Articole

(Uniunea Salvați România – USR) Apel public: Nu adoptați amnistia și grațierea în anul centenar!

Apel public: Nu adoptați amnistia și grațierea în anul centenar!

Trimite-i și tu scrisoarea premierului Viorica Dăncilă la pm@gov.ro și ministrului Tudorel Toader la relatiipublice@just.ro și cere-i să nu adopte ordonanța privind amnistia și grațierea!
Scrisoarea este aici: https://tinyurl.com/y82tkfc5.

Haideți să-i oprim împreună!
#FaraPenali

 

În atenția dnei prim-ministru Viorica Dăncilă,
În atenția dlui ministru al justiției Tudorel Toader,

Subsemnatul / Subsemnata Prenume Nume, în calitate de cetățean român cu drepturi depline, vă solicit să nu emiteți nici un act executiv care să producă efecte de amnistie și grațiere a celor cu condamnări penale.
Permiteți-mi să vă amintesc că acum cca 2 ani, la emiterea OUG 13, în plină iarnă și la temperaturi negative sute de mii de români au stat zile întregi în stradă, în București și în zeci de alte orașe din țară și din diaspora pentru a protesta față de un asemenea act.

Vă amintesc totodată că atât Comisia de la Veneția, cât și Parlamentul European, Comisia Europeană și partenerii strategici ai României s-au pronunțat deja împotriva unui astfel de act. Vă amintesc că pentru numeroasele modificări ale legislației penale și de procedură penală împotriva României a fost adoptată o Rezoluție în plenul PE, iar cel mai recent raport în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare a României conține recomandări clare legate de aceste aspecte. În condițiile actuale, când ne pregătim pentru preluarea Președinției Consiliului European în mai puțin de două luni, precum și dată fiind Constituția României, Art. 148 alin (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare vă solicit să nu emiteți un asemenea act executiv.

Mai mult, un act al Guvernului României privind amnistia și grațierea, spre privilegiul anumitor categorii de cetățeni ar fi de natură să încalce prevederile Constituției României, Art. 16 alin(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări și alin (2) Nimeni nu este mai presus de lege.

Mai ales acum, la momentul Centenarului, precum și la mai puțin de o lună de la comemorarea eroilor Revoluției din decembrie 1989, care și-au dat viața pentru valorile democratice, pentru drepturile și libertățile fundamentale stipulate acum în Constituția țării nu se justifică un act executiv cu risc social ridicat precum amnistia și grațierea. De asemenea, nu se justifică nici un alt fel de act executiv sau legislativ de natură a introduce beneficii, privilegii, diferențe de tratament între categorii de cetățeni ai României.

Vă rog să vă respectați jurământul depus la preluarea mandatului: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc.

articol preluat de pe www.facebook.com

(Alexandru Cristian Surcel) Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile – Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

foto preluat de pe ccr.ro
articol realizat de Alexandru Cristian Surcel*

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel,*- foto: facebook.com

30 mai 2018

 

Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile

Miercuri, 30 mai 2018, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat cu privire la cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României, după ce domnul Klaus Werner Iohannis a refuzat propunerea Ministrului Justiţiei, domnul Tudorel Toader, de a o revoca pe doamna Laura Codruţa Kovesi din poziţia de Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Încă nu avem decizia în sine cu întreaga sa motivare, dar putem întrevedea mare parte din argumentaţia juridică din chiar textul comunicatului CCR:

Curtea a statuat că, în cazul revocării procurorului din funcţiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, ministrul justiţiei acţionează în cadrul unor limitări stricte impuse de lege, sub forma cazurilor care, în mod obiectiv, justifică revocarea din funcţia de conducere a procurorului. Preşedintele României, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, nu are o putere discreţionară proprie în cadrul procedurii de revocare, ci o putere de verificare a regularităţii acesteia. Rezultă că prerogativa Preşedintelui României de a revoca procurorul din funcţia de conducere se circumscrie exclusiv unui control de regularitate şi legalitate a procedurii. Astfel, Preşedintele României nu are competenţa constituţională de a opune argumente de oportunitate în raport cu propunerea de revocare din funcţie iniţiată, în condiţiile legii, de ministrul justiţiei.”1

Drept urmare, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională

„cu majoritate de voturi, a statuat:

1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.”

 

Aceasta este însă departe de a fi singura decizie sau hotărâre controversată a CCR din iunie 2017 şi până în prezent. Inundaţi de un an şi jumătate de fluxul continuu de ştiri despre legile justiţiei şi despre tentativele de modificare a codurilor penal şi de procedură penală, tindem poate să uităm de acte şi fapte consumate, cu implicaţii juridice serioase, care s-au întâmplat în acest interval de timp. În mod special, mai multe decizii şi o hotărâre a Curţii Constituţionale a României au generat serioase controverse şi chiar contestări în anul 2017, iar noi credem că, chiar dacă în acest moment se discută mai puţin, problemele ridicate de ele persistă.

De asemenea, întrucât deciziile şi hotărârile CCR sunt irevocabile şi direct executorii, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, nici măcar Curtea însăşi nu poate reveni asupra lor, şi au valoare de precedent judiciar, credem că obţinerea unor opinii ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) este un obiectiv actual şi necesar. O astfel de opinie sau set de opinii ar putea clarifica în ce măsură CCR poate acţiona aproape ca un legiuitor pozitiv sau ce părţi din deciziile sale au caracter obligatoriu ori de recomandare, inclusiv cum s-ar putea contracara situaţia în care însăşi Curtea Constituţională este cea care, abuzând de prerogativele sale, încalcă grav Constituţia.

De fapt, dacă este să ne aducem aminte, organizațiile neguvernamentale şi grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iaşi), Evoluţie în Instituţie (#Insist), Grupul de Acţiune Civică Bacău, Iniţiativa Craiova, Iniţiativa România, Iniţiativa Timişoara (federaţie a 10 ONG-uri din Timişoara), Institutul pentru Politici Publice, Liga Civică Galaţi şi Oradea Civică (membre ale reţelei civice naţionale Contract România) şi grupurile civice Corupţia Ucide, Geeks for Democracy şi #Rezistenţa, au efectuat un demers în acest sens în august 2017. Ele au încercat, printre altele, să convingă Administraţia Prezidenţială că Preşedintele României ar trebui să defere chestiunile de drept implicate în două decizii şi o hotărâre a CCR Comisiei de la Veneţia (care nu poate fi sesizată de oricine, ci doar de Guvern, Preşedinte, Camerele Parlamentului, precum şi de Curtea Constituţională însăşi). Aşa cum ştim din ceea ce este deja istorie, Preşedintele Klaus Iohannis a fost aproape de neînduplecat în iniţierea unui astfel de demers, de-abia în relaţie cu legile justiţiei hotărându-se în ceea ce este practic al treisprezecelea ceas.

Mai exact, ceea ce s-a cerut în august 2017 de către organizaţiile amintite mai sus a fost sesizarea de către Preşedintele României a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de: a) Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care Curtea Constituţională a României a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu, b) Hotărârea nr. 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente a Curţii Constituţionale a României (prin care preşedintele CCR a fost investit cu o adevărată prerogativă de cenzură), precum şi c) Decizia nr. 277/21.07.2017, care a stabilit un drept exclusiv al Curţii Constituţionale a României de a se pronunţa direct asupra hotărârilor judecătoreşti supuse căii extraordinare de atac a revizuirii în condiţiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă.

Pentru început, trebuie să observăm că atunci când în activitatea Curţii Constituţionale apar circumstanţe care impun clarificări, România, ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, poate cere opinia Comisiei de la Veneţia, creată în mod expres pentru a asista statele în chestiuni de acest gen. Curtea Constituţională se bucură de independenţă, iar această independenţă trebuie respectată şi ocrotită de autorităţile statului român şi de societate în general. Această chestiune reprezintă o prioritate în contextul european actual, în care putem observa că, pe fondul propagării ideilor aşa-numitei democraţii iliberale, Curţile şi Consiliile Constituţionale devin obiectul unor modificări constituţionale şi/sau legislative de natură să le limiteze competenţele, să le reducă de la rolul de garante ale respectării Constituţiei la cel de instituţii cu funcţie simbolică, să le subordoneze altor autorităţi din stat şi intereselor politice. Este cazul Poloniei, Ungariei etc.

O situaţie evident diferită este cea din România, în care pericolul pentru instanţa de contencios constituţional pare a veni din interiorul său. Tendinţa unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României, extrem de evidentă în ultimii doi ani, de a împinge practica Curţii spre exces şi spre suprapunerea asupra atribuţiilor altor puteri din stat poate provoca, pe de o parte, o scădere a eficienţei acţiunii Curţii şi, pe de altă parte, o reacţie din partea altor autorităţi, a Parlamentului în primul rând, eventual sub presiunea protestelor de stradă, care ar putea considera la un moment dat că este oportun, ca şi în ţările citate mai sus, să limiteze puterile Curţii şi să reducă independenţa acesteia prin modificarea legii de organizare şi de funcţionare (Legea nr. 47/1992).

Decizia de azi, ca şi hotărârea şi deciziile mai sus amintite au generat probleme majore de interpretare a Constituţiei şi legilor, probleme care au creat dezbateri contradictorii şi chiar proteste publice, pe fondul tentativelor Guvernului şi majorităţii parlamentare actuale de a aduce modificări ale legislației penale contrare cerinţelor din Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi aşteptărilor Comisiei Europene, partenerilor României din UE şi NATO şi societăţii în ansamblul ei. În toate cele patru speţe, exact instituţia chemată să impună respectarea Constituţiei a interpretat într-o manieră imprudentă legea fundamentală şi propria lege de organizare şi de funcţionare. De aceea, în opinia autorului acestor rânduri, autor şi a mare parte din argumentaţia juridică folosită în materialele puse la dispoziţia Administraţiei Prezidenţiale în august 2017, Comisia de la Veneţia este cam singurul organism care poate desluşi cu suficientă autoritate respectivele probleme de interpretare a Constituției şi a legii, astfel încât să putem depăşi impasul (chiar dacă recomandările sale nu au un caracter obligatoriu).

Aşadar, haideţi să analizăm în ordine cronologică fiecare decizie şi hotărâre din cele amintite în parte:

 

I. Decizia din 30.05.2018 (şi aspecte din Decizia nr. 45/30.01.2018): Aşa cum am precizat şi mai sus, nu avem încă motivarea acestei decizii, aşa că nu putem analiza decât acele raţionamente juridice cuprinse în comunicat. Însă putem observa că, în optica majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale care au votat azi, Preşedintele asigură doar un control de legalitate şi de regularitate a procedurii de revocare, atunci când ceea ce se cere este revocarea şefilor celor mai importante structuri ale Ministerului Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Generală Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism). Rolul central i-ar reveni Ministrului Justiţiei, care numai el poate aprecia oportunitatea unei revocări.

Din acest expozeu lipseşte Consiliul Superior al Magistraturii, despre care ştim că dă un aviz consultativ, care însă priveşte nu doar regularitatea şi legalitatea procedurii, ci şi oportunitatea ei. Şi nu se poate altfel, deoarece Constituţia României dispune prin art. 133 alin. (1) că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.”, iar în art. 134 alin. (1) adaugă că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.” În cazul celor trei procurori cu funcţii de conducere amintiţi mai sus, prin efectul Legii nr. 504/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Ministrului Justiţiei şi nu CSM îi revine dreptul de a face propunerile de numire sau revocare, dar acesta din urmă păstrează totuşi prerogativa de a emite un aviz consultativ.

Fiind vorba de garantul independenţei justiţiei, avizul Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi limitat doar la considerente privind legalitatea şi regularitatea procedurii, ci poate să cuprindă şi aprecieri de oportunitate. Însă ce sens mai are avizul CSM sub aspectul temeiurilor de oportunitate ale deciziei pe care urmează să o ia Preşedintele, dacă acesta din urmă este limitat strict la a verifica aspectele de legalitate şi de regularitate, de formă, fără a mai putea să se pronunţe în vreun fel asupra fondului propunerii Ministrului Justiţiei, chiar dacă aceasta a fost integral combătută prin aviz? Şi, per a contrario, dacă am admite interpretarea Curţii Constituţionale, de ce a plasat legiuitorul avizul CSM după propunerea Ministrului Justiţiei, în ordinea paşilor procedurali, şi nu invers, cum ar fi fost logic dacă soluţia acestuia din urmă cu privire la oportunitate trebuie obligatoriu asumată de către Preşedinte?

Mare parte din argumentaţia Curţii Constituţionale se bazează pe următorul text constituţional: „ARTICOLUL 132 (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.” Potrivit comunicatului CCR, „Curtea a stabilit că art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii [a se vedea Decizia nr.285/2014], aplicându-se, deopotrivă şi în ipoteza revocării/ eliberării din funcţie. În schimb, art.132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori şi indică faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45/2018], aspect care se reflectă şi asupra carierei procurorilor.”

Pentru a înţelege mai bine ce încearcă majoritatea de azi din Curtea Constituţională a României să ne comunice, am aruncat o privire în Decizia nr. 45/30.01.2018, care a fost emisă ca răspuns la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României- Secţiile Unite faţă de o serie întreagă de dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi faţă de această lege în ansamblul său.2

În această decizie putem astfel citi că: „(…) competenţa Preşedintelui este una legată, în sensul că emiterea decretului de numire este consecinţa şi rezultatul firesc al propunerii iniţiate de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a putea refuza cu caracter definitiv această propunere. Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem (…) aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nici o problemă de constituţionalitate din perspectiva art.94 lit.c), art.125 alin.(1) şi (2) şi art.134 alin.(1) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenței justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor.

143. Prin urmare, Curtea constată că „refuzul” Preşedintelui României nu avea şi nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorităţi, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuţiilor Preşedintelui prevăzute la art.94 lit.c) şi art.125 alin.(1) din Constituţie. De altfel, chiar şi în logica normei legale criticate, Preşedintele României tot extra legempoate purta o corespondenţă cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcţie a judecătorilor/ procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competenţa decizională de a-şi retrage eventual propunerea de numire, fără ca Preşedintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată.

Ideea că dreptul de refuz al Preşedintelui la numirea magistraţilor ar fi determinat de curtoazia dintre instituţiile statului este cel puţin exotică şi de-a dreptul discriminatorie. Un astfel de refuz arbitrar, determinat de curtoazie, afectează perspectivele de carieră ale unei persoane, iar acestea nu pot face obiectul unor decizii subiective, fără temeiuri de formă şi de fond. Aşadar, Preşedintele nu este limitat la considerente doar de legalitate şi de regularitate în numirile şi revocările de magistraţi. Iar rostul limitării la un singur refuz nu este indiciul că Preşedintele e, de fapt, mai mult oficiantul unei solemnităţi decât factorul decident, ci doar o dispoziţie legală menită să evite eventualele abuzuri din partea şefului statului şi blocaje în funcţionarea puterii judecătoreşti. Este o limitate menită, de asemenea, să oprească ca nu cumva prerogativa prezidenţială de numire şi de revocare a magistraţilor să nu devină pretextul unor ingerinţe ale Preşedintelui împotriva puterii judecătoreşti, în condiţiile în care Preşedintele aparţine totuşi de puterea executivă.

Însă cel mai interesant pasaj din Decizia nr. 45/30.01.2018 este paragraful 165: „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege, Curtea constată că potrivit art.132 alin.(2) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete. Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art.94 lit.c) din Constituţie. În consecinţă, art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege nu încalcă art.94 lit.c) şi art.132 alin.(1) din Constituţie.”

Putem constata astfel că Decizia din 30.05.2018 face o aplicaţie a considerentelor enumerate în paragraful 165 al Deciziei nr. 45/30.01.2018. Dar, dacă ne uităm mai atenţi, acea sintagmă pe care îşi construieşte întregul raţionament Curtea Constituţională este, de fapt, una vagă şi succintă: „procurorii îşi defăşoară activitatea (…) sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pentru a o înţelege corect este nevoie să revizităm, chiar pe la începutul textului Constituţiei României, art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Aşadar, oricum am înţelege că activitatea procurorilor se desfăşoară sub autoritatea Ministrului Justiţiei, întrucât acesta este membru al Guvernului şi deci parte componentă a puterii executive, nu putem discuta decât în termeni care să nu fie de natură să afecteze principiul separaţiei şi egalităţii puterilor în stat şi actul de justiţie.

De aceea, carierele procurorilor ţin de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, iar numirile şi revocările din magistratură se efectuează fie de CSM direct (pentru stagiari), fie de Preşedintele României (pentru magistraţii definitivi, precum şi anumite funcţii de conducere). Preşedintele României este de asemenea membru al puterii executive, dar, spre deosebire de membrii Guvernului, este ales prin vot direct şi universal de către cetăţenii care sunt deţinătorii suveranităţii de stat, pe care o exercită prin reprezentanţi aleşi (art. 2 alin. (1) din Constituţie: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.). De asemenea, Preşedintele, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţia României „(…) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Ca mediator între puterile statului, este mai logic ca Preşedintele să fie decidentul final în materia numirii şi revocării magistraţilor definitivi, respectiv a anumitor funcţii de conducere din structurile puterii judecătoreşti, decât Ministrul Justiţiei.

Suspectăm aşadar că Decizia din 30.05.2018 a CCR, ca şi anumite pasaje din Decizia nr. 45/30.01.2018 au mai puţin de-a face cu o interpretare şi aplicare a textului constituţional în litera şi în spiritul său, cât au în spate nevoia unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale de a servi interesele unora din persoanele şi entităţile aflate la rădăcina numirii lor ca judecători ai CCR (ştiut fiind că acesta este totuşi un organism numit politic şi situat în afara puterii judecătoreşti), inclusiv de a da o finalizare propriilor umori formate în anii în care respectivii judecători erau membri ai unor partide politice şi ocupau diferite demnităţi publice executive şi legislative cu sprijinul respectivelor partide.

 

II. Decizia nr. 392/06.06.2017: în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de doamna Bombonica Prodana, Curtea Constituțională a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracter penal. Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi considerațiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se impune Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009, chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Dacă cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, nu pot impune Parlamentului ce să legifereze, atunci cu atât mai puţin poate impune Curtea Constituţională. În cazul de faţă, pragul valoric la abuzul în serviciu. Există, deci, o suspiciune întemeiată, exprimată în dezbaterile publice şi de profesionişti ai dreptului, că ne aflăm în faţa unei încercări de exercitare a unor drepturi exclusive ale Parlamentului de către un organism care nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, în opinia subsemnatului, orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă constituţională a textului de lege, aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca propuneri legitime, dar neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei diferenţieri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale, cosider că ar fi indicat ca una dintre autorităţile competente amintite mai sus (Preşedinţie, Guvern, Parlament sau Curtea Constituţională însăşi) să se adreseze Comisiei de la Veneţia.

 

III. Hotărârea nr. 1/22.06.2017: În strânsă legătură cu Decizia amintită anterior, prin Hotărârea nr. 1/21.06.2017, plenul Curţii Constituţionale cu majoritate de voturi l-a împuternicit pe Preşedintele CCR să cenzureze opiniile separate sau concurente ale judecătorilor CCR, putând să le oprească pe unele de la publicarea în Monitorul Oficial, deşi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale precizează foarte clar: „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.”

Sesizată de una dintre organizaţiile semnatare ale documentului amintit în introducere, Asociaţia Platforma Iniţiativa România, cu o cerere de retractare a Hotărârii nr. 1/22.06.2017, pe motiv că este o hotărâre administrativă, deci nu constituie precedent judiciar obligatoriu, şi că încalcă drepturile constituţionale ale judecătorilor CCR, Curtea a emis următorul răspuns:

Referitor la mesajul dvs., înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 2957 din 26 iunie 2017, prin care solicitaţi reaprecierea Hotărârii 1/22.06.2017, considerând posibilă această reapreciere întrucât, „din punctul nostru de vedere, hotărârea nu a fost adoptată în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale ale CCR, fiind, de fapt, o hotărâre adoptată în materie administrativă”, care „încalcă dreptul judecătorilor CCR de a se exprima liber şi independent în formularea opiniilor separate sau concurente”, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

După cum se arată în preambulul său, Hotărârea Plenului nr.1 din 22 iunie 2017 a fost determinată de „necesitatea precizării elementelor structurale intrinseci opiniei separate sau concurente subsumate unui raţionament logic dezvoltat în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, a limitelor în care judecătorul constituţional îşi poate manifesta dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă şi a obligaţiei de rezervă pe care trebuie să o manifeste judecătorul Curţii Constituţionale în a-şi exprima puncte de vedere care, într-un final, neagă însăşi obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale”. Aşadar, nu s-a urmărit să se aducă atingere deplinei independenţe a judecătorului constituţional în a-şi exprima punctele de vedere, respectiv de a-şi exercita dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă, ci doar s-au evocat coordonatele pe care acestea trebuie să le respecte, şi anume „repere doctrinare şi jurisprudenţiale, obiectivizate în concepte şi noţiuni ştiinţifice.”

De asemenea, se observă că Hotărârea nr.1 din 22 iunie 2017 a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor art.6, art.14, art.50 şi ale art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevederi ce îi conferă Plenului plenitudine de competenţă în aprecierea compatibilităţii regulilor privitoare la procedura jurisdicţională, precum şi a măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale. De altfel, art.4 din hotărâre prevede în mod expres că aceasta „priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, circumscriindu-se exclusiv acestora”.”

Dacă ne uităm însă la articolele de lege citate în răspuns, art. 6 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale spune că CCR îşi desfăşoară activitatea în plen şi deciziile, hotărârile şi avizele sale sunt adoptate cu majoritate de voturi, art. 14 că procedura jurisdicţională a CCR se completează cu procedura civilă (acolo unde procedura specifică nu prevede), art. 50 că plenul CCR îndeplineşte funcţiile acesteia şi poate lua orice măsură necesară bunei desfăşurări a activităţii Curţii (dar nu şi încălcarea unor norme imperative din lege, cum e cea din art. 59 alin. (3) citat mai sus), iar art. 51 alin. (1) stabileşte condiţiile de cvorum de prezenţă şi de majoritate minimă.

Niciunul dintre aceste articole nu dă dreptul preşedintelui ori plenului Curţii Constituţionale să aprecieze pertinenţa unei opinii separate sau concurente a unui judecător al Curţii, acesta fiind singurul responsabil de conţinutul şi de acurateţea ştiinţifică a respectivei opinii. Iar acea opinie, fără niciun fel de condiţionare, trebuie publicată în Monitorul Oficial exact aşa cum dispune art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

 

Astfel, în ceea ce priveşte fondul hotărârii:

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. 1 si 2 din Legea nr. 47/1992, fiind de natură de a afecta în mod grav independenţa judecătorului Curţii Constituţionale. Astfel, din economia dispozițiilor art. 2 si 3 din hotărâre rezultă o vădită şi nelegală ingerinţă în activitatea de judecată a judecătorului Curţii Constituţionale a României, ingerinţă constând în instituirea unui veritabil mecanism de control, exercitat în mod netransparent şi arbitrar, asupra opiniilor acestuia.

 

Conform hotărârii, decizia cenzurării unei opinii separate sau concurente aparţine în exclusivitate Preşedintelui Curţii Constituţionale, acesta, în urma unei simple „discutări” a deciziei, nu se ştie în ce cadru şi potrivit cărei proceduri, fiind singurul care constată existenta aşa-ziselor „abateri” de la aşa-zisele „reguli de redactare” şi hotărăşte cu privire la soarta respectivei opinii. Practic, se poate spune că independenţa unui judecător al Curţii Constituţionale se opreşte acolo unde încep aprecierea şi constatarea Preşedintelui Curţii Constituţionale, pe baza unor criterii pur subiective, cum ar fi cel care interzice „aprecierile cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. 2 teza finală).

De notat că nicio dispoziţie din Legea nr. 47/1992 sau Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012 nu recunoaşte Preşedintelui Curţii Constituţionale o astfel de atribuţie. De altfel, aceste dispoziţii prevăd în mod limitativ cazurile în care Preşedintele Curţii Constituţionale, în exercitarea atribuțiilor sale, emite rezoluţii, regula fiind în sensul că acesta emite ordine (art. 9 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 si art. 5 alin. (2) din Regulament).

Nu în ultimul rând, mecanismul de control descris mai sus generează o formă indirectă de tragere la răspundere juridică a unui judecător al Curţii Constituţionale pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor, instituind sancţiunea neluării în seamă a opiniei sale, aspect interzis de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) rap. la art. 14 din Legea nr. 47/1992 si art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, fiind de natură a restrânge exerciţiul dreptului legal al judecătorului Curţii Constituţionale de a formula opinie separată sau concurentă.

 

Considerăm că hotărârea este un act administrativ emis în aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu referire la art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, având o forţă juridică inferioară. In aceste condiţii, faţă de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, acest act nu poate depăşi limitele dispoziţiilor legale în executarea cărora a fost emis. Din examinarea acestor dispoziţii legale rezultă inexistenţa vreunor reguli, condiţionări sau limitări în ceea ce priveşte formularea opiniilor separate sau concurente. După cum se arată chiar în cuprinsul hotărârii, dreptul de a formula opinie separată sau concurentă este un drept prevăzut de lege, a cărui exercitare nu poate fi restrânsă printr-un act cu forţă juridică inferioară, respectiv un act administrativ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 47/1992 permit Curţii Constituţionale doar să stabilească compatibilitatea regulilor procedurii civile cu procedura jurisdicţională prevăzută de Legea nr. 47/1992, iar nu şi să edicteze noi reguli de procedură, peste limitele celor dintâi.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 137/2000, în sensul în care instituie o discriminare, în sensul art. 2 din acelaşi act normativ, între judecătorii Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula opinie separată sau concurentă, drept recunoscut de art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

 

În acest sens, se cuvine a observa mai întâi că hotărârea introduce reguli de redactare doar în ceea ce priveşte opiniile separate sau concurente, pentru opinia majoritară neexistând astfel de reguli. Practic, simplul fapt că un judecător al Curţii Constituţionale a votat împotrivă sau este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, îl pune pe acesta în situaţia de a se confrunta cu o adevărată excludere sau cel puţin restricţie în ceea ce priveşte dreptul său de a formula opinie separată sau concurentă. În plus, caracterul vădit subiectiv al unor reguli şi criterii introduse prin actul atacat nu face decât să agraveze caracterul discriminatoriu în sine ale acestora.

- Acesta a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 70 si art. 75 rap. la art. 2 alin. (2) Cod civil, în sensul în care limitează dreptul la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte formularea opiniei separate sau concurente.

 

Considerăm că obligaţia de rezervă, prevăzută în mod expres de lege, este unica limitare permisă din perspectiva celor de mai sus, însă aceasta nu se poate extinde, cu atât mai puţin nu poate afecta dreptul, de asemenea prevăzut de lege, de a formula opinie separată sau concurentă. In măsura în care legiuitorul primar ar fi considerat necesar, ar fi circumstanţiat sau cel puţin reglementat el însuşi exerciţiul dreptului la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, prin formularea de opinii separate sau concurente. Or, în cazul de faţă, aşa cum am arătat, avem de-a face cu un simplu act administrativ, cu forţă juridică inferioară legii, inapt să introducă în mod valabil o limită în ceea ce priveşte dreptul arătat mai sus.

- Hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 544/2001, în sensul în care îngrădeşte accesul persoanelor la informaţii şi documente de interes public.

 

Faţă de dispoziţiile art. 2 lit. a) si b) din Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile publice şi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, opinia separată sau concurentă formulată de un judecător al Curţii Constituţionale reprezintă în mod cert o informaţie de interes public ce ar trebui comunicată din oficiu de către această instituţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 544/2001. Ceea ce pentru Preşedintele Curţii Constituţionale ar putea constitui „aprecieri cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. (2) teza finală), pentru un alt cetăţean, cu precădere pentru un profesionist sau cel puţin pasionat al dreptului, ar putea constitui o importantă sursă de informaţie cu privire la activitatea şi practica singurei instanţe de contencios constituţional şi, prin aceasta, o informaţie de deosebit interes public, mai ales în speţe cu un puternic ecou în rândul opiniei publice, respectiv intens dezbătute în spaţiul public. În mod evident, situaţia generată de hotărârea CCR contravine în mod flagrant dispoziţiilor Legii nr. 544/2001.

Nu în cele din urmă, este discutabilă şi modalitatea aleasă de actuala majoritate din cadrul Curţii Constituţionale pentru a impune această nouă regulă internă cu totala desconsiderare a principiului existent încă din dreptul roman că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem). Conform art. 11 lit. B din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, CCR adoptă hotărâri atunci când: „a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.” Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cazul Hotărârii nr. 1/22.06.2017.

 

IV. Decizia nr. 377/21.07.2017: Sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) – Secţiile Unite cu privire la o serie de prevederi introduse în Parlament în Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconsţituţionalitate, dar, din nou prin motivare, a inserat o serie de consideraţii care ar trebui să fie obligatorii şi care extind competenţele CCR deopotrivă peste cele ale puterii legislative şi ale celei judecătoreşti:

72. Fiind lămurită problema autorităţii competente să exercite controlul de constituţionalitate, Curtea reţine că, în prezent, dispoziţiile art. 146 lit. a) teza întâi şi lit. d), respectiv lit. b), c) şi l) din Constituție, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reglementează expres controlul de constituţionalitate, pe de o parte, al actelor normative de reglementare primară, iar, pe de altă parte, al tratatelor internaţionale, al regulamentelor şi al hotărârilor parlamentare. Astfel, controlul de constituţionalitate a hotărârilor judecătoreşti, pe calea plângerii de neconstituţionalitate, nu este încă normativizat. Prin urmare, Curtea reţine că exercitarea unui control de constituționalitate asupra hotărârilor judecătoreşti implică o verificare a conformităţii acestora cu Constituţia, control care poate fi realizat numai de Curtea Constituţională, nu şi de instanţele judecătoreşti, iar decizia instanţei constituţionale astfel pronunţată poate constitui motiv de revizuire a hotărârii judecătoreşti anulate pe motive de neconstituţionalitate. Dar nicidecum nu se poate realiza un control de constituţionalitate al hotărârii judecătoreşti de către instanţa competentă să judece o cerere de revizuire pentru că s-ar ajunge în situaţia înfrângerii plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate. În caz contrar, Constituţia ar deveni subiectul unor interpretări mai mult sau mai puţin eterogene la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti existente în România. De asemenea este evident că, în aceste coordonate, calea de atac extraordinară a revizuirii nu este mijlocul juridic adecvat pentru controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti.

73. În consecinţă, Curtea constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi ale art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Constatându-se o asemenea încălcare a prevederilor constituţionale, Curtea nu va mai analiza dacă sintagma “încălcarea prevederilor constituţionale” respectă sau nu cerinţele de calitate a legii, pentru că numai dacă o asemenea competenţă aparţinea instanţelor judecătoreşti sintagma în cauză era vagă, inexactă şi lipsită de precizie; în schimb, în măsura în care s-a stabilit că, în realitate, controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti este o dimensiune a competenţei Curţii Constituţionale, sintagma în cauză este clară, precisă şi previzibilă, însă contrară textelor constituţionale antereferite.

74. Pentru identitate de rațiune, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 14 din Codul de procedură civilă, pentru că evaluarea conformității hotărârii judecătoreti cu deciziile Curţii Constituţionale reprezintă, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate pe calea plângerii de neconstituţionalitate. Prin urmare, şi acest text legal încalcă art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1) și art. 142 alin. (1) din Constituţie. De altfel, evaluarea conformităţii unei soluţii legislative cu deciziile Curţii Constituţionale este, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate prin prisma art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la respectarea efectelor general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 49 și următoarele, sau Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21 și următoarele.]. Mai mult, Curtea Constituţională este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create prin nerespectarea considerentelor unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii [Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 37].

75. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că legiuitorul a plecat de la o premisă corectă din punct de vedere al art. 1 alin. (5) din Constituție, cu referire la respectarea Constituţiei de către toate autoritățile publice, inclusiv de către instanţele judecătoreşti prin hotărârile pe care le pronunţă, însă a reglementat un mecanism juridic defectuos atât cu privire la autoritatea competentă să exercite controlul de constituţionalitate, cât şi cu privire la modalitatea procedurală prin care aceasta se realizează.

76. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 15 din Codul de procedură civilă în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legilor. În acest sens, Curtea constată că acest text legal stabileşte ca motiv de revizuire pronunţarea unor sancţiuni în temeiul unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data la care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii. Or, în materie procedural civilă, sancțiunile sunt definite, în doctrină, drept măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Ele îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i sancționa pe cei care o încalcă. Acestea pot fi nulitatea, decăderea, perimarea, suspendarea cauzei, amenzile judiciare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, despăgubirile pentru partea prejudiciată sau în materie civilă nulitatea, reducţiunea, inopozabilitatea, prescripţia extinctivă, uzucapiunea etc. (…)

80. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 2 și 3 din lege, întrucât aceste texte legale stabilesc, pe de o parte, tipologia hotărârilor ce pot fi revizuite în aplicarea motivelor de revizuire nou-reglementate şi, pe de altă parte, termenele de exercitare a acestora. Prin urmare, Curtea reţine mutatis mutandis încălcarea, prin aceste texte, a prevederilor constituţionale încălcate prin textele de lege care reglementează noile motive de revizuire, şi anume art. 1 alin. (3) și (5), art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţie.”

Urmărind pasajele subliniate mai sus, putem constata, în interpretarea noastră, că CCR dublează rolul de unic legiuitor pozitiv primar al Parlamentului. Astfel, cu de la sine putere, Curtea constată că există un domeniu încă nenormativizat, introduce o nouă instituţie juridică -„plângerea de neconstituţionalitate”-, îşi apropriază funcţia de control de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti (deşi Curtea Constituţională NU aparţine puterii judecătoreşti şi chiar ea citează art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie care precizează foarte clar ce instituții ale statului constituie puterea judecătorească) şi îşi extinde controlul de constituţionalitate astfel încât, de fapt, să-şi impună modificările pe care le aduce legii.

Or aşa cum am mai argumentat, chiar dacă CCR poate emite interpretări obligatorii ale normelor legale din punct de vedere constituţional, ea nu poate crea lege. Nu este legiuitor pozitiv. Nu poate crea instituţii juridice şi nu-şi poate apropria competenţe pe care Constituţia şi legiuitorul nu i le-au conferit.

Iar în această decizie, pe lângă suprapunerea puterii legislative, avem de-a face şi cu asumarea puterii judecătoreşti de către CCR. Numai puterea judecătorească poate pronunţa şi, respectiv, controla hotărâri judecătoreşti, controlul Curţii Constituţionale referindu-se la texte de lege. Aşa cum arătam mai sus, Curtea Constituţională nici măcar nu este parte a puterii judecătoreşti, chiar dacă membrii săi se numesc judecători şi funcţionarea este similară celei a unei instanţe judecătoreşti.

Desigur, de lege ferenda, am putea admite necesitatea şi introducerea unei instituţii a controlului de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti şi exercitarea acestei atribuţii de către Curtea Constituţională, însă o astfel de reglementare nu poate fi generată de Curte însăşi, ci trebuie să facă obiectul unei legi adoptate de către Parlament. Iar eventuala reglementare trebuie să separe clar controlul de constituţionalitate de judecarea fondului cauzei, care revine exclusiv puterii judecătoreşti.

Aşadar, interpretând extensiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care îi dau dreptul să-şi stabilească singură competenţele şi opresc orice altă autoritate de a contesta formal, prin Decizia nr. 377/21.07.2017, Curtea se erijează în legiuitor pozitiv, în instanţă judecătorească şi chiar şi în Adunare Constituantă, din moment ce ceea ce ea dispune, aşa cum dispune, contravine chiar textului constituţional.

Considerăm că este o evoluţie care trebuie evaluată şi de o expertiză externă şi independentă, altfel se va ajunge în final la o dezechilibrare a întregii ordini constituţionale, cu consecinţe imprevizibile. Însă, în lipsa mecanismelor interne şi fără a uita vreo clipă necesitatea păstrării independenţei Curţii Constituţionale, credem că aducerea şi a acestui subiect în atenţia Comisiei de la Veneţia ar fi de natură să ofere necesara clarificare.

1 https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRESA-304

2 https://www.ccr.ro/files/products/45_-_27_febr_2018.pdf

 

articol preluat de pe www.contributors.ro

USR: Am trăit în comunism, refuzăm să ne întoarcem acolo!

USR: Am trăit în comunism, refuzăm să ne întoarcem acolo!

foto si articol preluate de pe www.usr.ro

10 martie 2018

Uniunea Salvați România - USR - foto preluat de pe facebook.com

Uniunea Salvați România – USR – foto preluat de pe facebook.com

 

Liviu Dragnea a început astăzi la Congresul PSD campania pentru alegerile prezidențiale de anul viitor, adoptând imaginea singurului posibil salvator al României, deși conduce partidul care a fost cel mai mult în ultimii 28 de ani la guvernarea țării și care a distrus economia românească.

În discursul de pe scena Congresului, Liviu Dragnea a trasat direcția autoritaristă pe care România trebuie să o urmeze și a avertizat statele occidentale să nu confunde bunele relații cu servilismul. Liderul PSD a atins astăzi apogeul discursului naționalist periculos care riscă să izoleze România pe plan internațional.

Cu PSD și Liviu Dragnea la guvernare, România a devenit în ultimul an cunoscută ca o țară cu penali în funcții publice care modifică legile în interesul corupților și în dispreț față de nevoile cetățenilor. De aceea, Liviu Dragnea, un infractor cu o condamnare penală definitivă și alte dosare în curs, unele dintre ele internaționale, nu trebuie să ajungă niciodată președintele României, altfel țara noastră riscă să o ia pe urmele democrațiilor iliberale precum Ungaria, Polonia, Turcia.

Astăzi, Liviu Dragnea a demonstrat că refuză cultura democrației și de aceea încearcă prin violență să blocheze orice fel de protest, la fel cum făcea dictatorul Nicolae Ceaușescu. Asistăm azi la o desfășurare a forțelor de ordine complet disproporționată, care ne aduce aminte de anii ‘80 și de congresele Partidului Comunist Român.

Partidul care a câștigat alegerile cu un scor istoric a avut nevoie de polițiști și jandarmi ca să țină cetățenii la distanță. În zona Sălii Palatului au fost impuse restricții de circulație, iar mai multe filtre nu au lăsat să treacă oamenii fără insigne PSD, ceea ce arată clar dorințele liderului PSD de a reinstaura un stat polițienesc în România.

În discursul de pe scena Congresului, Liviu Dragnea a susținut că PSD vrea ca cetățenii acestei țări să nu mai fie supravegheați ilegal sau arestați fără motive bine întemeiate, în timp ce protestatarii din fața Sălii Palatului erau luați cu duba și duși la poliție, deși nu erau violenți. Este dovada că PSD face reguli doar pentru corupții din partid, nu pentru toți cetățenii, de aceea singura prioritate în primul an și jumătate de guvernare a fost modificarea legilor justiției, la care a anunțat că nu va renunța.

USR se va opune cu toate mijloacele reinstaurării statului polițienesc în România și îndepărtării țării noastre de UE și NATO. Am trăit în comunism, refuzăm să ne întoarcem acolo!

articol preluat de pe www.usr.ro

(George Simion) Iarba de la Amsterdam e preferată în faţa DNA-ului românesc

Este încă incert ce fel de medicamente vor controla olandezii la Amsterdam…

foto preluat de pe adevarul.ro
articol de George Simion (preluat de pe adevarul.ro)

23 februarie 2018

George Simion - presedintele Platformei Unioniste Actiunea 2012

George Simion - presedintele Platformei Unioniste Actiunea 2012

 

Iarba de la Amsterdam e preferată în faţa DNA-ului românesc

 

Prea mici pentru a avea aspiraţii europene! Cam aşa suntem în acest moment văzuţi la Bruxelles, dar, ce e mai grav, aşa ne vedem şi noi. Preocupaţi cu războaie fratricide, uităm că rolul nostru ca ţară în conglomeratul european ar trebui să fie cel puţin la dimensiunea statală. Am urmărit în ultimele luni involuţia (de fapt absenţa) noastră dintr-o decizie definitorie pentru viitorul configuraţiei europene…

Miercuri am asistat la o reacţie cu potenţialul de a vindica eforturile nereuşite ale României de a găzdui la Bucureşti sediul Agenţiei Europene a Medicamentului. Preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, a cerut printr-o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, să facă publice toate documentele, inclusiv cele confidenţiale, referitoare la candidatura cu succes a Olandei, în dauna României şi altor ţări care au depus dosare serioase privind relocarea acestei importante instituţii care în prezent îşi are sediul central în Londra. Iminenta ieşire a Marii Britanii din spaţiul comunitar în urma referendumului numit ad-hoc Brexit a impus mutarea sediului AEM într-o ţară cu angajament pe termen lung faţă de Uniunea Europeană.

În al 11-lea an de la accederea în UE, Bucureştiul nu găzduieşte nicio instituţie europeană importantă, cu toate că România are atuuri importante, precum securitate, expertiză şi costuri mai reduse în comparaţie cu alte ţări membre. Candidatura capitalei noastre pentru primirea sediului AEM a cuprins un dosar respectabil, inclusiv un clip de prezentare a avantajelor ţării noastre. Cu toate acestea, Bucureştiul nu s-a calificat în finală, unde au ajuns metropolele occidentale Milano, Copenhaga, Barcelona, Viena şi Amsterdam. Până la urmă, cea din urmă a fost declarată câştigătoare în urma unei selecţii deloc transparente, cu criterii şi anexe secretizate, împotriva principiilor europene.

Coincidenţă sau nu, exact în ziua în care Antonio Tajani i-a cerut lui Juncker să facă lumină asupra candidaturii Amsterdamului, şeful de cabinet al Preşedintelui Comisiei Europene a fost demis Alexander Italianer (un olandez – probabil… altă coincidenţă), iar în locul său a fost promovat avocatul german Martin Selmayr, supranumit „Monstrul” printre birocraţii din Bruxelles. Solicitarea italianului Tajani este cel mai probabil motivată de speranţele neîmplinite ale capitalei financiare a Italiei, Milano, de a-i primi pe cei aproape 900 de angajaţi ai AEM. Relocarea sediului acestei agenţii are o importantă miză economică, prin prisma cheltuielilor de funcţionare a instituţiei, bani care vor urma să intre în economia ţării care va găzdui agenţia.

 

Românie, unde eşti?

În toamna anului 2017, AEM a organizat un sondaj printre angajaţii săi, pentru a afla în ce oraşe îşi doresc aceştia să lucreze în viitor. A fost un vot cu multiple opţiuni între cele 19 oraşe care îşi depuseseră candidatura, iar Amsterdam a reieşit ca varianta preferată, cu 81% din voturi, urmat de Barcelona (76%), Viena (73%), Milano (69%) şi Copenhaga (65%), în timp ce Bucureştiul s-a clasat pe locul al 18-lea, cu doar 8% din sufragii. Mai puţine voturi decât noi a avut doar capitala bulgară Sofia, cu 6%.

Mass media din Occident a relatat despre faptul că un puternic opozant al ideii de relocare a sediului EMA în Europa de Est a fost grupul minorităţilor sexuale LGBT din cadrul agenţiei. Într-o scrisoare deschisă către Guido Rasi, preşedintele executiv al EMA, Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, Jean-Claude Juncker şi Antonio Tajani, grupul LGBT a arătat că România, Bulgaria, Polonia şi Slovacia nu recunosc căsătoriile sau parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, motiv pentru care angajaţii LGBT ar fi dezavantajaţi.

EMA a calculat că pentru a nu periclita continuitatea activităţii agenţiei ar avea nevoie să păstreze cel puţin 65% din actualii angajaţi, aşa încât doar primele cinci oraşe-candidat, singurele care au înregistrat peste 65% din sufragii, s-au calificat în finală. Având în vedere că Barcelona a ieşit din cursă cel mai probabil din cauza mişcărilor secesioniste din Catalonia, dintre cele patru metropole a fost ales Amsterdamul, însă nu fără a ridica unele semne de întrebare.

În virtutea descentralizării instituţiilor europene şi a cerinţei ca şi statele „Noii Europe” să se bucure de încrederea pe care o presupune responsabilitatea suplimentară a găzduirii sediului unei importante agenţii a Uniunii, s-ar cuveni ca şi Bucureştiul să se găsească pe harta funcţionarilor europeni. De remarcat că până la acest moment nu s-a înregistrat nicio reacţie din partea Guvernului României în urma gestului întreprins de Preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, într-o chestiune care a impactat ţara noastră în plan economic şi al prestigiului.

Uniunea Europeană nu însemnă numai Bruxelles, Strasbourg sau Berlin. Iar în anii ce vin, măcar de dragul unei populaţii prin definiţie pro-europeană, am putea face mai multe pe speţe similare. Altfel, instituţional. Europa pentru noi nu va însemna mai mult decât un prim coffee-shop găsit pe o stradă din Amsterdam.

 

articol preluat de pe adevarul.ro

(Liviu Mihaiu) Conspiraţia proştilor şi imposibila convieţuire

Conspiraţia proştilor şi imposibila convieţuire

foto preluat de pe gandul.info
articol de Liviu Mihaiu (preluat de pe gandul.info)

Liviu Mihaiu - foto: facebook.com

Liviu Mihaiu – foto: facebook.com

2 februarie 2017

 

Conspiraţia proştilor şi imposibila convieţuire

Sunt tot felul de dezbateri în lumea elitelor ştiinţifice, cum că omenirii i s-ar micşora creierul. Romanticii zic că-i bine, clasicii zic că nu e. Extratereştrii, ăia cu capul mare, nu ne-au spus încă opinia lor şi aşteptăm invazia salvatoare pentru a-i invita la consultări. În România însă, în mode cert, se micşorează mai multe decât creierul.

În primul rând este numărul oamenilor competenţi implicaţi în scoaterea căruţei din noroiul parcă etern al eşecului, tragedie care ne plasează, după Siria, drept cea mai mare exportatoare de refugiaţi ai silei şi ai imposibilei convieţuiri. Suntem ţara care exportă cel mai mult creier din UE, procent care ajunge la 20% imigraţie intelectuală. În al doilea rând se micşorează numărul oamenilor şi instituţiilor care colaborează sau au aceeaşi opinie sau direcţie. Practic, ţara e blocată. Sluga este cel mai căutat model al adminstraţiei, iar prostul tenace este pontul prin care poţi ajunge „un om mare”. Contraselecţia este regula de aur.

Spaţiul public a ajuns un peisaj bruegelian de bâlci, în care maşinuţele electrice se izbesc într-un continuum mobile şi în care cei mai căutaţi specialişti ai binelui public sunt haterii şi acoperiţii serviciilor secrete, estimp ce Miron Cozma comentează la teve istoria Casei Regale.

Hăul dintre rural şi urban devine o antiteză sociologică, în care deştepţii de la oraş îi dispreţuiesc pe proştii asistaţi de la ţară care votează PSD-ul, devenit o obsesie a urii publice autofage. Adevărul şi elitele profesionale contează cel mai puţin, iar Justiţia a ajuns la cote de neîncredere populară fără precedent într-o ţară care, paradoxal, are cea mai bună poziţionare de la Decebal încoace în „rankingul” statelor de drept: „World Justice Report” ne plasează pe locul 29 în topul ţărilor cu state de drept la nivel mondial.

Pe plan extern, România contează mai puţin decât pe vremea dictaturii ceauşiste, iar miniştrii de externe ai grupului de la Vişegrad schimbă subiectul pe holurile Bruxelles-ului când apar românii, ca nu cumva să afle americanii ce pun la cale pentru săptămâna viitoare. În jurul nostru avem mai mulţi duşmani decât prieteni, iar bulgarii au ajuns să ne ia la mişto, dacă ne uităm la ultima declaraţie a premierului Borisov vizavi de încercările de a construi împreună nişte poduri peste Dunăre:

De şapte ori facem întâlniri cu colegii români, iar două luni mai târziu ei sunt în arest, unul câte unul, unul câte unul. Şi când tocmai am convenit pentru un al treilea pod (peste Dunăre – n.red.) şi căutăm finanţare pentru celelalte două, ei nu mai sunt, pentru că intră în închisoare. Acum trebuie să facem din nou întâlniri. Iar cel de-al treilea pod cu România este deosebit de important, pentru că sunt multe bănci care vor să dea credite„.

Dacă mai punem la socoteală şi vizita premierului nipon cu avionul de investitori pe tatamiul dâmboviţean, aflat în knock out tehnic din patru-n patru luni, peisajul este departe de a fi altceva decât un salon pustiu de terapie intensivă.

Preşedintele a ajuns şi el la perplexitate existenţială în declaraţiile publice: „Dar ce decizie este aceasta pe care trebuie să o iau eu!?„(Cotroceni, la căderea celui de-al doilea guvern PSD-ALDE şi nominalizarea celui de-al treilea).

Serviciile secrete au invadat toate puterile din stat devenind un mandarinat anticonstitutional, intreţinând subteran toate războaiele destabilizării.

Scena politică se află într-o gherilă de peste zece ani, iar Opoziţia are un singur proiect de reformă, cel al străzii: molestarea oricărui guvern, chiar şi pe trecerea de pietoni.

Societatea civilă a ajuns inamicul „extern” al statului, iar statul a ajuns cel mai mare inamic al cetăţeanului. Intelectualitatea s-a isterizat comportându-se ca într-o dispută de peluză a ultraşilor dinamovişti versus stelişti, subsumându-se servil în telegrame de susţinere politică a unui ministru agramat sau susţinând antidemocratic orice metodă de „a scăpa de ăştia”.

PSD-ul, în cea mai precară condiţie intelectuală din anii `50 incoace, a ajuns la fundul sacului cu dosare de cadre, apelând la Viorica drept ventriloc cu coc al frustrării dragniste.

Binele nu se simte prea bine şi, vorba Anei Blandiana, „sentimentul dominant este că trăim într-un tur de magie neagră„.

 

articol de Liviu Mihaiu (preluat de pe gandul.info)

(Cristina Andrei) Despre consultanții fiscali ai ANAF: pro și contra (dar mai mult contra)

Despre consultanții fiscali ai ANAF: pro și contra (dar mai mult contra)

foto preluat de pe pixabay.com
articol de Cristina Andrei

27 ianuarie 2018

 

I.  GENERALITĂŢI. Costuri de administrare a impozitului global pe venit

Cu fiecare analiză a specialiștilor, preconizatul impozit global pe gospodărie s-a dovedit tot mai defavorabil pentru toată lumea – cetățeni și stat, tot mai greu de pus în aplicare, tot mai nerentabil pentru economie. Pe scurt, noul sistem fiscal propus de PSD va duce la: reducerea veniturilor bugetare, ZERO lei la bugetul statului în 2018, creșterea sarcinii fiscale pentru PFA/PFI și, nu în ultimul rând, la creșterea costului de administrare (detalii despre toate acestea pe site-ul Curs de guvernare http://cursdeguvernare.ro/gabriel-biris-o-noua-revolutie-fiscala-in-ce-scop.html)

Costul de administrare a impozitului pe venit global va crește din două cauze:

  1. ANAF va avea de procesat 7 milioane de dosare și de emis 7 milioane de decizii de impunere – ceea ce înseamnă mulți bani în plus cu administrarea acestor hârtii (conform tarifelor de pe site-ul Poștei Române, doar trimiterea deciziilor ar costa în jur de 9,8 milioane lei, adică 2,17 mil. euro (anual); dar, cum statul român mai are bunul obicei de a trimite hârtii oficiale prin curieri privați, acest cost s-ar putea cel puțin dubla;
  2. ANAF va trebui să facă rost, în doi timpi și trei mișcări, de 35.000 de consultanți fiscali, plus logistica aferentă acestora (proiectul de lege zice că fiecare consultant va avea un cabinet) și, nu în ultimul rând, va trebui să scoată 10.000 lei / lună (2.173 euro lunar, deci 26.087 euro anual) pentru plata fiecărui consultant fiscal. Adică 913.045.000 (aproape un miliard) de euro pe an va scoate statul de la buget doar plata consultanţilor.

 

II. CONSULTANŢII FISCALI ÎN ROMÂNIA

Evident, despre acești consultanți fiscali voi vorbi mai detaliat în acest articol, detaliind probleme legate de pregătirea profesională a acestora și de costurile pe care le va suporta statul cu acești 35.000 de specialiști, în permanentă comparație cu situația din SUA, care este dată ca exemplu de guvernanții noștri.

În primul rând, trebuie subliniat faptul că în Corpul Consultanților Fiscali activează actualmente doar 4.500 persoane (fizice şi juridice). Rezultă, deci, că în viitorul apropiat vor trebui ”racolați” (dar și pregătiți) vreo 30.000 de specialiști în taxe. PSD ne-a zis zice nouă anul trecut că acest proces va dura doar o lună (data de start pentru selecție și pregătire fiind 1 decembrie 2018, iar de la 1 ianuarie 2019, teoretic, consultanții vor trebui să fie la posturi) și că nu va antrena costuri suplimentare, pentru că se va reduce personalul de la ghișeele publice (recte, cei vreo 4000 de funcționari ANAF de la ”operațiuni trezorerie” generează aceleași costuri pentru stat cât cei 35.000 de viitori consultanți!?)

 

II.1. Pregătirea viitorilor consultanţi fiscali

Citește mai mult

(Marius Vintilă) Cît respectăm legea care nu ne respectă

Protest „STOP Legile Justiției! Nu scăpați!”  (Bucuresti – 26 Noiembrie 2017)

foto preluat de pe Epoch Times Romania
articol – Marius Vintilă

29 noiembrie 2017

 

Cît respectăm legea care nu ne respectă

Văd cu uimire că oameni de a căror bunăvoință nu am motive să mă îndoiesc fac mofturi la încruntarea oficială a Departamentului de Stat al SUA vis-à-vis de demersurile mafiei dîmbovițene de a-și legaliza activitatea. Adică de ce se intervine, și mai ales, de ce așa direct, fată, peste capul UE și peste capul democrației, chiar al ei. Cum ar veni, persoanele în cauză ar valida, măcar în spirit, un răspuns arțăgos la degetul arătător american, cam ca al lui Ponta către Angela Merkel, dat într-o situație cumva similară acum vreo trei ani, că “să își vadă de Germania ei”.

Să fim înțeleși: consider, cu argumente, că SUA suferă de imperialism cronic cu pusee și recidive la răstimpuri, ca să nu mai vorbim de accese de intervenționism motivate de interese directe. Cei care îmi citesc blogul cu păreri neautorizate știu. Însă cînd în România ținem de un an, cu greu, frontul luptei împotriva legalizării mafiei, cred că e cazul să ne bucurăm de fiecare mînă întinsă care nu ne vizează direct portofelul. Să nu cădem în ridicolul acelei “deontologii” care ar aduce într-un studio de televiziune, bunăoară, pe victima unui atentat și pe atentator, care să își expună punctele de vedere în mod echitabil(!). Ca și în acest exemplu absurd, la București, cu excepția unor televiziuni cu discurs securistico-schizoid care mimează o normalitate dezarticulată, se știe exact cine sunt băieții răi. Și se mai știe că în orice luptă trebuie să ai în vedere care sunt armele adversarului și felul în care el le folosește. E foarte frumos să ne imaginăm că vom mai ieși de trei ori în stradă duminica pe înserat, să mai strigăm la niște clădiri goale și gata!… se va renunța la promovarea acelei umilitoare legalizări a hoției. Dacă puterea de la București ar fi ținut seama de protestele noastre, pînă acum am fi aflat. Din păcate însă, nu suntem în ring cu un adversar de aceeași categorie, ci ne batem cu niște profesioniști ai minciunii, lăcomiei și perversității, cu niște Goliați ai corupției pe orice plan. Și dacă suntem la fel de inteligenți ca biblicul David, vom încerca să învingem cu armele noastre, mai degrabă decît să jucăm după niște reguli luate ad literam care funcționează doar la zero Kelvin.

Însă cînd aproape toate acțiunile politicului bucureștean sunt, tehnic vorbind, aproape legale, iar lotrii par deciși să facă ce și-au propus fiindcă, ce să vezi, chiar pot, atît de facto cît și (caz rar!) de jure, sunt de părere că putem pune la păstrare visul ăla cu democrația perfectă, să îl viseze următoarele generații. Să primim încurajările de pe margine, iar dacă ele sunt date de către bătăușul blocului, și el recidivist, asta e. Să nu uităm că, strict în litera legii, noi nici măcar nu prea avem ce căuta în stradă fără aprobări.

A, și dacă tot vorbim de asta, am participat duminică seară la cel mai flasc marș de 20.000 de pînă acum. Oamenii se tîrau răsfirați și fără de lozinci în gură, fără chef aș zice, printre căsuțele din povești ale tîrgului de Crăciun din Piața Constituției, de parcă erau fabricați din ceață. (Apropo, sper că știți că madam Firear a aprobat un tîrg de Crăciun preventiv și în Piața Victoriei, de pe 2 pînă pe 20 decembrie, astfel că orice manifestație pe locul respectiv devine și mai ilegală.) E adevărat, spre deosebire de acum cinci ani, zeci de mii de oameni au făcut pasul de pe canapea în stradă. Din păcate, cam tîrziu, fiindcă asta se pare că nu mai e de ajuns. Poate că a venit momentul să schimbăm ceva: fie programul marșurilor, fie intensitatea lor, fie itinerariul, fie pe toate trei. Sau să trecem direct la nesupunere civică. Care și ea este, în esență, ilegală, după cum ilegală a fost și demonstrația anti-Ceaușescu din 22 decembrie 1989, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Însă, doamnelor și domnilor ce vă manifestați exact ca românul care, dacă nu îl inviți la petrecere, e nemulțumit, iar dacă îl inviți, nu vine, unde găsim bucurie mai mare decît a ne opune cu ajutorul acțiunilor ilegale, unora profund și definitiv imorale?

articol preluat de pe cuvintecuvintila.blog

(Liviu Mihaiu) De ce sunt intelectualii noştri altfel. Adică in delir

De ce sunt intelectualii noştri altfel. Adică in delir

Eu, când eram mic, voiam să mă fac intelectual. Acum, când mă uit la intelectualii noştri civici, vreau să mă fac mic din nou.

articol de Liviu Mihaiu
foto captura youtube.com
23 noiembrie 2017

Liviu Mihaiu - foto: facebook.com

Liviu Mihaiu – foto: facebook.com

 

Suntem în situaţia în care, azi, în România, nu se poate face nimic. Totul e blocat. Fiecare familie şi instituţie din România este într-un război total cu alte familii sau instituţii. Tot ce înseamnă normalitate, după care tânjim de zeci de ani de zile, este azi într-o gravă criză autoimună.

În anii ’90, când Ion Iliescu şi Piaţa Universităţii erau ca materia şi antimateria sau când Corneliu Coposu era dus cu tabul ca să fie salvat de furia populară împotriva „moşierilor” , nu era atât de ireductibilă treaba politică cum este azi. Acum, bătălia din România este una de dimensiuni apocaliptice din punct de vedere sociologic. Este un război simbolic între ţărani asistaţi şi orăşeni pauperizaţi, între cei cu Occidentul şi cei cu PSD, între cei care sunt cu Kovesi şi cei care nu sunt cu ea.

Şi taberele ar putea fi numerotate până la sfâşitul acestei pagini. N-au existat niciodată mai multe tabere în această ţară, în care trădarea şi delaţiunea s-au servit în toate breakfasturile luptei pentru şi contra Puterii.

Linşajul a ajuns atât de firesc, încât eşti pasibil să fii linşat dacă nu vrei să linşezi pe nimeni. Toţi sunt partizani, iar când vin cu argumente se acuză că sunt partizani, pe cale de consecinţă, argumentele nu-s valide. E nu numai disonanţa cognitivă a elitelor sau sindromul Dunning-Kruger al partidelor, e o situaţie din care nu se poate ieşi decât prin răsturnarea ordinii de drept (alo, SRI-ul! Ia mai băgaţi nişte ascultări pe siguranţă naţională!) sau printr-o minune a păcii sociale venită teofanic.

E clar că Binele este, în familia şi firma naţiunii noastre România, la terapie intensivă.

Statul a ajuns o mlaştină care, nu numai că nu funcţionează nici cu cei mai bine intenţionaţi guvernanţi, dar, la această oră, maşina este atât de gripată, încât, practic, este mult mai eficient să nu te bagi.

Pur şi simplu, în dezbaterile din România, nu mai există referenţial. Dacă vrei s-aduci Comisia de la Veneţia să conducă Justiţia Română, nu vei reuşi dacă propunerea va veni din vreuna din tabere. Eu îl numesc sindromul Duda: cel mai injurat om din Casa Regală este singurul etnic român din Casa Regală. Orice propunere trebuie să vină din Occident. Orice soluţie trebuie să vină de la americani sau Bruxelles. Altfel, este suspectă de „a fi prea rea, prea ca la ţară”. Luca Piţu îl numea „sentimentul românesc de ură de sine”.

La dezbaterile de la GDS nu mă mai duc de foarte mulţi ani. Nu pentru că nu-mi plac dezbaterile (fac debate de când mă ştiu), nu pentru că cei mai cei dintre minţile cetăţii au sprijinit orbeşte un securist in fruntea Statului, ale cărui consecinţe vor afecta cel puţin o generaţie. Şi nici pentru că au totemizat uşa ambasadei SUA, nu pentru că nu le respect minţile şi operele, ci pentru că nu am ce învăţa de la dezbaterile din centrul de forţă al intelectualităţii de sufragerie civică.

Ca activist de mediu am făcut sute de proiecte în sprijinul comunităţii, ca să nu ştiu că în aula ghedesistă oamenii vorbesc cu ochii în tavan şi se aprobă sectar între ei, validându-şi narcisic părerile. După care nu se întâmplă nimic sau creşte gradul de ură din curtea cetăţii. GDS-eul nu este un grup pe care să-l fi regăsit între muncitori ca la polonezi sau în inchisoare, din solidaritate cu alţi intelectuali, asemenea fostului preşedinte Vaclav Havel. Acolo nu se fac proiecte. Acolo se caută doar memorabilitatea unui discurs pentru un mai bun ranking al box office-ului pe persoană fizică sau juridică.

În fapt, revista „22″ este la fel de partizană ca „Era socialistă”. Nu face gazetărie, ci propagandă. În fapt, foarte puţin mai practică sportul ăsta pe canoane deontologice.

Istoricul Stephane Courtois, autorul „Cărţii negre a Comunismului” din 1997, cel care a făcut „nota” genocidului comunist la 100 de milioane de victime, spunea intr-un interviu acordat pressone.ro: „În comunism nu se mai ştie cine e victima şi cine e călăul. În final, toată lumea este compromisă.” Iar Alain Besançon spunea că esenţa diabolică a comunismului este că îi face pe oamenii buni să devină răi şi falsifică Binele.

Când la GDS, un intelectual alfa şi autopropusul #hater număr Unu al societăţii civile cerea în urmă cu câteva zile unui procuror şef să condamne – în locul judecătorului – un lider politic, iar alt intelectual, avocat de renume, cere, de faţă cu magistraţi şi procurori şi cu un lider politic al Opoziţiei, scoaterea unui partid în afara legii, atunci nu mai am nici o îndoială că trăim din plin cele mai crunte consecinţe ale comunismului, iar GDS-eul este un grup de comunişti fanatici deghizaţi în agenţi americani, pregătiţi de o nouă revoluţie culturală maoistă.

Iar „Republica lui Platon”, pe care au citit-o toţi de-acolo, este primul semnal ancestral de alarmă că intelectualii o pot lua razna în proximitatea puterii.

În ultima sa carte de istorie, „Intelectualii şi Puterea”, savantul american Mark Lilla, istoric al ideilor, spunea: „cum se face că tradiţia occidentală a gândirii politice, care începe cu criticarea tiraniei de către Platon în «Republica»… a ajuns într-o etapă în care a devenit respectabil să susţii că tirania e bună, chiar frumoasă?”(pg 221) sau „Dionysios este contemporanul nostru. De-a lungul ultimului secol, şi-a luat multe nume: Lenin şi Stalin, Hit­ler şi Mussolini, Mao şi Ho Şi Min, Castro şi Trujillo, Amin şi Bokassa, Saddam şi Khomeini, Ceauşescu şi Miloşevici… Problema lui Dionysios e veche de când lumea. Cea a partizanilor săi intelectuali e nouă. Cum Europa continentală a dat naştere la două mari regimuri tiranice în secolul XX, comunismul şi fascismul, ea a născut şi un nou tip social, pentru care avem nevoie de un nume nou: intelectualul filotiranic”(pg 220).

PS. Şi eu merg la manifestaţiile impotriva guvernului Dragnea-Tudose-Ionuţ Mişa-Şerban Nicolae-Liviu Pleşoianu. Dar nu cer procurorilor să salte pe nimeni. Asta mi se pare una dintre cele mai periculoase forme de alienare a responsabilităţii publice.

articol preluat de pe www.gandul.info

Congresul extraordinar al USR. Dan Barna a fost ales noul președinte (28 octombrie 2017)

Congresul extraordinar al Uniunii Salvați România pentru alegerea unui nou președinte (28 octombrie 2017, Hotel Piatra Mare, Poiana Brașov)

foto captura video facebook.com

28 octombrie 2017

 

Congresul extraordinar al USR. Discurs Levente Elek: USR trebuie să devină să fie agentul schimbării clasei politice și a României

 

 

Congresul extraordinar USR: Discursul candidatului Vlad Alexandrescu

 

 

Congresul extraordinar USR. Discursul candidatului Dan Barna

 

 

Dan Barna este noul președinte al Uniunii Salvați România

 

Conferinta de presa

 

(recorder.ro) Mesajul generaţiei Z: „Raise your fucking voice şi nu mai credeţi totul de-a gata!“

Tudor Helgiu (16 ani) refuză să accepte reguli înainte de a primi explicații

 

Mesajul generaţiei Z: „Raise your fucking voice şi nu mai credeţi totul de-a gata!“

foto preluat de pe recorder.ro
articol de Laurențiu Ungureanu si David Muntean (recorder.ro)

23 octombrie 2017

 

Tinerii născuţi după anul 2000 (numiţi, în limbajul sociologilor, Generaţia Z) s-au făcut mari şi ne vorbesc despre principii şi libertate. La mijlocul săptămânii trecute, mai mulţi elevi de la Liceul „Inochenţie Micu“ din Cluj-Napoca au fost scoşi de la ore şi trimişi acasă pe motiv că aveau părul lung şi erau nebărbieriţi. Unul dintre ei a ieşit în faţă şi a cerut explicaţii.

Tudor Helgiu (16 ani) i-a solicitat directorului să justifice necesitatea unei astfel de reguli şi i-a reproşat că a modificat regulamentul liceului peste noapte, fără să consulte elevii şi părinţii. Iar când un elev îndrăzneşte să întrebe „de ce?“, în învăţământul românesc din anul 2017 se produce un scurtcircuit.

Ministrul Educaţiei a spus că e dreptul liceelor să decidă conduita propriilor elevi, directorul a rămas cu regulamentul în vigoare şi a refuzat să mai comenteze, iar unii dintre cetăţenii intraţi în dezbatere i-au închis gura tânărului rebel: “Dacă erai al meu, te tundeam chel”. Şi gata, cazul despre lungimea părului în şcoli a fost rezolvat. Nu e voie, elevii să facă bine să respecte regulile şi să dea pletele jos.

cititi continuarea pe: recorder.ro