Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Marea Unire din 1918 – Marginile Marii Uniri

Harta României interbelice

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro)

26 aprilie 2018

autorul despre el -  „Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.”

 

Marginile Marii Uniri

La finalul anului trecut, când am publicat cel mai recent text de pe blog, anunţam cu oarecare siguranţă că primul articol din anul 2018 va fi dedicat continuării istoricului mişcărilor sociale în a doua jumătate a anului 2017, cu atât mai mult cu cât se pregătea deja evenimentul Marşul Speranţei/Revoluţia Generaţiei Noastre din 20 ianuarie. Acesta a venit însă şi a trecut înainte să apuc să scriu primul articol pentru blog. De fapt, deşi ne apropiem deja de a cincea lună din noul an, am tot amânat publicarea unui articol, negăsind timpul necesar subiectului pe care mi-l propusesem. Şi nu l-am găsit nici acum dar, dacă mi-am petrecut o parte din lunile februarie şi martie documentării şi redactării unui amplu articol istoric, prilejuit de intrarea în Centenarul 2018, nu văd de ce nu aş relua seria articolelor de pe blog cu o variantă adaptată (textul de faţă fiind scris iniţial pentru folosirea într-un alt cadru).

De altfel, acestui fapt i se datorează şi lungimea. Discutăm de cincizeci şi şase de pagini, patru secţiuni sau capitole distincte, plus o scurtă introducere şi o scurtă concluzie. Ştiu, un text foarte lung într-o epocă în care, mai ales în mediul online, orice depăşeşte o jumătate de foaie format A4 poate constitui un impediment serios în ochii cititorului grăbit. Şi totuşi… cred că unele subiecte merită atenţie şi, chiar cu riscul ca doar o mână de oameni interesaţi să citească până la capăt, ele trebuie tratate şi nu evitate sau rezumate superficial.

Aşa cum ştim cu toţii, anul acesta se celebrează Centenarul Marii Uniri, acel moment în care, printr-o succesiune de evenimente care, încă la începutul anului 1918, păreau foarte improbabil de a se produce, s-au unit cu România mai întâi Basarabia, la 27 Martie/9 aprilie 1918, apoi Bucovina la 28 Noiembrie 1918 şi, în final, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul la 1 Decembrie 1918. Se realiza astfel ultima ţintă a proiectului de ţară afirmat în zilele revoluţiei din 1848. Numitul proiect de ţară a îmbinat armonios idealul modernizării şi al integrării în Occidentul civilizat cu idealul naţional, al obţinerii independenţei şi al reunirii tuturor românilor într-un singur stat.

Printr-un paradox nu foarte fericit al istoriei, ultimii douăzeci şi nouă de ani ai existenţei noastre ne-au pus în faţa cam aceloraşi dileme privind integrarea în Occidentul civilizat, reprezentat azi de Uniunea Europeană şi de NATO, dar şi referitoare la unitatea naţională, în condiţiile existenţei în prezent a două state româneşti separate. Cu diferenţa că avem acum în societate şi curente de gândire, aproape absente acum o sută de ani, care încearcă să separe cele două planuri, cel al modernităţii de cel al unităţii naţionale. Însă nu acesta este subiectul articolului de faţă.

De-a lungul timpului ne-am obişnuit să privim Marea Unire ca pe un proces istoric perfect şi final, iar harta României dintre 1924 şi 1940 drept România Mare, ţara întreagă, a tuturor românilor. Desigur, în anii comunismului, când stihurile „Doinei” lui Mihai Eminescu circulau pe sub mână, unii vor fi fost nelămuriţi de versurile „de la Nistru pân-la Tisa, / tot românul plânsu-mi-sa”, din moment ce România interbelică atingea Tisa doar în Maramureş, unde o atinge şi azi. Iar copiii care priveau ceva mai atenţi în manualele de istorie la hărţile acelei Uniri efemere a lui Mihai Viteazu, nu puteau să nu observe că Dobrogea, Bugeacul, Banatul şi o parte din Crişana lipseau, în schimb spre nord Maramureşul se prelungea destul de mult dincolo de Tisa. În fine, în zilele noastre, pe măsură ce anul Centenarului se apropia, a început să circule pe reţelele de socializare fotografia unei hărţi a României Mari din 1919, diferită de silueta consacrată. Spre nord-vest aceasta includea şi Maramureşul de dincolo de Tisa, iar spre vest şi sud-vest se întindea până la Tisa, destul de adânc în teritoriile de azi ale Ungariei şi Serbiei.

Ajungem astfel la subiectul a ceea ce am numit „marginile” Marii Uniri, subiectul pe care vi-l propun prin prezentul articol. Iar ordinea în care voi aborda aceste capitole de multe ori trecute cu vederea, pentru că ar fi maculat oarecum perfecţiunea evenimentelor istorice din epocalul an 1918 şi pentru că ar fi ridicat nişte semne de întrebare faţă de politicile statului român, mai ales în anumite perioade, va fi aleatoriu cronologic şi geografic deopotrivă. În schimb, faptele vor fi analizate în funcţie criteriul intensităţii fenomenului istoric, a cât de strânsă este legătura respectivelor evenimente cu istoria principală a Marii Uniri.

 

I. Vestul

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Aşa cum spuneam şi mai devreme, la 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români veniţi din diferitele localităţi rurale şi urbane din Transilvania, Banat şi Ungaria (adică Crişana şi Maramureş), dar şi de la Budapesta sau Viena, se adunau pentru a asista la şi a anima Marea Adunare Naţională convocată la Alba Iulia, epicentrul vechii Uniri a lui Mihai Viteazul, pentru a proclama secesiunea provinciilor locuite de ei de Regatul Ungariei şi unirea lor cu Regatul României.
Dintre cei 100.000, rolul determinant le revenea delegaţilor, aleşi astfel încât fiecare societate culturală, reuniune de învăţători, reuniune de meseriaşi şi reuniune de femei să aibă câte doi reprezentanţi, tot câte doi reprezentanţi tinerimea universitară din fiecare instituţie de învăţământ superior, câte un reprezentant fiecare colegiu profesoral al fiecărui institut teologic, gimnaziu, liceu, institut pedagogic şi şcoală civilă, câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune judeţeană a gărzilor naţionale, câte cinci delegaţi aleşi din fiecare cerc electoral, precum şi reprezentanţi ai clerului celor două confesiuni româneşti, ortodoxă şi greco-catolică. Cum mulţi delegaţi proveneau din rândurile Partidului Naţional Român, membrii fostei secţii româneşti a Partidului Social Democrat din Ungaria puteau trimite un număr neprecizat de delegaţi. În final au luat parte şi au semnat actele Marii Uniri un număr total de 1.228 de delegaţi.

Semnăturile originale se păstrează la Muzeul Unirii din Alba Iulia, iar parcurgerea listei conduce la nişte observaţii interesante. Astfel, putem vedea că au luat parte cinci delegaţi din oraşul Giula, patru delegaţi din Chitigaz, un delegat din Mecherechiu, un delegat din Băterna, toate localităţi în comitatul, adică judeţul, numit de români Bichiş şi de maghiari Bekes. Azi, comitatul Bekes continuă să facă parte din Ungaria în întregime, inclusiv localităţile amintite mai sus. La fel şi comitatul Szobocs-Szatmar-Bereg, care cuprinde o extensie a ţinutului Sătmarului (judeţul Satu Mare), din care la Alba Iulia a fost trimis un delegat ce reprezenta localitatea Uifalău. O parte din judeţul Bihor a rămas în componenţa Ungariei, fiind alipit comitatului Hajdu şi formând actualul comitat Hajdu-Bihar. De aici au participat la actul Marii Uniri un delegat din Bedeu, doi delegaţi din Vecherd, doi delegaţi din Peterd.

Nu au lipsit nici delegaţii din Maramureşul de dincolo de Tisa: un delegat din Apşa de Jos, doi delegaţi din Apşa de Mijloc şi un delegat din Slatina. Ţinutul lor a aparţinut însă Cehoslovaciei între 1920 şi 1939, apoi a fost reocupat de maghiari până spre finele anului 1944 şi cedat de cehoslovaci Uniunii Sovietice în mai 1945. Moscova l-a alipit administrativ regiunii Transcarpatia a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi, din august 1991, Maramureşul de Nord este parte a Ucrainei independente.

Cea mai numeroasă prezenţă în lista principală de delegaţi a mandatarilor unor localităţi cu populaţie românească care, în ciuda participării lor la Actul Unirii, nu au ajuns între graniţele finale ale Regatului României, este cea din regiunea care constituie astăzi districtul Banatului de Sud, din cadrul Regiunii Autonome Voivodina, Serbia, care alături de districtele Banatului Central şi Banatului de Nord formează ceea ce în România se numeşte Banatul de Vest sau Banatul sârbesc. La acea vreme era vorba de localităţi arondate judeţelor Torontal şi Timiş. Opt delegaţi proveneau din Vârşet, al doilea oraş ca mărime din actualul disctrict. Doi delegaţi erau din Panciova, cel mai mare oraş şi reşedinţa actualului district, şi tot doi din Mărghita. Câte un delegat reprezenta localităţile Voivodinţi, Alibunar, Satul Nou, Petrovasâla, Sân Mihai, Seleuş, Sânianăş, Doliave, Glogani, Omoliţa, Nicolinţ şi Ofcea (care azi e o suburbie a capitalei sârbe Belgrad). Localitatea Biserica Albă a reuşit să trimită la Alba Iulia nu mai puţin de cinci delegaţi.

Trebuie remarcat că participarea delegaţilor bănăţeni la Marea Adunare Naţională a fost în mod particular dificilă. Dacă în alte regiuni existau probleme cu diferite formaţiuni paramilitare secuieşti sau organizate de grofi pe moşiile lor, în condiţiile în care armata regală română nu trecuse Carpaţii tocmai pentru a nu arunca o cât de mică umbră de îndoială asupra caracterului voluntar al Unirii, o bună parte din Banat fusese ocupată de armata regulată sârbă. Iar aceasta era o forţă mult mai redutabilă decât diferitele formaţiuni paramilitare apărute de-a lungul şi de-a latul Austro-Ungariei, în contextul revoluţiei declanşate la sfârşitul primului război mondial. Serbia revendica pentru sine întreg teritoriul Banatului şi ocupaţia sa nu se limita la acea parte a provinciei care i-a fost adjudecată ulterior la Conferinţa de pace. Din noiembrie 1918 fusese ocupată inclusiv capitala provincială, Timişoara. Iar în toate localităţile aflate sub controlul lor, trupele sârbe au încercat activ să împiedice deplasarea românilor către Alba Iulia, pentru a nu putea participa la Marea Adunare Naţională.

În afară de lista delegaţilor principali, există şi o listă de delegaţi supleanţi, aleşi pentru a-şi reprezenta comunităţile la Actul Unirii în absenţa primilor. Aici găsim un Romul Nestor din Cenadul Unguresc, azi în comitatul Csongrad din Ungaria, un Florentin Bilţiu-Dăncuş din Slatina din Maramureşul de Nord, un Virgil Voina din Vârşeţ, un Cornel Moise din Voivodinţi, un Andrei Drencea, un Sfetozarie Drencea, un Ştefan Băla, un Dimitrie Radivoi, un Ioan Bălan, un Gavril Ciolac, un Tit Mălai, un Traian Cârcioban şi un Remus Bortoş, toţi nouă din Cuvin, altă localitate din Banatul de Sud. Tot din Banatul de Sud provin cei trei delegaţi supleanţi din Deliblata- Aurel Novacu, Victor Popovici, Sava Guţu-, cei trei din Panciova- Petra Penţia, Ioan Soriceanţu, Aron Cătălină-, Teodor Petrică din Nicolinţ, Ioanichie Neagoe din Petre (azi Vladimirovăţ), George David din Uzdin, Ştefan Popa din Seleuş. Pavel Obădean este delegat supleant ales în Becicherecul Mare, azi reşedinţa districtului Banatului Central din Regiunea Autonomă Voivodina, Serbia.

Uitându-ne la aceste liste şi dându-ne seama că fiecare delegat mai însemna şi alte zeci sau sute de concitadini veniţi şi ei la Alba Iulia, dar şi cei rămaşi acasă, care îl aleseseră să le exercite dreptul la autodeterminare proclamat de preşedintele american Woodrow Wilson, precum şi că nu puţini dintre ei, mai ales bănăţenii, şi-au asumat reale riscuri pentru a participa la acest act istoric, putem înţelege mai bine cerbicia prim-ministrului Ion I.C. (Ionel) Brătianu din cadrul Conferinţei de pace de la Paris din 1919. Acesta a dus o uriaşă bătălie diplomatică pentru a asigura recunoaşterea graniţei pe Tisa, cel puţin în regiunea Banatului, precum şi pentru ca Maramureşul să fie şi el integral cuprins între hotarele României. La acel moment, puterile Antantei se considerau dezlegate de promisiunile făcute României prin convenţia din 1916, de la intrarea ţării noastre în război, ca urmare a semnării păcii separate de la Buftea-Bucureşti din martie 1918.

Totuşi, cu excepţia părţilor din Banat ocupate de sârbi şi a zonelor în care avansase nou-constituita armată cehoslovacă, toate localităţile ce-şi declaraseră Unirea cu România la 1 Decembrie 1918 au ajuns să se afle o perioadă de timp sub administraţie românească. Astfel, în urma respingerii ofensivei armatei roşii maghiare a regimului bolşevic al lui Bela Kuhn din luna aprilie a anului 1919, la data de 1 mai armata regală română atingea Tisa. Ulterior, punând capăt terorii bolşevice, la 3-4 august românii ocupau Budapesta, de unde aveau să înceapă să se retragă în noiembrie.

Apartenenţa la România, deşi proclamată prin actul de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918, nu a durat însă pentru locuitorii din oraşele şi satele amintite mai sus. Fără îndoială, contribuţia României la oprirea proliferării comunismului în Europa Centrală a ajutat. Dar tot a fost nevoie de înlocuirea lui Ionel Brătianu cu transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod la conducerea delegaţiei României de la Conferinţa de pace şi de iniţierea masonică a acestuia şi a altor membri ai delegaţiei, pentru a se debloca negocierile şi a se ajunge la un compromis. Mai ales cu primul-ministru francez Georges Clemenceau, preşedinte al Conferinţei, care sfârşise prin a avea un conflict personal cu omologul său român, Ionel Brătianu.

Astfel, deşi Tratatul de pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, este deplâns obsesiv de maghiari ca fiind momentul când Ungaria Mare a încetat să mai existe, când teritoriul ţării a fost redus la jumătate şi câteva milioane de unguri au ajuns să trăiască ca minorităţi pe teritoriul altor state, paradoxal şi România a pierdut teritorii. Prin acest tratat comunitatea internaţională a recunoscut efectele Unirii de la 1 Decembrie 1918, dar prin noile graniţe trasate, actul de autodeterminare al unor comunităţi româneşti nu a mai fost luat în considerare.

Chiar dacă hotarul istoric dintre Crişana (sau Partium) şi Ungaria propriu-zisă, încă de la „ducele” Menumorut, era cel de pe Tisa, amintit în „Doina” lui Eminescu şi revendicat de România prin convenţia din 1916, s-a operat o delimitare conformă realităţilor etnice de la începutul secolului XX. Aceasta nu a fost însă perfectă şi a căutat să limiteze pierderile teritoriale ale Ungariei, astfel că o serie de localităţi cu majorităţi româneşti, totalizând mai multe zeci de mii de locuitori, au intrat, aşa cum arătam mai sus, în componenţa comitatelor maghiare Bekes, Csongrad, Hajdu-Bihar şi Szobocs-Szatmar-Bereg.

Între România şi nou-creatul stat al Cehoslovaciei s-a optat pentru o graniţă preponderent naturală, râul Tisa, ceea ce a însemnat că partea de nord a Maramureşului a trecut în componenţa celuilalt stat şi, odată cu ea, mai multe localităţi pur sau eminamente româneşti. Având ca principal argument nevoia de a crea o zonă de protecţie capitalei Serbiei, devenită acum capitala Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (mai târziu, Iugoslavia), s-a procedat la un decupaj al Banatului, iar alte zeci de mii de români care îşi exercitaseră dreptul la autodeterminare în sensul Unirii cu România erau împinşi între graniţele unui stat terţ. În final, graniţa din Banat a primit configuraţia actuală printr-un schimb de teritorii care a avut loc în anul 1924.

Cu ocazia invaziei Iugoslaviei din aprilie 1941, lui Ion Antonescu i s-a oferit ca România să ocupe şi să alipească Banatul de Vest. Conducătorul statului român a refuzat, dar nu pentru că nu ar fi considerat acea regiune ca fiind, de fapt, românească, ci pentru că Iugoslavia fusese totuşi, din 1920 până în acel moment, un aliat al României contra Ungariei şi Bulgariei revizioniste. De asemenea şi pentru că orice teritoriu anexat, care să nu fi aparţinut României anterior pierderilor teritoriale din 1940, ar fi dat ocazia Germaniei să recomande renunţarea definitivă la Ardealul de Nord cedat Ungariei şi relocarea populaţiei româneşti, din teritoriul ocupat de maghiari în teritoriul nou adjudecat României (aşa cum, pentru a nu periclita alianţa cu Italia lui Benito Mussolini, Germania însăşi a renunţat la orice pretenţii ar fi putut avea asupra Tirolului de Sud şi a iniţiat o politică de relocare a etnicilor germani din această regiune în Polonia ocupată).

A existat totuşi o încercare de revenire asupra refuzului printr-un memoriu semnat de Ion Antonescu la 23 aprilie 1941, ca urmare a îngrijorării provocate de expansiunea Ungariei şi Bulgariei în spaţiul iugoslav, dar a fost un gest tardiv şi a rămas fără urmări. În plus, având, aşa cum spuneam, mize mai mari în recuperarea teritoriilor pierdute de România în 1940, viitorul Mareşal nu a insistat.

Prin urmare, germanii au hotărât să-şi impună administraţia directă asupra Banatului de Vest şi l-au păstrat cu un statut incert până la finele celui de-al doilea război mondial, în timp ce alte regiuni ale Iugoslaviei erau anexate unor state aliate (Italia, Bulgaria, Ungaria) sau puse sub autoritatea unor guverne satelit, instaurate la Zagreb şi Belgrad. Pe de o parte, a contat în această decizie prezenţa în regiune a unei numeroase populaţii şvăbeşti, expulzată după război în Germania de regimul titoist. Liderii locali din perioada ocupaţiei au fost recrutaţi din rândurile şvabilor. Pe de altă parte, Banatul de Vest a fost menţinut în acest regim de provizorat şi în ideea de a-l folosi ca pe o tentaţie şi, implicit, ca pe un factor de presiune atât asupra Ungariei, cât şi asupra României.

După război, Banatul de Vest a revenit între hotarele Iugoslaviei şi a devenit apoi parte a Regiunii Autonome Voivodina, în cadrul mai larg al transformării de către Iosip Broz Tito a noii republici populare, apoi socialiste într-un URSS în mic.
La ora actuală, un secol mai târziu faţă de evenimentele epocale din anul 1918, putem observa că românii din Banatul de Vest şi-au menţinut autonomia religioasă, ca enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu ai celei sârbe, educaţia în limba română şi autonomia culturală. Limba română este una dintre limbile oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina, alături de sârbă, maghiară, ucraineană (rusină) şi slovacă. Menţinerea acestor drepturi a avut directă legătură cu particularitatea Banatului şi a Voivodinei ca foste teritorii ale Austro-Ungariei, unde etniile dispuneau de o serie de instituţii pe care statele de după primul război mondial au fost nevoite să le respecte, dar mai ales cu înţelegerile realizate în perioada interbelică între Regatele României şi Iugoslaviei.

Dar asta nu a însemnat că într-un stat cu un climat mai degrabă xenofob nu au existat şi nu există presiuni deznaţionalizante, mai ales că întotdeauna s-a manifestat în Serbia o anumită temere că România ar putea, la un moment dat, să revendice regiunea bănăţeană (de exemplu, numărul şcolilor cu predare în limba română este azi substanţial diminuat faţă de ce era în anii ’30 sau chiar în perioada comunistă).

În nord, după obţinerea independenţei Ucrainei, nivelul de drepturi recunoscute românilor a fluctuat, fie ei recunoscuţi ca atare, fie înregistraţi drept moldoveni sau volohi. Per ansamblu, s-a produs o depreciere chiar faţă de situaţia din timpul ocupaţiei anterioare (s-au închis zeci de şcoli cu predare în limba română care au funcţionat sub sovietici). Cel mai mare grad de recunoaştere s-a manifestat în perioada preşedinţiei lui Viktor Ianukovici şi a guvernării Partidului Regiunilor, când limba română a primit statut legal de limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia, iar o serie de localităţi au revenit la numele lor autentice româneşti (inclusiv Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc).

Însă, în anul 2014, sub pretextul combaterii influenţei culturale şi politice ruse, regimul naţionalist venit la putere în urma Euro-Maidanului a abrogat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în 2017 a fost adoptată şi promulgată legea care elimină aceste limbi complet din sistemul de învăţământ până în 2020 (2022, potrivit unor promisiuni obţinute la presiunea Ungariei şi la cererea României). Legea în cauză afectează inclusiv şcoli cu predare în limba română care funcţionează neîntrerupt încă de pe vremea Habsburgilor sau a Principatului Moldovei.

Pe fondul acestor măsuri represive, ca şi al recrutărilor forţate pentru războiul din Donbas, s-a produs şi în regiunea Cernăuţi, şi în regiunea Transcarpatia o reactivare a militantismului românesc, paradoxal nu cu încurajararea României- a cărei reacţie faţă de măsurile anti-minorităţi ale Kievului a fost cea a unor proteste formale şi a unor întâlniri diplomatice şi parlamentare-, ci a Rusiei.

Parcurgând mai departe contemporaneitatea marginii de vest a Marii Uniri, cea mai afectată comunitate românească după trecerea celor o sută de ani este cea rămasă în componenţa Ungariei, împotriva voinţei sale exprimate în sens contrar la Alba Iulia. Până în 1989, nu a existat altă recunoaştere decât cea confesională. Interzicerea, în România, în anul 1948, a Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), a dat o puternică lovitură minorităţii române din Ungaria, tăindu-i principala punte de legătură rămasă cu ţara.

Drept urmare, astăzi, locuitorii multor localităţi cunoscute că erau populate de români greco-catolici apar la recensăminte ca fiind locuite majoritar de maghiari greco-catolici- o categorie care nu exista pe vremea Ungariei Mari-, iar unii dintre aceştia nu mai ştiu nicio boabă din limba părinţilor şi a bunicilor lor. De altfel, cifrele folosite în recensămintele maghiare discern între declaraţi etnici români, declaraţi maghiari enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române, declaraţi cu limba maternă româna, dar nu şi cu naţionalitatea etc. Prin astfel de subterfugii, o minoritate care numără, potrivit ONG-urilor etnicilor români din Ungaria, cca 70.000 de indivizi sau peste este prezentată ca însemnând doar cam un sfert din această cifră. Există, în ultimele aproape trei decenii, şcoli româneşti şi un liceu la Gyula, dar majoritatea cursurilor sunt în maghiară, iar autoguvernarea românească, creată cam tot atunci, lucrează tot în limba maghiară.

 

II. Sudul apropiat

Dr. Atanasie Popovici Furnică - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Dr. Atanasie Popovici Furnică – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Bătălia diplomatică purtată la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919 pentru adjudecarea suveranităţii asupra Banatului a adus în discuţiile de la masa verde şi chestiunea unei alte regiuni cu populaţie majoritară, pe alocuri chiar exclusiv românească: Valea Timocului. Prin cele întâmplate atunci, putem privi românimea timoceană ca pe o altă margine a Marii Uniri.

Înainte însă de a trece la evenimentele de acum un secol, haideţi să vedem puţin ce este Valea Timocului şi cine sunt românii de acolo. Practic, discutăm de o regiune întinsă de-a lungul Dunării, între râul Morava, Munţii Homolje şi ţinutul oraşului Vidin (Diiu în româna medievală), având râul Timoc ca axă şi, dintr-un anumit moment încolo, ca linie de demarcaţie între partea alipită Serbiei şi cea alipită Bulgariei. Practic, zona cu populaţie majoritară românească acoperă judeţele sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi cea mai mare parte a judeţului bulgăresc Vidin. Numită uneori în România şi Tribalia, deoarece corespunde în linii mari patriei tribului antic daco-moes al tribalilor, regiunea în cauză a fost inclusă din secolul al III-lea Daciei Aureliene (ulterior divizată în Dacia Ripensis spre nord şi Dacia Mediterranea spre sud), provincie unde au fost colonizaţi acei locuitori ai Daciei romane de la nord de Dunăre care au ales să se retragă odată cu armata şi administraţia.

Ulterior, controlul acestei regiuni a trecut de la Imperiul Roman de Răsărit la Primul Imperiu Bulgar (după o perioadă de câteva decenii de colaps al oricărei autorităţi de stat), apoi la Imperiul Bizantin (adică tot Imperiul Roman de Răsărit într-o fază mai târzie a existenţei sale). După răscoala Asăneştilor, o dinastie de origine românească balcanică, Valea Timocului a devenit parte a acestui nou stat, denumit de unii Cel de-al Doilea Imperiu Bulgar, iar de alţii Imperiul Româno-Bulgar sau Vlaho-Bulgar (cea de-a doua denumire fiind însă aplicabilă mai mult fazei timpurii a respectivului stat, care suferă ulterior o slavo-bulgarizare accentuată). În urma sciziunii acestui imperiu balcanic, regiunea timoceană devine parte a Imperiului (Ţaratului) de la Vidin, ce va fi cucerit spre sfârşitul secolului al XIV-lea de Imperiul Otoman. Tot în secolul al XIV-lea, pentru o scurtă perioadă, mare parte din Valea Timocului a fost inclusă în Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan.

Înainte însă de cucerirea otomană, au existat tentative de extindere în regiune atât ale Regatului Ungariei, unele chiar când zona se mai afla încă în componenţa Imperiului Bizantin, cât şi ale Voievodatului Ţării Româneşti (Valahiei). Ţaratul de la Vidin a avut puternice legături, inclusiv de înrudire dinastică, cu Valahia de la nord de Dunăre, iar cinci domnitori ai acesteia au deţinut posesiuni în Valea Timocului (care uneori a fost denumită şi Valahia Mică, spre a fi deosebită de Valahia nord-dunăreană). Basarab I a ctitorit mânăstirile de la Cladova, Mânăstirica şi Vradna, dintre care ultima încă funcţionează ca mânăstire de maici a Bisericii Ortodoxe Sârbe, iar Mircea cel Bătrân a ridicat biserica de la Coroglaşi, în memoria tuturor creştinilor, din ambele tabere, căzuţi în bătălia de la Rovine. Aceasta, fapt unic în lume, are guri de ulcior drept ferestre, montate astfel încât, potrivit cronicilor, sunau a jale atunci când vântul bătea dinspre nord, dinspre Valahia.

După cucerirea otomană, au existat de asemenea încercări de preluare a regiunii de către Regatul Ungariei (Iancu de Hunedoara) sau dinastia de Habsburg. De fapt, între 1718 şi 1739, Valea Timocului s-a aflat sub control austriac, asemenea Olteniei (şi Banatului, cu diferenţa că acesta din urmă nu a mai fost retrocedat Imperiului Otoman). Sârbii au revendicat întregul teritoriu de până la râul Timoc în timpul marii lor răscoale antiotomane (1804-1817) şi prinţul Caragheorghevici chiar a dus o campanie de cucerire a zonei în anul 1809, atacând cu mare violenţă acele sate de români care refuzau să recunoască autoritatea sârbă.

Graniţa Serbiei stabilită însă prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812, acelaşi care ceda Basarabia Rusiei, era pe aliniamentul Munţilor Homolje, aşadar la marginea regiunii locuite de românii timoceni. În cele din urmă, expansiunea Serbiei până la râul Timoc se realizează în anul 1833, în urma unei acţiuni militare conduse de Miloş Obrenovici, sub autoritate otomană directă rămânând doar partea de est a regiunii, care devine teritoriu bulgar prin Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878. Instituirea autorităţii statelor sârb şi bulgar asupra Văii Timocului a însemnat pierderea drepturilor de autoguvernare ale comunităţilor româneşti şi începutul unor politici agresiv asimilaţioniste.

Dacă ponderea covârşitoare în regiune a elementului românesc (numit local şi vlah), nu poate fi negată, există două teorii greşite cu privire la originea acestuia. Astfel, o teorie susţine că Valea Timocului ar fi fost colonizată târziu, în secolul al XVIII-lea, după desfiinţarea rumâniei, adică a servituţii feudale, în Ţara Românească, de ţărani valahi proaspăt eliberaţi, care au fugit din calea fiscalităţii excesive a regimului fanariot. O altă teorie, agitată inclusiv de ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti în perioada bombardamentelor NATO din anul 1999, afirmă că timocenii nu ar fi români, ci aromâni.

Problema vechimii românimii timocene poate fi însă uşor expediată. Cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes susţine că în anul 976 între Imperiul Bizantin şi Ducatul Moraviei ar fi avut loc un schimb de populaţii, între vlahi din regiunea Moravei sârbeşti, vinovaţi de a se fi răsculat anterior împotriva autorităţii bizantine, şi sorbieni (sau sârbi albi), o populaţie slavă ai cărei puţini reprezentanţi contemporani trăiesc în Germania. În urma acestui schimb de populaţii s-ar fi constituit comunitatea valahilor moravi din regiunea Valassko a Moraviei (azi Republica Cehă), iar râul Morava ar fi primit acest nume de la sorbieni, identic cu al râului care separă Moravia (şi Cehia) de Slovacia.

În anul 1516, prin firman al sultanului, se confirma dreptul românilor timoceni de a se autoguverna potrivit faimosului Jus Valachicum, Legea Ţării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval întâlnit în toate comunităţile vlaho-române, din sudul Balcanilor până în Carpaţii Poloniei. La rândul său, stolnicul Constantin Cantacuzino vedea în Valea Timocului, fosta Dacie Ripensis, patria originară a românilor şi locul de provenienţă al dinastiei Basarabilor.
În ce priveşte legătura cu aromânii, ea se întemeiază mai mult pe acel gen de ignoranţă care îi face pe unii să considere că toţi românii de la sud de Dunăre aparţin comunităţii aromâne. Desigur, timocenii nu provin de la nord de fluviu ci aparţin de acea parte a etnogenezei româneşti care s-a consumat la sud. Dacă cronicarul bizantin Kekaumenos are dreptate, cea mai puternică conexiune între timoceni şi aromâni este că strămoşii aromânilor s-au deplasat, sub presiunea triburilor slave, spre teritoriile meridionale unde istoria îi atestă ulterior şi unde îi putem găsi şi azi, dintr-o regiune cuprinsă între râul Sava, din centrul Serbiei de azi, şi Dunăre, regiune ce include şi Valea Timocului.

Dar, în timp ce dispersia proto-românilor în Peninsula Balcanică, sub presiunea migratorilor, a rezultat în formarea unui arhipelag de insule destul de izolate, ceea ce în timp a condus la individualizarea unor dialecte mai mult sau mai puţin diferite de limba vorbită în Carpaţi, comunităţile care au rezistat la Dunăre au rămas în contact cu românimea nord-dunăreană şi au evoluat lingvistic în sincronicitate cu aceasta (cel puţin până la formarea unor graniţe ermetice în secolele XIX-XX).

Prin urmare, chiar dacă timoceanul mediu, care a făcut şcoala în sârbă sau bulgară, vorbeşte azi o limbă ţărănească, oarecum arhaică, neinfluenţată de limba română literară, aceasta este perfect încadrabilă în limitele dialectului dacoromân, adică ale limbii române de la nord de Dunăre. De altfel, timocenii se împart ei înşişi în două grupe cu trimiteri nord-dunărene: ungurenii- denumire pe care, în Evul Mediu, valahii şi moldovenii o dădeau românilor din teritoriile incluse Regatului Ungariei-, care vorbesc un grai similar celui bănăţean, şi oltenii, care vorbesc un grai asemănător celui din Oltenia românească.

Acestea fiind spuse, este timpul să încheiem paranteza şi să trecem la evenimentele Centenarului, mai exact la acele evenimente care fac din Valea Timocului o margine a Marii Uniri. Prima dată, în România s-a pus în discuţie ceva mai serios problema românilor timoceni în anul 1913, când, pe fondul tratativelor de pace de la sfârşitul războaielor balcanice, au existat voci care au cerut consfinţirea prin tratatele ce urmau a fi semnate a drepturilor de autonomie culturală şi confesională şi de autoguvernare ale românilor din Balcani.

În final, în pofida acestor revendicări, primul-ministru Take Ionescu a optat să primească o serie de scrisori din partea interlocutorilor balcanici conţinând promisiuni privind respectatea acestor drepturi, instrumente lipsite însă de forţă executorie. La momentul respectiv, guvernul român era mai interesat să obţină unirea Dobrogei de Sud (Cadrilaterului) cu România şi înscăunarea nepotului Reginei Elisabeta, Wilhelm de Wied (1876-1945), pe tronul Albaniei, care tocmai se constituia ca stat (a fost o domnie care a durat numai şase luni). De asemenea, Take Ionescu, premier al unei Românii incă Mici, era reticent să acţioneze prea hotărât pentru a impune vecinilor din sud un regim foarte generos aplicabil minorităţilor române, pentru a nu fi nevoit să acorde şi el un regim similar sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor din România.

Declanşarea primului război mondial, avansul trupelor austro-ungare în Serbia, a dus la trecerea Dunării de către un număr destul de semnificativ de refugiaţi. Printre ei şi români timoceni, inclusiv intelectuali locali care aveau preocupări în direcţia includerii consângenilor lor în proiectul naţional românesc.

Cel mai remarcabil personaj din această categorie a fost Atanasie Popovici, fiul preotului din Geanova, Timocul sârbesc, cunoscut local ca „popa Furnică”. Atanasie Popovici avea ulterior să adauge numelui său porecla Furnică. După absolvirea Seminarului Teologic din Belgrad, Atanasie Popovici Furnică îşi continuase studiile la Facultatea de Pedagogie de la Universitatea din Tubingen, Germania, unde intrase în anturajul studenţilor români, unii din Regatul României, alţii din Transilvania şi Banat.

A început să activeze în asociaţiile culturale româneşti şi cea mai importantă legătură pe care şi-a creat-o a fost cea cu profesorul Onisifor Ghibu de la Arad, un cunoscut şi neabătut promotor al ideii de unitate naţională a românilor. Acesta l-a îndemnat şi i-a acordat şi sprijin financiar pentru a porni o mişcare pentru afirmarea identităţii româneşti în fosta Dacie Aureliană.

În anii Marelui Război, ajuns mai întâi în România, Atanasie Popovici Furnică avea să i se alăture prietenului său Onisifor Ghibu la Chişinău, după declanşarea în anul 1917 a evenimentelor ce aveau să conducă la Unirea Basarabiei cu România. Alături de alţi refugiaţi, avea să semneze în numele românilor din Valea Timocului apeluri la unitatea tuturor românilor. Pe măsură ce evenimentele Marii Uniri avansau, refugiaţii timoceni se gândeau tot mai mult că şi regiunea lor ar trebui inclusă în acest proces.
Rezultatul acestor impulsuri şi planuri avea să fie constituirea, sub preşedinţia lui Atanasie Popovici Furnică, a Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, şi participarea lui, din această calitate, la culisele Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919. Punctul culminant al acestei participări l-a reprezentat redactarea şi depunerea de către patriotul timocean a Memoriului românilor din Serbia. Fără a mai intra în detaliile memoriului, precizăm că acesta cerea nici mai mult, nici mai puţin, decât unirea regiunii cu populaţie majoritară românească din Valea Timocului cu România. Textul integral este disponibil pe internet: https://astraromana.wordpress.com/2010/10/08/memoriul-romanilor-din-serbia/.

Potrivit chiar propriilor relatări ale lui Atanasie Popovici Furnică, făcute ani mai târziu în timpul unei discuţii cu scriitorul şi activistul Cristea Sandu Timoc, au existat două etape în activitatea de lobby efectuată la Paris. Într-o primă fază, demersul pus sub egida Comitetului Naţional al Românilor din Serbia s-a bucurat de deplinul sprijin al delegaţiei României. Era de altfel etapa în care membrii acesteia declarau că, dacă Conferinţa va da curs cererilor sârbeşti privind Banatul prin atribuirea unei părţi a acestuia ca zonă de protecţie a capitalei Belgrad, atunci România va pretinde în compensare Valea Timocului. În cea de-a doua etapă însă, când blocajul din negocierile privind traseul graniţei de nord-vest şi de vest a României fusese, practic, depăşit, şi când începuseră deja discuţiile privind viitorul mariaj al Principesei Maria (Măriuca) a României cu Principele Alexandru Karageorgevici, viitorul Rege Alexandru I al Iugoslaviei, delegaţia României a devenit pasivă faţă de cauza timoceană.

Conform aceluiaşi Atanasie Popovici Furnică, au mai fost două delegaţii participante la Conferinţa de pace care au susţinut demersul Comitetului Naţional al Românilor din Serbia de unificare a regiunii cu populaţie compactă românească din Valea Timocului cu Regatul României: cea a Italiei şi cea a Japoniei. Conferinţa de pace s-a terminat însă fără ca vreo decizie privind cererile timocenilor să fie luată. Practic, singura schimbare a fost cea adusă de Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly sur Seine, semnat la 27 noiembrie 1919, care, pe lângă recunoaşterea internaţională a unirii Dobrogei de Sud cu România, prevedea transferul de la Bulgaria la Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a unui mic teritoriu din Valea Timocului, numit de bulgari Timosko, alcătuit dintr-un sat cu populaţie bulgară şi şapte sate cu populaţie românească.

Negocierile ulterioare dintre România şi regatul iugoslav privind drepturile etnicilor români nu au adus pentru Valea Timocului rezultatele pe care le-au produs pentru Banatul de Vest. Exceptând câteva publicaţii în limba română, suprimate şi ele în 1948 de regimul titoist, şi pe fondul conflictului dintre Belgrad şi Moscova şi sateliţii Moscovei, între care şi Bucureştiul, nu a existat biserică sau şcoală în limba română nici în perioada regatului iugoslav, nici în timpul comunismului. Iar etnicii români care nu acceptau să fie recenzaţi ca sârbi, erau înregistraţi cel mult ca vlahi, cu sugestia că aceştia nu ar fi români, ci o categorie de sârbi romanizaţi.

Promotorii românismului, precum Atanasie Popovici Furnică, şi-au găsit, începând de la semnarea Convenţiei culturale dintre România şi Iugoslavia în septembrie 1934, un loc în sistemul celor patruzeci de şcoli româneşti din Banatul de Vest (la care se adăuga secţia română a liceului sârbesc din Vârşeţ). Către aceste şcoli erau direcţionaţi de ei şi tinerii din Valea Timocului dornici să studieze în limba maternă.

Invazia Iugoslaviei în aprilie 1941 a redeschis subiectul statutului politic al Văii Timocului. În memoriul din 23 aprilie acel an, de care aminteam mai sus, Conducătorul statului român, Ion Antonescu, cerea acordarea unui regim de autonomie pentru această regiune. Ba chiar, la un moment dat, printr-un demers ulterior, sugera Italiei ca împreună să susţină formarea unei entităţi politico-teritoriale care să lege Valea Timocului de comunităţile aromâne de pe valea Vardarului, din Macedonia iugoslavă, şi astfel să se formeze o barieră latină împotriva expansiunii popoarelor slave. Iar ministrul de externe, Mihai Antonescu, primea la 31 iulie 1941 o delegaţie a românilor din Valea Timocului şi din Banatul de Vest, condusă de preotul Gheorghe Suveiche. Subiectul situaţiei etnicilor români sub ocupaţie urma să se afle pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din ziua următoare.

În aceeaşi perioadă, sub preşedinţia aceluiaşi Gheorghe Suveiche, se constituia Comitetul Timocean, cu sediul la Turnu Severin, în care activa şi luptătorul Cristea Sandu Timoc, numit anterior de Ion Antonescu, la propunerea lui Iuliu Maniu, funcţionar diplomatic în cadrul Ambasadei României la Belgrad. Deşi rămas acelaşi promotor convins al românismului în Valea Timocului, Atanasie Popovici Furnică, care avea să îşi încheie viaţa în 1956 la Timişoara, nu avea să participe la acest nou Consiliu Naţional (pare-se din cauza unei animozităţi personale dintre el şi Onisifor Ghibu, pe de o parte, şi Gheorghe Suveiche, pe de altă parte).

Scopul declarat al Comitetului Timocean era unirea Văii Timocului cu România. Practic, acesta a lucrat împreună cu statul român până prin 1944 pentru a promova cultura română în respectiva regiune, precum şi pentru a ameliora situaţia etnicilor români timoceni supuşi lipsurilor acute de hrană şi de alte bunuri de primă necesitate, dar şi represiunilor declanşate de germani şi, mai ales, de regimul Guvernului Sârb de Salvare Naţională condus de generalul Milan Nedic. În aceiaşi ani, guvernul român a făcut demersuri şi pentru a obţine eliberarea prizonierilor de război iugoslavi de origine română.

Acum, la un secol de la evenimentele Marii Uniri, putem constata că Valea Timocului cunoaşte un reviriment naţional din ce în ce mai accentuat, în primul rând datorită unor oameni inimoşi din regiune, care au ales să sfideze ameninţările naţionaliştilor extremişti sârbi (vorbim inclusiv de incendieri sau de focuri de armă trase în direcţia caselor activiştilor români). Pentru prima dată de la instaurarea autorităţii sârbeşti în 1833, cu toată opunerea autorităţilor, în regiune au apărut biserici româneşti. Deschizătorul de drumuri este părintele Boian Alexandrovici, primul preot care a trecut de la Biserica Ortodoxă Sârbă la Biserica Ortodoxă Română şi în jurul căruia s-a constituit Protopopiatul Daciei Ripensis, ca nucleu al unei viitoare episcopii sau arhiepiscopii. Au apărut, de asemenea, asociaţii culturale şi organizaţii politice ale românilor din Valea Timocului, care afirmă cu subiect şi predicat identitatea românească a locuitorilor majoritari din această regiune (al căror număr, în Serbia, este estimat undeva între 240.000 şi 300.000 de persoane, poate şi mai mulţi). S-au deschis primele clase cu predare în limba română.

Pe de altă parte, în nevoia de a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, dar şi sub presiunea României (chiar dacă aceasta din urmă nu este, deocamdată, constantă şi consecventă), guvernul sârb nu se mai poate opune legal constituirii bisericilor şi nici nu poate să mai refuze la modul absolut asigurarea educaţiei în limbile minoritare şi regionale. În schimb, profitând de normele europene privind dreptul persoanelor de a-şi defini identitatea etnică aşa cum consideră ele, Serbia a introdus o politică copiată după cea sovietică moldovenistă, cultivând şi cu ajutorul cozilor de topor româneşti o aşa-zisă identitate vlahă distinctă de cea românească, cu o fictivă limbă vlahă, care, pentru a fi discernută de limba română, este scrisă după normele ortografice ale scrierii sârbocroate în alfabet latin. Şi, evident, ca şi în Grecia, aşa-zisa identitate vlahă este subsumată propagandistic identităţii naţionale oficiale.

 

III. Estul

Participanţi la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului, 17-18 decembrie 1917 - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Participanţi la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului, 17-18 decembrie 1917 – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Aşa cum bine se ştie, Marea Unire a românilor nu a început acolo unde s-a finalizat, adică în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana. Printr-un alt paradox al unei perioade istorice paradoxale, evenimentele care aveau să conducă la deznodământul de la 1 Decembrie 1918 s-au declanşat în acea provincie pe care România renunţase de facto să o mai revendice, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, la intrarea sa în război în vara anului 1916.

În anii neutralităţii, când România era curtată de ambele tabere beligerante şi clasa politică de la Bucureşti se împărţise între francofilii pro-Antantă şi germanofilii favorabili unei alianţe cu Puterile Centrale, pe masă se aflau două opţiuni, ambele justificate din punct de vedere etnic şi istoric. Pe de o parte, alianţa cu Antanta deschidea perspectiva îndelung aşteptată a eliberării Bucovinei, vechea inimă voievodală a Ţării Moldovei, şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ţările româneşti cotropite cu aproape o mie de ani mai devreme de năvălitorii maghiari. De cealaltă parte, exista şansa eliberării Basarabiei, jumătatea răsăriteană a Moldovei istorice, din care o porţiune făcuse deja parte din România, de la Mica Unire la Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878.

A câştigat prima opţiune. La nivelul clasei politice din Vechiul Regat, francofilia era mai răspândită şi avea rădăcini mai adânci, ce traversau secolul al XIX-lea. Marea masă a populaţiei simpatiza mai mult cu Antanta, chiar dacă ruşii nu lăsaseră o amintire prea favorabilă după războiul din 1877-1878. În plus, Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina însemnau oraşe mai dezvoltate, centre universitare, industrii şi infrastructură pe alocuri mai avansate decât cele din Vechiul Regat, resurse agricole, forestiere şi minerale, şi, în primul rând, câteva milioane de români cu o identitate solid afirmată şi o agendă politică proprie, pe deplin conectaţi cultural cu România, ba chiar dispunând de un lobby puternic la Bucureşti. De altfel, să nu uităm, cristalizarea ideologică a naţiunii române moderne începuse nu în Principate, ci prin iluminiştii Şcolii Ardelene, iar intelectualii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni continuaseră să participe la acest proces chiar şi după ce epicentrul românismului se mutase la Bucureşti şi la Iaşi.

Prin comparaţie, Basarabia era o provincie puţin dezvoltată, cu mai puţine resurse, eminamente agrară, cu o boierime în mare parte rusificată şi cu o populaţie preponderent rurală, slab educată. După revoluţia rusă din anul 1905, pe fondul relaxării politicilor de rusificare forţată ale regimului ţarist, începuse şi aici un reviriment naţional, mai ales după formarea la Chişinău, în 1913, a redacţiei publicaţiei periodice în limba română „Cuvânt Moldovenesc”. Dar acest reviriment era încă departe de a atinge magnitudinea activismului cultural, confesional şi politic de dincolo de Carpaţi. Inclusiv publicaţiile în limba română ce apăreau în Basarabia continuau să folosească alfabetul chirilic, abandonat în restul spaţiului românesc prin anii 1860, deoarece alfabetul latin continua să fie în mare parte necunoscut marii mase basarabene. De-abia în anul 1917 se va face şi aici trecerea la ortografia latină românească.

Semnând convenţia de alianţă cu Antanta, prin care revendica teritoriile cu populaţie românească din Austro-Ungaria, România renunţa deocamdată la orice pretenţie asupra Basarabiei. De fapt, din motive geografice evidente, Imperiul Rus devenea principalul aliat al României pe câmpul de luptă şi nu numai. Istoria, care uneori scapă complet de sub controlul mai marilor acestei lumi, avea însă să determine un alt curs al evenimentelor.

Desfăşurările care aveau să rezulte în realizarea Marii Uniri nu s-au declanşat în momentul colapsului în revoluţie al Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, ci cu mai mult de un an mai devreme, într-una din principalele puteri ale Antantei. În februarie 1917, sătui de război, de milioanele de soldaţi care cădeau pe un front care nu se mai mişca, dar şi de foamete, de lipsa cronică a pâinii şi a altor bunuri de primă necesitate, mii de ruşi ieşeau pe străzile marilor oraşe, mai ales la Sankt Petersburg şi Moscova. Revoluţia contamina apoi armata iar, în final, ţarul Nicolae al II-lea era forţat să abdice şi era proclamată republica.

În lunile următoare începea rivalitatea păguboasă dintre guvernele provizorii ale Rusiei şi sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani, precum şi dintre diferitele facţiuni politice, pe fondul cărora avea să se impună în luna noiembrie a aceluiaşi an partidul de extremă stânga cel mai radical, partidul bolşevic. Sub conducerea revoluţionarului, acum dictatorului Vladimir Ilici Lenin, partidul bolşevic avea să fondeze primul şi ultimul dintre regimurile totalitare ale Europei secolului XX.

Evenimentele din inima Imperiului Rus au început să reverbereze în Basarabia cam la o lună de la declanşarea lor, spre sfârşitul lunii martie 1917. Pe lângă temele legate de drepturi economice, sociale şi democratice, aici, ca şi în alte regiuni ale imperiului a căror populaţie de bază nu era cea velicorusă, s-a adăugat problema afirmării naţionale. Tot mai multe voci au început să ceară administraţie, şcoală şi biserică în limba română- numită local „moldovenească”, atât dintr-o obişnuinţă a ţăranilor basarabeni, cât şi pentru a nu stârni vreo represiune din partea autorităţilor ruseşti. Acestea din urmă ar fi putut suspecta într-o eventuală folosire a sintagmei de „român/românească” o intenţie secesionistă şi de unire cu România şi ar fi putut reacţiona (mai ales că discuţii despre Unire aveau deja loc). Fiind foarte aproape de linia frontului, Basarabia cunoştea în acel moment o numeroasă prezenţă a militarilor fostei armate imperiale, a cărei dezagregare avea să se accentueze treptat de-abia după eşecul lamentabil al ofensivei ordonate de primul-ministru Aleksandr Kerenski în vara anului 1917.

Trebuie spus însă că evenimentele în derulare în Basarabia, în care se implicaseră deja şi intelectuali din alte provincii româneşti, precum, aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, Onisifor Ghibu din Arad sau Atanasie Popovici Furnică din Valea Timocului, au început să-i antreneze şi pe românii trăitori peste Nistru, în guberniile Herson şi Podolia.

Românii transnistreni reprezentau o realitate demografică şi istorică încă din Evul Mediu. Dacă subiectul ţării bolohovenilor, o entitate statală care a funcţionat în secolele XI-XIII în Podolia de mai târziu, în vecinătatea Rusiei Kieviene (dar cuprinzând probabil şi părţi din ceea ce avea să devină în secolul următor Voievodatul Moldovei), rămâne unul controversat, mai multe documente atestă prezenţa de-a lungul secolelor XIV-XVIII a unor populaţii indubitabil româneşti, destul de numeroase, între Nistru şi Bug, ba chiar mai departe spre Nipru şi în Crimeea (din ale cărei colonii genoveze avem contracte şi alte acte cu caracter privat, în care apar şi persoane cu nume neîndoielnic româneşti).

În secolele XVI-XVII, printre refugiaţii care, dezvoltând un model de organizare patentat de răzeşii moldoveni, întemeiază prima formaţiune de cazaci din istorie, cea a cazacilor zaporojeni de pe Niprul Mijlociu (care introduce în istorie şi termenul de Ucraina), sunt şi etnici români, ba chiar unii dintre ei ajung să fie destul de faimoşi; de exemplu, primul hatman notabil al cazacilor zaporojeni, Ioan Nicoară Potcoavă, frate de mamă al lui Ioan Vodă cel Cumplit şi autor al unei tentative eşuate de a ocupa tronul Moldovei, protagonistul romanului omonim al lui Mihail Sadoveanu.

Mai mulţi domnitori moldoveni au tins să-şi extindă autoritatea dincolo de Nistru, primind posesiuni de la polonezi în Podolia sau de la otomani în Herson. De exemplu, oraşul Moghilev, de pe malul actualmente ucrainean al râului Nistru, a fost întemeiat de domnitorii din familia Movileştilor şi se numea la origine Moghilău (în româna literară Movilău).

Cel mai important episod de extindere a autorităţii unui principe moldovean peste Nistru a fost cel avându-l ca protagonist pe Gheorghe Duca (1620-1685, voievod al Moldovei între 1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683 şi al Ţării Româneşti între 1674-1678). În anul 1680, în timpul celei de-a treia domnii moldovene, Gheorghe Duca a primit de la Înalta Poartă şi demnitatea de hatman al Ucrainei, în virtutea căreia a guvernat pentru trei ani asupra teritoriului dintre râurile Nistru şi Bug. Duca a introdus aici o administraţie de tip moldovenesc, cu şoltuzi şi pârgari, şi şi-a ridicat două curţi domneşti, una pe malul Nistrului, peste râu de Soroca, la Ţigănauca, şi alta pe malul Bugului, la Nemirov.

Atât Gheorghe Duca, cât şi alţi domnitori moldoveni care au avut interese la răsărit de Nistru, au încurajat stabilirea în această regiune a unora dintre supuşii lor. Sosirea acestora a întărit elementul românesc deja prezent. Dar, în acelaşi timp, a condus la asumarea de către românii transnistreni a unei identităţi moldoveneşti, chiar dacă, după estimările unora dintre lingviştii care au studiat fenomenul, plecând de la unele elemente de grai, unele din respectivele comunităţi mai vechi proveneau de fapt din grupuri de mocani transilvăneni. Şi sub aspect arhivistic şi istoriografic, dacă în primele atestări documentare ale românilor de dincolo de Nistru aceştia sunt numiţi volohi- de unde şi teoria originii româneşti a bolohovenilor-, vlahi sau daci, ulterior aceştia sunt descrişi tot mai insistent ca moldoveni.

Autoritatea Rusiei s-a extins în regiune la un veac după domnia ca hatman al Ucrainei a lui Gheorghe Duca, pe vremea Ecaterinei cea Mare (1762-1796). În 1783, armatele formidabilei împărătese cucereau Crimeea, iar în anul 1792 un nou tratat de pace ruso-otoman stabilea graniţa dintre zonele controlate de cele două imperii pe râul Nistru. Hersonul, fost teritoriu tătăresc, şi Podolia, fostă provincie a Marelui Ducat al Lituaniei şi apoi a Regatului Poloniei, deveneau parte a conceptului de Novorossia (Noua Rusie), reînviat de propaganda regimului preşedintelui rus Vladimir Putin în contextul declanşării războiului din Donbas în anul 2014.

Politica Ecaterinei cea Mare faţă de românii din această regiune, mai ales în gubernia Hersonului, pe care retragerea tătarilor o lăsase slab populată şi subdezvoltată, a fost una deosebit de favorabilă. Românii au primit dreptul de a se autoguverna conform jus Valachicum şi a pravilelor în vigoare în Moldova, limba română a continuat să fie folosită ca limbă bisericească şi de cultură, iar noi colonişti români au fost încurajaţi să se aşeze aici. Unul din cartierele istorice ale marelui oraş întemeiat de Ecaterina cea Mare pe malul Mării Negre, Odesa, poartă şi azi numele de Moldovanka. Chiar dacă devenit mai târziu cartier evreiesc, Moldovanka păstrează în numele său amintirea fondatorilor, colonişti români veniţi din Moldova.

Ulterior, autonomia acestor comunităţi a fost eliminată, iar limba rusă a înlocuit complet limba română în tot ceea ce însemna administraţie, cultură cultă şi viaţă bisericească, dar tot a rămas obişnuinţa raportării lor la Moldova. Iar atunci când, după două decenii, în anul 1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Imperiului Rus şi redenumită Basarabia, românii din Podolia şi Herson au stabilit legături solide cu conaţionalii lor din noua oblastie autonomă (devenită în 1870 şi ea o simplă gubernie).

Prin urmare, din 1906, când în Basarabia au apărut primele periodice în limba română, ele au circulat şi printre românii de dincolo de Nistru. De altfel, în anii 1909-1913, aceştia au avut propria mişcare pentru reintroducerea limbii române în biserică, condusă de ieromonahul Inochentie din Balta şi reprimată de cazaci printr-un masacru care a făcut şaizeci de victime. Iar când discuţiile despre emancipare naţională s-au intensificat pe fondul revoluţiei din 1917, aceste idei au câştigat teren şi la românii transnistreni.

Reînnodăm astfel firul naraţiunii cu un eveniment care a marcat esenţial evoluţia ulterioară din Basarabia şi nu numai. Timp de o săptămână, între 20 şi 27 octombrie 1917, la Chişinău avea loc Congresul deputaţilor ostaşilor moldoveni din armata rusă, care stabilea ca obiectiv principal al revoluţiei în derulare în Basarabia declararea autonomiei provinciei în cadrul unei Rusii democratice şi federale. În urma rezoluţiei acestui congres, se trecea la alegerea unui organ reprezentativ suprem, un parlament al Basarabiei care a primit numele de Sfatul Ţării, în care aveau zece locuri rezervate şi românii din stânga Nistrului. Iar la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclama constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti, ca unitate federală autonomă în cadrul unei Rusii democratice ce încetase de fapt să existe, în urma evenimentelor care avuseseră loc la Petrograd cu aproape o lună mai devreme.

În timp ce în Basarabia se potenţau dezbaterile despre eventuala declarare a independenţei şi despre cursul ulterior al nou proclamatei republici, cu puncte de vedere care amintesc izbitor de disputa dintre statalişti şi unionişti în Republica Moldova a zilelor noastre, pentru românii de dincolo de Nistru se ridica problema apartenenţei lor la statul basarabean sau la Ucraina, care-şi proclamase şi ea autonomia.

Într-o încercare de a pune capăt acestei dileme, după întâlniri pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi la Grigoriopol în 21 noiembrie, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1917 se întrunea la Tiraspol Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului. La acesta au luat parte delegaţii reprezentând douăzeci de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta (câte doi din fiecare localitate), patruzeci şi şapte de militari din garnizoana locală şi din alte oraşe din regiune, precum şi o delegaţie oficială a Sfatului Ţării de la Chişinău, din care făceau parte şi Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare, Vasile Gafencu. Erau prezenţi, desigur, şi cei zece deputaţi transnistreni din Sfatul Ţării, precum Toma Jalbă sau Ştefan Bulat. Ca şi corespondent al gazetei „Ardealul”, asista la eveniment şi Onisifor Ghibu.

Principala problemă aflată pe ordinea de zi a Congresului a fost dacă localităţile cu populaţie românească din stânga Nistrului vor intra în componenţa Ucrainei sau se va proceda la „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea unirii cu Republica Democratică Moldovenească, dar perfectarea formală a acestui act de autodeterminare a fost prorogată către o Mare Adunare Naţională la care să participe împuterniciţii tuturor satelor şi oraşelor româneşti din guberniile Hersonului şi Podoliei.

Congresul a luat în discuţie apoi şi alte chestiuni de interes pentru românii de pe malul stâng al Nistrului, adoptând mai multe Voprosuri, adică rezoluţii. Astfel, Voprosul despre şcoli dispunea introducerea generalizată a limbii „moldoveneşti”, scrisă în alfabet latin. Voprosul despre biserici stipula că în satele moldoveneşti, serviciul religios va fi în limba „moldovenească”. Alte rezoluţii stabileau că se vor înfiinţa polcuri moldoveneşti comandate de ofiţeri moldoveni (Voprosul militar), că în instanţele de judecată şi în spitale va fi utilizată limba „moldovenească”, precum şi că actele şi legile vor fi traduse în aceeaşi limbă.

Anul 1918 debuta însă sub auspicii sinistre. În timp ce noua putere totalitară se consolida în inima Rusiei, restul marelui imperiu se afla într-o tot mai accentuată dezagregare şi degringoladă. Armata fostă imperială devenise incapabilă să-şi mai controleze soldaţii, din care unii dezertau pur şi simplu pentru a reveni acasă, iar alţii, bolşevizaţi, comiteau dezordini şi crime în numele revoluţiei. Alte grupe de ofiţeri şi de soldaţi îşi puneau tot mai serios problema reorganizării în forţe militare care să se opună activ bolşevicilor.

Prezenţa numeroasă a militarilor ruşi pe teritoriul Basarabiei, foarte mulţi dintre ei dezertori, nu era de bun augur. La Odesa se constituise o centrală bolşevică, care comanda în Basarabia o aşa-numită secţie-front roşu, Front-ot-del, ce avea drept comandant un personaj cu un nume exotic, Naştarum Kaabac. Dacă dincoace de Prut armata română reuşea să menţină ordinea, nu fără eforturi, la Chişinău Sfatul Ţării nu avea la dispoziţie decât gărzi slab înarmate, formate din foşti ostaşi români din armata rusă. Ca un prim sprijin din partea României, deşi în acel moment jumătate din regat, inclusiv capitala Bucureşti, continua să se afle sub ocupaţie, guvernul în refugiu la Iaşi a decis să pună la dispoziţia Republicii Democratice Moldoveneşti o serie de unităţi de voluntari, formate pe teritoriul Rusiei din prizonieri români din armata austro-ungară, care se oferiseră să lupte pentru Unire alături de armata regală română.

Chiar şi cu aceste întăriri, liderii politici basarabeni nu au reuşit să prevină şi nici să stopeze declanşarea de către Front-ot-del a unei lovituri de stat. Pentru câteva zile, bolşevicii au capturat majoritatea deputaţilor din Sfatul Ţării şi pe cei mai mulţi dintre membrii comitetului director cu rol de guvern şi au preluat puterea la Chişinău. Câţiva dintre cei mai importanţi conducători basarabeni, între care Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa, au reuşit să fugă la Iaşi, unde au cerut sprijinul României. Guvernul condus de Alexandru Marghiloman decidea trimiterea peste Prut a patru divizii ale armatei regale române. Bolşevicii nu au mai încercat să se opună şi acestora, iar la 7 februarie 1918 (stil nou) fugeau din Basarabia, trecând Nistrul pe la Tighina-Tiraspol sau îmbarcându-se la Chilia.

Imediat după aceste evenimente, Lenin făcea gestul care şi acum, după o sută de ani, continuă să întreţină o stare de tensiune în relaţiile româno-ruse: confisca drept represalii tezaurul românesc transportat în Rusia în două etape, în 1916 şi 1917, pentru a fi pus la adăpost şi a nu fi capturat de inamicii României, în eventualitatea în care întreg teritoriul acesteia ar fi căzut sub ocupaţie. Câteva zile mai târziu, confruntat cu realitatea Rusiei bolşevice, dar şi cu declaraţia de independenţă a Ucrainei, care înşira şi Basarabia printre guberniile ce ar face parte din noul stat, Sfatul Ţării declara independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Declararea independenţei tranşa şi chestiunea eventualei uniri a românilor de peste Nistru cu Basarabia. Fostul Imperiu Rus se scufunda ireversibil în război civil, iar românii transnistreni, al căror număr total la începutul secolului XX este estimat de majoritatea surselor ca fiind de ordinul a circa 500.000, constituiau comunităţi multe compacte, dar răzleţite, de la Nistru până spre Bug şi chiar spre Nipru. Cele mai îndepărtate dintre aceste exclave de populaţie românească, evident, nu puteau fi cuprinse între graniţele Republicii Democratice Moldoveneşti. Dar chiar şi un decupaj al localităţilor majoritar româneşti din preajma Nistrului, unde exista cea mai amplă concentrare, ar fi fost o întreprindere complicată, având în vedere intercalarea acestora cu zone cu alte populaţii (ucraineni, bulgari, ruşi, evrei etc.). În plus, graniţa astfel rezultată ar fi fost una greu de apărat, iar pericolul pus de bolşevici, de haidamacii ucraineni sau de alte facţiuni belicoase era unul deja demonstrat. Nistrul constituia o graniţă naturală ce putea fi apărată cu mai puţine resurse.

La argumentele de ordin practic enumerate mai sus, se adăuga totuşi şi argumentul istoric. Chiar dacă prezenţa românilor în regiunile Hersonului şi Podoliei este atestată încă din Evul Mediu şi chiar dacă mai mulţi domnitori ai Moldovei controlaseră efemer teritorii şi populaţii ale acestor provincii, graniţa tradiţională fusese cea de pe râul Nistru.

Prin urmare, Sfatul Ţării declara independenţa ca stat numai pentru fosta gubernie a Basarabiei, iar cu privire la românii din stânga Nistrului proclama că, aşa cum Chişinăul va respecta drepturile ucrainenilor, va solicita Kievului să respecte drepturile românilor.

În urma acestei succesiuni de evenimente, Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917 a rămas momentul culminant al mişcării de emancipare naţională a românilor transnistreni. Propusa Mare Adunare Naţională cu participarea reprezentanţilor tuturor satelor şi oraşelor româneşti din Podolia şi Herson, care ar fi urmat să proclame definitiv unirea românimii transnistrene cu Basarabia, nu avea să se mai ţină. Cele două regiuni aveau să urmeze destine diferite: la 27 Martie/9 aprilie 1918, cu treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă, Sfatul Ţării decidea Unirea Basarabiei cu România, în pofida situaţiei dificile în care se afla aceasta din urmă, şi finaliza astfel prima etapă a Marii Uniri; transnistrenii urmau să traverseze vitregiile războiului civil rus şi să devină primii români absorbiţi în malaxorul comunismului totalitar.

Rusia Sovietică, transformată în decembrie 1922 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, acum sub un nou dictator şi mai dur decât anteriorul, Iosif Visarionovici Stalin, nu a acceptat niciodată că Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act legitim de autodeterminare. În afară de numeroase raiduri asupra frontierei de pe Nistru, încercări repetate de a declanşa mişcări populare antiunioniste în Basarabia au fost iniţiate şi au eşuat.

Cea mai importantă s-a consumat în anul 1924, când tot sub coordonarea unei centrale din Odesa, în sudul Basarabiei au fost create o serie de celule care urmau să declanşeze o insurecţie şi să proclame Republica Sovietică Moldovenească. Membrii acestor celule au fost recrutaţi în special din rândurile minoritarilor ucraineni, găgăuzi, bulgari etc. Insurecţia a fost declanşată în luna septembrie, dar a cuprins o singură localitate, Tatar Bunar, în Bugeac, azi în regiunea Odesa a Ucrainei. Jandarmeria Română a intervenit cu succes punând capăt rebeliunii şi a urmat şi un proces, iar Partidul Socialist Comunist din România (secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste- Comintern), care susţinea pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, a fost interzis.

Eşecul rebeliunii de la Tatar Bunar şi evenimentele ce au urmat acesteia au determinat la Moscova o schimbare de strategie. Stalin şi acoliţii săi şi-au reamintit că la stânga Nistrului trăieşte o destul de importantă populaţie românească. Posibil ca unii să-şi fi amintit şi că, în zilele revoluţiei, aceşti români încercaseră să se unească cu Basarabia. În definitiv, acei participanţi de la Congresul de la Tiraspol din decembrie 1917, care nu trecuseră în dreapta Nistrului, fuseseră executaţi de bolşevici.

Prin urmare, la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS constituia pe teritoriul a unsprezece raioane de pe malul estic al Nistrului (7.516 kmp), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, o aşa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Decupajul teritorial pe care evitaseră să-l facă românii în 1918, l-au făcut sovieticii în 1924, desigur fără atâta grijă de a cuprinde în nou delimitata entitate numai localităţi majoritar româneşti (ori de a cuprinde toate localităţile majoritar româneşti din stânga Nistrului).

Un document folosit în motivarea acestei hotărâri spune explicit că RASS Moldovenească trebuie să joace faţă de România rolul pe care RASS Karelo-Fină urmează să-l joace faţă de Finlanda şi RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană faţă de Polonia, adică de vârf de lance pentru o viitoare expansiune sovietică şi de pepinieră de cadre pentru regimul de ocupaţie (apropo de acest aspect, trebuie să remarcăm că primul conducător al Moldovei Sovietice care a fost basarabean şi nu transnistrean a fost Simion Grossu, de-abia în anii ’80, puţin înainte de prăbuşirea imperiului sovietic).

Până în anul 1928 capitala RASS Moldoveneşti a fost în oraşul ceva mai interior Balta, iar din acel an s-a mutat chiar pe malul Nistrului, la Tiraspol, vizavi de Tighina românească. Mai importantă însă decât schimbarea capitalei este fluctuaţia ideologico-culturală pe care a cunoscut-o RASS Moldovenească, care, evident, a afectat şcolile, presa, editurile şi teatrele de limbă română deschise în republică.

Astfel, până în anul 1932 aici s-a consumat experimentul moldovenist în forma sa cea mai pură. Nu numai că, plecând de la obişnuinţa localnicilor de a se autodefini ca moldoveni, s-a impus o falsă distincţie între identitatea etnică românească şi cea moldovenească, argumentată cu elucubrante teorii istorice, dar pe baza graiurilor transnistrene scrise în alfabet chirilic s-a încercat sistematizarea unei limbi literare concurente limbii române literare. Rezultatul a fost însă total nepractic, aşa-zisa limbă „moldovenească” astfel obţinută neputând avea niciun apel la principalul public ţintă, care era totuşi cel basarabean. În final, acest proiect a fost abandonat, iar promotorii săi au căzut victimă epurărilor staliniste.

Între anii 1932 şi 1936 RASS Moldovenească intră în etapa românizatorilor. Nu numai că apartenenţa moldovenilor, inclusiv a celor transnistreni, la poporul şi la cultura română este pe deplin recunoscută, dar se trece la scrierea în alfabet latin cu ortografie românească, în exact limba literară folosită şi la dreapta Nistrului. Este o perioadă în care, la nivelul întregii URSS, se punea problema trecerii la alfabetul latin, ca parte a modernizării heirupiste şi a industrializării forţate pe care regimul o impunea societăţii.

Şi această optică este abandonată în cele din urmă, iar românizatorii, în majoritatea lor absolută, sunt executaţi sau deportaţi în cadrul unui nou val de epurări staliniste (în satul Butor, de unde era originar Toma Jalbă, fostul deputat din Sfatul Ţării, au fost executaţi în timpul epurării românizatorilor o sută şaizeci şi şapte din totalul de o sută şaizeci şi opt de bărbaţi; acest eveniment a inspirat probabil scenariul filmului „Nunta mută” din 2008, debutul regizoral al lui Horaţiu Mălăele, în care însă acţiunea e transpusă în România şi în 1953, la moartea lui Stalin). Printre puţinii supravieţuitori putem remarca pe scriitorul Ion Canna, născut pe insula Goian de pe râul Nistru, care avea să joace un rol conducător de politruc cultural după anexarea Basarabiei şi care avea să-şi termine cariera literară în ruşine, cu demonstrarea plagiatului principalului său roman, „Dimineaţa pe Nistru”.

După 1936, politica culturală din RASS Moldovenească devine cea care avea să fie perpetuată în Moldova Sovietică până la evenimentele de la 31 august 1989, cele care au determinat alegerea acestei date ca Zi a Limbii Române. Mai exact, se revine la teza moldovenistă: moldovenii şi românii sunt poate înrudiţi şi au origini comune, sau nu, dar oricum sunt două popoare distincte, iar limba „moldovenească” este o altă limbă decât limba română. De asemenea, se revine la scrierea în alfabet chirilic şi, ca să fim exacţi, nu la chirilicul românesc, cel folosit din Evul Mediu până pe la 1860, ci la grafia rusească. În schimb, nu se mai reiau experimentele de sistematizare a unei pseudo-limbi literare „moldoveneşti”, ci se scrie în limba română literară.

Nu trebuie să uităm însă că epoca stalinistă nu a însemnat pentru românii transnistreni doar transformarea lor în cobai culturali, iar pentru cei mai slabi dintre ei recrutarea lor ca agenţi ai imperiului, trădători ai propriului popor. A fost şi o perioadă de intense persecuţii politice, iar singura speranţă în faţa acestora le-a venit dinspre România, care i-a primit ca refugiaţi şi care le permitea să se manifeste civic. În Basarabia se constituise un fel de diasporă activă transnistreană şi apăreau reviste şi ziare de genul „Tribunei Românilor Transnistreni”, care a avut primul număr în anul 1927, la împlinirea a zece ani de la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din decembrie 1917.

Perioada cea mai grea a corespuns Holodomorului, genocidul prin care, în anii 1931-1933, pentru a forţa colectivizarea ţărănimii, Stalin a ordonat confiscarea tuturor alimentelor şi inducerea unei stări de foamete care a făcut undeva de la 7 la 10 milioane de victime pe cuprinsul Ucrainei. Iar revoltelor fireşti ale oamenilor înfometaţi li s-a răspuns cu maximă brutalitate de către trupele NKVD.

Un val teribil de execuţii şi deportări s-a abătut inclusiv asupra românilor din stânga Nistrului în iarna 1932-1933, la momentul de vârf al Holodomorului. Rapoartele grănicerilor români citează numeroase cazuri în care oamenii disperaţi au încercat să fugă peste Nistru, unii reuşind, dar alţii fiind împuşcaţi de grănicerii sovietici, inclusiv din cei aproape ajunşi pe malul românesc (deci practic dincolo de aliniamentul formal al graniţei); unele victime, doar rănite sau blocate în mijlocul râului îngheţat, au murit acolo de hipotermie.

Cel mai grav masacru sesizat la hotarul României s-a consumat în dreptul comunei Olăneşti, la miezul nopţii în 23 februarie 1933, când din şaizeci de refugiaţi care se îndreptau spre Nistru, au reuşit să se salveze în România numai douăzeci, din care opt grav răniţi şi căraţi de ceilalţi, iar un al doilea grup a reuşit şi el să treacă, după ce se desprinsese de un alt grup mai mare, care a fost secerat cu focuri de mitralieră. La 22 martie, un număr de şaizeci de tineri din comuna Sucleia din RASS Moldovenească, ce erau conduşi spre trenurile cu care urmau să fie deportaţi în Siberia, au reuşit să scape de sub escortă şi au fugit spre Nistru, patruzeci şi cinci, mulţi răniţi grav, reuşind să treacă, iar restul fiind ucişi.

Astăzi, există opinii în România şi în Republica Moldova care văd RASS Moldovenească, în special în etapa românizatorilor, într-o notă oarecum luminoasă, ca pe o recunoaştere a românismului din stânga Nistrului şi a apartenenţei acestei Moldove de dincolo de amintitul râu la spaţiul românesc. Intenţia cu care a fost însă creată mica republică s-a vădit clar în vara anului 1940. La 28 iunie, Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Respectivele regiuni de nord-est ale României sunt imediat puse sub administrarea autorităţilor din Tiraspol ale RASS Moldoveneşti.

Iar la 2 august, Sovietul Suprem al URSS decide structura administrativ-teritorială finală. Judeţele Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei, regiune cunoscută şi sub denumirea tătărească de Bugeac, sunt adăugate regiunii Odesa a RSS Ucrainene. Bucovina de Nord, împreună cu ţinutul Herţei şi judeţul Hotin din nordul Basarabiei formează o nouă regiune a RSS Ucrainene, regiunea Cernăuţi. În fine, restul judeţelor Basarabiei împreună cu şase din cele unsprezece raioane ale RASS Moldoveneşti sunt grupate într-o nouă republică de rang unional, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală e mutată de la Tiraspol la Chişinău. Cele şase raioane din stânga Nistrului sunt chiar cele aflate pe malul râului, în timp ce cele cinci raioane interioare ale fostei RASS Moldoveneşti, inclusiv capitala iniţială Balta, sunt lăsate în cadrul RSS Ucrainene, fără a mai dispune de vreun statut special.

Pe de altă parte, includerea celor şase raioane din stânga Nistrului în componenţa RSS Moldoveneşti va însemna că populaţia acestora va trece prin majoritatea persecuţiilor declanşate în teritoriile smulse României (chiar dacă ea trăise deja ororile la care fusese supusă Ucraina în anii ’30): arestări în masă, execuţii sumare, masacre, marile valuri de deportări în masă din 13 iunie 1941 şi din 1949, foametea augmentată şi întreţinută după metodele Holodomorului din anii 1946-1947 etc.

Înainte însă ca toată succesiunea de crime împotriva umanităţii tocmai evocate să se desfăşoare, la 22 iunie 1941 se declanşează Operaţiunea Barbarossa, prin care cel de-al treilea Reich german şi aliaţii săi invadează teritoriul Uniunii Sovietice. Principalii aliaţi în această ofensivă sunt, fireşte, Finlanda şi România. Când Consiliul de Coroană al Regatului României a votat majoritar să dea curs ultimatumurilor sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, prin răspunsul său România anunţa doar o evacuare strategică, fără recunoaşterea noii frontiere, pentru a evita declanşarea imediată a ostilităţilor. Era însă clar că România va acţiona cu prima ocazie pentru a-şi recupera teritoriul pierdut.

La sfârşitul lunii iulie 1941, o decizie controversată şi atunci, şi acum a guvernului în curând Mareşalului Ion Antonescu a fost ca armata română să treacă Nistrul. Opoziţia, favorabilă Aliaţilor, dar şi o serie de generali, care au demisionat în semn de protest, considerau că România trebuie să se oprească la fosta sa graniţă, pentru a nu deveni stat agresor. Într-adevăr, declaraţiile de război ale Londrei şi ale celorlalte puteri ale Commonwealth-ului britanic au venit de-abia în decembrie, când România nu a răspuns pozitiv somaţiilor de a opri operaţiunile împotriva URSS dincolo de frontiera sa legitimă.

Pe de altă parte, Conducătorul, cum se autointitula Antonescu după modelul fascist, aprecia că fără o înfrângere definitivă a URSS, pericolul estic nu va fi înlăturat. Dacă acesta era un raţionament militar corect, în schimb ideea lui că, luptând până la victoria finală asupra sovieticilor alături de Germania, îl va convinge pe Hitler să anuleze Dictatul de la Viena şi să dea înapoi Ardealul de Nord României, era destul de naivă.

Cert este însă că trecerea Nistrului a reprezentat începutul câtorva ani de administraţie românească în regiunea pe care guvernul român o va numi oficial Transnistria (o entitate cu acest nume neexistând anterior în istorie). Conform înţelegerii stabilite cu germanii, România prelua sub ocupaţia sa regiunea delimitată la vest de râul Nistru, la est de râul Bug, la sud de Marea Neagră şi la nord de râurile Niomja şi Rov, în suprafaţă de 44.000 kmp, cu o populaţie de cca 1,2 milioane de locuitori, majoritatea ucraineni, dar şi bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei şi, evident, numeroşi români, mai ales în zonele fostei RASS Moldoveneşti şi ale altor raioane adiacente acestora. Instalarea ocupaţiei s-a finalizat în octombrie 1941, după îndelungatul şi sângerosul asediu al oraşului Odesa, metropola regiunii, care îi devine şi capitală (mulţi istorici consideră că orgoliul lui Antonescu ca trupele române să cucerească Odesa singure, fără sprijin german, în ciuda echipării mai precare şi pregătirii mai deficitare a corpului ofiţeresc, a condus la prelungirea asediului şi la pierderi inutile).

Transnistria a fost pusă sub autoritatea unui guvernator şi reorganizată în treisprezece judeţe. În vederea deschiderii şcolilor în toamna anului 1941, primarii au fost solicitaţi să consulte obştile dacă doresc ca limba de studiu să fie rusa sau româna. O serie de timbre cu figura lui Gheorghe Duca şi dedicate Transnistriei au fost emise, iar la Bucureşti, pe amplasamentul actual al Teatrului Naţional, a fost deschis un pavilion expoziţional intitulat Casa Transnistriei. Cu toate acestea şi deşi cu siguranţă intenţia exista, nu a fost declarată anexarea Transnistriei, urmând ca acest act să aibă loc numai după sperata returnare a Ardealului de Nord. Motivul, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul dedicat marginii occidentale a Marii Uniri, era ca teritoriul nou adăugat României să nu fie tratat drept o compensaţie teritorială şi o posibilă nouă patrie pentru românii de sub ocupaţie maghiară.

Pentru locuitorii creştini, pentru etnicii români în primul rând, dar şi pentru ceilalţi, ocupaţia românească, cu toate excesele şi abuzurile comise uneori de militarii români, a fost o gură de oxigen. Scenele din filmele de propagandă, cu redeschideri de biserici şi cu dezgroparea din grădini a icoanelor ascunse în timpul persecuţiilor antireligioase bolşevice, sunt cât se poate de reale. În ciuda faimosului său discurs xenofob, adeseori citat, în care Mihai Antonescu, ministrul de externe, anunţa epurarea etnică nu doar a evreilor, ci şi a ucrainenilor, nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat. Nici măcar membrii partidului comunist nu au fost vânaţi cu furia cu care germanii i-au vânat pe comuniştii sovietici. Mai mult, deşi România avea ea însăşi un regim totalitar în acel moment, unele din libertăţile pierdute de transnistreni după instaurarea regimului comunist au fost redate.

Nu putem însă prezenta ocupaţia Transnistriei într-o cheie apologetică, din pricina genocidului comis asupra evreilor şi romilor, care face de fapt din acel episod unul din cele mai întunecate ale istoriei naţionale (aşa-numitul Holocaust românesc). Deşi guvernul Antonescu a refuzat să deporteze evreii şi romii în lagărele naziste, iar legislaţia antisemită românească nu a intrat şi în faza soluţiei finale (exterminarea fizică sistematică), mai mult, deşi, după Stalingrad în special, România a devenit calea de salvare a evreilor din Ardealul de Nord şi din Ungaria, cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în Transnistria.

Astfel, după progromul de la Iaşi, care pare să fi fost mai mult răspunderea trupelor germane, militarii români au revenit în Basarabia şi în Bucovina de Nord determinaţi să răzbune colaboraţionismul cu sovieticii al populaţiei evreieşti. Practic, evreii au plătit nu doar pentru propriul colaboraţionism, ci pentru tot ceea ce a însemnat primul an de ocupaţie sovietică, colaboraţioniştii români sau creştini de alte etnii fiind trataţi mai degrabă cu blândeţe. Cert este că, după primele acte de răzbunare, începând din octombrie 1941, evreii basarabeni şi bucovineni au fost strămutaţi în masă în lagăre organizate în pripă în Transnistria, în care au fost concentraţi şi evreii locali. Se spune că mulţi s-au înecat la trecerea Nistrului.

În aceeaşi lună, are loc şi evenimentul cel mai grav, pogromul de la Odesa. Un atentat reuşit al partizanilor sovietici împotriva comandamentului român este răzbunat printr-un val de represalii spontane din partea soldaţilor români, urmat de un val de represalii organizate, ordonate de Mareşalul Antonescu, şi, în final, cu deportarea evreilor supravieţuitori în lagărul de la Bogdanovca, unde crimele continuă, comise de Einsatzgruppen-urile lui Adolf Eichmann (a căror activitate în lagărele transnistrene a fost permisă de autorităţile române până la vacanţa de Crăciun a anului 1941).

Ulterior, în Transnistria vor fi deportaţi şi numeroşi romi. Potrivit ordinului lui Antonescu, această măsură trebuia să-i vizeze pe romii fără ocupaţie, mai ales pe cei cu antecedente penale. Analiza documentelor arată însă numeroase cazuri de corupţie şi de abuz ale funcţionarilor şi militarilor puşi să ducă la îndeplinire acest ordin, fiind deportate adesea alte persoane decât cele avute în vedere, inclusiv familiile unor soldaţi aflaţi pe front (ceea ce contravenea flagrant dispoziţiei Mareşalului).

Până în anul 1944, când, în faţa avansului Armatei Roşii, deportaţii vor fi lăsaţi să se întoarcă acasă, vor pieri în aceste lagăre de concentrare improvizate, din cauza igienei precare, a lipsei mâncării şi asistenţei medicale, a frigului, a atacurilor din partea populaţiei locale (care avea încă obişnuinţa pogromurilor din perioada ţaristă şi care şi ea asocia evreii cu comunismul), a abuzurilor gardienilor etc., potrivit datelor oficiale, aproximativ 120.000 de evrei şi 12.000 de romi. Sursele evreieşti avansează însă cifre chiar de 300.000 sau 400.000 de evrei exterminaţi în Transnistria.

Din vara anului 1944, se reinstaurează puterea sovietică în întreaga regiune, RSS Moldovenească fiind reconstituită aşa cum existase ea după 2 august 1940. În deceniile următoare, chiar dacă capitala acestei republici funcţiona la Chişinău, Moscova a menţinut o serie de pârghii importante în raioanele din stânga Nistrului. Astfel, în timp ce teritoriul basarabean a rămas eminamente agrar, cu doar câteva industrii alimentare, grosul întreprinderilor industriale au fost dezvoltate la est de amintitul râu, sub control unional şi nu republican. De exemplu, principala sursă de curent electric a întregii republici era hidrocentrala construită la Dubăsari, pe Nistru.

Iar în anul 1988, când, pe fondul politicilor de perestroika şi de glasnost lansate de liderul sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov, în RSS Moldovenească încep manifestările dedicate revenirii la alfabetul latin şi reafirmării identităţii româneşti, în fruntea întreprinderilor din raioanele din stânga Nistrului sunt plasaţi o serie de directori noi, veniţi direct din Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, care vor juca un rol cheie în evenimentele ulterioare.

Astfel, la 21 martie 1989, la Chişinău are loc prima dintr-o serie de manifestaţii duminicale care cer adoptarea ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti a limbii române scrisă cu grafie latină. Acestea culminează cu prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău, la 27 august 1989, şi cu hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 31 august 1989, care oficializează revenirea la alfabetul latin şi care declară limba română ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti (chiar sub această denumire, de limbă română).

Data de 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, marcată ca sărbătoare legală în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013. De asemenea, dintr-o perspectivă istoriografică şi fără a diminua importanţa celor ce aveau să se petreacă în luna decembrie la Timişoara şi la Iaşi, consider că aceste evenimente ar trebui privite ca debutul revoluţiei române din anul 1989.

Se pare însă că destinul teritoriului din stânga Nistrului este ca, după ce a fost transformat într-un fel de laborator de război geopolitic în anii ’20, să continue să joace acest rol pentru următoarea sută de ani. Directorii de îndeprinderi evocaţi mai sus, comanditaţi direct de la Moscova şi majoritatea, dacă nu toţi, ofiţeri acoperiţi ai KGB, încep să mobilizeze populaţia împotriva celor ce se întâmplau în spaţiul basarabean. Desigur, cei mai sensibili la această mobilizare au fost rusofonii- de fapt un amestec de ucraineni, ruşi, bulgari şi alţii, formând la acel moment cam 60-67% din populaţia de cca 500.000 de locuitori a raioanelor transnistrene, având ca principal mijloc de comunicare între etnii limba rusă. Românii, reprezentând undeva între 33% şi 40% din totalul populaţiei, cel mai numeros grup etnic luat individual, fie au rămas neutri, fie au simpatizat cu mişcarea de eliberare naţională, fie, cei mai spălaţi pe creier în cele peste şapte decenii de comunism şi de sovietism, s-au lăsat antrenaţi în agitaţiile antinaţionale, de frica „fasciştilor români”.

În cursul anului 1990 tensiunea creşte. Pe de o parte, comunismul se prăbuşeşte şi în România, „Deşteaptă-te române” este adoptat ca imn de stat pe ambele maluri ale Prutului, are loc la 6 mai podul de flori, RSS Moldovenească îşi schimbă numele în Republica Moldova şi abandonează vechiul steag sovietic în favoarea unui drapel care combină tricolorul românesc cu o stemă contrasă din stema Regatului României din 1921, având bourul moldovenesc ca element central. Iar la împlinirea unui an de la izbucnirea revoluţiei la Timişoara, la 16 decembrie 1990, are loc a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău, care face un apel la declararea independenţei faţă de URSS, în vederea reunificării cu România.

În stânga Nistrului se refuză trecerea la alfabetul latin şi abandonarea simbolisticii sovietice. Au loc contramanifestaţii. La 2 septembrie 1990, sub preşedinţia lui Igor Smirnov, un rus originar din Kamceatka şi numit director la o întreprindere din Tiraspol în 1988, este proclamată separarea de Republica Moldova sub forma Republicii Moldoveneşti Nistrene. Aceasta îşi stabileşte capitala la Tiraspol, păstrează ca drapel propriu vechiul steag al RSS Moldoveneşti (fond roşu cu o dungă orizontală transversală verde şi secera şi ciocanul în colţul din stânga sus) şi asumă formal trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi limba „moldovenească” scrisă cu caractere ruseşti.

Când, la 27 August 1991, în cadrul celei de-a treia Mari Adunări Naţionale de la Chişinău, este proclamată independenţa Republicii Moldova şi se anunţă că în curând va urma şi reunificarea cu România, Republica Moldovenească Nistreană îşi declară şi ea independenţa (25 august 1991). Totul, desigur, sub protecţia Rusiei, care omite să retragă armata 14-a fostă sovietică, acum rusă, din garnizoana sa de la Tiraspol, chiar şi după ce, la 25 decembrie, URSS se destramă oficial, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova, recunoscută în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, devine membru cu drepturi depline al ONU.

De fapt, în aceeaşi perioadă are loc atacul separatiştilor asupra postului de poliţie moldovean din oraşul Dubăsari, ceea ce duce la declanşarea războiului de pe Nistru (numit uneori şi războiul din Transnistria). Republica Moldova duce acest război cu trupe de voluntari slab echipaţi (ajutorul României va mai compensa din acest aspect), iar unii din responsabilii de la Chişinău şi Bucureşti fac jocuri duble, în timp ce de partea cealaltă participă tot felul de aşa-zişi voluntari veniţi din Ucraina şi din Federaţia Rusă, mai ales trupele de cazaci reactivate în anii prăbuşirii URSS.

Cu toate acestea, în momentul culminant al confruntărilor, voluntarii moldoveni sunt pe punctul de a intra în Tiraspol şi de a câştiga, când intervine în mod direct Armata a 14-a rusă, care e scoasă din cazărmi şi le taie calea. Până atunci, aceasta se limitase doar la a aproviziona separatiştii şi cazacii cu armament provenit dintr-un mare depozit sovietic, aflat la dispoziţia sa. Chişinăul opreşte ofensiva în acest punct, nedorind să angajeze un război direct cu Rusia.

La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Rusia semnează Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului din regiunea Nistrului, de fapt un armistiţiu care transformă acest război civil în cel mai vechi dintre conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic, cu excepţia conflictului din Nagorno Karabah (care a debutat în anii 1987-1988), şi care creează un status quo valabil şi acum, după un sfert de secol.

Republica Moldovenească Nistreană, pe scurt Pried-Dnestrovie în limba rusă, respectiv Nistrenia în limba română (denumire folosită local şi mai corectă decât cea de Transnistria, încetăţenită dincoace de Prut prin raportare la Transnistria regimului antonescian) se consolidează astfel pe un teritoriu ce include cea mai mare parte a regiunii Republicii Moldova de dincolo de Nistru, precum şi oraşul Tighina (Bender, în terminologia rusească şi sovietică, după numele raialei otomane care funcţiona la 1812) şi câteva comune învecinate acestuia, pe malul basarabean (formând împreună un important cap de pod în cazul unei ofensive ruseşti). Autoritatea Chişinăului se menţine însă într-un număr de comune cu populaţie exclusiv românească din apropierea oraşului transnistrean Dubăsari, grupate astăzi într-un raion ce poartă numele respectivului oraş. Locuitorii acestor comune au luptat cu arma în mână împotriva separatiştilor în conflictul din 1992.

Nerecunoscută oficial de niciun stat membru ONU, nici măcar de către puterea sa tutelară, Nistrenia a devenit o placă turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane dintre spaţiul ex-sovietic şi cel al Uniunii Europene. Această entitate statală artificială nu ar rezista mai mult de câteva zile fără sprijinul financiar rusesc şi fără protecţia oferită de prezenţa aici a Armatei a 14-a ruse (chiar dacă, în timp, efectivele acesteia au mai fost diminuate). De-abia în 2014, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a sistat plata pensiilor în Nistrenia, pentru a elibera fonduri necesare operaţiunilor ruseşti din Crimeea şi din Donbas.

Iar dacă miza iniţială a creării Nistreniei a fost blocarea unirii dintre Republica Moldova şi România şi menţinerea unei prezenţe militare ruseşti în apropiere de zona de mare şi de vechi interes strategic a Balcanilor, în contextul conflictului ruso-ucrainean această entitate a căpătat noi valenţe. Astfel, Nistrenia alături de Crimeea poate servi ca bază într-un dublu asalt al Odesei, ultimul port important rămas sub control ucrainean.

În ce priveşte regimul politic intern, marcat de corupţie profundă, Nistrenia este exemplul perfect de democraţie iliberală, pe deplin controlată de serviciile secrete ruse şi cu un aparat represiv disproporţionat faţă de populaţia ei, mult înainte ca prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, să pronunţe această sintagmă în premieră mondială, în faţa tineretului maghiar adunat la Tuşnad.

Este interesant de observat că, chiar şi în aceste condiţii, în Nistrenia există o rezistenţă românească. Dacă grupul Ilie Ilaşcu, care a acţionat la Tiraspol în condiţiile războiului de pe Nistru, a fost neutralizat, dând naştere celebrului caz Ilaşcu, cea mai durabilă redută a românismului este reprezentată de şcolile şi de liceele cu predare în limba română cu grafie latină, subordonate Ministerului Educaţiei de la Chişinău- cum este deja celebrul liceu „Lucian Blaga” din Tiraspol sau mai puţin cunoscutul liceu „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol (sub regimul separatist funcţionează şi aşa-zise şcoli moldoveneşti cu grafie slavonă).

Şcolile româneşti cu grafie latină funcţionează în baza Convenţiei de armistiţiu din 21 iulie 1992, dar asta nu înseamnă că nu sunt supuse sistematic încercărilor de închidere, tăierii periodice a utilităţilor, ameninţărilor adresate corpului profesoral şi părinţilor elevilor etc. Numai faptul că aceste şcoli continuă să funcţioneze şi că au elevi este o dovadă a unui patriotism pe care unii îl neagă românilor transnistreni. La fel de relevant pentru acest patriotism şi spirit de rezistenţă paşnică este şi faptul că unii dintre aceştia, în cadrul recensămintelor organizate de regimul separatist, se declară români şi nu moldoveni; un indicativ de opţiune geopolitică chiar şi în recensămintele organizate de autorităţile de la Chişinău în teritoriile controlate de ele.

După ce evenimentele insurecţionale din 7 şi 8 aprilie 2009 (cunoscute şi ca revoluţia Twitter) au redeschis subiectul reunificării, stopat de conflictul de pe Nistru şi abandonat odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994, care a făcut paşi înapoi în direcţia moldovenistă, şi după ce din anul 2011 activismul unionist de nouă generaţie s-a organizat pe ambele maluri ale Prutului, s-au făcut auzite opinii care sugerau Chişinăului să recunoască independenţa Nistreniei, eventual cu o renegociere a liniei de demarcaţie, astfel încât aceasta să corespundă Nistrului. Urmând ca odată înlăturat acest conflict îngheţat, să se poată realiza reunificarea, fără prea mari obstacole din partea Rusiei sau a Uniunii Europene şi a NATO. O astfel de opţiune este însă foarte discutabilă, pentru că ar fi o abandonare grăbită a românilor din regiune, pentru că ar însemna o renunţare teritorială fără compensare într-o altă provincie istorică românească şi pentru că ar permite Rusiei să îşi alipească regiunea printr-o modalitate valabilă din punctul de vedere al dreptului internaţional, ceea ce ar crea de facto şi de jure un al doilea Kaliningrad pe Nistru, în imediata apropiere a României reunificate.

 

IV. Sudul mai îndepărtat

Alcibiade Diamandi sau Alcibiadi Diamandi , Alcibiades Diamandi sau Alkiviadis Diamandi) (câteodată pronunțat Diamanti sau Diamantis, n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, Republica Populară Română) a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alcibiade Diamandi (1) – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

În cele trei secţiuni anterioare ale prezentei planşe am identificat trei, aşa cum le-am numit, margini ale Marii Uniri, care fiecare a presupus o ipoteză care, dacă s-ar fi realizat, ar fi făcut ca Marea Unire să fie şi mai mare.

Astfel, mai întâi am discutat despre participarea la actul de autodeterminare pe care l-a reprezentat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a delegaţilor românilor din Banatul de Vest, Crişana de Vest şi Maramureşul de Nord şi despre faptul că, în pofida opţiunii lor, comunităţile pe care le-au reprezentat au fost atribuite prin Tratatul de la Trianon Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovaciei şi chiar şi Ungariei, de care ei hotărâseră să se despartă.

Apoi, am analizat acţiunile elitei culturale a românilor din Valea Timocului, care a încercat fără succes să obţină unirea regiunii respective cu România, la masa verde a Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919.

Tertio, am luat în discuţie mişcarea de emancipare naţională a românilor din stânga Nistrului din anul 1917 şi tentativa lor de a se uni nu direct cu România, cu care nu aveau în acel moment o continuitate teritorială, ci cu provincia românească învecinată a Basarabiei, care, la rândul ei, evolua către independenţă şi către unirea subsecventă cu România.

Practic, avem în aceste trei margini ale Marii Uniri, trei grade de intensitate diferită a fenomenului istoric implicat: (1) participarea foarte directă la procesul consacrat al Marii Uniri; (2) încercarea de a obţine consumarea unei a patra etape a Marii Uniri; (3) participarea indirectă prin eventuala unire prealabilă cu provincia protagonistă a primei etape a Marii Uniri.

Apoi, în toate cele trei studii de caz, am trecut prin evenimentele celui de-al doilea război mondial, care continuă într-un fel istoria celor întâmplate la sfârşitul primului război mondial, pentru a ajunge, în final, la starea de fapt din prezent. Cel mai mult am avut de recapitulat istoria complexă a regiunii din stânga Nistrului, care, de aproape un secol, a fost transformată într-un laborator de război geopolitic şi continuă să joace acest rol şi la ora actuală.

Urmând acelaşi criteriu al intensităţii conexiunii dintre fenomenul istoric aflat în discuţie şi istoria principală a Marii Uniri cu care am ales să compun articolul de faţă, voi propune acum o ultimă margine a Marii Uniri care este, de fapt, un eveniment istoric distinct. Faptele la care mă voi referi fac parte din tabloul general al primei conflagraţii mondiale, dar ele sunt paralele desfăşurărilor care au pregătit şi au realizat tripla unire a provinciilor româneşti. Rezultatul final al şirului de acţiuni pe care le voi aduce în atenţie nu ar fi fost o Românie întregită şi mai întreagă, ci doar, cel mult, o Românie şi mai influentă ca putere regională.

Ceea ce face totuşi ca cele ce voi relata mai jos să reprezinte o margine a Marii Uniri, în afară de proximitatea cronologică, este încadrarea acestor evenimente în acelaşi amplu proces istoric din care a rezultat Marea Unire însăşi, şi anume afirmarea politică a naţiunii române pe principiile ideologice statuate de generaţia revoluţiei din anul 1848.

Cam la zece ani de la consumarea menţionatei revoluţii, unul dintre foştii săi protagonişti de frunte din Valahia şi cunoscut francmason, Dimitrie Bolintineanu, întreprindea o călătorie în Imperiul Otoman, mai exact în sudul Peninsulei Balcanice, în căutarea unui numeros neam de români trăitori pe acele meleaguri, şi-şi publica apoi constatările într-o carte de călătorii scrisă în manieră romantică în 1858 şi tipărită în 1863, intitulată „Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora”.

Aromânii nu erau, la acel moment, chiar o necunoscută în Principatele Române. Mai multe familii care dobândiseră rang boieresc sub domnii fanarioţi aveau această origine. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Ali Paşa din Ianina, un guvernator turco-albanez cu veleităţi de independenţă, condusese o campanie sistematică de jefuire a bogatelor oraşe aromâne, un val de refugiaţi sosise în Ţările Române şi în Imperiul Habsburgic, unii dintre aceşti refugiaţi dispunând de averi considerabile.

În Transilvania, Banat şi Ungaria, o bună parte din aceste averi începuseră să fie investite în promovarea culturii române, cei mai mulţi dintre refugiaţii aromâni identificându-se destul de repede cu românii autohtoni (cu siguranţă, cu toţii am auzit de moştenirea Emanoil Gojdu şi de odiseea juridică a acesteia). Desigur, existaseră şi interacţiuni mai nefericite, precum cea dintre revoluţionarul român Tudor Vladimirescu şi eteristul aromân Iordache Olimpiotul, al doilea confundând prudenţa primului cu trădarea cauzei creştinilor şi totul terminându-se cu oribilul asasinat de la Târgovişte (anul 1821).

Şi mai demult, Dimitrie Cantemir scrisese deja despre cuţovlahii din Balcani ca despre oameni care vorbesc o limbă română amestecată cu cuvinte din alte limbi, iar marele domnitor Vasile Lupu fusese fiul unui imigrant de prin părţile Albaniei, după unii istorici albanez, după alţii aromân.

Este însă meritul cărţii lui Dimitrie Bolinteanu, care, aşa cum am arătat, nu plecase în orb şi care, de fapt, avea rădăcini aromâne el însuşi, de a fi atras interesul societăţii româneşti şi, în mod special, al paşoptiştilor, care tocmai realizau Mica Unire şi constituirea statului român modern, faţă de faptul că exista în sudul Balcanilor această masă de populaţie românească (surse străine din aceeaşi perioadă afirmă o cifră, probabil întrucâtva exagerată, de 1,2 milioane). Oricum, o populaţie numeroasă care trebuia sprijinită pentru a se emancipa politic, cultural şi confesional.

Astăzi poate surprinde într-o anumită măsură faptul că, imediat după Mica Unire, nou constituitul şi nu foarte puternicul stat român modern avea să investească importante resurse în politicile adresate comunităţii aromâne, relativ îndepărtată geografic, când existau în proximitatea graniţelor sale atâtea regiuni cu masivă populaţie românească. Sunt însă mai multe explicaţii ale acestui fenomen.

În primul rând, încă din perioada lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), România a adoptat o politică de sprijin a luptei de emancipare naţională a popoarelor balcanice. Principalii beneficiari ai acestei politici aveau să fie bulgarii, până în 1878, şi albanezii, până în 1913.

Apoi, în al doilea rând, Imperiul Otoman, spre deosebire de Imperiul Ţarist sau de cel Habsburgic, nu ducea politici de deznaţionalizare forţată şi manifesta o mai mare largheţe în a tolera politicile culturale adresate supuşilor săi creştini, de către statele cu care aceştia împărtăşeau caracterul etno-lingvistic.

În fine, România avea aspiraţii de putere regională, iar direcţia cea mai evidentă în care acestea se puteau realiza era Peninsula Balcanică, asupra căreia Imperiul Otoman pierdea, treptat, controlul.

Contrar însă a ceea ce susţin unele istoriografii balcanice, dar şi acele facţiuni aromâne care fie continuă curentul grecoman, fie susţin că aromânii ar fi un popor diferit de români, vorbind o limbă separată şi nu un dialect al limbii române, apropierea comunităţii aromâne de românism nu a fost un proces artificial, declanşat şi întreţinut exclusiv de către România.

De fapt, identitatea românească a aromânilor, care a fost o constantă a relatărilor străinilor, de la primii cronicari bizantini la antropologii culturali ai epocii moderne, a fost afirmată în termenii cei mai categorici cu zeci de ani înainte de Mica Unire. În contextul cultural din Imperiul Habsburgic, de care am amintit mai devreme, în care foarte mulţi dintre imigranţii şi refugiaţii aromâni s-au identificat cu românii autohtoni, sub influenţa ideilor Şcolii Ardelene, Mihail G. Boiagi publica la Buda în 1815 „Gramatica valahă sau macedo-română”, prima gramatică a dialectului aromân, iar Gheorghe Constantin Roja, prieten cu Petru Maior, publica cărţi ce reluau în context aromân ideile acestuia din urmă şi afirmau unitatea etnică a aromânilor cu românii nord-dunăreni.

Nici curentul ideologic rival celui românofil (numit uneori şi vlahofil), cel grecoman, nu s-a născut exclusiv dintr-o încurajare din partea Greciei (deşi în acest caz a existat o politică constantă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopole, începând în special din secolul al XVIII-lea). Imixtiunea statului modern grec doar a produs formele extreme, elucubrante, care susţin că aromânii ar fi greci romanizaţi şi care refuză cultivarea idiomului propriu.

De fapt, reflexie a unei lungi istorii petrecute în apropierea centrului de cultură grecească din Constantinopole, curentul grecoman a plecat de la alţi aromâni, precum Theodor Anastasie Cavaliotti, autorul primelor tipărituri în dialect aromân scris cu litere greceşti din faimosul oraş Moscopole, sau învăţatul refugiat Daniil Moscopoleanul, care, amândoi, în aceeaşi perioadă a iluminismului, au susţinut ideea de asociere a aromânilor cu grecii şi cu alte comunităţi balcanice în cadrul unei renaşteri a civilizaţiei superioare eline şi bizantine. Idei similare au găsit adepţi şi printre slavofonii din Tracia de Sud şi Macedonia, sau printre albanezi (de exemplu arvaniţii, o comunitate de albanezi creştini ortodocşi, care populează o regiune care azi face parte din Grecia).

Cei mai oneşti aromâni grecomani, de altfel, nu au negat niciodată apartenenţa aromânilor la românitate; Ioannis Colettis, important prim-ministru al Greciei din secolul al XIX-lea, care a lansat conceptul de Megali Idea, adică proiectul de reunire a popoarelor balcanice în jurul Greciei civilizatoare, ascultând o relatare entuziastă a revoluţionarului şi omului politic Ion Ghica despre cauza paşoptiştilor români, a ţinut să-i întindă mână şi să-i precizeze în dialectul său matern „Ş-eu escu armân”.

La vremea respectivă, desigur, nu existau organizaţii de genul Farei Armâneşti, care să respingă termenul de aromân şi să creeze publicului mai puţin ştiutor confuzii cu armenii. „Armân” este, de fapt, o variantă a etnonimului „român, rumân”, derivat din latinescul Romanus, -i, care ilustrează o particularitate fonetică a dialectului aromân (prefixarea vocalei „a” la numeroase substantive) şi care este folosit cu predilecţie de aromânii din regiunile care compuneau în secolele XI-XIV Vlahia Mare din Thesalia şi Munţii Pind şi Vlahia Mică din Etolia şi Acarnania (sau de aromânii roiţi din aceste regiuni). Mai spre nord, în Epirul albanez, în ceea ce în aceeaşi perioadă a Evului Mediu a constituit o entitate numită Vlahia de Sus, se foloseşte o altă variantă, cea de „rămăn” (limba fiind numită la primii „armâneaşti”, iar la ceilalţi „rămăneaşti”). În limba română literară, pentru a individualiza această populaţie în marea masă a etnosului românesc, a fost creat termenul de aromân, dar şi cel, azi mai rar folosit, de macedoromân.

La ora actuală, nu numai unii aromâni se pretind a fi altceva decât românii, dar şi unii concetăţeni de-ai noştri se referă la „machedoni” ca fiind membri ai unei alte etnii. Eroarea apare uneori şi la nivel de elită; astfel, dacă ar fi ceva de criticat la cum organizase marele Horia Bernea superba colecţie a Muzeului Ţăranului Român, este că artefacte aromâneşti apăreau şi la secţiunile dedicate ruralului românesc, dar şi în secţiunea minorităţilor naţionale.

Desigur, după secole de distanţare şi de izolare geografică, aromânii au dezvoltat o cultură pe alocuri diferită de a românilor nord-dunăreni, mult mai balcanică, precum şi un dialect propriu, cu câteva graiuri, ceea ce în sine este inedit într-o societate neobişnuită cu dialectele (limba română din spaţiul carpato-danubiano-pontic necunoscând decât graiuri puţin diferenţiate între ele).

În realitate însă, chiar dacă uneori diferenţa dintre dialect şi limbă este destul de subtilă, argumentele care acreditează aromâna drept limbă sunt mai degrabă inconsistente. Majoritatea lingviştilor au conchis că e vorba de un dialect, ba chiar de unul foarte important pentru studiul limbii române, deoarece conţine cele mai multe elemente arhaice, din fazele timpurii de existenţă ale acestei limbi romanice. Acesta este de altfel şi principalul indiciu că, dintre diferitele grupe de români balcanici, aromânii s-au separat primii de linia principală de evoluţie a limbii române.

Ar trebui să amintim cu acest prilej şi că, la câteva decenii după aprinderea în România a interesului faţă de aromâni, cercetările lui Theodor Capidan, autorul unor impresionante monografii despre românii din sudul Balcanilor, au permis identificarea, în imediata vecinătate a aromânilor, a unui al treilea dialect al limbii române, vorbit în vreo zece sate şi un oraş din ţinutul numit de greci Meglen şi de turci şi de bulgari Karadjova, la nord de Salonic.

Dialectul meglenoromân este de asemenea marcat de arhaism, dar cuprinde şi o serie de inovaţii lingvistice absente în aromână şi prezente în celelalte dialecte ale limbii române, ceea ce înseamnă că acest grup s-a desprins de trunchiul comun ulterior aromânilor. Meglenoromânii sunt şi singurii în privinţa cărora nu este atestată autodesemnarea printr-o variantă a substantivului „român” (probabil, această variantă a existat, dar nu a fost consemnată în documentele medievale, ca în cazul istroromânilor, şi a încetat de a mai fi folosită când s-a încetăţenit etnonimul „vlas”). De asemenea, vlaşii megleniţi sunt şi singura populaţie românească care a fost parţial islamizată (meglenoromânii musulmani din oraşul Nânta). În rest, istoria mai veche a meglenoromânilor rămâne destul de obscură, fiind eclipsată de a mai numeroşilor vecini aromâni, iar majoritatea documentelor referindu-se la vlahi, fără a diferenţia între cele două populaţii.

Haideţi însă să revenim la procesele istorice pe care prezentul articol le aduce în discuţie. La Bucureşti, în spatele blocurilor de pe Splaiul Independenţei, nu departe de Piaţa Naţiunilor Unite, se află rămăşiţele Mânăstirii Sfinţii Apostoli, ocolite aproape miraculos de demolările masive petrecute în acea parte a Capitalei României la ordinele dictatorilor comunişti Nicolae şi Elena Ceauşescu: biserica şi casa parohială. În pridvorul bisericii o placă de marmură comemorativă aminteşte cele întâmplate în anul 1865, când arhimandritul Averchie de la Muntele Athos a adus primii elevi ai primei şcoli deschise de statul român pentru aromâni, chiar la această mânăstire.

Interesul declanşat de cartea lui Dimitrie Bolintineanu prindea astfel o iniţială materializare concretă, la şase ani de la Mica Unire şi de la începuturile României moderne. Doi ani mai târziu, în 1867, activistul aromân Apostol Mărgărit deschidea în localitatea sa natală, Avdhela, azi în nordul Greciei, prima şcoală românească din regiunea denumită generic şi destul de impropriu Macedonia. În următoarele două decenii, Apostol Mărgărit avea să inaugureze şi alte şcoli româneşti şi să supravieţuiască la trei tentative de asasinare de către extremiştii naţionalişti greci.

Astfel, cu toată opunerea Patriarhiei de la Constantinopole şi a guvernului de la Atena, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, numeroase şcoli şi biserici româneşti, finanţate de la Bucureşti, aveau să fie deschise în localităţile cu populaţie aromână şi meglenoromână, inclusiv două licee, la Salonic, în Macedonia Egeeană, azi Grecia, şi la Bitolia, în Macedonia Vardar, ulterior sârbească, iugoslavă şi, în cele din urmă, devenită Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (abreviată FYROM).

De asemenea, în special după 1880, avea să existe şi o presă aromână scrisă, deopotrivă în dialectul aromân şi în limba română literară, şi avea să aibă loc şi un avânt al literaturii culte. Principalul rol de coordonare a mişcării de emancipare naţională a aromânilor revenea Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, înregistrată în Regatul României şi având membri concomitent în exilul aromân şi în ţinuturile de baştină din sudul Balcanilor. Iar pentru sprijinirea meglenoromânilor, tot în Regatul României dar în special prin sponsorizări private, era creată Societatea „Meglenia”.

Ar fi însă iluzoriu să ne imaginăm că şcolile şi bisericile româneşti s-au bucurat de o apreciere unanimă în rândurile aromânilor şi meglenoromânilor. Aşa cum am detaliat mai devreme şi se va vedea acum de ce am făcut-o, încă din zilele iluminismului în rândurile elitelor aromâne începuseră să se manifeste două tendinţe ideologice în cele din urmă concurente, care au intrat în coliziune odată cu începuturile mişcării de emancipare naţională, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A apărut conflictul deschis dintre românofili şi grecomani, care a avut şi o componentă socială: aromânii şi meglenoromânii bogaţi, având interese comerciale majore cu Atena, au tins în majoritatea lor să promoveze ideea apartenenţei la elenism şi să respingă şcoala şi biserica românească, în timp ce aromânii şi meglenoromânii mai săraci, pentru care şcoala românească reprezenta şansa unei educaţii, au aderat în mult mai mare măsură la valorile ideologice ale românismului (uneori chiar până la fanatism, aşa cum avea să o dovedească istoria secolului următor).

Renumele de butoi cu pulbere al Europei, pe care Balcanii îl dobândiseră de-a lungul secolului al XIX-lea, nu avea să fie dezminţit nici la începutul veacului XX, în anii premergători primului război mondial. Până în acea perioadă, Imperiul Otoman îşi pierduse deja majoritatea posesiunilor europene. Practic, Înalta Poartă mai administra în mod direct o salbă de teritorii cuprinse între Marea Adriatică şi Marea de Marmara, ce includea Albania, Kosovo, Macedonia (în sens larg), Tracia de Sud şi Rumelia. Teritoriul locuit de aromâni suferise deja o primă divizare în 1881, când Câmpia Thesaliei trecuse de la Imperiul Otoman la Regatul Greciei.

Aceste regiuni erau privite ca parte a teritoriului naţional ce trebuia eliberat de către statele balcanice creştine, anterior desprinse din Imperiul Otoman: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria, cea din urmă încă autonomă până în 1908, când devine şi ea independentă. De fapt, concurenţa dintre aspiraţiile naţionaliste ale noilor state balcanice devenea în jurul anului 1900 mai acerbă chiar decât ostilitatea adresată fostului ocupant turc.

Iar lucrurile încep să escaladeze în siajul Republicii de la Cruşova din 1903, o insurecţie având ca scop desprinderea Macedoniei de Imperiul Otoman, sponsorizată de Bulgaria şi condusă de aromânul Pitu Guli (azi considerat erou naţional deopotrivă în Bulgaria şi în FYROM). Cruşova este de altfel un important centru aromân din FYROM, în care dialectul aromân are la ora actuală statut oficial.

Chiar dacă Republica de la Cruşova eşuează, în Macedonia, în Tracia de Sud şi în Rumelia creşte în amploare o mişcare de gherilă susţinută de Bulgaria, formată din grupuri de comitagii slavi (care, la vremea aceea, se autoidentificau ca bulgari, iar în prezent urmaşii lor se descriu ca macedoneni în FYROM sau ca slavofoni în Grecia), din grupuri de armatoli aromâni şi meglenoromâni sau din grupuri mixte (precum cel comandat de Mite Vlahul).

Îngrijorată că un succes al gherilelor susţinute de Bulgaria ar putea să ducă la anexarea amintitelor regiuni de către acest stat, Grecia, care acţiona şi ea de multă vreme în zonă prin biserică şi prin cultivarea grecomaniei, a organizat propriile gherile, aşa-numiţii antarţi. Aceştia sunt recrutaţi în special din Insula Creta (pe atunci încă teritoriu otoman), puşi sub comanda unor ofiţeri ai armatei regulate elene, antrenaţi pe teritoriul Regatului Greciei şi apoi infiltraţi peste graniţă, în Macedonia şi Tracia de Sud. Considerând gherilele pro-bulgare mai periculoase decât cele greceşti, autorităţile otomane vor duce o politică de neagresiune faţă de acestea din urmă (iar antarţii, la rândul lor, se vor concentra pe luptele cu comitagii slavi şi cu armatolii vlahi).

Participarea armatolilor la acest război nedeclarat oficial, dar având deja toate atributele sângeroase ale războaielor necavalereşti, de aneantizare reciprocă, ale noului veac, nu se explică printr-o subită adeziune a aromânilor şi meglenoromânilor la cauza Bulgariei Mari. În majoritatea lor absolută, armatolii sunt adepţi ai ideologiei românismului; dar în lipsa continuităţii teritoriale cu România au nevoie de o altă soluţie de suveranitate. O Macedonie independentă multi-etnică, în care aromânii şi meglenoromânii ar avea propriile cantoane autoguvernate, ar putea reprezenta o astfel de soluţie. În plus, ei au deja o istorie de câteva decenii a conflictului cu grecii şi cu conaţionalii grecomani, pe care nu o au cu bulgarii.

Pentru moment, relaţiile dintre România şi Bulgaria sunt, în principiu, amicale, chiar dacă există revendicări reciproce mai mult sau mai puţin explicit exprimate, privind Dobrogea, al cărei partaj prin Tratatul de la Berlin din 1878 nu mulţumeşte niciuna din cele două părţi, precum şi o anumită rivalitate la statutul de hegemon balcanic. La un moment dat, se discutase chiar de o uniune a celor două state sub sceptrul lui Carol I (1866-1914), domnitorul şi apoi regele României (imposibilă însă cu România stat independent şi Bulgaria încă dependentă formal de Imperiul Otoman).

Prin urmare, România nu descurajează alianţa de moment a aromânilor şi meglenoromânilor cu slavofonii, dar nici nu o încurajează în mod special. Pe lângă susţinerea sistemului de şcoli şi a preoţilor care oficiază în limba română, Bucureştiul intervine pe căi diplomatice pentru obţinerea de drepturi pentru etnicii români din partea guvernului otoman şi reacţionează, tot pe căi diplomatice, atunci când antarţii greci comit atacuri asupra populaţiei civile aromâne sau meglenoromâne.

De fapt, momentul de maxim succes al diplomaţiei româneşti în promovarea drepturilor românilor din Balcani se produce atunci când, în urma insistenţelor României, Imperiul Otoman adoptă o iradea (adică un decret al sultanului) care recunoaşte miletul românesc separat de celelalte comunităţi creştin ortodoxe şi acordă etnicilor români dreptul la administraţie şi justiţie în limba română.

Trebuie precizat că, în Imperiul Otoman, încă de la începuturile acestuia, comunităţile erau recunoscute după criteriul religios şi nu după cel etnic, astfel că toţi creştinii ortodocşi formaseră până atunci un singur milet. Cum Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole era dominată de grecii din cartierul Fanar, şi miletul creştin ortodox ajunsese să fie dominat tot de clerici greci (astfel că, de exemplu, lupta de emancipare naţională a bulgarilor începuse cu adevărat în 1870, când fusese creat Exarhatul Bulgar şi se pornise reconstrucţia Bisericii Ortodoxe Bulgare, separată de cea grecească).

Din respect faţă de Regele Carol I, iradeaua amintită este edictată la data de 10 Mai 1905. Cum însă data respectivă fusese calculată conform calendarului iulian, încă oficial în România, aromânii „separatişti” din zilele noastre au adoptat ca zi naţională data de 23 mai, uitând desigur să precizeze că iradeaua coincisese cu Ziua Naţională a Regatului României şi că în aceasta nu fusese vorba nici două secunde de vreun popor „armân”, distinct de etnosul românesc, ci de românii din Imperiul Otoman de la nivelul anului 1905, adică de aromânii şi de meglenoromânii recunoscuţi ca români şi nu altfel.

Iradeaua îi transformă însă pe aromâni şi pe meglenoromâni în şi mai mare măsură în ţinte ale antarţilor. Aceştia declanşează atacuri cu scop de represalii, dar şi de intimidare, pentru ca obştile vlahilor să nu încerce să-şi exercite drepturile astfel dobândite. Sunt asasinaţi mai mulţi preoţi şi profesori de şcoală românească. Cel mai grav atac are loc la 20 octombrie 1905, când este incendiată localitatea Avdhela şi, odată cu ea, cea mai veche şcoală românească din Macedonia, care, aşa cum am arătat şi mai devreme, funcţiona încă din anul 1867. În replică, are loc la Bucureşti un marş de protest al aromânilor, iar România întrerupe relaţiile diplomatice cu Grecia pentru o perioadă de timp.

Deşi a rămas un moment de referinţă în istoria românităţii balcanice, iradeaua din 10/23 mai 1905 nu era destinată să aibă efecte pe termen lung. În anul 1912 regatele creştine balcanice se decid să tranşeze odată pentru totdeauna problema teritoriilor europene ale muribundului Imperiu Otoman şi se coalizează împotriva acestuia, declanşând primul război balcanic. Înalta Poartă este înfrântă, dar Bulgaria încearcă să păstreze pentru sine grosul capturilor teritoriale, astfel că în anul următor 1913 izbucneşte al doilea război balcanic, care vede de data aceasta o nouă coalizare a multora împotriva unuia: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Imperiul Otoman contra Bulgariei. România intervine decisiv, trece Dunărea şi avansează până la Munţii Balcani, forţând Bulgaria să capituleze.

Rolul de pacificator al României i-a dat acesteia şi dreptul de a găzdui, la Bucureşti, Conferinţa de pace. Despre ceea ce s-a întâmplat atunci am mai scris în secţiunea dedicată Văii Timocului. Adăugăm aici că a existat un grup aromân de lobby foarte activ, care, cu sprijinul unei părţi a clasei politice româneşti, a încercat să obţină includerea cu statut autonom a teritoriilor cu populaţie românească din sudul Peninsulei Balcanice într-un stat comun româno-albanez (Albania tocmai se constituia ca stat independent, cu sprijinul României).

Din motivele deja explicate- focalizarea interesului românesc pe unirea Cadrilaterului şi pe dobândirea coroanei albaneze pentru Wilhelm de Wied- nu s-a mai ajuns la asta, iar teritoriile locuite de aromâni au fost împărţite între Grecia, Serbia, Bulgaria şi nou-constituita Albanie, fără a beneficia de vreun statut special. La fel, localităţile locuite de meglenoromâni au fost împărţite între Grecia şi Serbia, ultima primind un singur sat, Huma. Promisiunea respectării drepturilor românilor balcanici nu a mai fost inclusă în Tratatul de pace de la Bucureşti, ci în scrisori separate, fără valoare juridică serioasă.

Deja, la momentul respectiv, înmugurise la Bucureşti ideea colonizării cât mai multor aromâni şi meglenoromâni în nou dobânditul teritoriu românesc, Dobrogea de Sud, unde structura etno-demografică nu era tocmai favorabilă României. Astfel, între 1878 şi 1913 Sofia derulase politici de bulgarizare a acestei regiuni. La ora unirii cu România populaţia era compusă din 46% turco-tătari musulmani, 42% bulgari şi restul alte naţionalităţi, între care şi români (chiar dacă toponimia regiunii face dovada unei prezenţe româneşti mult mai numeroase în perioade istorice mai vechi). În felul acesta, Bucureştiul rezolva două probleme: consolidarea procentului de români din Cadrilater şi integrarea aromânilor şi meglenoromânilor în statul român, practic imposibil de realizat în ţinuturile de baştină ale acestora, din cauza lipsei continuităţii teritoriale.

Era însă, în mare parte, o iluzie. Felul în care guvernul Take Ionescu a manageriat poziţia de putere regională a momentului şi chestiunea protecţiei comunităţilor româneşti din Balcani a fost, până la urmă, un eşec şi un prim abandon al românilor balcanici de către România, din păcate nu ultimul, cu consecinţe care se pot constata şi astăzi.

În anul următor, un incident petrecut tot în Peninsula Balcanică, asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei Austro-Ungariei, la Sarajevo, de către un extremist naţionalist sârb, Gavrilo Princip, era folosit de Viena pentru a acuza Serbia şi a-i cere acesteia condiţii inacceptabile pentru evitarea unui război. Ceea ce, evident, Serbia nici nu a făcut, mai ales că avea sprijinul plenar al Rusiei, care, la rândul ei, era aliată cu Franţa şi cu Regatul Unit. Iar Austro-Ungaria conta şi ea pe sprijinul Germaniei, care era o nouă mare putere în plin avânt, dar care nu prea mai găsea colonii disponibile, spre a putea rivaliza cu celelalte imperii europene mai vechi. Aceeaşi problemă simţeau că o au Statele Unite ale Americii, Japonia şi Italia, în timp ce Imperiul Otoman căuta o şansă să mai recupereze din terenul pierdut, iar noi state naţiune, mai mici, precum România sau Bulgaria, căutau ferestre de oportunitate pentru a-şi realiza doleanţele de deplină unitate naţională. Deşi occidentalii s-au obişnuit să blameze Balcanii şi agresivitatea patriotică a noilor naţiuni europene pentru declanşarea primului război mondial, realitatea este că tot acest cockteil exploziv este responsabil pentru cele întâmplate atunci.

Aşa cum bine ştim, România a mai stat doi ani în expectativă, urmărind evoluţia conflictului şi aşteptând să vadă care tabără oferă mai mult. Am analizat destul de amănunţit în secţiunea dedicată marginii de est a Marii Uniri (românii din stânga Nistrului) opţiunile aflate pe masă în cei doi ani şi cauzele alegerii făcute de ţara noastră în vara anului 1916. Cert este că, atunci când România a intrat în război, armatei regale române i s-au alăturat voluntari ardeleni, bănăţeni şi bucovineni, dispuşi să lupte împotriva imperiului ai cărui supuşi juridici erau şi să înfrunte riscul de a fi acuzaţi acasă de înaltă trădare. Primilor voluntari li s-au adăugat apoi alţii, fie dezertând direct către liniile româneşti (fenomen evocat de marele scriitor transilvănean Liviu Rebreanu în romanul său „Pădurea spânzuraţilor”), fie organizându-se în lagărele de prizonieri de război din Rusia. Sunt fapte care au fost rememorate şi exultate relativ des în spaţiul public românesc.

Mult mai puţin s-a vorbit, după al doilea război mondial, de o altă categorie de voluntari care, în vara anului 1916, au cerut să lupte pentru România. Acestora nu li se deschidea în faţă perspectiva unirii cu România şi, totuşi, au ales să lupte pentru întregirea ţării de care se simţeau legaţi prin limbă şi origine. Nu mai puţin de douăzeci de mii de aromâni (probabil, printre ei, şi meglenoromâni), veniţi în Regatul României din Balcani, s-au înscris în armata română şi au luptat pe câmpurile de bătălie din Carpaţi, de la Turtucaia, de pe Jiu şi Olt, de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi Caşin ş.a.m.d.

Ei bine, în această lume sfâşiată de război, când Bucureştiul era sub ocupaţie şi o Românie redusă la Moldova de Vest se lupta pentru supravieţuire, iar în Rusia izbucnise deja revoluţia care avea să ducă în câteva luni la prăbuşirea întregului Front de Est, s-au petrecut evenimentele care fac din aromâni o surprinzătoare ultimă margine a Marii Uniri. Cauzele imediate ale respectivelor acte şi fapte se află însă în evoluţii petrecute în Balcani începând cu câteva luni înainte de intrarea României în război.

Spre sfârşitul anului 1915, Albania sucomba, iar nordul şi centrul ţării era ocupat de trupe austro-ungare, în timp ce armatele regelui Constantin I al Greciei (1913-1917, 1920-1922), favorabil Puterilor Centrale, pătrundeau în sud, în Epirul de Nord pe care Atena, de fapt, îl considera pământ elen, încă din antichitate. Situaţia aceasta a creat o animozitate crescândă între Grecia şi Italia, care a intervenit în regiune în a doua jumătate a anului 1916, obligându-i pe greci să se retragă. Percepuţi ca fraţi întru latinitate, italienii au fost bine primiţi de aromânii proromâni (fapt denunţat în termeni vitriolanţi în presa greacă a timpului). La fel s-a întâmplat cu trupele franceze, care, la 10 decembrie 1916, preluau controlul regiunii Korce (Curceaua în aromână), unde avea ulterior să fie proclamată o republică independentă aromână.

Întrucât armata italiană preconiza să îşi continue avansul în Grecia, ţară cuprinsă de un război civil între forţele favorabile Antantei, în frunte cu prim-ministrul Eleftherios Venizelos (ocupant al acestei demnităţi în anii 1910-1920 şi 1928-1932), şi cele favorabile Puterilor Centrale, conduse de regele Constantin I, Nicolae Filodor, ministrul plenipotenţiar al României la Atena, se adresa la 13 martie 1917 ministrului afacerilor externe de la Iaşi, pentru ca acesta să intervină pe lângă guvernul italian pentru a obţine protecţia şi ajutorul Italiei pentru populaţia aromână din Munţii Pind, confruntată la acel moment cu lipsuri majore de produse alimentare.

La rândul său, consulul român din Ianina, Dimitrie Mincu, constata şi el efectele pe care blocada Antantei asupra ţărmului adriatic al Greciei le avea asupra securităţii alimentare a comunităţilor aromâne din regiune, cu foamete şi creşteri exorbitante ale preţului grânelor, înaintând la Iaşi un raport în acest sens la 5 mai 1917, când blocada dura deja de şase luni. De fapt, un dezastru fusese evitat prin negocierea directă dintre consulul român şi cel italian, Domenico Nuvolari, care avusese drept rezultat înlesniri pentru aromâni din partea italienilor, pentru ca primii să se poată aproviziona cu cereale de la Koniţa, Arghirocastro şi Santi Quaranta, la preţuri modice. În fine, în ton cu superiorul său de la Atena, consulul Mincu cerea şi el o extindere a prezenţei militare italiene în cât mai mult din regiunea locuită de aromâni, unde aceştia, ca şi conaţionalii lor din Albania, ar fi urmat să se autoguverneze.

Sprijinul alimentar acordat de italieni aromânilor din Pind şi Zagora a dus la creşterea simpatiei faţă de aceştia, dar şi a ideii că ar fi posibil ca Italia să scoată definitiv localităţile aromâne de sub autoritatea Greciei, manifestată destul de tiranic după anexarea regiunii în anul 1913. În mai 1917, Antanta decisese să intervină decisiv în Grecia pentru a aduce la putere guvernul venizelist de la Salonic, favorabil intereselor sale. Regiunile dens populate de aromâni urmau să se afle în zona de ocupaţie alocată Italiei. Şi, într-adevăr, la începutul lunii iunie oraşul Ianina este ocupat de italieni, care apoi îşi desfăşoară trupele în mare parte din teritoriul alocat, având parte de primiri fastuoase, chiar entuziaste, în numeroase localităţi aromâne.
Având convingerea eliberării lor de sub ocupaţia grecească, mai mulţi primari şi delegaţi ai satelor şi oraşelor aromâne din Munţii Pind (Samarina, Avdhela, Perivole, Băiasa, Aminciu, Paleosseli, Padzi, Turia, Breaza, Laca, Dobrinova, Armata, Zmixi) se reunesc la Samarina (Sânta Maria), la 27 iulie 1917, într-un congres ce proclamă formarea unui stat independent aromân, Republica Pindului, sub protecţia Regatului Italiei. Rezoluţia congresului, semnată de primari şi de delegaţi, este telegrafiată premierului român Ionel Brătianu şi apoi tuturor guvernelor Antantei.

La o adunare subsecventă, la Avdhela, în ziua de 30 iulie 1917, este ales un Consiliu al delegaţilor poporului român, format din 23 de membri (G. Papapericle, Z. Araia, G. Zdrula, C. Mihadas, G. Papatanasi etc.) şi un comitet diriguitor provizoriu cu rol de guvern, format din şapte persoane: dr. Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dubara, Mihali Teguiani, Tachi Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi, Sterie Caragiani. Steagul noului stat ar fi urmat să fie tricolorul românesc cu Lupoaica Capitolină drept stemă.

Republica Pindului din anul 1917, această primă încercare a aromânilor de a se constitui într-un stat independent în epoca modernă, a fost însă de scurtă durată (unii o numesc chiar, deşi, totuşi, destul de inexact şi printr-o confuzie cu Republica Korce, „republica de o zi”). La mijlocul lunii august, trupele italiene primesc ordinul să se retragă, spre consternarea aromânilor, în urma lor venind imediat autorităţile venizeliste greceşti şi unităţile de jandarmi, care se dedau la acţiuni de represalii şi de jaf.

Cei mai mulţi dintre fruntaşii mişcării independentiste se văd nevoiţi să se refugieze în sudul Albaniei, în zona controlată de italieni. Unii încearcă să rămână, dar sunt supuşi arestărilor, acuzaţiilor de trădare, bătăilor şi chiar încercărilor de asasinat, reuşind să se salveze numai prin intervenţia militarilor francezi. O mărturie revelatoare asupra acestor persecuţii a lăsat-o bătrânul activist Guli Papageorge Samarineanu. În cele din urmă, şi aceştia sunt nevoiţi să se refugieze spre Albania (unde Republica Korce are şi ea o existenţă efemeră, de această dată de efectiv numai o zi), apoi, la finele războiului, în Italia şi de acolo în România.

Iniţiativa independentistă, ce ar fi putut avea ca rezultat formarea în sudul Balcanilor a unui al doilea stat românesc (mai ales că, să nu uităm, promotorii acestei mişcări erau toţi loiali ideilor românismului), nu s-a bucurat de sprijinul României, chiar dacă amabasadorul din Atena şi consulul din Ianina au acţionat pentru a obţine protecţia Italiei pentru aromânii din Pind şi Zagora. Există telegrame care arată că personalul consulatului românesc îndemna aromânii la moderaţie şi, în momentul retragerii italienilor, ca aceştia să nu opună rezistenţă revenirii autorităţilor greceşti.

Spre deosebire de regele Constantin I, premierul Eleftherios Venizelos era un aliat al Antantei, iar România, care exact atunci rezista in extremis ofensivei germane din vara anului 1917, nu era în poziţia de a interveni în vreun fel pentru sprijinirea unei entităţi politice româneşti în regiunile muntoase din nordul Greciei.

Mai mult, atât consulul României din Ianina, cât şi cel al Italiei, l-au apostrofat pe Alcibiade Diamandi, probabil cel mai tânăr, dar şi cel mai determinat dintre fruntaşii Republicii Pindului, fiu al unei familii bogate din Samarina, absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti şi fost voluntar în armata română în 1916, că „pasul lor a fost greşit, inoportun, fiindcă nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit de nicio parte”.

Oarecum profetic, în interviul său acordat în anul 1927, la un deceniu de la proclamarea Republicii Pindului, Guli Papageorge Samarineanu îi îndemna pe cei tineri să nu creadă pe aceia care spun că nu mai există speranţă pentru constituirea unei statalităţi aromâne, pentru că, în realitate, totul depinde de apariţia unui context favorabil. Ei bine, o astfel de fereastră de oportunitate avea să apară în cel de-al doilea război mondial.

Între timp, aromânii şi meglenoromânii aveau să treacă prin noi evenimente traumatice, cum au fost consecinţele războiului turco-grec din anii 1919-1923. Acesta s-a finalizat cu un schimb de populaţii în urma căruia circa un milion de etnici greci din Asia Mică erau relocaţi în regiunile din nordul Greciei, unde minorităţile slavofone, albaneze şi vlaho-româneşti predominau. Au existat cazuri de dislocare (azi le-am numi de epurare etnică), pentru a face loc noilor veniţi. Iar în direcţia cealaltă, printre musulmanii expulzaţi ca parte a schimbului de populaţii, se aflau şi meglenoromânii din oraşul Nânta (ai căror urmaşi trăiesc azi în Rumelia turcească). Profitând de slăbiciunea juridică a scrisorilor diplomatice din 1913, Bulgaria a închis şcolile româneşti în 1921, iar Albania în 1936.

De asemenea, între anii 1926 şi 1933 avea să aibă loc şi colonizarea din Cadrilater, preconizată încă din 1913, iar oprirea ei de către prim-ministrul liberal I. G. Duca, descendent din boieri fanarioţi greci, va fi motivul pentru care doi dintre cei trei Nicadori, legionarii trimişi la Sinaia pentru a-l asasina, erau aromâni. De altfel, istoria redată în prezenta secţiune arată destul de clar de unde a provenit atracţia aproape irezistibilă pe care, în anii ’30, Mişcarea Legionară a exercitat-o asupra multor aromâni şi meglenoromâni stabiliţi în România.

În tot acest amalgam de evenimente şi de personaje care populează cele două decenii care separă războaiele mondiale, unul dintre protagoniştii Republicii Pindului din 1917 nu renunţase la ideea de atunci, în timp ce ducea o viaţă pe care, cu siguranţă, o putem califica drept interesantă. Prin anii ’20, Alcibiade Diamandi se afla în Italia, unde asista la instaurarea regimului totalitar fascist şi dezvolta o relaţie personală cu dictatorul Benito Mussolini. Adeziunea sa la ideile fasciste nu-l împiedica însă să ceară şi să obţină paşaport diplomatic românesc şi să îndeplinească din partea României diferite funcţii consulare în Albania şi, apoi, în Grecia (unde guvernul dictatorului Ioannis Metaxas ducea o politică ambivalentă faţă de România, pe de o parte legiferând amenzi pentru vlahii surprinşi că-şi vorbesc limba maternă pe stradă, pe de altă parte acceptând funcţionarea şcolilor şi a bisericilor româneşti; exact acest guvern l-a „iertat” pe Alcibiade Diamandi pentru acţiunile sale din anul 1917).

Toate aceste elemente biografice fundamentează suspiciunea că Alcibiade Diamandi fusese recrutat de intelligence-ul românesc, cel mai probabil după intrarea sa ca voluntar în armata română în vara anului 1916. Până în acest moment însă, arhivele nu au dezvăluit documente care să ateste în mod direct respectivul fapt. Este posibil nici să nu o facă, având în vedere că o mare parte din arhivele fostului Serviciu Secret de Informaţii (SSI) şi ale fostei Siguranţe a Statului s-au pierdut în urma bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial.

De asemenea, este la fel de posibil ca Alcibiade Diamandi să fi devenit la un moment dat agent dublu, recrutat şi de serviciile de informaţii italiene. Cert este că patriotul aromân devenit simpatizant fascist, dacă a fost spion, a fost un spion în stilul personajului James Bond, din existenţa sa nelipsind cheltuielile excentrice, fascinaţia pentru femeile frumoase şi chiar şi duelurile (la Atena, activistul naţionalist aromân a fost la un pas de a-şi pierde viaţa în urma rănilor căpătate într-un duel cu un căpitan de vas grec, cu care s-a aflat în rivalitate pentru favorurile uneia din frumoasele oraşului).

Şansa politică pe care şi-o dorea Alcibiade Diamandi a apărut însă în contextul celui de-al doilea război mondial. Instaurarea ocupaţiei italiene în Albania în aprilie 1939 era urmată exact trei ani mai târziu, în aprilie 1941, de invazia puterilor Axei în Iugoslavia şi Grecia. Pentru a-şi uşura administrarea teritoriilor ocupate, italienii îi permiteau în iunie 1941 lui Alcibiade Diamandi să proclame la Metsovo (în aromână Aminciu), cel mai important oraş cu populaţie aromână din Grecia contemporană, un Partid al Cuţovlahilor şi un stat formal independent, intitulat de această dată Principatul Pindului, cu sine drept principe. De asemenea, a fost constituită o formaţiune paramilitară cu circa 5.000 de membri, numită Legiunea Romană. În fruntea acesteia se afla adjunctul principelui Alcibiade Diamandi, avocatul aromân Nicolae Matuşi, născut de asemenea în localitatea Sânta Maria (adică Samarina).

Capitala noului stat era declarat oraşul Metsovo (Aminciu), iar teritoriul său includea o parte din nordul Greciei şi o parte din sudul Albaniei, cu ieşire la Marea Adriatică. Parlamentul, compus din fruntaşi ai localităţilor aromâne, în general aceleaşi care participaseră şi la mişcarea independentistă din anul 1917, nu s-a întrunit însă la Metsovo, ci la Trikala şi a adoptat legi prin care limba română a fost declarată oficială, iar localităţile au fost desemnate formal cu numele lor aromâneşti în locul celor greceşti sau albaneze. Acestea au fost însă singurele legi adoptate de acest parlament, întrucât autorităţile italiene nu au dorit să se declanşeze tulburări în regiune. De altfel, unii autori străini au remarcat că, deşi de factură ideologică fascistă, Principatul Pindului nu a adoptat politici antisemite, ba chiar unii evrei locali au deţinut poziţii în structurile sale administrative.

Momentul de vârf al carierei de principe a lui Alcibiade Diamandi se consumă în prima jumătate a anului 1942, când, la 1 martie, acesta a publicat în presa locală un amplu manifest iniţiat de el şi semnat de numeroşi lideri şi intelectuali aromâni din Grecia şi din străinătate. Cel mai ilustru semnatar din România a fost profesorul George Murnu de la Universitatea din Bucureşti, autorul strălucitelor traduceri în limba română ale „Iliadei” şi „Odiseei” lui Homer. De asemenea, în aceeaşi perioadă, o facţiune a VMRO (Organizaţia Revoluţionară Internă din Macedonia, partidul pro-bulgar care acţiona printre slavii din regiune încă din perioada luptelor de gherilă de la începutul secolului) îi oferă tronul unui Voievodat al Macedoniei care ar fi urmat să se constituie.

Puţin după publicarea manifestului de la 1 martie 1942, Alcibiade Diamandi vizitează Bucureştiul, unde, însoţit de profesorul George Murnu, are o întâlnire cu Mareşalul Ion Antonescu şi cu ministrul de externe Mihai Antonescu, la care se discută statutul şi viitorul Principatului Pindului. Diamandi oferă ca principatul aromân să fie pus sub suveranitatea Coroanei României ca stat liber asociat, ceea ce lui i-ar fi dat dreptul, ca principe, să participe la Consiliile de Coroană ale României.

Nu este însă foarte clar nici răspunsul primit de Alcibiade Diamandi, nici măsura în care România a fost implicată, alături de Italia, în sponsorizarea şi patronajul Principatului Pindului. Cert este că, spre jumătatea aceluiaşi an, în regiune se declanşaseră acţiunile de gherilă ale celor două mişcări de rezistenţă greceşti, iar popularitatea principelui Diamandi scăzuse, mulţi localnici tinzând să vadă în el un colaboraţionist al italienilor. Paradoxal, italienii la rândul lor, probabil şi ca efect al vizitei în România, îl suspectau pe autoproclamatul principe că este un agent al intereselor româneşti. Găsindu-se între ciocan şi nicovală, Alcibiade Diamandi cedează titlul de principe adjunctului său, avocatul Nicolae Matuşi, şi se retrage la Bucureşti.

În scurta sa domnie, Matuşi a îmblânzit pornirile antigreceşti ale Principatului Pindului şi a încercat să ajungă la un compromis cu liderii partizanilor greci, însă fără mare succes. Nu a rezistat nici el prea mult la putere, fiind la rândul său privit cu suspiciune de ocupanţii italieni pentru simpatiile sale pro-române. Prin urmare, i s-a alăturat după câteva luni lui Alcibiade Diamandi în capitala României.

Proclamat principele Iuliu I, ultimul suveran al Principatului Pindului a fost nobilul maghiar Gyula Cseszneky de Milvany, care avea numeroase relaţii de afaceri cu Italia fascistă şi care a fost investit în fruntea statului aromân de către guvernul de la Roma. Recomandat doar prin faptul că familia sa avea rădăcini în exilul aromân de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nobilul maghiar nu s-a deplasat niciodată în sudul Balcanilor pentru a-şi exercita funcţia de şef de stat, în cele câteva luni ale domniei sale fiind reprezentat de diferiţi lideri locali.

Sfârşitul Principatului Pindului a venit odată cu capitularea Italiei, anunţată public la 8 septembrie 1943. Regimul militar de ocupaţie italian din regiunea aromână a fost înlocuit cu un regim militar de ocupaţie german în zilele următoare, pe măsură ce trupele italiene erau dezarmate şi luate în prizonierat de cele germane. Noua administraţie nu a mai menţinut structurile sprijinite anterior de italieni.

După 23 august 1944, când şi România se degajase de alianţa sa cu Germania nazistă, cu mult mai mult succes decât Italia, în cadrul negocierilor deschise între responsabilii germani şi legionarii extraşi după eşecul rebeliunii din ianuarie 1941, dar ţinuţi în detenţie până în acel moment, a reapărut şi problema aromână. Facţiunea concentrată în jurul figurilor mai vechi ale Mişcării Legionare, din perioada lui Corneliu Zelea Codreanu, sub influenţa celui mai important legionar aromân, Constantin Papanace, cerea, pentru a accepta să formeze un guvern al României în exil, restabilirea graniţelor dinainte de 1940, anexarea Transnistriei (a se vedea secţiunea anterioară) şi constituirea unui canton autonom românesc în Macedonia. Facţiunea comandantului şi fostului vicepremier Horia Sima nu a pus însă atâtea condiţii, astfel că, la 10 decembrie 1944, guvernul în exil de la Viena se constituia sub preşedinţia acestuia.

La acel moment însă, soarta celui de-al treilea Reich era pecetluită, aşa că ceea ce pretindeau unii legionari sau alţii era de prea puţină importanţă. Fapt este că, pentru aromânii şi meglenoromânii din Grecia, sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu a adus şi pacea. Războiul civil dintre fostele mişcări de rezistenţă greceşti a continuat până în 1948, chiar în ţinuturile lor. În acelaşi an, Ana Pauker, ministrul de externe al unei Românii căzute sub ocupaţia sovietică şi în plin proces de comunizare după brutalele metode staliniste, decidea închiderea şcolilor şi bisericilor româneşti din Grecia şi din Macedonia iugoslavă. Era începutul dezangajării totale a României din politica de sprijinire a românilor din Balcani, care debutase cu optzeci şi trei de ani mai devreme. Ultimul recensământ la care Grecia mai înregistra naţionalitatea respondenţilor era cel din anul 1951.

Între timp, la 23 februarie 1948, Alcibiade Diamandi era arestat la Bucureşti. După o lună acesta murea în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei, din cauza torturilor la care fusese supus. În anul 2009, cazul morţii sale devenea subiectul unuia dintre primele procese penale deschise unui torţionar din perioada comunistă, Mişu Dulgheru, fost şef al Direcţiei a V-a de Anchete a Securităţii.

Nici pe Nicolae Matuşi nu îl aştepta o soartă mult mai bună. Arestat şi el în 1948 şi condamnat politic la 20 de ani de închisoare şi muncă silnică, executaţi în mare parte la Canalul Dunăre-Marea Neagră, acesta şi-a terminat detenţia românească în anul 1964, când au fost amnistiaţi toţi deţinuţii politici. În cazul lui nu a fost însă vorba de vreo eliberare ca efect al amnistiei, ci statul român l-a extrădat în Grecia. Aici a fost judecat pentru trădare (sub aceeaşi acuzaţie sub care fuseseră judecaţi alţi membri ai Legiunii Romane în anii 1945-1947). A fost însă declarat nevinovat la capetele de acuzare care priveau crime de război, pe baza depoziţiilor diferiţilor martori. Stabilit la Larisa, în 1976 a obţinut printr-o instanţă elenă repunerea sa în toate drepturile cetăţeneşti, iar în anul 1981 a decedat la Atena.

Într-o încercare de a-şi păstra unele din drepturile pe care, odată cu dezangajarea României, Grecia începuse să le suprime, unii fruntaşi din localităţile aromâne, în anii ’50, au început să afirme că populaţia lor nu ar fi una românească, ci o etnie distinctă. După episodul cu conotaţii fasciste al Principatului Pindului, asocierea cu o ţară de dincolo de Cortina de Fier, devenită comunistă, putea fi problematică într-o Grecie transformată în plin război rece în pilon al Occidentului în Balcani şi în Mediterana de Est. Încercarea nu a avut succes, iar drepturile au fost oricum suprimate. Până în anul 1981 nu a mai existat nici măcar vreo recunoaştere oficială a existenţei populaţiilor romanice din nordul ţării.

Concomitent, în România aceloraşi ani ’50, pentru a face loc falsului flagrant al existenţei unei aşa zise limbi „moldoveneşti”, lingvişti altfel de marcă precum Alexandru Graur şi Ion Coteanu dezvoltau teorii care, pe baza argumentului „marxist” al lipsei continuităţii teritoriale, susţineau că aromâna, meglenoromâna şi istroromâna nu ar fi dialecte ale limbii române ci limbi separate.

Erau începuturile unui curent ideologic care a debutat în anul 1981, când Atena a permis organizarea unor asociaţii ale vlahilor conduse de potentaţii locali şi patronate, bizar, de Ministerul Apărării. Acestea au introdus atunci şi practică în continuare doctrina apartenenţei vlahilor la elenism, ca greci romanizaţi ori ca membri ai unei etnii diferite de cea românească, şi se manifestă strict folcloric, fără cultivarea limbii proprii în publicaţii sau pe site-urile web (care sunt exclusiv în versiune elenă şi în versiune engleză).

Interesant de observat că unul din aceste site-uri, acum câţiva ani, deşi făcea o trimitere la episodul „torna, torna, fratre”, atestare a limbii vorbite de populaţia romanică de la Dunărea de Jos în ultimul deceniu al secolului al VI-lea, conţinea şi un protest faţă de adoptarea în România a Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care în art. 1 alin. (2) lit. a precizează că „(2)Din categoria românilor de pretutindeni fac parte: a)persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone existente în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit;”

După căderea comunismului în Albania, în anul 1990, sentimentele pro-româneşti ale aromânilor de acolo s-au exprimat neaşteptat de puternic după o lungă perioadă de suprimare (unii poate îşi aduc aminte reportajele făcute de regretatul realizator de televiziune Virgil Tatomir). Dar, în timp ce la Bucureşti Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (ulterior Departamentul Pentru Politici privind Relaţiile cu Românii de Pretutindeni şi actualmente Ministerul pentru Românii de Pretutindeni) a fost creat relativ târziu şi s-a limitat în Albania la a finanţa o biserică şi o grădiniţă românească la Korce, asociaţiile vlahilor din Grecia au pătruns masiv, ca agenţi ai intereselor greceşti (care consideră aromânii o minoritate elenă şi care văd sudul Albaniei ca pe un teritoriu istoric grecesc). Prin urmare, pentru avantaje economice oferite de statul grec, mulţi aromâni din Albania se declară la ora actuală greci.

Aceleaşi asociaţii au fost prezente la congresele pan-aromâne organizate la Bitolia, în FYROM, unde au protestat faţă de participarea ambasadorului român. În anul 1998, anticipând tactica pe care o va încuraja şi statul sârb în Valea Timocului în deceniile următoare, un astfel de congres a adoptat o nouă ortografie aromână, de inspiraţie sârbocroată, astfel încât să nu mai fie folosită ortografia latină românească, în uz încă din secolul al XIX-lea. Însă, în timp ce în Grecia introducerea aromânei pe website-urile amintitelor asociaţii rămâne o promisiune neonorată, aşa cum am indicat mai sus, respectiva ortografie a fost adoptată de majoritatea aromânilor, iar unele organizaţii aromâne s-au reorientat de la românofilie la ideea de etnicitate separată.

Scrisă astfel, aromâna are în prezent statut de limbă oficială în unele localităţi din FYROM, după ce Constituţia FYROM adoptată după războiul civil dintre majoritatea slavofonă şi minoritatea albaneză din anul 2002, oprit mulţumită intervenţiei NATO, a recunoscut aromânii ca fiind una dintre comunităţile autohtone ale acestui stat. Desigur, nu toţi aromânii de aici sunt refractari faţă de România, cu atât mai mult cu cât Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei privind protecţia populaţiei şi a idiomului aromân este inclusă în tratatul de bază bilateral, iar statul român este implicat în încercările acestei comunităţi de a recupera sediile vechilor şcoli româneşti, în primul rând clădirea fostului liceu românesc din Bitolia.

În Bulgaria, în prezent, comunitatea aromână este separată între cei care se consideră români şi, eventual, fac parte din organizaţii comune cu românii timoceni şi dunăreni din nordul ţării, şi cei care se consideră o etnie distinctă. Politica statului român este şi aici cam la fel de anemică ca şi în Albania; astfel, România finanţează un centru cultural în localitatea Peştera, dar nu are niciun fel de institut cultural sau educaţional în oraşul şi în regiunea cu cei mai mulţi locuitori aromâni, Blagoevgrad.

Am amintit mai devreme Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei. Aceasta a fost adoptată din iniţiativa unui deputat catalan şi, un an mai târziu, a determinat un turneu al prim-ministrului grec Andreas Papandreou în localităţile aromâne, unde acesta le-a oferit locuitorilor introducerea unor ore de aromână în şcoli. Spre stupoarea Europei, fruntaşii comunităţilor aromâne, în primul rând primarii, au refuzat oferta (parte ca efect al unor decenii de spălare pe creier şi demonizare a şcolilor româneşti din trecut, parte ca efect al amintirii represiunilor ce au urmat după desfiinţarea Principatului Pindului şi în anii dictaturii coloneilor şi parte în urma intereselor economice ale acestor lideri locali, conectaţi financiar cu mediul de afaceri şi cu guvernul din Atena).

Şi, totuşi, câţiva ani mai târziu, cazul Sotiris Bletsas a demonstrat că lucrurile nu stau cu totul chiar aşa. Activist pentru drepturile minorităţilor din Grecia, acest arhitect din Atena de origine aromână, în anul 2003, a prezentat la un festival folcloric aromân o hartă a limbilor minoritare vorbite în respectiva ţară. Pentru acest motiv a fost denunţat de un politician grec de extremă dreapta prezent la acel festival şi condamnat în primă instanţă la o considerabilă amendă penală, sub acuzaţia de răspândire de informaţii false. Procesul a ajuns în faţa Curţii Supreme din Atena, care a constatat că limba vorbită de aromâni există şi l-a achitat pe Bletsas. Presa ateniană a observat cu umor că martorii acuzării, doi primari aromâni, vorbeau pe holurile instanţei de judecată în limba presupusă a nu exista.

În anii 2000, separatismul identitar aromân care începuse să se facă simţit în FYROM, Bulgaria, diaspora, a început să se manifeste şi în România, mai ales odată cu preluarea preşedinţiei organizaţiei „Fara Armânească” de către deputatul PDL Costică Canacheu, nepot de profesor de şcoală românească şi de patriot român din ţinutul Meglen. Pe lângă o influenţă în spatele căreia se poate sesiza destul de străveziu interesul Atenei de a deconecta comunitatea aromână de România şi de românism, se adaugă şi faptul că statul român alocă finanţări serioase organizaţiilor minorităţilor naţionale de pe teritoriul său, ceea ce poate crea o tentaţie liderilor unui grup cu o anumită particularitate dialectală.

Drept urmare, dacă în România nu putem discuta în mod direct de grecomani, avem în schimb o scindare între aromânii care se doresc declaraţi formal ca minoritate naţională, conduşi de „Fara Armânească”, şi aromânii românofili tradiţionalişti, care se concentrează în jurul Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, reactivată la rândul său în anul 1990. Interesant de observat că, între cele două, doar a doua se interesează de aromânii din ţinuturile de baştină din Balcani şi are programe ce-i privesc pe aceştia.

Trecând la situaţia curentă a meglenoromânilor, nu putem discuta în prezent de un activism meglenoromân în Grecia, dar există un anumit activism identitar în Turcia, între urmaşii nântenilor musulmani. Dintre descendenţii locuitorilor din satul Huma, în FYROM, în ultimele două decenii s-a făcut remarcat profesorul universitar de limbi romanice Petăr Atanasov, un înfocat promotor al românismului.

Starea de vulnerabilitate culturală şi de lipsă de unitate civică în care se găsesc azi aromânii şi meglenoromânii este însă în mare parte cauzată de politicile României. Chiar dacă mulţi aromâni privesc la momentul 1948 ca reprezentând trădarea României (astfel cum, într-un dialog privat, acum circa şase ani, mi-a reproşat Dima Cuvata, realizator al emisiunii în dialect aromân de la radioteleviziunea din Skopje, FYROM), în realitate atunci România a fost mult mai puţin vinovată decât, de exemplu, la negocierea păcii şi graniţelor balcanice în anul 1913, aşa cum am arătat mai sus. În 1948, România era o ţară sub ocupaţie străină, care nu-şi decidea singură politica externă. Iar ocupantul avea tot interesul să diminueze influenţa României în regiunea sud-est europeană.

Dar, în anul 1990, există informaţii deocamdată neconfirmate cu documente că ar fi avut loc o întâlnire între preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, şi un general grec, venit la Bucureşti ca emisar al Atenei, care a obţinut promisiunea şefului statului că România nu îşi va relua politicile anterioare celui de-al doilea război mondial faţă de aromânii şi de meglenoromânii din Grecia. Cum spuneam, nu este o informaţie confirmată pe de-a întregul, dar este cât se poate de evident că vizita delegaţiei aromâne conduse de profesorul Vasile Barba din Freiburg la Alba Iulia, la prima sărbătorire a datei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României, nu a avut niciun efect şi că toate acţiunile DRP, DPRRP şi acum ale Ministerului Românilor de Pretutindeni, din anii ’90 şi până în prezent, s-au oprit la hotarul de nord al Greciei.

 

V. Câteva concluzii

Comemorare a victimelor de la Fântâna Albă şi a tuturor victimelor represiunilor sovietice în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei, 1 aprilie 2018 - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Comemorare a victimelor de la Fântâna Albă şi a tuturor victimelor represiunilor sovietice în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei, 1 aprilie 2018 – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

O replică de film cu iz umoristic, adeseori citată, spune că „viaţa este complexă şi prezintă multe aspecte”. La fel şi istoria. Articolul de faţă arată nerealizările celei mai mari realizări din istoria bimilenară a poporului român. Acele margini pe care Marea Unire ar fi trebuit poate să le cuprindă, dar nu a reuşit să o facă.

Ideea articolului nu este însă să ştirbească sau să relativizeze în vreun fel magnitudinea evenimentelor epocale al căror Centenar îl celebrăm anul acesta, ci să aducă în amintire imaginea completă a evenimentelor Marii Uniri şi conexe acesteia, tocmai pentru că împlinirea a o sută de ani este şi un moment de bilanţ.

Mai ales, Centenarul nu este doar despre trecut, ci şi despre prezent şi viitor. Avem astăzi o ţară divizată, iar reunificarea ei ar trebui să devină parte a proiectului de ţară de care avem nevoie încă de la finalizarea precedentului proiect, cel al integrării europene şi euroatlantice.

"Marea Adunare Centenară" - Chişinău, 25 martie 2018 - foto preluat de pe www.facebook.com/alexandru.c.surcel

„Marea Adunare Centenară” – Chişinău, 25 martie 2018 – foto preluat de pe www.facebook.com/alexandru.c.surcel

De asemenea, avem în jurul graniţelor comunităţi istorice deloc de neglijat ca pondere numerică şi culturală şi ca participare la istoria noastră comună. Articolul de faţă a arătat strădaniile trecute şi prezente ale fruntaşilor şi activiştilor acestor comunităţi istorice româneşti, dar şi inconsecvenţele statului român. Am subliniat aceste lucruri tocmai pentru ca, în viitor, să avem politici coerente şi să nu mai existe abandonuri, din ignoranţă, din superficialitate sau, chiar, din trădare deliberată.

Şi, deşi avem în spate o lungă istorie, ca naţiune modernă suntem încă o naţiune tânără, care nu cred că şi-a îndeplinit până acum întregul potenţial, nici pe departe. De noi, de generaţia care anul acesta sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri, depinde să facem un nou pas hotărâtor în devenirea istorică românească. Să ne uităm în istorie nu doar pentru a ne bucura, sau a ne întrista, ci şi ca să vedem ce s-a făcut şi ce e de făcut de acum încolo.

23 Martie 2018

articol preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

(1) Alcibiade Diamandi sau Alcibiadi Diamandi , Alcibiades Diamandi sau Alkiviadis Diamandi (în greacă: Αλκιβιάδης Διαμάντης) (câteodată pronunțat Diamanti sau Diamantis, n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, Republica Populară Română) a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România.

A fost un amplu susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, fiind o piedică statului grec prin poziția sa de împotrivire asupra elenizării comunității aromâne din regiune. În anul 1942 a plecat în România și după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condamnat de către Curtea Specială din Grecia la moarte. A fost încarcerat în România de noul guvern comunist instalat din acea vreme, unde a și murit în anul 1948.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com

 

Unirea Bucovinei cu România reprezintă o serie de evenimente politice care au culminat cu votarea în unanimitate de către Congresul General al Bucovinei (1), pe data de 15/28 noiembrie 1918, a unirii fostului Ducat al Bucovinei cu Regatul României.

 

Context

Harta Bucovinei din anul 1901 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Bucovinei din anul 1901 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bucovina aparținea Imperiului Habsburgic (austriecilor) din 1774 („de facto”; iar „de jure” în urma convenției dintre turci și austrieci din 26 aprilie/7 mai 1775), când acesta o obținuse prin intermediul mitelor ambasadorului său la Istanbul, Franz Maria Thugut, de la Imperiul Otoman. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei. Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Președintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareșal al Bucovinei.

Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (n. 29 septembrie 1812, Cernăuca, Cernăuți - d. 29 ianuarie/10 februarie 1874, Cernăuți) a fost un istoric, politician austriac (între altele mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; a fost, de asemenea, istoric și scriitor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (n. 29 septembrie 1812, Cernăuca, Cernăuți – d. 29 ianuarie/10 februarie 1874, Cernăuți) a fost un istoric, politician austriac (între altele mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; a fost, de asemenea, istoric și scriitor - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În ciuda afluxului de migranți încurajat sub stăpânirea austriacă, românii au continuat să rămână cel mai important grup etnic din provincie până în 1880, când ucrainenii i-au depășit în proporție de 5:4. Conform recensământului din 1880, existau 239.690 de ruteni și huțuli, adică circa 41,5% din populația regiunii, urmați de 190.005 de români, adică 33%, un procent care a rămas neschimbat până la Primul Război Mondial.

Revendicări și frontiere prevăzute în Bucovina, 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revendicări și frontiere prevăzute în Bucovina, 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sub stăpânirea austriacă, Bucovina era o provincie relativ mixtă etnic: predominant românească în sud, predominant ucraineană (sau ruteană, așa cum se menționa în înscrisurile din Imperiu) în nord, cu un mic număr de țărani secui, slovaci și polonezi, precum și un procent de târgoveți germani, polonezi și evrei. Recensământul din 1910 a evidențiat 800.198 de persoane, din care: 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,08% slovaci, 0,02% sloveni, 0,02% italieni și câțiva croați, țigani, sârbi și turci. Românii erau încă prezenți în toate așezările din regiune, dar numărul lor scăzuse în satele din nord. Mulți dintre germanii bucovineni, precum și câțiva români, emigraseră în secolele al XIX-lea și al XX-lea în America de Nord.

Cernăuți: scaunul guvernului provincial al Bucovinei, circa 1900 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cernăuți: scaunul guvernului provincial al Bucovinei, circa 1900 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 4/17 august 1916, Ionel Brătianu stabilește cu Franța, Regatul Unit și Rusia un tratat secret în care se promit României Transilvania, Banatul și Bucovina. De partea lor, Puterile Centrale semnaseră la Brest-Litovsk, în 27 ianuarie/9 februarie 1918, un tratat de pace cu Rusia revoluționară, prin care aceasta admitea, până la stabilirea unor frontiere definitive, ocuparea, administrarea și exploatarea de către Germano-Austrieci a țărilor baltice, a Poloniei rusești, a Bielorusiei și a Ucrainei, în schimbul unei autonomii parțiale a populațiilor slave din anumite teritorii ale Germaniei și Austriei, anume Poznania, Silezia de sus, Galiția și Bucovina. Acest tratat, ne-recunoscut de Antantă și de România, nu a rămas valid decât timp de câteva luni, deoarece Puterile centrale s-au recunoscut învinse în noiembrie 1918 (Austro-Ungaria pe 3 noiembrie, Germania pe 11).

Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Ce vrem?”

Ce vrem?” este titlul articolului din ziarul „Glasul Bucovinei”, publicat în 22 octombrie 1918, în care, o seamă ce intelectuali ai Universității din Cernăuți, în frunte cu Sextil Pușcariu, după întâlnirea din 11 octombrie din casa lui Isidor Bodea, prezintă problema românească din Bucovina.

Ce vrem?

Vrem: să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești.,

Nu mai vrem: să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în schimbul jertfelor de sânge aduse în acest război – jertfe mai dureroase decât ale altor popoare,

Pretindem: ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria, cu care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim viitorul, care ne convine nouă, în cadrul românismului.

Cerem: să putem aduce la Congresul de pace aceste postulate ale noastre prin reprezentanți aleși de noi înșine din mijlocul națiunii noastre.

 

Derularea

În decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, în timp ce Austro-Ungaria se recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, românii și ucrainenii din Ducatul Bucovinei revendică simultan unirea ținuturilor unde erau majoritari, cu Regatul României și, respectiv, cu nou proclamata Republică populară Vest-ucraineană, frontiera fiind în negociere deoarece ambele comunități revendicau orașe importante precum Cernăuți, Rădăuți sau Siret.

Ducatul Bucovinei în Austro-Ungaria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ducatul Bucovinei în Austro-Ungaria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 12/25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat Comitetul Regional Ucrainean, avându-l președinte pe Omelian Popowicz, cu scopul de a reprezenta Bucovina în Rada Națională Ucraineană. Pe 19 octombrie/1 noiembrie 1918, la Liov (Galiția), Rada Națională Ucraineană a proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Noul stat revendica și partea de nord-vest a Bucovinei, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret.

Omelian Popowicz, uneori Omelian Popovici (n. 18 august 1856, Vatra Dornei, Bucovina - d. 9 iulie 1930, Zaleszczyki, Polonia) a fost un pedagog, jurnalist și activist politic rutean din Bucovina, reprezentant al rutenilor bucovineni în Dieta Bucovinei (1911-1918) El a fost președinte al administrației ucrainene instituite unilateral în Bucovina în noiembrie 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Omelian Popowicz, uneori Omelian Popovici (n. 18 august 1856, Vatra Dornei, Bucovina – d. 9 iulie 1930, Zaleszczyki, Polonia) a fost un pedagog, jurnalist și activist politic rutean din Bucovina, reprezentant al rutenilor bucovineni în Dieta Bucovinei (1911-1918) El a fost președinte al administrației ucrainene instituite unilateral în Bucovina în noiembrie 1918 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În replică, pe 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Pușcariu, la Cernăuți a fost convocată o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”, care, sub președinția fruntașului Dionisie Bejan, a ales un Consiliu Național format din 50 de membri din toate județele și păturile sociale, avându-l în frunte pe Iancu Flondor.

Iancu Flondor (n. 3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac - d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei nobiliare Flondor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iancu Flondor (n. 3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac – d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei nobiliare Flondor - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Pe 21 octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare publică la Cernăuți care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei și, pe 24 octombrie/6 noiembrie, a preluat „de facto” puterea în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în orașul Cernăuți, în timp de „de jure” Bucovina era încă sub autoritatea guvernatorului austriac Joseph Etzdorf.

Cernăuți: piața centrală și clădirea primăriei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cernăuți: piața centrală și clădirea primăriei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, comisarii naționali ucrainean Omelian Popowicz și român Aurel Onciul, primul ales de Comitetul Regional Ucrainean, al doilea auto-proclamat, au semnat un acord cu privire la împărțirea Bucovinei, deși Onciul nu era împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român din Bucovina. Guvernul ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din Cernăuți de către milițiile ucrainene, iar reprezentanții Radei Naționale Ucrainene l-au somat pe guvernatorul austriac Joseph Etzdorf să le predea puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum și în orașul Cernăuți. Guvernatorul a cedat în fața forței și a semnat un proces-verbal prin care trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian Popowicz și Aurel Onciul, iar Popowicz a fost ales președinte al părții ucrainene a Bucovinei. Omelian Popowicz și Aurel Onciul s-au înțeles să împartă provincia pe baza principiului majorității populației din fiecare comună, iar în Cernăuți au creat un Condominium.

Aurel Onciul sau Aurel cavaler de Onciul (n. 29 februarie sau 12 martie 1864, Vicovu de Sus. Austro-Ungaria – d. 30 septembrie sau 7 octombrie 1921, București, România) a fost un politician care i-a reprezentat pe românii din Bucovina austriacă la începutul secolului al XX-lea, expert jurist în dreptul asigurărilor și membru al Dietei Bucovinei, precum și al Consiliului Imperial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aurel Onciul sau Aurel cavaler de Onciul (n. 29 februarie sau 12 martie 1864, Vicovu de Sus. Austro-Ungaria – d. 30 septembrie sau 7 octombrie 1921, București, România) a fost un politician care i-a reprezentat pe românii din Bucovina austriacă la începutul secolului al XX-lea, expert jurist în dreptul asigurărilor și membru al Dietei Bucovinei, precum și al Consiliului Imperial - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Un moment important în desfășurarea evenimentelor l-a constituit sosirea în Cernăuți, la 9 noiembrie, a unui detașament de 180 de militari români, sub comanda sublocotenentului Ilie Lazăr, care făceau parte din regimentul 8 husari, ce era amplasat la Trasciencz-Podolschi, la nord de Tiraspol. Din proprie inițiativă, acesta hotărăște să aducă trupele la Cernăuți și se oferă să sprijine autoritățile române.

Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895, Giulești, județul Maramureș - d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu - foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895, Giulești, județul Maramureș – d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu - cititi mai mult pe www.memorialsighet.ro

Consiliul Național Român a solicitat ajutorul guvernului român de la Iași, în care scop a fost trimis la 2 noiembrie și 5 noiembrie avocatul dr. Vasile Bodnărescu, însă guvernul Alexandru Marghiloman n-a promis decât ajutor în arme.

Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform proclamației generalului Iacob Zadik, care a fost lansată din avion. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă.

Iacob Zadik, uneori ortografiat și „Zadic” (n. 8 decembrie 1867, Brătulești, județul Roman - d. 8 aprilie 1970, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campania anului 1918. A comandat forțele române care au intrat în Bucovina după unirea acestei provincii cu România, la sfârșitul anului 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iacob Zadik, uneori ortografiat și „Zadic” (n. 8 decembrie 1867, Brătulești, județul Roman – d. 8 aprilie 1970, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial A îndeplinit funcția de comandant de divizie în campania anului 1918. A comandat forțele române care au intrat în Bucovina după unirea acestei provincii cu România, la sfârșitul anului 1918 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția (la 9 noiembrie 1918), iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.

Primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți a fost ridicat de românul maramureșean Ilie Lazăr.

În ședința din 12 noiembrie a Consiliului Național Român a fost adoptată legea fundamentală a Bucovinei, în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe Iancu Flondor (și ad interim la justiție), miniștri fiind: Sextil Pușcariu (externe), Dorimedont Popovici (interne), Nicu Flondor (justiție și ad interim la apărare), Gheorghe Sârbu (agricultură), Radu Sbiera (instrucție publică), Ipolit Tarnavschi (culte), Maximilian Hacman (comerț și industrie), Vasile Marcu (afaceri sociale și ale alimentării publice), Aurel Țurcanu (lucrări publice), Cornel Tarnoviețchi (comunicație, poștă și telegraf), Octavian Gherghian (salubritate publică).

Sextil Iosif Puşcariu sau, mai scurt, Sextil Puşcariu (n. 4 ianuarie 1877, Braşov - d. 5 mai 1948, Bran) a fost un filolog şi lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical şi teatral, publicist şi academician român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sextil Iosif Puşcariu sau, mai scurt, Sextil Puşcariu (n. 4 ianuarie 1877, Braşov – d. 5 mai 1948, Bran) a fost un filolog şi lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical şi teatral, publicist şi academician român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Reportaj despre primirea trupelor române în Bucovina din 17 noiembrie 1918.

Primirea entuziastă a trupelor române. ‒ Aspectul nou al Cernăuților. ‒ Soldații străini dezarmați. ‒ Plecarea conducătorilor ucranieni. ‒ Autoritățile vechi rămân la posturile lor. ‒ Guvernul național al Bucovinei. ‒ Președintele Consiliului național. ‒ Primarul Cernăuților. ‒ Serviciul de propagandă. ‒ Batalion de voluntari bucovineni. ‒ d. Sextil Pușcariu și D. Iancu Nistor la Iași. ‒ Scoaterea de sub pază al lui A.Onciul.

Trupele române, care au intrat în Bucovina, au fost peste tot locul primite cu mare entuziasm. Cu o însuflețire fără margini au fost primite la intrarea în Cernăuți. Liniștea a fost pretutindeni restabilită. Trupele s-au oprit o zi în Cernăuți, fiindcă în urma cererilor făcute de numeroase delegațiuni de peste Prut, au primit ordin să treacă Prutul și au început înaintarea înspre Prut și Nistru, marți dimineața.

Cernăuții prezintă acum un aspect deosebit. În locul Pajurei cu două capete a Austriei, fâlfâie tricolorul român care e arborat pe cele mai multe clădiri publice. Străzile sunt pline de diferiți soldați, din diferite armate, care au fost dezarmați. Șefii partidului ucrainian au părăsit teritoriul ocupat. În noaptea de marți spre miercuri 30‒31 octombrie au afișat pe furiș pe zidurile orașului, un scurt manifestă în care îndeamnă populația ucrainiană la liniște, asigurându-o că conducătorii ei veghează asupra intereselor lor. Deocamdată toate autoritățile austriece afară de guvernatorul Erzdorf au rămas la posturile lor. Mare indignare a produs în cercurile românești faptul că generalul Fischer, asasinul criminal al populației românești și fostul guvernator Erzdorf, au fost tolerați să rămână în Cernăuți.

Formațiuni militare naționale

În scurtă vreme soldații români bucovineni întorci de la diferitele fronturi, vor fi organizați într-o formație unitară națională.

Guvernul Național al Bucovinei

În ședința de marți, 30 octombrie, a Consiliului Național s-a hotărât formarea unui guvern național al Bucovinei care să ia asupra sa conducerea țării. Guvernul s-a și constituit îndată. În fruntea Guvernului stă d. Iancu cavaler de Flondor, care are și departamentul Justiției.

La externe a fost numit d. Sextil Pușcariu, profesor universitar și membru al Academiei Române, la Interne d. dr. Dorimedont Popovici, deputat în dieta țării, departamentul Apărării Naționale d. Nicu cavaler de Flondor, deputat în dieta țării, la Instrucție d. Radu Sbiera, profesor, la comerț d. dr. Max Hacman, la aprovizionare d. dr. Vasile Marcu, la lucrări publice Aurel Țurcanu, inginer silvic.

Noul guvern a numit pe d. dr. Vasile Bodnărescu, agent diplomatic al său pe lângă guvernul român. În ședința sa de miercuri guvernul și-a fixat programul care a fost înaintat prin d. dr. Sextil Pușcariu, guvernului român.

Președintele Consiliului Național

Consiliul Național ales președinte al tău pe d. Dionisie cavaler Bejan, fost membru al consistoriului din Cernăuți, vice-președinte pe D. Eusebie Popovici, profesor și deputat în dieta țării. Acest consiliu este organul suprem al reprezentanței naționale care funcționează ca parlamentele legislativ. Guvernul e responsabil de actele sale consiliului legislativ. Deocamdată atât Consiliul Național, cât și guvernul își țin ședințele în Palatul Țării.

Primarul Cernăuților

Primar al orașului Cernăuți a fost numit de guvern părintele Gheorghe Șandru, preot la biserica Sf. Paraschiva, care a îndeplinit funcțiunea aceasta și pe vremea ocupației rusești.

Serviciu de propagandă

“Comitetul Românilor Bucovineni Refugiați” din Chișinău a organizat un serviciu de propagandă pentru Bucovina, care va începe a funcționa zilele acestea. Statutele acestui serviciu au fost aprobate de guvern român. Scopul acestui serviciu este lămurirea populațiunii bucovinene asupra necesității și îndreptățirii realipirii Bucovinei la patria mamă. Acest serviciu este condus de un consiliu de 4 membri cu sediul în Cernăuți. Director d. Iancu Nistor, subdirector: d. Gheorghe Tofan, secretar: Dumitru Marmeliuc, casier: Vasile Greciuc. Prima echipă de propagandiști va pleca zilele acestea în Bucovina.

Batalionul de voluntari bucovineni

Guvernul român a aprobat ca voluntarii bucovineni să formeze un batalion special încadrat de ofițeri bucovineni, care va fi întrebuințat în Bucovina.

Bucovina și Transilvania

Un curier special susține și acum legătura între Consiliul Național din Bucovina și cel din Transilvania. Toate hotărârile luate de unul din consilii sunt comunicate imediat celuilalt consiliu.

D. Sextil Pușcariu în audiență la d. general Văitoianu

D. Sextil Pușcariu, delegatul guvernului național din Bucovina a sosit joi la Iași însoțit de dr. Vasile Bodnărescu și d. Gheorghe Tofan, delegatul Comitetului Românilor refugiații din Bucovina, și a fost primit într-o lungă audiență de d. general Văitoianu, ministru de interne.

D. Iancu Nistor la Iași

D. dr. Iancu Nistor a plecat la Iași în misiunea specială. Va lua contact cu membrii guvernului român și va avea o conferință cu d. Sextil Pușcariu.

 

Unirea Bucovinei cu România - Congresul General al Bucovinei

La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi, unirea cu România.

Declarația de unire a Bucovinei cu România din 15/28 noiembrie 1918 a fost citită în Congresul General al Bucovinei, reunit în ședința a cincea a Consiliului Național Român al Bucovinei.

„După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”

Majoritatea reprezentanților ucraineni și evrei bucovineni au refuzat să participe la ședința Congresului General al Bucovinei, pe care îl socoteau nereprezentativ.

Harta României interbelice, pe care Dobrogea este în colorată în albastru-verde - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta României interbelice - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Moțiune de unire a Basarabiei cu România.

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuți, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevii și Cernăuților, au făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat de stat:

- Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

- Considerând că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne;

- Considerând că în 1744, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri, cu cari el voiește să trăiască ca frate;

- Considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică, din școală și chiar din biserică;

- Considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despuiat în mare parte de vechea sa moștenire; considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit veșnic credința că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar;

Constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile, și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:

Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Declarația de unire a Bucovinei cu România a fost citită de Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei și a fost primită de plenul congresului cu aplauze prelungite. Moțiunea de unire a fost votată în unanimitate de cei prezenți.”

detalii despre desfășurarea congresului la ședința Consiliului Național din 28 noiembrie 1918

lista completă a deputaților Consiliului Național Român al Bucovinei care au votat declarația de unire a Bucovinei cu România.

Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918) - foto preluat de pe www.facebook.com

Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918) - foto preluat de pe www.facebook.com

Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit „Rege și Domn Liberator și Purtător de grijă al Bucovinei”, rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestății sale, Bucovina eliberată. De asemenea, au fost trimise telegrame către puterile Antantei: Franța, Marea Britanie, Statelor Unite ale Americii și Italiei. După închiderea Congresului, „…un cortegiu impunător a pornit la Primărie. Aici a vorbit dl Iancu Flondor, anunțând alipirea Bucovinei la Patria Mumă. A vorbit apoi primarul orașului [Gheorghe] Șandru, care a anunțat populațiunea că în semn de comemorare piața din fața Primăriei se va numi de astăzi înainte Piața Unirea.”

"Monumentul Unirii" din Suceava „Monument ridicat în cinstea Marii Uniri a Bucovinei cu patria mamă 28 noiembrie 1918” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Monumentul Unirii” din Suceava „Monument ridicat în cinstea Marii Uniri a Bucovinei cu patria mamă 28 noiembrie 1918” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iancu Flondor a plecat, apoi, la Iași, în fruntea unei delegații de 15 bucovineni, pentru a duce mesajul Unirii Bucovinei autorităților române.

Regele Ferdinand a sancționat actul unirii prin decretul nr. 3744 din 18/31 decembrie 1918, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 217 din 19 decembrie 1918. Semnatarii actului au fost Regele Ferdinand I și Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri. Prin Decretul-lege nr.3746 din 18/31 decembrie 1918, în funcțiile de miniștri secretari de stat fără portofoliu în guvernul central au fost numiți Iancu Flondor cu reședința la Cernăuți și Ion Nistor cu sediul la București.

Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La începutul anului 1919 începea procesul diplomatic de recunoaștere a făuririi României Mari pe baza unor tratate internaționale. La Conferința de pace de la Paris, chestiunea Bucovinei a fost prezentată și prin audierea lui I. I. C. Brătianu, la 1 februarie 1919, acesta referindu-se la revendicările României asupra Bucovinei.

Tratatul de pace cu Austria s-a încheiat la Saint-Germain en Laye, la 10 septembrie 1919. Referitor la Bucovina, conform articolului 59 din tratat, „Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României , astfel cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate„, iar conform articolului 60, România consimțea la înscrierea într-un tratat cu principalele puteri aliate și asociate că „vor ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populației.”

Conform articolului 61, România prelua sarcinile financiare ale fostului Imperiu al Austriei , pe care țara noastră le prelua de la habsburgi, adică, în speță, și pe cele ale Buovinei.

Rusia Sovietică nu s-a împăcat cu ideea unirii Basarabiei și Bucovinei cu România și, ca atare, după încheierea tratatelor de la Neuilly, Saint Germain, Trianon și Paris a pus de mai multe ori în discuție unirea acestor provincii cu Țara Mamă.

Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918) - foto preluat de pe www.facebook.com

Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918) – foto preluat de pe www.facebook.com

 

Numismatică

Pentru comemorarea a 100 de ani de la unirea Bucovinei cu România, Banca Națională a României, la 29 octombrie 2018, a pus în circuitul numismatic un set de monede (de aur, argint și de tombac cuprat) precum și o monedă de alamă, pentru colecționare. Toate monedele din set cât și cele de alamă sunt de calitate proof. Mondele de aur au valoarea nominală de 100 de lei, cele de argint au valoarea nominală de 10 lei, cele de tombac cuprat au valoarea nominală de un leu, iar cele de alamă au valoarea nominală de 50 de bani.

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

(1) Congresul General al Bucovinei a fost un organ format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Ducatul Bucovinei, după intervenția militară română în această regiune, care a proclamat Unirea Bucovinei cu Regatul României în 1918.

Pe 28 noiembrie 1918, Congresul l-a ales pe Iancu Flondor în calitate de președinte și a votat pentru Unirea cu Regatul României, cu sprijinul deplin al reprezentanților românii, germani și polonezi; ucrainenii nu au vrut să participe.

Cei șase reprezentanți polonezi erau: Bazyl Duzinkiewicz, Emil Kaminski, Stanisław (Stanislaus) Kwiatkowski, Wladislaw Pospiszil, Leopold Szweiger și Edmund Wicentowicz. Printre reprezentanții români se numărau Iancu Flondor, Vladimir de Repta, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Octavian Gheorghian, Radu Sbiera, Vasile Crăciun, Gheorghe Șandru, Vasile Marcu, Dimitrie Bucevschi, Gheorghe Voicu, Vasile Alboi-Șandru, Ion Candrea, Eudoxiu Hurmuzachi.

 

 

Centenarul Unirii Bucovinei cu România

articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.com)

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto preluat de pe facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

28 noiembrie 2018

 

Miercuri, 28 noiembrie 2018, se împlinesc exact o sută de ani de la momentul în care Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu România a acestei străvechi provincii voievodale. Locuită în antichitate de dacii liberi din neamul costobocilor, pe teritoriul Bucovinei au avut loc descălecaturile întemeietorilor Moldovei, Dragoş Vodă şi Bogdan I, şi se află atât faimoasele biserici şi mânăstiri înscrise în Patrimoniul Universal UNESCO, cât şi primele capitale ale Moldovei istorice, Baia şi Suceava.

Unirea Bucovinei cu România, statul succesor al Principatului Moldovei, constituit prin unificarea acestuia cu celălalt principat românesc, cel al Valahiei, în 1859 (Mica Unire), repara nedreptatea istorică din anul 1775, când, sub pretextul creării unui coridor între Galiţia (sud-estul Poloniei, azi vestul Ucrainei) şi Transilvania, Ţara Fagilor (căci asta înseamnă de fapt Bucovina) era ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Habsburgic, cu complicitatea Imperiului Otoman. De asemenea, această Unire a fost şi cea de-a doua etapă a Marii Uniri, după ce, la 27 Martie/9 aprilie 1918, o altă parte a Moldovei istorice, Basarabia, se alăturase şi ea tânărului stat român prin votul democratic majoritar al Sfatului Ţării.

La puţină vreme, stră-străbunicul meu Gheorghe Nichifor, Nichiforiuc în actele austriece, născut la Rădăuţi, stabilit la Cernăuţi şi căsătorit cu Eufrosina, pe numele de fată Muscaliuc, nativă din Roşa, localitate suburbană, azi cartier al Cernăuţiului, veteran din primul război mondial din armata austro-ungară şi tatăl a doi băieţi şi o fată, scăpa de sufixul „iuc” ataşat de Habsburgi numelui său de familie românesc, pentru sine şi pentru întreaga sa familie.

În anii ocupaţiei, pentru că, spre deosebire de români, rutenii nu aveau un stat naţional la care să se raporteze, elementul ucrainean fusese încurajat în Bucovina, iar în acte multe nume de familie româneşti fuseseră ucrainizate. În primii ani ai secolului XX, când li se născuseră băieţii, tocmai pentru a-şi afirma identitatea românească, Eufrosina şi Gheorghe Nichifor le aleseseră numele conform unui curent de rezistenţă apărut în secolul al XIX-lea în Transilvania şi Banat, ca reacţie la politica autorităţilor regatului ungar de a traduce numele româneşti, prin folosirea de nume romane, lipsite de echivalent în limba maghiară. Astfel, unul din fraţi a fost botezat Modest, iar celălalt, străbunicul meu, Valerian.

Centenarul Marii Uniri nu este însă doar un prilej de evocare istorică şi de sărbătoare. Primul moment al acestuia, aniversarea Unirii Basarabiei, ne-a reamintit că unitatea românilor şi celorlalţi locuitori de pe cele două maluri ale Prutului a durat numai două decenii. Mai mult decât o sărbătoare, a fost un moment de conştientizare a faptului că azi există două state româneşti, dintre care doar unul, România, este stabil şi integrat în Uniunea Europeană, în timp ce celălalt, Republica Moldova, este încă victima tectonicii geopolitice. Că este parte a misiunii noastre istorice să ajutăm şi cealaltă Românie să revină la cursul istoric de la care a fost smulsă brutal în anul 1940.

Unirea Bucovinei este şi ea un moment dulce-amar. Odată cu Basarabia, din trupul României era ruptă şi partea de miazănoapte a Bucovinei, împreună cu capitala provincială Cernăuţi, unul din cele mai prestigioase centre universitare ale României interbelice, care rivaliza cu Bucureştiul, Iaşiul şi Clujul. Potrivit ciracilor lui Stalin, Bucovina de Nord era dorită ca o compensare pentru perioada de „ocupaţie” a României în Basarabia.

În anul 1940 circulau deja zvonuri că sovieticii, care căzuseră la înţelegere cu Hitler, vor ridica pretenţii faţă de Basarabia. Anunţul că sub ocupaţia URSS va intra şi Bucovina de Nord, inclusiv Cernăuţiul, a căzut ca un trăznet, mai ales pentru locuitorii acestei regiuni. Modest Nichifor, concentrat în acel moment în armata regală română, a practic dezertat pentru scurt timp pentru a-şi avertiza familia şi pentru a îi îndemna să se urce în trenurile cu refugiaţi care plecau din gara Cernăuţi. A mai comis încă o infracţiune, lăsându-i fratelui său pistolul său, să-l aibă pentru orice eventualitate.

Era 28 iunie 1940. Fuga lui Valerian Nichifor împreună cu soţia, fiica (bunica mea), fiul de nici doi ani şi nepoata de soră a început după ce Gheorghe Nichifor a venit negru de supărare şi anunţând că a văzut prima coloană a Armatei Roşii intrată în oraş. Pe străzi, evreii, persecutaţi deja de regimul de dictatură personală a regelui Carol al II-lea, manifestau bucuroşi cu steaguri roşii. Unul, care îl cunoştea pe topograful şi cadastristul Valerian Nichifor, i-a strigat: „Noi ne-am purtat cu demnitate steaua, acum să vedem cum o să vă purtaţi voi crucea!”

Străbunicii, bunica şi străunchiul meu au reuşit să prindă ultimul tren care pleca din gara Cernăuţi. Pistolul unchiului Modest s-a dovedit util, fără a trage vreun glonţ, pentru a obţine o pâine într-o gară dinainte de noua graniţă, de la o precupeaţă care se dăduse deja cu noua stăpânire şi nu mai vindea nimic refugiaţilor. Eufrosina şi Gheorghe Nichifor nu au reuşit să mai prindă ultimul tren. La întoarcere spre casa lor din Roşa, au asistat cum sovieticii au instalat în centrul oraşului un portret enorm al lui Stalin, dar şi cum o furtună de vară izbucnită din senin în acea după-amiază a trântit la pământ şi a făcut ţăndări portretul.
Timp de aproape un an stră-străbunicii mei au trăit sub ocupaţie. Au asistat la descinderile nocturne ale maşinilor Volga negre ale NKVD, care luau oameni spre destinaţii necunoscute de unde nu se mai întorcea nimeni. Au aflat probabil despre masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, când între 3000 şi 5000 de români bucovineni, păcăliţi cu zvonuri lansate de NKVD că graniţa va fi deschisă oricui va dori să plece în România, au fost mitraliaţi la un fals punct de trecere a frontierei şi înhumaţi în gropi comune în pădure.

În cele din urmă, bazându-se pe faptul că ştia limba germană (de fapt, mai mult idiş, care era mai degrabă vorbit pe străzile din Cernăuţi decât germana Hoch Deutsch), Gheorghe Nichifor s-a prezentat în faţa comisiei care se ocupa de repatrierea etnicilor germani (mai exact de trimiterea lor în cel de-al treilea Reich, unde erau colonizaţi în Polonia), susţinând că şi el este etnic german. Comisia avea trei membri: un ofiţer german, unul sovietic şi un colaboraţionist local, al cărui rol era de a confirma că petenţii sunt, într-adevăr, etnici germani. Acesta din urmă era un evreu pe care Gheorghe Nichifor îl cunoştea, fiind unul dintre clienţii debitului de tutun pe care îl gestiona cu sprijinul statului român, în calitatea sa de veteran de război. Aşa că omul a confirmat minciuna stră-străbunicului meu, care astfel a ajuns în Polonia împreună cu soţia, de unde s-au urcat spre primul tren către Bucureşti, unde se stabilise restul familiei, cu ajutorul rudelor soţiei lui Valerian Nichifor, Elena, născută în Bucureşti în 1907 şi care a avut grijă şi de mine timp de cincisprezece ani.

Până în 1942 întreaga familie revenise la Cernăuţi. Începuseră de bine, de rău să-şi refacă viaţa, când în primăvara anului 1944 au trebuit să plece din nou. De data asta, evacuările au fost organizate. Valerian Nichifor şi familia lui au privit pentru ultima oară spre frumosul oraş de pe Ceremuş la 1 aprilie 1944.

Astăzi, sudul Bucovinei, care corespunde în mare judeţului Suceava, este o parte integrantă a României, în timp ce nordul Bucovinei, împreună cu ţinutul Herţei (un mic teritoriu care a aparţinut mereu Moldovei şi apoi României, ocupat de sovietici ca urmare a creionului gros cu care a fost trasată pe hartă noua graniţă), precum şi cu fostul judeţ Hotin din nordul Basarabiei formează regiunea Cernăuţi a Ucrainei.

Câteva sute de mii de locuitori de aici sunt români, parte a minorităţii de o jumătate de milion, a doua ca număr din Ucraina, din care marea marjoritate populează teritoriile istorice româneşti din regiunile Cernăuţi, Odesa (care include două foste judeţe din sudul Basarabiei) şi Transcarpatia (de care aparţin o serie de localităţi maramureşene care au avut delegaţi care au votat Unirea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, dar care prin Tratatul de la Trianon din 1920 au fost adjudecate Cehoslovaciei, iar apoi anexate de URSS în mai 1945).

La ora la care noi celebrăm Centenarul Marii Uniri, această minoritate istorică românească trece prin momente grele, prea puţin sesizate în spaţiul public românesc. Imediat după victoria Euro-Maidanului, în 2014, Rada Centrală din Kiev a abrogat legea recent intrată în vigoare a limbilor regionale şi minoritare, în virtutea căreia fusese recunoscut statutul de limbă regională, cu folosire în administraţia locală şi justiţie, pentru limba română în cele trei regiuni amintite. O altă lege, adoptată în prag de Centenar, în anul 2017, a decis eliminarea treptată a limbilor minoritare din sistemul de învăţământ, termenul actual fiind anul 2022 (asta după ce zeci de şcoli cu predare în limba română, care funcţionaseră inclusiv în perioada sovietică, au fost închise sub diverse pretexte după obţinerea independenţei Ucrainei în anul 1991).

articol preluat de pe pe marturiilehierofantului.blogspot.com

 

BUCOVINA ȘI BASARABIA

Studiul istorico-politic

de Mihai Eminescu

S’au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să stabilească comunicaţiunea între Ardeal şi Galiţia, a luat în stăpânirea sa o parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea nici un drept asupra bucăţii de pământ, pe care o cerea şi pe care în urmă a şi luat-o, era însă interesul apărării puternicul argument, pe care îşi întemeia cererea.

Impărţindu-se Polonia, Austria luase partea despre miază-zi şi astfel câştigase o provincie, care se megieşea cu Ardealul fără ca să comunice cu dânsul. Dela hotarele Moldovei până la Maramureş munţii stau ca un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiţia despre miazănoapte ori despre răsărit, era peste putinţă a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din Ardeal.

Două provincii megieşe ale aceleiaşi împărăţii, cari nu comunică decât prin o a treia şi cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât şi pentru administraţie şi comerţ. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două provincii comunicaţia pe cea mai scurtă cale, care, după desvoltarea terenului, era cu putinţă, şi această mai scurtă cale era prin Moldova şi anume prin trecătoarea Bărgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecuenţă firească a împărţirii Poloniei şi cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din Moldova, deşi nu era întemeiată pe drept, era justificată prin nişte interese, a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.

Tot spre a stabili o comunicaţie, Rusia a luat Basarabia, şi acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Ţarul nu avea nicun drept recunoscut pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, şi cu atât mai puţin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicaţia între Basarabia rămasă încă rusească şi între Bulgaria.

Admiţând legitimitatea intereselor Rusiei, nu înţelegem cum Rusia ne oferă în schimb Dobro- gea, de oarece, îndată ce Dobrogea ar fi teritoriu românesc, comunicaţia între Rusia şi Bulgaria nu se mai poate face decât prin ţara noastră. Rusia n’a scăpat de o piedică, iar noi întâmpinăm nişte greutăţi mai mari chiar decât cele de până acum. In tot cazul, Rusia nu ne poate oferi Dobrogea decât cu hotărîrea de a ne sili mai târziu să i-o cedăm.

Contestăm însă legitimitatea intereselor, ce Rusia pretinde a avea pentru stabilirea comunicaţiei între Bulgaria şi Basarabia rămasă sub stăpânirea rusească. Bulgaria este eliberată, iar nu cucerită; şi numai atunci, când Rusia va avea o provincie peste Dunăre şi când apărarea acestei provincii ar fi pusă în joc, numai atunci vom putea discuta, dacă cererea de retrocedare e justificată. Nici atunci nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge ori şi când învinovăţirea, că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri. Dacă nu am putut păstra întreagă moşia rămasă dela părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare, că ni-am făcut datoria şi că nu din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită.
cititi continuarea pe www.mihai-eminescu.ro

cititi despre Unirea Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918) si pe www.historia.ro

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică

Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care, tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939. La 17 septembrie 1939 are loc Invazia sovietică a Poloniei.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina. Ocupația sovietică a fost întreruptă, pentru scurtă vreme, în 1941, după ce România alături de Germania a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa, dar teritoriile au fost în cele din urmă ocupate de sovietici în 1944.

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După moartea lui Stalin din 1953 și, în special, după anul 1956, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a scăzut treptat. Primele alegeri libere din RSS Moldovenească s-au desfășurat în climatul general al perestroicii, în februarie 1990, iar controlul sovietic asupra acestei regiuni a încetat în august 1991, după tentativa de lovitură de stat de la Moscova și disoluția Uniunii Sovietice. În 1991, RSS Moldovenească a devenit noul stat independent Republica Moldova, în vreme ce Bucovina de Nord și Bugeacul au rămas în componența Ucrainei.

 

Contextul istoric

Relațiile româno-sovietice

În 1918, după prăbușirea Imperiului Rus și a imperiului multinațional austro-ungar, atât Basarabia cât și Bucovina s-au unit cu Regatul României, în conformitate cu votul parlamentelor locale. Actele unirii au fost recunoscute, pe plan internațional, prin tratatele de pace semnate după încheierea Primului Război Mondial.

România Mare - Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși Vladimir Ilici Lenin sprijinise la început dreptul la autodeterminare pentru popoarele componente ale fostului Imperiu Rus, inclusiv pentru românii din Basarabia (Est-Moldova), în timpul războiului civil din Rusia, guvernele sovietice ale Rusiei și Ucrainei au emis, la 1 mai 1919, un ultimatum comun României, prin care cereau retragerea din Basarabia (Bucovina, care făcuse, până la încheierea Primului Război Mondial, parte din Austro-Ungaria nu fusese menționată în acest act). A doua zi, Cristian Racovski, președintele guvernului sovietic ucrainean, a emis un al doilea ultimatum, prin care se cerea retragerea României și din Bucovina. Bolșevicii ruși și ucraineni făceau, de altfel, planuri pentru ocuparea întregii Românii și stabilirea unui regim comunist aici. Până în cele din urmă, rebeliunile din armata sovietică ucraineană au împiedicat efectuarea unui atac comunist împotriva României.

Deși tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” din 16 martie 1921 consemnase, în articolul VI, că părțile contractante „consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și cel Țarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică”, implicând, astfel, nulitatea juridică a cedării Basarabiei către Imperiul Rus la Tratatul de la București (1812), Rusia leninistă refuză, în continuare, să recunoască alipirea Republicii democratice a Moldovei la Regatul României.

În 1924, este întemeiată de către autoritățile sovietice, pe malul stâng al Nistrului, așa-numita „RSSA Moldovenească”, ca o amenințare strategică la adresa României Mari.

La 27 august 1928, Regatul României și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Kellogg-Briand, renunțând la război ca instrument al politicii naționale. Ca urmare, Uniunea Sovietică a semnat cu vecinii săi (Estonia, Letonia, Polonia și România), la 9 februarie 1929, un protocol de aderare la termenii pactului. Prin semnarea acestor protocoale, părțile semnatare se angajau:

- să condamne războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor și să renunțe la el ca instrument al politicii;

- ca toate conflictele și disputele să fie aranjate prin metode pașnice.

La 21 iulie 1936, Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu, miniștrii de externe sovietic, respectiv român, au semnat „Protocolul de asistență mutuală”, care a fost interpretat unilateral de partea română ca un tratat de neagresiune recunoscând existența de facto a graniței din acea vreme dintre România și URSS. Franța era desemnată în calitate de arbitru al relațiilor sovieto-române. Pentru negocierile cu Uniunea Sovietică, Titulescu a fost puternic criticat de politicienii de dreapta din România. De altfel, atât Titulescu cât și Litvinov au fost schimbați din funcție în 1936, respectiv 1939.

 

Pactul Molotov-Ribbentrop

Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin. - foto preluat de pe istoria.md

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin - foto preluat de pe istoria.md

Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat Al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent.

Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea:

În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.

Ultima pagină a Protocolul adițional secret - Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ultima pagină a Protocolul adițional secret – Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul internațional – 1939-1940

Pe 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940. Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).

Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea, practic, ocuparea militară a celor trei țări.

La 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte de prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Pétain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris.

După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vină rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german. O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatumul.

 

Ultimatumul sovietic – iunie 1940

La 14 ianuarie 1939, Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939- august 1940). La 13 iunie 1940 îl informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev ca ministru al URSS la București. După 8 zile, la 21 iunie, noul reprezentant plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață, venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de trandafiri albi”. Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl. ministru al URSS. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea ultimatumului au fost făcute în secret. Oficiosul nazist „Berliner Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București, Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două țări”. În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată.

În 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. De altfel, la 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

La 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune). În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov „Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează: „Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.

 

Răspunsul românesc la ultimatum

Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:

1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.

2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.

3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.

Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor”.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

- 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu

- 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)

- o abținere: Victor Antonescu.

Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.

În ședința Consiliului de Miniștri din 28 iunie, la ora 16.00, noul ministru al afacerilor externe, Constantin Argetoianu, le-a relatat colegilor săi „evenimentele care au făcut obiectul deliberărilor Consiliului de Coroană din 27 iunie”, comunicându-le hotărârea guvernului român de a accepta prevederile ultimatumului. Constantin Argetoianu adăuga că „Această acceptare obligă guvernul român să evacueze teritoriul Basarabiei și cel din nordul Bucovinei în termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie, ora 12”. La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. În aceeași ședință, Gheorghe Tătărescu precizează că guvernul urma să expună în fața parlamentului „istoricul tuturor faptelor care formau această mare dramă a românismului”.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu în care sublinia:

Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.

La 3 iulie cele două camere ale parlamentului, Adunarea Deputaților și Senatul, s-au întrunit în ședințe extraordinare separate. Activitatea parlamentarilor s-a rezumat la ascultarea conferințelor susținute de președinții lor, Constantin Rădulescu-Motru și Anibal Teodorescu și la păstrarea unui minut de reculegere. Anterior ședințelor, în comisiile de politică externă ale corpurilor legiuitoare, Constantin Argetoianu făcuse o declarație mai explicită. Printre altele, în această declarație Constantin Argetoianu a menționat că „Situația noastră era lămurită: cedare sau război. În care condiții se putea prezenta pentru noi războiul? În ce privește puterea noastră, eram chemați să luptăm spre răsărit cu forțe covârșitoare față de ale noastre, fără să avem în spate siguranță de liniște absolută pe celelalte granițe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor”. Șeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu, a făcut unele precizări: „Menținerea României în afară de orbita acestui război a fost țelul permanent al politicii guvernelor din ultimul timp. Toate actele noastre n-au urmărit decât neutralizarea tuturor forțelor care ar fi putut târâ România în conflict… Dar efectele prăbușirii echilibrului european s-au întins până la hotarele noastre, împotriva tuturor inițiativelor ce luasem pentru îndepărtarea lor”.

Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord a avut un impact semnificativ asupra vieții politice din România. Garda de Fier a considerat că venise momentul să treacă la acțiune. Împrejurările interne, dictatura regală, dar mai ales cele externe, le erau favorabile. La 27 iunie intrau în guvern, din inițiativa regelui, Horia Sima și un alt legionar, ca miniștri subsecretari de stat. La 4 iulie deveneau miniștri deplini, într-o guvernare cu orientare de dreapta, progermană, condusă de Ion Gigurtu, care a declarat că „înțelege să facă o politică de integrare sinceră în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

 

Impactul asupra opiniei publice românești

Ultimatumul sovietic a șocat opinia publică românească. La 29 iunie 1940 ziarul „România” publica:

Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță.

Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă.

Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.

E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.

În data de 30 iunie 1940, ziarul „Curentul” publica: „Ne-am găsit izolați. Politica de neutralitate – sprijinită doar pe alianțele balcanice nu ne-a putut acoperi cu un scut de protecție… Legitimarea drepturilor noastre istorice – totul apare zadarnic în fața covârșitorului argument al forței…

În numărul din 1 iulie, cotidianul „Universul” comenta: „Primejdia nu s-a terminat și în fața ei suntem singuri. Unica chezășie stă în întrebuințarea cât mai chibzuită și mai bărbătească a puterilor care ne rămân. Un popor trăiește dacă știe să dea dovada voinței și puterii lui de viață și dacă are curajul să se ridice dârz în fața riscurilor de azi în loc de a recurge la soluția comodă de a amâna primejdia pe mâine… Nici o lume nouă nu va putea ieși din tragedia Europei dacă nu va fi întemeiată pe dreptate”. La 6 iulie, același ziar adăuga: „Pentru apărarea țării, de-a lungul Nistrului s-au ridicat cetăți care dăinuiesc și astăzi la Hotin, la Soroca, la Cetatea Albă, la Chilia, la Izmail, cetăți care erau puse sub comanda celor mai viteji ostași, încercați în războaie și nebiruiți în lupte, vestiți pârcălabi de la margini de țară. Acești pârcălabi aveau grijă de a păzi mai ales vadurile Istrului (…). Când se vestea vreo năvălire, pârcălabii (le) ațineau calea… Toate aceste așezări moldovenești la Nistru dovedesc vechimea neamului nostru în aceste părți”.

La 4 iulie, în ziarul „Timpul” apărea următorul fragment: „Oțeliți de durere, cu lacrimile secate, trăim această dramă a istoriei cu dârzenia de piatră a unui neam care a înfrânt, în milenii de viață națională, urgii și mai grele… Le-a înfruntat cu credința în dreptate și adevăr și această credință s-a împlinit întotdeauna”.

 

Reacții internaționale la ultimatum

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

În revista Time din 1 iulie 1940, se relata: „În această săptămână, avioane rusești au început să facă zboruri de recunoaștere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deși armata română a simulat rezistența pentru a se lua act, nu are nicio șansă să oprească rușii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretențiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România și-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuiește. Ea va pierde de asemenea Transilvania în fața Ungariei și probabil o parte a Dobrogei în favoarea Bulgariei [...]. Rusia a fost preocupată de consolidarea propriei poziții în estul Europei lui Hitler. În urma ocupării [de către URSS] Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste trei țări au stabilit guverne de stânga, care par că deschid drumul către sovietizarea completă. [...] Germania privește cu calm ocupația. Calmul Germaniei a fost fără nicio îndoială real, de vreme ce înțelegerile de anul trecut i-au dat Rusiei mână liberă în statele baltice și în Basarabia.”

Presa internațională a prezentat evenimentele din iunie 1940. Atitudinea predominantă era de satisfacție deplină în țările Axei și de nedumerire și stupoare în presa din Marea Britanie și din țările neutre. Agenția italiană de știri Stefani exprima punctul de vedere al lui Mussolini și Ciano, conform căruia rezolvarea pașnică a conflictului dintre URSS și România era privită „atât la Roma, cât și la Berlin, cu satisfacție”. Se dădeau asigurări solemne că „Ungaria și Bulgaria n-aveau de gând să se pregătească și ele pentru revendicări”. Un cotidian german dădea asigurări că „nu se va mai produce în viitor nici o acțiune care ar putea tulbura liniștea în sud-estul european”. Marile cotidiene din statele neutre aveau o altă perspectivă. „Osservatore Romano”, oficiosul Vaticanului, deplângea tragicele evenimente prin care trecuse România și menționa că, în 1918, Basarabia se unise cu patria-mamă „nu în virtutea tratatelor, ci în virtutea unui plebiscit popular. Tratatele au venit mai târziu, în 1920, pentru a recunoaște și a valida această stare de fapt”. Ziarul elvețian „Journal de Geneve” nota, într-un amplu comentariu, că România „redusă la propriile ei forțe, nu putea decât să se închine în fața strivitoarei superiorități a armatei sovietice”. De asemenea, cauza românească a găsit susținere în presa turcă și în cea britanică, cea din urmă fiind preocupată de posibilitatea invadării insulelor britanice de către armata germană.

 

Retragerea administrației civile și a armatei

În 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 28 iunie și 1 iulie administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu”, Liceului „A. Russo”, Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria”, Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Doar o mică parte a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. Cam 200 000 de cetăţeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localităţile mai importante şi în unele din gările unde se adunau refugiaţii pentru evacuare au avut loc incidente antiromâneşti şi prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizaţi au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoţi, intelectuali, soldaţi români separaţi de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acţionat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupaţie a lăsat să se întrevadă clar eşecul administraţiei româneşti de a ţine sub control activităţile comuniste şi prosovietice în perioada imediat precedentă ocupaţiei. Unele documente militare şi civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia şi nordul Bucovinei în proporţie mare în aceste grupuri. Totuşi, aceşti tineri fanatizaţi reprezentau o picătură minusculă în totalul populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacaţi de grupuri pro-sovietice în zilele evacuarii, care după trecerea Prutului s-au dedat la acţiuni violente împotriva unor evrei nevinovaţi. În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia şi Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri şi lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulţi, dacă nu chiar majoritatea, au pierit de malnutriţie şi molime. (Doar cca jumătate din evreii din Cernăuţi au scăpat de această soartă.)

Ocupația sovietică a Basarabiei - dezarmarea unor soldați români -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ocupația sovietică a Basarabiei – dezarmarea unor soldați români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși, dar nu și emițătorul de 20 kw. Pe cei rămași acolo sovieticii nu i-au cruțat, cadavrele lor fiind găsite într-un puț părăsit din curtea postului, iar clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie. După revenirea armatelor și a administrației române în Basarabia, în 1941, Societatea Română de Radiodifuziune i-a trimis la Chișinău pe ing. Emil Petrașcu și pe Alexandru Hodoș (ziarist) pentru a evalua pagubele produse de armatele rusești în retragere. Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție fuseseră confiscate.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Trupe sovietice care traversează un râu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Trupe sovietice care traversează un râu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cartea sa Fascismul în Ungaria şi România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima: „În haosul generat de retragerea română grăbită şi neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoştinţă curând cu NKVD-ul şi alte binecuvântări ale puterii sovietice„. Unii etnici români din Basarabia au rămas foarte surprinşi de faptul că în primele zile ale ocupaţiei mulţi reprezentanţi ale minorităţilor naţionale au ieşit să privească cu curiozitate şi uneori chiar cu optimism sosirea trupelor sovietice, fără niciun resentiment, iar unii indivizi au primit cu entuziasm îndemnurile propagandistice ale autorităţilor de ocupaţie, participând în administraţia sovietică. Conform mărturiilor vremii, nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populaţia civilă rămasă, indiferent de etnie, să se convingă de făţărnicia şi destructivitatea regimului sovietic de ocupaţie. În 1940-41, au avut loc multe deportări, condamnări şi execuţii politice, precum şi o falimentare şi/sau naţionalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care au afectat minorităţile naţionale basarabene şi nord-bucovinene în aceeaşi măsură, ca şi pe etnicii români, iar în cazul persoanelor mai întreprinzătoare chiar mult mai tare. Minorităţile naţionale, în special cea evreiască, au avut de pătimit foarte mult ca urmare a ocupaţiei sovietice: pe de o parte persecutaţi de NKVD pentru spirit de întreprinzători şi pentru implicaţie în viaţa publică înainte de 1940, proprietăţile lor fiind până la urmă confiscate de sovietici, ei au fost pe de altă parte trataţi cu resentimente de către unii români pentru atitudinea lor (sau doar a unor co-etnici ai lor) optimistă pe 28 iunie 1940, în fine deportaţi în grabă şi adesea exterminaţi în Transnistria de către regimul lui Antonescu. Deşi peste jumătate din evreii basarabeni (nu şi din cei bucovineni) au reuşit să se evacueze în iunie-iulie 1941 în Asia centrală, pentru ca să se reîntoarcă abia după război, condiţiile de călătorie şi viaţă în exilul sovietic s-au deosebit de cele ale deportaţilor în Siberia doar prin lipsa convoiului militar şi a muncii silnice.

Ocupaţia sovietică a Basarabiei - cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ocupaţia sovietică a Basarabiei – cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 3 iulie la ora 12.00 „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze. În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

Urmări ale concesiunilor teritoriale

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

 

Basarabia și Bucovina sovietice, 1940-1941

Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice. Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.

Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură. A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici. Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Negocieri între ofițerii sovietici și cei români - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Negocieri între ofițerii sovietici și cei români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) la 2 august 1940. Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componența RSSM, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Basarabia cunoaște astfel încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de clasele sociale indezirabile. Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc. În ansamblu, în URSS nu etnonațiunile erau supuse exterminării sau re-educării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societății burgheze. Există însă și câteva excepții de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportați imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum și de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, ingușii, karaceenii, balcari și turcii meshetinți, învinuiți de colaborare cu regimul de ocupație nazist și deportați în masă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupație sovietică și cum iminența izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influențat politica Moscovei în regiune? În primul rând, organizația locală de comuniști era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice. Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice. Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice. Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română. În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Refugiați germani din Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați germani din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane. Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”. Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc. Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reușesc să evite tragedia care îi aștepta. Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSSM au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului. În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică.

Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941. În toiul operațiilor militare, a fost arestat și condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”. Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizații antisovietice, drept care au fost deportați ad hoc. Dacă deocamdată nu poate fi stabilită componența etnică a celor deportați, din punct de vedere social aceștia erau catalogați drept cele mai „antisovietice și contrarevoluționare” elemente.

O operațiune similară de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan în alte teritorii anexate de URSS conform Pactului Ribbentrop-Molotov. În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 000 de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 000 de persoane.

În perioada septembrie 1939-sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestate, deportate sau executate aproximativ 1 000 000 persoane care aveau anterior cetățenia Poloniei, adică proveneau din teritoriile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei. Componența etnică a acestora era următoarea: 52% – polonezi, 30% – evrei, 18% – ucraineni și bieloruși45. În acest sens, putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă.

În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile nou achiziționate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi.

La 22 iunie 1941, armata germană atacă URSS, iar România intră în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați în armata română și participă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la Bătălia de la Stalingrad. Ca aliat al Germaniei naziste, România acceptă să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug.

În Transnistria antonesciană din timpul războiului sunt deportați în masă toți evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, considerați de propaganda vremii drept „țapi ispășitori” pentru umilințele armatei române în 1940. Vor fi deportați peste Nistru cca. 147 000 evrei din cele două provincii – Basarabia și Bucovina (în special de nord), dintre care circa 90 000 vor muri în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării. Regimul lui Ion Antonescu este de asemenea responsabil de moartea a unui număr de 130 000 – 170 000 de evrei din regiunea dintre Nistru și Bug. În total deci, regimul antonescian a deportat sau exterminat circa 300 000 evrei. Au fost deportați de asemenea circa 25 000 țigani (din totalul de 209 000), dintre care jumătate au decedat ca urmare a execuțiilor, înfometării sau bolilor contagioase.

O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roșie în martie 1944, basarabenii sunt eliberați treptat din armata română și trimiși acasă. Mulți dintre ei vor fi înrolați imediat de către sovietici și vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. România va pierde iarăși teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite și Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.

 

Situația României între 1940-1944

Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Două luni mai târziu, după ce a fost nevoită să accepte noi concesiuni teritoriale – de această dată față de Ungaria și Bulgaria, care se bucurau de sprijinul nemijlocit al Germaniei Naziste și Italiei Fasciste – fiind pus în fața unei nemulțumiri generalizate, care putea degenera în orice moment într-o mișcare națională antidinastică, regele Carol al II-lea a abdicat (pentru a patra și ultima oară) în favoarea fiului său Mihai I și a părăsit țara. Regelui Carol i s-a interzis să mai revină vreodată în România. Regele Mihai I îndeplinea doar o funcție strict protocolară, puterea reală fiind deținută de Ion Antonescu și de armată în alianță cu Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare antisemită și pronazistă, care fusese parțial distrusă în 1938. Țara a fost declarată stat național legionar. În ianuarie 1941, mișcarea legionară a încercat să preia puterea printr-o lovitură de stat, care a eșuat în cele din urmă, în principal datorită sprijinului de care se bucura Antonescu în rândurile armatei.

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate. În ciuda opoziției liderilor politici de frunte români, Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz.

Imagini document ! Atrocitățile haitelor bolșevice descoperite după dezrobirea Basarabiei de către armata română în 1941

 

Basarabia și Bucovina sovietice după 1944

Pe 23 august 1944, în condițiile în care trupele sovietice avansau pe frontul de răsărit amenințând cu transformarea României în teatru de război, regele Mihai I a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe mareșalul Antonescu. După semnarea unui armistițiu cu Aliații, armata română a întors armele contra Ungariei Hortiste și Germaniei Naziste, luptând alături de Armata Roșie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, în continuare, în Ungaria și Slovacia.

Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit de sovietici să accepte guvernul dominat de comuniști al lui Petru Groza, iar în 30 decembrie 1947 a fost silit să abdice și să părăsească țara. Abdicarea regelui Mihai a reprezentat momentul începerii unui regim care nu avea să se termine decât odată cu evenimentele din decembrie 1989.

În 1947, ca parte a Tratatului de Pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință).

După prăbușirea comunismului în România, președintele Ion Iliescu și președintele Uniunii Sovietice au semnat pe 5 aprilie 1991 un tratat politic care, printre altele, recunoștea granița sovieto-română așa cum fusese consfințită de tratatul de la Paris. Totuși, acest tratat nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. România și Federația Rusă au semnat și ratificat până la urmă un tratat în 2003, după prăbușirea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței de către Republica Moldova și Ucraina.

În perioada 1940 – 1989, autoritățile sovietice au provomovat evenimentul de pe 28 iunie 1940 ca pe „ziua eliberării” de sub jugul românesc, data în sine fiind proclamată sărbătoare în RSS Moldovenească.

 

Consecințe pentru populația locală

Prizonierii politici și masacre ale civililor

În conformitate cu afirmațiile lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, din 1940 până în 1953 s-au dat 32.433 sentințe politice. Dintre cei condamnați, 8.360 au fost executați sau au murit în timpul interogatoriilor. În acest număr nu sunt incluși cei împușcați pe loc fără judecată, printre aceștia aflându-se în special foști oficiali români care nu voiseră sau nu putuseră să se refugieze.

În afară de aceștia, numeroși oameni au fost arestați de NKVD și au dispărut fără urmă. După retragera sovieticilor, aproximativ 1.000 de corpuri lipsite de viață au fost descoperite în diferite gropi comune improvizate în beciuri, curți interioare sau în fântâni părăsite din apropierea sediilor județene ale NKVD-ului. Numai în Chișinău au fost descoperite 450 de cadavre de preoți, studenți și elevi de liceu sau muncitori feroviari, etc.

În perioada aprilie – august 1943 a fost descoperit un grup de gropi comune în apropiere de satul Tatarca de lângă Odessa. Pe o suprafață de 1.000 m2 au fost găsite 42 de gropi comune, (s-a apreciat că numărul lor ar fi putut să depășească 50), în care existau cam 3.500 de cadavre, (s-a apreciat că la o deshumare completă s-ar fi putut descoperi cam 5.000 de cadavre). Dintre acestea, au fost deshumate 516 cadavre, care au fost studiate, identificate și reînhumate într-un cimitir din zonă, mai înainte ca regiunea să redevină zonă de lupte. Printre victime au fost identificate persoane arestate în Basarabia și Bucovina în 1940-1941, dar și altele arestate (după cum arătau actele găsite asupra lor) în RSSA Moldovenească în 1938-1940.

O serie de tragedii s-au petrecut în Bucovina de nord, unde mai mulți localnici au încercat să traverseze cu orice preț granița sovieto-română în perioada 1940-1941. (Vedeți și: Masacrul de la Fântâna Albă.)

 

Deportările

Deportările localnicilor s-au făcut pe motivul apartenenței la grupul „dușmanilor poporului” – intelectuali, militari, polițiști, foști politicieni, moșieri sau culac, ai celor cu atitudini antisovietice dovedite sau închipuite, etc. Perioadele maximă opresiune au fost 1940 – 1941, 1944 – 1950 și, într-o măsură mai redusă 1950 – 1956. Deportările au atins nu numai grupul etnic al românilor, dar și pe cel al ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor sau evreilor. Cele mai importante deportări au fost cuprinse în trei valuri mari:

- 29.839 persoane au fost deportate pe 13 iunie 1941,
- 35.796 persoane au fost deportate pe 6 iulie 1949 și
- 2.617 persoane au fost deportate pe 1 aprilie 1951.

Au avut loc deportări de mică amploare în toate orașele mai importante ale Basarabiei și Bucovienei.

Aceste cifre se referă numai la RSS Moldovenească, nu și la Bugeac sau Bucovina de nord, de unde s-au făcut de asemenea deportări.

Arestările acestor persoane se făcea de regulă în timpul nopții, uneori fiind ridicate familii întregi, cu copii cu tot. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia sau în Kazahstan. În timpul transportului, care dura până la șase săptămâni, deportații nu se bucurau de asistență medicală, călătoreau în condiții igienice îngrozitoare și aveau puțină apă sau hrană. La destinație erau de multe ori obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină, etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.

Deportari in Siberia (1940-1941) - foto preluat de pe wikimedia.org

Deportari in Siberia (1940-1941) – foto preluat de pe wikimedia.org

După mortea lui Stalin în 1953, deportaților li s-a permis să se reîntoarcă în Moldova, cam jumătate dintre supraviețuitori alegând să revină pe pământurile natale. Repatriații au avut probleme mari în Basarabia și Bucovina, unde au găsit casele confiscate ocupate de străini, locuri de muncă puține și prost plătite destinate celor cu cazier politic, etc.

 

Prizonierii de război români în URSS (1)

Cât timp Basarabia și Bucovina au fost în componența României, bărbații din aceste regiuni, care au avut vârsta legală, au fost chemați sub arme, în conformitate cu legile în vigoare în acele timpuri. După terminarea Operațiunii Iași-Chișinău din august 1944, Armata Roșie a luat peste 100.000 de prizonieri români, inclusiv mulți basarabeni și bucovineni. Conform unor anumite aprecieri, 10% dintre acești prizonieri au supraviețuit până în 1956, când au fost eliberați.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Ocupația sovietică a Basarabiei - Dezarmarea trupelor române în 1940 -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Ocupația sovietică a Basarabiei – Dezarmarea trupelor române în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unii dintre prizonierii de război capturați au fost trimiși de îndată în interiorul URSS-ului, în timp ce alții au rămas în partea europeană a Uniunii Sovietice până la un an. În Basarabia au fost organizate două lagăre la Bălți, unul obișnuit, altul de concentrare. Cel de-al doilea avea cam 45.000 de prizonieri, între care aproximativ 35.000 de români, (din care aproximativ jumate erau basarabeni și bucovineni), 5.000 de germani, restul fiind unguri, italieni, cehi, polonezi și alții. Condițiile foarte grele din lagăr au făcut ca numai cei mai rezistenți prizonieri să supraviețuiască, doar pentru a fi trimiși în lagărele de muncă din interiorul Uniunii Sovietice.

Unele surse afirmă că mai multe mii de civili au murit ca urmare a staționării celor 3,4 milioane de soldați sovietici în regiune din martie până în august 1944.

 

Foametea din 1946-1947

În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.

 

Munca forțată și Armata Roșie

Vedeți și: Colonizările forțate în Uniunea Sovietică

Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, dar foarte puțin. Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă forțată 56.365 de persoane.

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice. Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.

 

Fuga în România și Europa Occidentală

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Refugiați din Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aproximativ 200.000 de oameni s-au refugiat din Basarabia și Bucovina de nord în România pe 28 iunie 1940, dar mulți dintre ei s-au reîntors la casele lor în 1941. În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene. Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice. A trebuit să treacă 25 de ani pentru ca în Moldova sovietică să apară o nouă generație de intelectuali, în special din rândul copiilor de țărani.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe sociale și demografice

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate. Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române. Dar opresiunea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune. În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 -45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult. După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

 

Colonizarea

Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei. Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean. Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice . Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al Războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

 

Consecințe pentru educație și limbă

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică - Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere. În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România. Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.

 

Ziua ocupației sovietice

Ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată „Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova, printr-un decret semnat de președintele interimar Mihai Ghimpu. În acest decret, președintele Interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cere Rusiei să-și retragă armata de pe teritoriul Republicii Moldova aflată în Transnistria. Duma de Stat a Federației Ruse a condamnat acest decret, acuzând că acesta este „un act [...] îndreptat împotriva relațiilor moldo-ruse, o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică – Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, și a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română chiar și după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră nicioadată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea diviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.

În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.

Lagărul SPASSK

Pe teritoiul regiunii Karaganda din RSS Kazahă au funcționat mai multe lagăre pentru prizonierii de război: Spassk nr. 99, Balhaș nr. 37 și Jeskazgan nr. 39. Ultimele două au fost înființate în 1945 și au funcționat până în 1948, când au fost desființate ca urmare a repatrierii militarilor prizonieri. În arhivele kazahe nu s-au păstrat documente care să ateste prezența militarilor români în aceste două lagăre, majoritatea prizonierilor fiind germani și japonezi. Cel mai mare lagăr pentru prizonierii străini din Kazahstan a fost Spassk nr. 99, care a funcționat din 1941. Pe toată durata funcționării, așa cum demonstrează cercetarea, prin acest lagăr s-au perindat 66.160 de prizonieri (sau după alte surse, 66.746), dintre care 6.740 au fost de naționalitate română. La aceștia s-au adăugat un număr de peste 1.000 de prizonieri de altă naționalitate, care au luptat în Armata Română: evrei, ucrainieni, armeni, moldoveni. Autoritățile sovietice au ținut evidența prizonierilor pe naționalități, nu pe țări de origine. Prizonierii militari au fost organizați în 24 de „divizii de producție”, separate de divizia de producție a prizonierilor civili. Prizonierii au fost folosiți în diferite întreprinderi industriale și în minele de cărbuni. În cadrul diviziei de civili, 92 dintre prizonieri au fost de naționalitate română.

7.765 de prizonieri străini de război au murit în lagărul Spassk nr. 99 în perioada 1941-1950 și au fost înmormântați pe teritoriul regiunii Karaganda. Dintre aceștia, 827 au fost de naționalitate română. Alți 200 de prizonieri morți în Kazahstan nu erau de naționalitate română, dar au fost militari ai Armatei Române (ucrainieni, unguri, etc). Există un număr de prizonieri moldoveni morți, care sunt înregistrați separat de cei români.

Morții din lagărele de prizonieri din regiunea Karaganda au fost înmormântați pe teritoriile diviziilor de muncă de pe lângă diferitele obiective industriale și mine din zonă. Există un singur „cimitir” care a fost identificat cu certitudine cu ajutorul supraviețuitorilor germani și japonezi, după disoluția URSS. Este vorba de locul în care au fost înhumați prizonierii din lagărul Spassk nr. 99, un perimetru de peste o jumătate de kilometru pătrat. Zona a fost împrejmuită pe cheltuiala guvernului german și pe teritoriul cimitirului au fost ridicate monumente în memoria prizonierilor morți aici: germani, japonezi, finlandezi, francezi, polonezi, unguri, dar victimelor represiunii staliniste din deceniul al patrulea: ucrainieini (originari în special din regiunile occidentale ale țării), lituanieni, armeni, ruși și kazahi.

Pe 9 septembrie 2003, pe teritoriul cimitirului din lagărul Spassk nr. 99 a fost ridicat un monument în memoria prizonierilor români morți în URSS, cu inscripția „IN MEMORIAM, CELOR PESTE 900 DE PRIZONIERI ROMÂNI MORȚI ÎN LAGĂRELE STALINISTE DIN CENTRUL KAZAHSTANULUI ÎN ANII 1941-1950”. Pe 9 septembrie 2003, acest monument a fost inaugurat în prezența președintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO

 

1 mai 1919: Guvernele sovietic și ucrainean au adresat guvernului român doua ultimatumuri prin care îi cereau să părăsească în 24 de ore Basarabia și Bucovina

Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari după 1926

foto: ro.wikipedia.org
articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 1 mai 1919, Guvernele bolşevice al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse şi Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, au transmis doua ultimatumuri României, cerîndu-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei în 48 de ore.

România era învinuită că nu şi-a retras armata din Republica Democratică Moldovenească si că „a devenit unul dintre focarele contrarevoluţionare ruse”, că vrea „să răstoarne puterea sovietică din Ungaria”.

Nota impunea „Evacuarea imediată a trupelor române, a funcţionarilor şi agenţilor din întreaga Basarabie” în timp de 48 ore, „în caz contrar, ele (n.r. RSFS Rusă şi RSS Ucraineană) vor considera că dispun de întreaga libertate de acţiune faţă de România”.

Nota ultimativă din 1 mai 1919 a fost înmînată României în contextul revoltelor provocate de bolşevicii ruşi şi ucraineni în Basarabia pentru a motiva intervenţia Armatei Roşii şi Conferinţei de pace de la Paris, care recomanda recunoaşterea unirii deja înfăptuite.

La 2 mai 1919 R.S.S. Ucrainiană dubla ultimatumul R.S.F.S. Ruse. Trebuie menţionat că la acea perioadă puterea sovietică în Rusia nu era recunoscută de marile puteri, iar Notele nu aveau un caracter juridic.

Cum era şi firesc, România a respins ultimatumul şi a luptat cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducînd trupe din interior si chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuînd recrutările pentru apărarea României Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii României nesiguri.

Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a invada Basarabia şi de a înfrînge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţînd România şi dinspre nord.

La 25 mai 1919 guvernele R.S.F.S. Ruse şi R.S.S. Ucrainene au transmis guvernului României o declaraţie, în care se spunea „din momentul desfiinţării frontului rus din România, guvernul Român a pus mînă pe un imens patrimoniu militar, feroviar şi al Crucii Roşii, în final – guvernul Rusiei şi Ucrainei îşi declină orice răspundere pentru soarta valorilor aduse pe timpul guvernului ţarist din Rusia.” Declaraţia vine în urma eşecului militar din Basarabia şi Bucovina.

Guvernul de la Moscova sugera ideea că ar renunta la pretenţiile sale teritoriale în schimpul unei recompesări economice.
Problema tezaurului României evacuat pe timpul ţariştilor în Rusia a fost pusă în relaţie directă cu cea a Basarabiei.
Un ultimatum clonat al celui din 1-2 mai 1919 a avut loc ulterior pe timpul lui Stalin (1940), in baza pactului Molotov-Ribbentrop (1939).

Remarcam asadar că sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, asa cum o demonstreaza ultimatumul lor din 1 mai 1919!

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941)

Masacrul de la Fântâna Albă

foto preluat de pe rgnpress.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când între 200 și aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.

 

Fondul situaţiei

Bucovina divizată în iunie 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Bucovina divizată în iunie 1940 – foto: ro.wikipedia.org

În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.

Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.

 

Incidente premergătoare

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

 

Desfăşurarea masacrului

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.

Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

O listă parţială a victimelor identificate ulterior:

- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
- Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
- Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
- Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
- Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor şi poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, şi un „măcel”.

 

Urmări

După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto - Florin Eşanu/Epoch Times)

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto – Florin Eşanu/Epoch Times)

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susţinut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înfiinţată. „A trecut un an, iar PSD şi PNL nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect şi dispreţul liberalilor şi social-democraţilor. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului„, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, un documentar TVR1

Documentarul semnat de Lucia Hossu-Longin reface istoria zilei de 1 aprilie 1941 când un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

articol preluat de pe: youtube.com

 

1 aprilie 1941 – Un katin al romanilor in Bucovina de nord. Masacrul de la Fantana Alba – Tatarca

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

”… în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale.”
(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.

Genocidul asupra populației din teritoriile ocupate poate fi confirmat de mai multe episoade desfășurate atunci. În următoarele rînduri voi încerca să realizez o schiță cronologică a masacrelor programate de trupele NKVD (celebra Troika) asupra populației civile.

Aceste evenimete, discutate mai mult sau mai puțin în presă, de teama să nu deranjeze anumite părți, riscă să devină pietre de moară care vor atîrna greu asupra propriei noastre conștiințe, dacă nu vom cinsti memoria celor care au murit pentru simplul fapt că s-au născut români.

Degeaba ne aruncăm deseori în discursuri demagogice mascate de sentimente patriotarde, dacă nu suntem în stare să spunem răspicat că nu ne-am uitat părinții. Degeaba ne comformăm ori de cîte ori o mare putere ne impune ceva, vom pierde întotdeauna; și cel mai grav e să-ți pierzi memoria, conștiința de sine.

Să nu mergem pe principiul supunerii, după cum spune proverbul: ”Capul plecat sabia nu-l taie”, căci vom rămîne fără cap și fără sabie. Orice țară care a trecut prin experiența sovietizării își are propriul Katyn, cea mai gravă problemă e că nu știm nimic despre el.

Genocid sovietic asupra populației românești la Fîntîna Albă şi Tătarca.

 

Fîntîna Albă

Despre ce s-a întîmplat la Fîntîna Albă ne povestește istoricul militar Mircea Dogaru în cartea sa ”Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor” (n.r. La 1 aprilie 1941 o parte din cei peste 15.000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului, Bucovina, care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), au fost ucişi (în jur de 7.000) cu mitraliera de sovietici.

Românii se îndreptau spre graniţa românească cu odoarele bisericeşti în mînă spunîndu-li-se anterior că vor putea trece liber în România. Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200 persoane în groapă), pîmîntul mişcîndu-se sub ei două zile pînă au murit cu toţii.).

În următoarele rînduri voi reproduce pe scurt declarațiile a doi martori, Moș Ivan lipoveanul din Climăuți și Constantin Țoiu din satul Igiești, de lîngă Storojineț. Autorul menționează că mărturiile lor se regăsesc în articolele publicate în 1991 în ”Dreptatea” de inginerul Savu Octavian și în memoriile veteranului de război Ioan Ambrosă, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

 

 

”În ziua cedării Bucovinei de nord eram acasă – relatează Constantin Țoiu – Nu m-am refugiat atunci că nu mă înduram de recoltă și nu bănuiam ce putea să mi se întîmple, mai ales că pe Sirețel și pe Siret aproape toate satele erau românești vechi – Tărășeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igiești, Adîncata, Hliboca, Volcineț, Crasna, Ciudei, Sinăuții Vechi și altele. La început noile autorități sovietice nu prea ne-au făcut necazuri, nouă, țăranilor mai săraci. Ne-au lăsat să strîngem recolta, ne-au luat ceva cote, apoi au făcut colhoz.”

 

 

De ce țăranii au fost inițial cruțați, ne explică Moș Ivan lipoveanul: fiindcă prioritatea ocupantului era lichidarea elitei spirituale și economice românești.

Ce era cu acești lămuritori și cum s-a desfășurat masacrul premeditat de ocupant, ne explică, în continuare victima, Constantin Țoiu:

“Am ajuns la Șarul Dornei, unde am stat ascuns aproape un an, îmbrăcat în femeie, căci mă temeam mereu să nu vină după mine. Mai tîrziu m-am stabilit în Rădăuți, am muncit unde am găsit de lucru, ocupîndu-mă mai ales de monumente, în cimitire. De familie nu mai știu nimic, nici nu am încercat să aflu!“

 

 

De partea cealaltă, a oamenilor simpli care nu aveau vina de a se fi născut români, Moș Ivan confirmă:

“Peste un an, cînd a venit armata română și a eliberat zona, li s-a făcut slujbă, sfeștanie mare cu mulți preoți. Toată coasta dealului era plină de lumînări ce se vedeau de departe și au ars zile și nopți la rînd. S-au pus și cruci mari care astăzi nu mai sunt. Le-au strîns sovieticii în 1944. Morții nu au mai fost scoși. Sunt și azi acolo, dar locul s-a mai nivelat. Greu se mai cunoaște.” 

 

 

Gropile comune de la Tătarca

Înainte de a relata despre un alt eveniment tulburător, ce s-a întîmplat (n.r. în anii ocupaţiei sovietice 1940-1941) de data aceasta lîngă localitatea Tătarca (Odessa), trebuie să aminetsc și de masacrul grupului de rezistență antisovietică Majadahonda, membrii căruia au fost asasinați de trupele NKVD în momentul cînd trupele române se apropiau de Chișinău. De asemenea, în aprilie 1940, la Hîncești a avut loc o revoltă împotriva comuniștilor în urma căreia au fost arestați 73 de români.

În noaptea de 12-13 iunie 1941 (aproape simultan cu represiunile din Țările Baltice), au fost arestate și deportate în Siberia și Kazahstan, 18.392 persoane din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar din celelalte părți ale Basarabiei ca și din Bucovina de nord (teritorii înglobate în Republica Sovietică Socialistă Ucraina), alte 11.844 persoane (97% din aceștia – români). Trebuie să remarcăm faptul că această deportare în masă avea loc cu două săptămîni înaintea Operațiunii Barbarossa, prin care Hitler viola înțelegerea cu Stalin.

Studiul articolelor apărute în ziarele din anul 1943 ne poate demonstra, că atenția era îndreptată în mare parte asupra evoluției operațiilor militare. În special, era abordată situația frontului din Est și nordul Africii.

Pe ultima pagină a ziarelor ”Timpul ” sau ”Universul ” erau prezentate relațiile dintre Aliați, exploatîndu-se contradicțiile ivite între aceștia. Începînd cu luna aprilie, odată cu descoperirea la Katyn a masacrului comis de trupele NKVD asupra grupului de ofițeri polonezi, în presă au fost alocate spații ample pentru abordarea crimelor comise de sovietici pe teritoriile ocupate.

Descoperirea a fost făcută publică de Berlin, iar aceasta a înveninat relațiile dintre Moscova și guvernul polonez aflat în exil la Londra.

Interesant este faptul că presa românească nu dezvăluie o descoperire similară, făcută în același interval de timp lîngă Odessa și anchetată de organe. Informația respectivă fusese furnizată de un fost agent NKVD.

În prezent deținem multe informații referitoare la crimele comise de comuniști după lovitura de stat din Octombrie 1917, începînd cu asasinarea familiei țarului, și mai ales despre cele din perioada stalinistă. În luna octombrie 1991, de exemplu, în presă apare o știre despre descoperirea în vestul Mongoliei, a unei gropi conținînd resturi pămîntești ale miilor călugări budiști, uciși din ordinul lui Stalin.

Trebuie să amintim că unii dintre cei deportați în 1941 nu au ajuns niciodată acolo. Despre soarta lor ne vorbesc documentele[3] pe care le voi prezenta în coninuare.

Primul document reprezintă un raport înaintat de locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrul Serviciului Special de Informații, către Secția a 2-a a Marelui Stat-Major:

 

”CĂTRE MARELE STAT-MAJOR
SECȚIA A II-A
1.06.1943

Din investigațiile efectuate de către organele acestui serviciu cu privire la suprimarea unor persoane de către NKVD și îngropate în cimitirul din Odessa, s-au constatat următoarele:

Pe terenul denumit “Spolka” situat la km 7 al liniei ferate Odessa–Ovidiopol, între suburbia Tătarca și aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor NKVD.

Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar al Odessei, au început la 22 aprilie 1943.
Concomitent cu săpăturile, s-au întreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate și a verifica informațiile relative la proveniența victimelor și la împrejurările în care au fost ucise.

Din declarațiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului “Spolka”, rezultă că organele NKVD le aduceau noaptea, cu un camion închis și le aruncau în groapa comună, care era imediat astupată și nivelată.

Totodată, mai rezultă din aceste declarații, că circulația era cu desăvîrșire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune care era păzit în mod sever.

Investigațiile au stabilit că execuțiile săvîrșite de NKVD s-au intensificat după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord.
Ioan Halip, Grigore Tatarcu și Alexandru Ivanov, locuitori din Basarabia și Bucovina, în prezent domiciliați la Odessa, aduși la fața locului, și-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de NKVD după cedarea teritoriilor (anexele 1, 2, și 3)

Comisia pentru examinarea cadavrelor și stabilirea împrejurărilor în care au fost suprimate vicimele au ajuns la concluzia că acestea au fost ucise prin împușcare în ceafă de la o foarte mică distanță, vechimea execuțiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din gropile comune amintește de portul basarabenilor și bucovinenilor.

În prezent săpăturile din acest cimitir au fost sistate.
Fotografiile alăturate înfățișează rezultatul săpăturilor efectuate.
Despre rezultatul acestor săpături s-a făcut cunoscut și Președinției Consiliului de Miniștri (Cabinetul Militar).

p. Șeful Serviciului Special de Informații locotenent colonel Traian Borcescu”

Următorul document reprezintă un proces-verbal și concluziile comisiei medico-legale care a cercetat cadavrele descoperite. Important este că acestea sunt semnate de experți ruși din Odessa:

Anexa 4
PROCES VERBAL
Odessa, 6 mai 1943

Comisia compusă din: doctor Sapocichin K.I., vicedirector al Direcției medico-sanitare, Grubianu N.I., administrator al Stației de Dezinfecție, și docent Fidlovschi I.I., șeful expertizei medico-legale, în prezența caporalului jandarm Tatarciuc Grigore de la Serviciul Pretoral Odessa, la cererea d-lui Pretor lt. col. Niculescu M. Nr. 100 din 30 aprilie 1943, am procedat la examinarea mormintelor în urma dezgropărilor, în apropiere de oraș, lîngă drumul spre Tătarca.

Examinarea mormintelor s-a făcut în vederea luării măsurilor de înmormîntare a cadavrelor, a măsurilor pentru prevenirea epidemiilor, pentru stabilirea datei cînd au fost îngropate cadavrele și cauzei adevărate a morții.
Mormintele se află pe locul unde altă dată s-a depozitat gunoi, departe de orice locuință.

Cinci morminte sunt dispuse în neregulă, din care 3 se prelungesc izolate și departe de celelalte. Fiecare mormînt reprezintă o groapă adîncă și lată, cu pereți drepți. În fiecare mormînt se află cadavre scheletizate în dezordine și în cantitate apreciabilă; unele dintre acestea (două) sunt în stare de saponificare unită cu mumificație, iar pe altele spînzură țesătură parțial păstrată în stare de saponificare. Aparatul de legătură la cadavre în general este bine păstrat.

Pămîntul pereților gropilor prezintă un amestec, se rînduiesc nisipul, gunoiul și argila. Hainele caracterizînd bărbații și femeile, s-au păstrat suficient. Îmbrăcămintea din paltoane groase din postav, din haine și pantaloni de postav, parte de ață, bluze femeiești de mătase. Se găsesc paltoane de suman, de același material se găsesc și pantaloni. Astfel de îmbrăcăminte este cea a basarabenilor și bucovinenilor. Peste acestea se găsesc și mantale militare. În picioarele cadavrelor sunt ghete, deoparte se găsesc ghete de galoși, galoși sunt și îndeoparte și de ghete, iar unele cadavre au cizme simple.

Printre îmbrăcăminte se observă plăpumi de postav de fabrică și pene mărunte de păsări, iar prin unele locuri printre bucățile de îmbrăcăminte, parte putrede, se găsesc îngrămădiri mari, care, fapt ne dă dreptul să credem că acestea au provenit din pene. După cum se poate observa, [exista o] variație de îmbrăcăminte bărbătească și femeiască. S-au descoperit obiecte de primă necesitate, de exemplu: o cană de metal, o cutie de celuloid pentru săpun, tub de celuloid cu perie de dinți în el etc.

La cadavru cu păr lung (femeie) păstrat parțial mulțumită saponificației se văd mîinile legate cu funie. La examinarea scheletelor și a craniilor se constată urme evidente de răniri cu arme de foc în regiunea cefei. Rănile la unele cranii au ieșiri, iar altele nu. Aspectul tuturor cadavrelor scheletizate este același.

Avînd în vedere întrebările puse de Serviciul Pretoral Militar, Comisia a socotit necesar a se lua 4 cranii pentru cercetări medico-legale speciale. Dintre aceste cranii unul are o rănire cu ieșire și celelalte fără.

În ceea ce privește măsurile sanitare în legătură cu dezgropările, Comisia este de părere că, cadavrele scheletizate provenind cu evidență de la oameni deplin sănătoși, avînd semne vizibile de moarte provocată – împușcare – în prezent nu mai sunt periculoase, dar avînd în vedere că gropile sunt deschise, iar cu venirea zilelor calde ce pot transporta produsele descompunerii cadavrelor pe alimente și oameni, Comisia crede necesar că înhumarea acestor cadavre să se facă cît mai curînd.
Întrucît cadavrele în general nu au date pentru identificarea lor, ele trebuie lăsate pe loc în gropile comune și tratate în prealabil cu clorură de var.

Comisia crede necesar pentru o mai deplină caracterizare a vicitmelor, să se examineze amănunțit îmbrăcămintea acestora din care examen se va trage concluzia.

Vice-Director al Direcției medico-sanitare
Doctor Sapocichin K.I.
Prezenta copie tradusă din limba rusă în limba română fiind conformă cu originalul.”

”Anexa 5
CONCLUZIE

La cercetarea în legătură cu cadavrele descoperite în apropiere cu Tătarca:
Pe baza datelor examenului detaliat și a autopsiei a 4 cranii ce au fost luate din gropi, după cum s-a arătat în procesul-verbal, s-a ajuns la următoarele concluzii:

Toți cei 4 inși cărora le-au aparținut aceste cranii, prezintă răniri de același fel prin împușcare în partea de jos a cefei. La 2 rănile craniilor erau cu ieșiri în regiunea ochiului stîng și la baza craniului, la alții 2 fără ieșiri.

Împușcăturile au fost făcute din arme cu bătaie nu prea puternică, cu gloanțe de plumb, calibru f.f.mm. Drept astfel de armă a putut servi (probabil) o armă militară de calibru mic.

Împușcarea s-a făcut la distanță foarte mică, sau aproape fără distanță.
Împușcăturile de acest fel de obicei se făceau de o mînă experimentată la executări (în U.R.S.S.).
Din cei 4, trei erau cu multă probabilitate bărbați și una femeie, în etate de la 20-40-45 ani.
Avînd în vedere condițiile păstrării cadavrelor, aspectul general al cadavrelor, ajungem la concluzia că vechimea morții celor arătați este de doi, pînă la trei ani.

Consultant al expertizei medico-legale
Șeful catedrei medicină legală la Universitatea Odessa
Profesor (ss) Jmailevici F.N.
Șeful expertizei medico-legale
Docent (ss) Fidlovski I.I.”

Al treilea document foarte important este o notă informativă adresată Serviciului Special de Infrmații, semnată cu pseudonimul Kor.-Marin. Acest document aduce lumină asupra prudenței organelor române Legației germane cu referire la crimele sovietice. Evoluția afacerii Katyn, deja publicată în presă, ne explică Cristian Trocotă, a determinat o atitudine rezervată din partea Legației germane de pe teritoriul rusesc. Se răspîndise zvonul că victimele de la Katyn erau evrei împușcați de naziști. Ideea alcătuirii unei comisii internaționale pentru a investiga cazul era practic irealizabilă din cauza războiului, de aceea, părțile în cauză s-au adresat Crucii Roșii Internaționale. Responsabilitatea faptelor comise de NKVD-ul comunist a fost recunoscută de guvernul sovietic abia în 1990. Pînă atunci, a persistat un mister voit întreținut. Iată conținutul notei informative:

28 Aprilie 1943
S.S.I. Grupa Politică
Dosar “Legaţia Germană”
NOTĂ

Din bună sursă a Legației Germaniei, s-a putut înregistra zilele acestea , că autoritățile germane din teritoriul rusesc ocupat intenționează să lanseze în opinia publică mondială o nouă afacere Katyn, unde se știe că u fost asasinați o mare parte din corpul ofițeresc polon.

Primele zile de Paști, această știre a căpătat consistență și se precizează că între Odessa și Tătarca (7 km de Odessa) s-a descoperit o groapă comună unde erau îngropate aproximativ 4000 de cadavre.

Această știre a circulat în cercurile maniste[8] și evreiești din Capitală, fiind prezentate sub aspectul contrariu celor comunicate de Legația germană și anume că este vorba de cadavrele evreilor asasinați în diferite ocazii de germani și mai mult chiar, Mareșalul a plecat la Odessa pentru a înăbuși izbucnirea acestui scandal.

Din șoaptele înregistrate de evreii rusofili, se pot trage indicii că puterile aliate cu concursul agenților comuniști, intenționează, pe baza materialului strîns de la declararea războiului încoace (fotografii, declarații a ofițerilor români și germani, statistici – mare parte din materialul documentar și informativ fiind deținut personal de Maniu), să dea o replică pe plan internațional afacerii de la Katyn.

Ieri dimineață, Legația germană se mai afla în posesia următoarelor date:
Operațiunea de identificare a cadavrelor este în curs.

Ea este îngreunată prin faptul că s-au găsit mai multe schelete, dar după anumite indicii se poate spune că este vorba despre asasinarea în masă a populației românești evacuată din Bucovina și Basarabia, după cum altă sursă precizează că ar putea fi vorba de cadavrele ucrainenilor sau a rușilor ostili regimului sovietic.

În cursul după-amiezii de ieri, Legația germană este surprinsă (Agențiile de presă care lucrează direct cu Legația) că guvernul n-a dat încă comunicat în această afacere.

Seara, s-a putut ști că s-a comunicat presei o știre “din sursă oficială”, dar care a fost reținută de cenzură.”[9]
Într-o altă notă informativă, din 2 mai 1943, același Kor. comunica: ”În general – două elemente aflate azi în posesia Legației germane – situația se prezintă astfel:

“După părerea celor care au asistat, s-au descoperit până acum circa 1000 de cadavre și identificarea sumară a permis să se constate că este vorba de basarabeni asasinați pe timpul ocupației sovietice, se crede că în aceeași groapă au fost aruncate circa 3-4 mii cadavre”
(Kor. – Marin)”
Autor: Nicolae Țîbrigan

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă. Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer că un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90. Autoritățile sovietice și cele ucrainene au interzis comemorările şi orice referire la acest masacru. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina, prin care se cerea recunoașterea națiunii române (13/25 februarie 1849)

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române

foto: sfantul-andrei-saguna.blogspot.com
articol: istoria.md

La 13 februarie 1849 Delegaţia adunării române de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului austriac Franz Joseph, „Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina„, care cerea legitima consituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, etc.

Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916  foto: ro.wikipedia.org

Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916
foto: ro.wikipedia.org

Fiind adeptul zicalei româneşti că: “Vorba dulce, mult aduce!” Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său. Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare. Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi  din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu. Conform Petițiunii generale a frunaților români din Transilvania, Banat și Buvcovina se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cît mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale.

articol preluat de pe istoria.md

DOCUMENTAR Români în războiul din Ucraina

Emisiunea „Adevărul despre România“, realizată de reporterii ziarului „Adevărul“, prezintă un documentar în premieră despre traumele românilor care luptă în estul Ucrainei. Comunitatea românilor din Bucovina de Nord a fost atinsă de conflictul dintre separatiştii pro-ruşi şi armata ucraineană. E bine să ştii că la doi paşi de tine are loc un război în care se trăieşte şi se moare în limba română.