacăz negru se aliniază perfect în jurul unei sperietori de ciori. Se vede că pământul a fost lucrat cu grijă și, cu toate că perioada de fructificație a trecut, buruienile lipsesc cu desăvârșire. Terenul cultivat cu arbuști de coacăz este doar primul semnal că la Cozla lucrurile încep să se schimbe și că, cel mai probabil, următorul recensământ nu va mai consemna o scădere a populației, iar cei 250 de săteni care trăiesc astăzi în sat și-au dat seama că viața la țară poate fi una confortabilă, cu un trai decent și venituri consistente provenite din culturi de fructe de pădure sau din fructele deosebite pe care le dau livezile nou înființate. „Lumina” pentru sătenii din Cozla a venit, cum altfel, de la tânărul preot din sat, cel care, mai abitir ca un inginer horticol sau ca un economist, a reușit să readucă la viață mica localitate printr-o agricultură modernă, adaptată realităților locale.

Adrian Bora a ajuns ca preot în satul Cozla în 1999, atunci când avea doar 25 de ani și se gândea că în câțiva ani își va găsi, cu siguranță, o parohie mai bună decât cea dintr-un mic sat prăfuit din Sălaj. Încetul cu încetul preotul s-a atașat de comunitatea pe care a ajuns să o păstorească, iar gândurile de plecare au fost abandonate, fiind înlocuite de gânduri legate de posibilitățile de revigorare ale unui sat depopulat și îmbătrânit, în care principala ocupație era creșterea animalelor. Departe de un drum principal, cu terenuri agricole fărâmițate de legislația stufoasă a retrocedării terenurilor, satul oferea, din perspectiva lui Adrian Bora, doar șansa unor culturi de plante de pădure sau a înființării unor livezi productive. Drumul de la idee la punerea ei în practică nu a fost foarte lung și a pornit prin puterea exemplului propriu.

„Ne-am uitat în jur. Era piatră, dealuri și atunci am încercat să vedem ce potențial are zona. Ne-am dat seama că cel mai bun lucru este să faci agricultură. Faci agricultură, faci, dar hai să învățăm de la cei care fac performanță în agricultură. Și atunci, uitându-ne un pic în jur, am realizat că avem unele probleme: terenurile sunt fărâmițate, parcele sub un hectar, foarte rar peste un hectar. În această situație nu poți forma niște loturi mai mari de teren, care să fie cultivate cu tehnologie modernă, cu tractoare de mare putere care prin consum, prin mai multe operații pe care le fac o dată, pot asigura un venit decent. Ne-am dat seama că acest impediment nu poate fi trecut așa ușor și am căutat atunci să vedem ce putem face pe suprafețe mici. Ne-am gândit inițial la fructe de pădure și am început să studiem, să vedem cum se comportă diferiți arbuști. Între timp, în perioada cât am stat în sat am văzut că nucii se dezvoltau anual liniar și aduceau o producție constantă. În alte zone producția oscilează de la an la an. Am început să cumpărăm în familie primele hectare de teren și le-am plantat cu nuci. Între timp am adus diferite soiuri de arbuști și pomi să-i testăm și am făcut schimburi de experiență cu cei ce fac performanță în România în acest domeniu. Pas cu pas, în 2010 s-a pornit prima plantație de coacăz, care după doi ani a acoperit toate cheltuielile de investiții cu înființarea și funcționarea de până atunci. (…) În același timp, în ultimii ani i-am încurajat pe cei tineri, pentru că pe bătrâni cam greu îi scoteai din tradiția lor cu creșterea animalelor. În momentul în care primele plantații au început să producă, au văzut ce cantitate face o porțiune de teren, au văzut ce bani încasezi în momentul în care cumpărătorul ți-a plătit, pentru că tranzacțiile erau făcute în sat, sub văzul lor, s-au hotărât câțiva tineri să înceapă cu 30-40-50 de ari. I-am încurajat pe mulți pentru că ‘sămânța’ de a face agricultură exista în mintea lor, doar că trebuia cineva să-i încurajeze și să te simtă că ești alături de ei, într-o încercare de a face totuși performanță”, rememorează preotul demersurile de început.

De la primele încercări s-a ajuns ca astăzi un număr de 15 familii din sat să înființeze astfel de culturi, printre ei numărându-se și o familie de tineri reîntorși din Italia, ce au deja pe rod o livadă de peste două hectare cu meri. Principalele culturi sunt însă cele de coacăz negru, un fruct cerut de piață. Există și unii investitori din țară, care au concesionat, au arendat sau au cumpărat teren în zonă. Sunt care vor să cumpere și case în sat, pentru că în curând se va asfalta și drumul comunal.

„Am cultivat în special coacăze negre, pentru că zona de industrializare cere foarte mult astfel de fructe. Și pe timpul lui Ceaușescu, la nivel european cele mai bune fructe de pădure ca și calitate care se produceau în Europa erau din Bulgaria și România, pentru că aici condițiile de climă, sol, radiații solare directe, sunt cele mai favorabile pentru culturile acestea. Când urcăm spre Polonia, Cehia scade calitatea, iar când coborâm undeva pe Câmpia Română, unde sunt solurile mai nisipoase fructele de pădure nu rezistă, pentru au nevoie de o climă mai răcoroasă. Și atunci așa am început, astfel încât, la ora actuală, la realitatea lui septembrie 2014, avem la Cozla vreo patru hectare de căpșuni de o calitate ireproșabilă și care s-a vândut la un preț foarte bun; sunt aproximativ cinci-șase hectare de pruni de soiuri de masă, foarte performante și care cred că se vor extinde deoarece piața cere fructe de calitate, iar performanța imprimă un interes investițional; mai avem vreo 10 hectare de nuc, în mare parte cel care se regăsește în ferma proprie, o altă parte în fermele localnicilor; avem coacăze în jur la 15 hectare pe Cozla și vreo 25 de hectare în satele din jur; avem și aproape un hectar de zmeură, cu perspective mari de creștere până la 10 hectare în anii următori; mai avem și plantații de goji, care au început deja să dea primele fructe; în toamnă sau în primăvară vom începe cu două hectare de lavandă”, afirmă Adrian Bora.

Planurile preotului și ale sătenilor sunt însă mult mai mari și se bazează pe cantitatea și calitatea deosebită a fructelor obținute la Cozla și în sate din împrejurimi. „Roca de bază în zonă e calcar, dar la suprafață sunt foarte multe argile, ori știm că argilele înmagazinează foarte multe microminerale care conferă gust, aspect și o consistență deosebită fructelor. La analizele făcute la laboratoarele procesatorilor, care sunt de performanță pentru că majoritatea au beneficiat de investiții europene, coacăza a fost una peste așteptări ca și calitate. Rezultatul pe insecticide și pe pesticide a fost unul ce ne-a situat la producții bio. Și calitatea la zaharuri, la enzime sau vitamine a fost una extraordinară, mult peste așteptările procesatorilor și din acel moment deschiderea pentru colaborare e clar stabilită (…) Estimăm în vreo cinci ani o suprafață totală, la Cozla și în satele din zonă, de peste 100 de hectare de pomi și arbuști, ceea ce e bine, cu atât mai mult cu cât avem soiuri de performanță care sunt foarte cerute în piață. Dacă tehnologia e bună și soiurile alese cu grijă, veniturile minimale sunt de 8.000 de euro la hectar, într-un an, din care poți rămâne cu o medie de 6.000 de euro la hectar. Sunt mulți chiar cu facultate care nu câștigă banii aceștia într-un an. Dacă mai socotim că mulți localnici care investesc în aceste culturi mai cresc animale, au cartofii și legumele lor proprii, eu consider că e un trai decent. Dacă va fi și drumul comunal asfaltat, suntem la o oră distanță de Baia Mare sau Zalău. Dacă vrei, la final de săptămână poți merge să faci cumpărături, iar lumea are o alternativă bună de a trăi decent chiar și la țară”, spune preotul.

Stând de vorbă cu un om pe care de obicei ți-l imaginezi dincolo de altar, vocabularul și cunoștințele sale te fac să te gândești că ești în fața cuiva care a studiat cel puțin două facultăți: horticultura și studiile economice. De fapt, înclinația acestuia spre horticultură nu este una întâmplătoare, ci vine din familie. Cât despre abilitățile economice, ele au fost dobândite din necesitatea de a face față unei astfel de provocări.

„Am crescut între culturile pomicole, tatăl meu fiind tehnolog într-o livadă de pomi în Bihor, de unde sunt de loc. M-am format într-o livadă de pomi și atunci deja eram ‘acasă’ în domeniul pomiculturii și al arbuștilor fructiferi. Numai că de când am fost eu, în copilărie, alături de tata, în fermă, soiurile au evoluat, hibrizii au evoluat și atunci a trebuit să vedem cum se comportă cele actuale. Am adus în sat ultimele noutăți sau soiurile care ni s-au părut cele mai performante. Le-am testat întâi pentru că nu poți să te apuci să cultivi hectare întregi și să fie un eșec, pentru că oamenii își bagă poate puținii lor bani în afacere”, crede Adrian Bora.

Acesta și-ar dori ca zona platoului calcaros de la confluența județelor Maramureș și Sălaj, în care se află și Cozla, să devină una de renume, astfel încât procesatorii și comercianții să știe unde să se adreseze dacă doresc fructe de calitate. Pe lângă toate acestea, preotul nu și-a uitat misiunea sa dată de divinitate, de a ajuta comunitatea în care trăiește, sprijinind în primul rând tinerii. „Încercăm să creăm o alternativă bună pentru cei tineri și eu zic că se poate. Sunt exemple care justifică faptul că dacă ești un pic organizat, lucrurile se mișcă”, a conchis Adrian Bora.

AGERPRES / (A — autor: Sebastian Olaru, editor: Marius Frățilă)
Foto: (c) SEBASTIAN OLARU / AGERPRES FLUX
articol preluat de pe http://www.agerpres.ro