Evenimente

nimic găsit

Ne pare rău, nu de posturi potrivit criteriilor

Articole

Unioniștii din București Merg la Alba Iulia de 1 Decembrie

Unioniștii din București Merg la Alba Iulia de 1 Decembrie

foto si articol preluate de pe www.facebook.com

 

Pe 1 Decembrie, români din toată lumea vor fi la Alba Iulia pentru a celebra Centenarul Marii Uniri, acolo unde înaintașii noștri au realizat cel mai mare deziderat al poporului român.

Acest eveniment unic în viața fiecărui om care a cântat vreodată „Deșteaptă-te Române!” nu trebuie ratat.

Vom pleca pe data de 30 noiembrie, seara, din București cu autocarul, urmând să ajungem pe data de 1 decembrie la Alba Iulia.

Toată ziua o vom sărbători începând cu marșul unioniștilor care va pornii de la Gara Feroviară, exact așa cum au făcut-o și strămoșii noștri acum 100 de ani.

Seara, după terminarea programului ne vom întoarce în București, urmând ca pe data de 2 decembrie, dimineața să ajungem înapoi

Hai cu noi să sărbătorim cea mai importantă zi a românilor de pretutindeni!

UNIREA • FACE • PUTEREA

Rezervările se fac la www.unire2018.ro/centenar sau la sediul nostru din str. Blănari nr. 23, sector 1

articol preluat de pe www.facebook.com

(Alexandru Cristian Surcel) Marea Unire din 1918 – Marginile Marii Uniri

Harta României interbelice

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro)

26 aprilie 2018

autorul despre el -  „Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.”

 

Marginile Marii Uniri

La finalul anului trecut, când am publicat cel mai recent text de pe blog, anunţam cu oarecare siguranţă că primul articol din anul 2018 va fi dedicat continuării istoricului mişcărilor sociale în a doua jumătate a anului 2017, cu atât mai mult cu cât se pregătea deja evenimentul Marşul Speranţei/Revoluţia Generaţiei Noastre din 20 ianuarie. Acesta a venit însă şi a trecut înainte să apuc să scriu primul articol pentru blog. De fapt, deşi ne apropiem deja de a cincea lună din noul an, am tot amânat publicarea unui articol, negăsind timpul necesar subiectului pe care mi-l propusesem. Şi nu l-am găsit nici acum dar, dacă mi-am petrecut o parte din lunile februarie şi martie documentării şi redactării unui amplu articol istoric, prilejuit de intrarea în Centenarul 2018, nu văd de ce nu aş relua seria articolelor de pe blog cu o variantă adaptată (textul de faţă fiind scris iniţial pentru folosirea într-un alt cadru).

De altfel, acestui fapt i se datorează şi lungimea. Discutăm de cincizeci şi şase de pagini, patru secţiuni sau capitole distincte, plus o scurtă introducere şi o scurtă concluzie. Ştiu, un text foarte lung într-o epocă în care, mai ales în mediul online, orice depăşeşte o jumătate de foaie format A4 poate constitui un impediment serios în ochii cititorului grăbit. Şi totuşi… cred că unele subiecte merită atenţie şi, chiar cu riscul ca doar o mână de oameni interesaţi să citească până la capăt, ele trebuie tratate şi nu evitate sau rezumate superficial.

Aşa cum ştim cu toţii, anul acesta se celebrează Centenarul Marii Uniri, acel moment în care, printr-o succesiune de evenimente care, încă la începutul anului 1918, păreau foarte improbabil de a se produce, s-au unit cu România mai întâi Basarabia, la 27 Martie/9 aprilie 1918, apoi Bucovina la 28 Noiembrie 1918 şi, în final, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul la 1 Decembrie 1918. Se realiza astfel ultima ţintă a proiectului de ţară afirmat în zilele revoluţiei din 1848. Numitul proiect de ţară a îmbinat armonios idealul modernizării şi al integrării în Occidentul civilizat cu idealul naţional, al obţinerii independenţei şi al reunirii tuturor românilor într-un singur stat.

Printr-un paradox nu foarte fericit al istoriei, ultimii douăzeci şi nouă de ani ai existenţei noastre ne-au pus în faţa cam aceloraşi dileme privind integrarea în Occidentul civilizat, reprezentat azi de Uniunea Europeană şi de NATO, dar şi referitoare la unitatea naţională, în condiţiile existenţei în prezent a două state româneşti separate. Cu diferenţa că avem acum în societate şi curente de gândire, aproape absente acum o sută de ani, care încearcă să separe cele două planuri, cel al modernităţii de cel al unităţii naţionale. Însă nu acesta este subiectul articolului de faţă.

De-a lungul timpului ne-am obişnuit să privim Marea Unire ca pe un proces istoric perfect şi final, iar harta României dintre 1924 şi 1940 drept România Mare, ţara întreagă, a tuturor românilor. Desigur, în anii comunismului, când stihurile „Doinei” lui Mihai Eminescu circulau pe sub mână, unii vor fi fost nelămuriţi de versurile „de la Nistru pân-la Tisa, / tot românul plânsu-mi-sa”, din moment ce România interbelică atingea Tisa doar în Maramureş, unde o atinge şi azi. Iar copiii care priveau ceva mai atenţi în manualele de istorie la hărţile acelei Uniri efemere a lui Mihai Viteazu, nu puteau să nu observe că Dobrogea, Bugeacul, Banatul şi o parte din Crişana lipseau, în schimb spre nord Maramureşul se prelungea destul de mult dincolo de Tisa. În fine, în zilele noastre, pe măsură ce anul Centenarului se apropia, a început să circule pe reţelele de socializare fotografia unei hărţi a României Mari din 1919, diferită de silueta consacrată. Spre nord-vest aceasta includea şi Maramureşul de dincolo de Tisa, iar spre vest şi sud-vest se întindea până la Tisa, destul de adânc în teritoriile de azi ale Ungariei şi Serbiei.

Ajungem astfel la subiectul a ceea ce am numit „marginile” Marii Uniri, subiectul pe care vi-l propun prin prezentul articol. Iar ordinea în care voi aborda aceste capitole de multe ori trecute cu vederea, pentru că ar fi maculat oarecum perfecţiunea evenimentelor istorice din epocalul an 1918 şi pentru că ar fi ridicat nişte semne de întrebare faţă de politicile statului român, mai ales în anumite perioade, va fi aleatoriu cronologic şi geografic deopotrivă. În schimb, faptele vor fi analizate în funcţie criteriul intensităţii fenomenului istoric, a cât de strânsă este legătura respectivelor evenimente cu istoria principală a Marii Uniri.

 

I. Vestul

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Aşa cum spuneam şi mai devreme, la 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români veniţi din diferitele localităţi rurale şi urbane din Transilvania, Banat şi Ungaria (adică Crişana şi Maramureş), dar şi de la Budapesta sau Viena, se adunau pentru a asista la şi a anima Marea Adunare Naţională convocată la Alba Iulia, epicentrul vechii Uniri a lui Mihai Viteazul, pentru a proclama secesiunea provinciilor locuite de ei de Regatul Ungariei şi unirea lor cu Regatul României.
Dintre cei 100.000, rolul determinant le revenea delegaţilor, aleşi astfel încât fiecare societate culturală, reuniune de învăţători, reuniune de meseriaşi şi reuniune de femei să aibă câte doi reprezentanţi, tot câte doi reprezentanţi tinerimea universitară din fiecare instituţie de învăţământ superior, câte un reprezentant fiecare colegiu profesoral al fiecărui institut teologic, gimnaziu, liceu, institut pedagogic şi şcoală civilă, câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune judeţeană a gărzilor naţionale, câte cinci delegaţi aleşi din fiecare cerc electoral, precum şi reprezentanţi ai clerului celor două confesiuni româneşti, ortodoxă şi greco-catolică. Cum mulţi delegaţi proveneau din rândurile Partidului Naţional Român, membrii fostei secţii româneşti a Partidului Social Democrat din Ungaria puteau trimite un număr neprecizat de delegaţi. În final au luat parte şi au semnat actele Marii Uniri un număr total de 1.228 de delegaţi.

Semnăturile originale se păstrează la Muzeul Unirii din Alba Iulia, iar parcurgerea listei conduce la nişte observaţii interesante. Astfel, putem vedea că au luat parte cinci delegaţi din oraşul Giula, patru delegaţi din Chitigaz, un delegat din Mecherechiu, un delegat din Băterna, toate localităţi în comitatul, adică judeţul, numit de români Bichiş şi de maghiari Bekes. Azi, comitatul Bekes continuă să facă parte din Ungaria în întregime, inclusiv localităţile amintite mai sus. La fel şi comitatul Szobocs-Szatmar-Bereg, care cuprinde o extensie a ţinutului Sătmarului (judeţul Satu Mare), din care la Alba Iulia a fost trimis un delegat ce reprezenta localitatea Uifalău. O parte din judeţul Bihor a rămas în componenţa Ungariei, fiind alipit comitatului Hajdu şi formând actualul comitat Hajdu-Bihar. De aici au participat la actul Marii Uniri un delegat din Bedeu, doi delegaţi din Vecherd, doi delegaţi din Peterd.

Nu au lipsit nici delegaţii din Maramureşul de dincolo de Tisa: un delegat din Apşa de Jos, doi delegaţi din Apşa de Mijloc şi un delegat din Slatina. Ţinutul lor a aparţinut însă Cehoslovaciei între 1920 şi 1939, apoi a fost reocupat de maghiari până spre finele anului 1944 şi cedat de cehoslovaci Uniunii Sovietice în mai 1945. Moscova l-a alipit administrativ regiunii Transcarpatia a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi, din august 1991, Maramureşul de Nord este parte a Ucrainei independente.

Cea mai numeroasă prezenţă în lista principală de delegaţi a mandatarilor unor localităţi cu populaţie românească care, în ciuda participării lor la Actul Unirii, nu au ajuns între graniţele finale ale Regatului României, este cea din regiunea care constituie astăzi districtul Banatului de Sud, din cadrul Regiunii Autonome Voivodina, Serbia, care alături de districtele Banatului Central şi Banatului de Nord formează ceea ce în România se numeşte Banatul de Vest sau Banatul sârbesc. La acea vreme era vorba de localităţi arondate judeţelor Torontal şi Timiş. Opt delegaţi proveneau din Vârşet, al doilea oraş ca mărime din actualul disctrict. Doi delegaţi erau din Panciova, cel mai mare oraş şi reşedinţa actualului district, şi tot doi din Mărghita. Câte un delegat reprezenta localităţile Voivodinţi, Alibunar, Satul Nou, Petrovasâla, Sân Mihai, Seleuş, Sânianăş, Doliave, Glogani, Omoliţa, Nicolinţ şi Ofcea (care azi e o suburbie a capitalei sârbe Belgrad). Localitatea Biserica Albă a reuşit să trimită la Alba Iulia nu mai puţin de cinci delegaţi.

Trebuie remarcat că participarea delegaţilor bănăţeni la Marea Adunare Naţională a fost în mod particular dificilă. Dacă în alte regiuni existau probleme cu diferite formaţiuni paramilitare secuieşti sau organizate de grofi pe moşiile lor, în condiţiile în care armata regală română nu trecuse Carpaţii tocmai pentru a nu arunca o cât de mică umbră de îndoială asupra caracterului voluntar al Unirii, o bună parte din Banat fusese ocupată de armata regulată sârbă. Iar aceasta era o forţă mult mai redutabilă decât diferitele formaţiuni paramilitare apărute de-a lungul şi de-a latul Austro-Ungariei, în contextul revoluţiei declanşate la sfârşitul primului război mondial. Serbia revendica pentru sine întreg teritoriul Banatului şi ocupaţia sa nu se limita la acea parte a provinciei care i-a fost adjudecată ulterior la Conferinţa de pace. Din noiembrie 1918 fusese ocupată inclusiv capitala provincială, Timişoara. Iar în toate localităţile aflate sub controlul lor, trupele sârbe au încercat activ să împiedice deplasarea românilor către Alba Iulia, pentru a nu putea participa la Marea Adunare Naţională.

În afară de lista delegaţilor principali, există şi o listă de delegaţi supleanţi, aleşi pentru a-şi reprezenta comunităţile la Actul Unirii în absenţa primilor. Aici găsim un Romul Nestor din Cenadul Unguresc, azi în comitatul Csongrad din Ungaria, un Florentin Bilţiu-Dăncuş din Slatina din Maramureşul de Nord, un Virgil Voina din Vârşeţ, un Cornel Moise din Voivodinţi, un Andrei Drencea, un Sfetozarie Drencea, un Ştefan Băla, un Dimitrie Radivoi, un Ioan Bălan, un Gavril Ciolac, un Tit Mălai, un Traian Cârcioban şi un Remus Bortoş, toţi nouă din Cuvin, altă localitate din Banatul de Sud. Tot din Banatul de Sud provin cei trei delegaţi supleanţi din Deliblata- Aurel Novacu, Victor Popovici, Sava Guţu-, cei trei din Panciova- Petra Penţia, Ioan Soriceanţu, Aron Cătălină-, Teodor Petrică din Nicolinţ, Ioanichie Neagoe din Petre (azi Vladimirovăţ), George David din Uzdin, Ştefan Popa din Seleuş. Pavel Obădean este delegat supleant ales în Becicherecul Mare, azi reşedinţa districtului Banatului Central din Regiunea Autonomă Voivodina, Serbia.

Uitându-ne la aceste liste şi dându-ne seama că fiecare delegat mai însemna şi alte zeci sau sute de concitadini veniţi şi ei la Alba Iulia, dar şi cei rămaşi acasă, care îl aleseseră să le exercite dreptul la autodeterminare proclamat de preşedintele american Woodrow Wilson, precum şi că nu puţini dintre ei, mai ales bănăţenii, şi-au asumat reale riscuri pentru a participa la acest act istoric, putem înţelege mai bine cerbicia prim-ministrului Ion I.C. (Ionel) Brătianu din cadrul Conferinţei de pace de la Paris din 1919. Acesta a dus o uriaşă bătălie diplomatică pentru a asigura recunoaşterea graniţei pe Tisa, cel puţin în regiunea Banatului, precum şi pentru ca Maramureşul să fie şi el integral cuprins între hotarele României. La acel moment, puterile Antantei se considerau dezlegate de promisiunile făcute României prin convenţia din 1916, de la intrarea ţării noastre în război, ca urmare a semnării păcii separate de la Buftea-Bucureşti din martie 1918.

Totuşi, cu excepţia părţilor din Banat ocupate de sârbi şi a zonelor în care avansase nou-constituita armată cehoslovacă, toate localităţile ce-şi declaraseră Unirea cu România la 1 Decembrie 1918 au ajuns să se afle o perioadă de timp sub administraţie românească. Astfel, în urma respingerii ofensivei armatei roşii maghiare a regimului bolşevic al lui Bela Kuhn din luna aprilie a anului 1919, la data de 1 mai armata regală română atingea Tisa. Ulterior, punând capăt terorii bolşevice, la 3-4 august românii ocupau Budapesta, de unde aveau să înceapă să se retragă în noiembrie.

Apartenenţa la România, deşi proclamată prin actul de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918, nu a durat însă pentru locuitorii din oraşele şi satele amintite mai sus. Fără îndoială, contribuţia României la oprirea proliferării comunismului în Europa Centrală a ajutat. Dar tot a fost nevoie de înlocuirea lui Ionel Brătianu cu transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod la conducerea delegaţiei României de la Conferinţa de pace şi de iniţierea masonică a acestuia şi a altor membri ai delegaţiei, pentru a se debloca negocierile şi a se ajunge la un compromis. Mai ales cu primul-ministru francez Georges Clemenceau, preşedinte al Conferinţei, care sfârşise prin a avea un conflict personal cu omologul său român, Ionel Brătianu.

Astfel, deşi Tratatul de pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, este deplâns obsesiv de maghiari ca fiind momentul când Ungaria Mare a încetat să mai existe, când teritoriul ţării a fost redus la jumătate şi câteva milioane de unguri au ajuns să trăiască ca minorităţi pe teritoriul altor state, paradoxal şi România a pierdut teritorii. Prin acest tratat comunitatea internaţională a recunoscut efectele Unirii de la 1 Decembrie 1918, dar prin noile graniţe trasate, actul de autodeterminare al unor comunităţi româneşti nu a mai fost luat în considerare.

Chiar dacă hotarul istoric dintre Crişana (sau Partium) şi Ungaria propriu-zisă, încă de la „ducele” Menumorut, era cel de pe Tisa, amintit în „Doina” lui Eminescu şi revendicat de România prin convenţia din 1916, s-a operat o delimitare conformă realităţilor etnice de la începutul secolului XX. Aceasta nu a fost însă perfectă şi a căutat să limiteze pierderile teritoriale ale Ungariei, astfel că o serie de localităţi cu majorităţi româneşti, totalizând mai multe zeci de mii de locuitori, au intrat, aşa cum arătam mai sus, în componenţa comitatelor maghiare Bekes, Csongrad, Hajdu-Bihar şi Szobocs-Szatmar-Bereg.

Între România şi nou-creatul stat al Cehoslovaciei s-a optat pentru o graniţă preponderent naturală, râul Tisa, ceea ce a însemnat că partea de nord a Maramureşului a trecut în componenţa celuilalt stat şi, odată cu ea, mai multe localităţi pur sau eminamente româneşti. Având ca principal argument nevoia de a crea o zonă de protecţie capitalei Serbiei, devenită acum capitala Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (mai târziu, Iugoslavia), s-a procedat la un decupaj al Banatului, iar alte zeci de mii de români care îşi exercitaseră dreptul la autodeterminare în sensul Unirii cu România erau împinşi între graniţele unui stat terţ. În final, graniţa din Banat a primit configuraţia actuală printr-un schimb de teritorii care a avut loc în anul 1924.

Cu ocazia invaziei Iugoslaviei din aprilie 1941, lui Ion Antonescu i s-a oferit ca România să ocupe şi să alipească Banatul de Vest. Conducătorul statului român a refuzat, dar nu pentru că nu ar fi considerat acea regiune ca fiind, de fapt, românească, ci pentru că Iugoslavia fusese totuşi, din 1920 până în acel moment, un aliat al României contra Ungariei şi Bulgariei revizioniste. De asemenea şi pentru că orice teritoriu anexat, care să nu fi aparţinut României anterior pierderilor teritoriale din 1940, ar fi dat ocazia Germaniei să recomande renunţarea definitivă la Ardealul de Nord cedat Ungariei şi relocarea populaţiei româneşti, din teritoriul ocupat de maghiari în teritoriul nou adjudecat României (aşa cum, pentru a nu periclita alianţa cu Italia lui Benito Mussolini, Germania însăşi a renunţat la orice pretenţii ar fi putut avea asupra Tirolului de Sud şi a iniţiat o politică de relocare a etnicilor germani din această regiune în Polonia ocupată).

A existat totuşi o încercare de revenire asupra refuzului printr-un memoriu semnat de Ion Antonescu la 23 aprilie 1941, ca urmare a îngrijorării provocate de expansiunea Ungariei şi Bulgariei în spaţiul iugoslav, dar a fost un gest tardiv şi a rămas fără urmări. În plus, având, aşa cum spuneam, mize mai mari în recuperarea teritoriilor pierdute de România în 1940, viitorul Mareşal nu a insistat.

Prin urmare, germanii au hotărât să-şi impună administraţia directă asupra Banatului de Vest şi l-au păstrat cu un statut incert până la finele celui de-al doilea război mondial, în timp ce alte regiuni ale Iugoslaviei erau anexate unor state aliate (Italia, Bulgaria, Ungaria) sau puse sub autoritatea unor guverne satelit, instaurate la Zagreb şi Belgrad. Pe de o parte, a contat în această decizie prezenţa în regiune a unei numeroase populaţii şvăbeşti, expulzată după război în Germania de regimul titoist. Liderii locali din perioada ocupaţiei au fost recrutaţi din rândurile şvabilor. Pe de altă parte, Banatul de Vest a fost menţinut în acest regim de provizorat şi în ideea de a-l folosi ca pe o tentaţie şi, implicit, ca pe un factor de presiune atât asupra Ungariei, cât şi asupra României.

După război, Banatul de Vest a revenit între hotarele Iugoslaviei şi a devenit apoi parte a Regiunii Autonome Voivodina, în cadrul mai larg al transformării de către Iosip Broz Tito a noii republici populare, apoi socialiste într-un URSS în mic.
La ora actuală, un secol mai târziu faţă de evenimentele epocale din anul 1918, putem observa că românii din Banatul de Vest şi-au menţinut autonomia religioasă, ca enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu ai celei sârbe, educaţia în limba română şi autonomia culturală. Limba română este una dintre limbile oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina, alături de sârbă, maghiară, ucraineană (rusină) şi slovacă. Menţinerea acestor drepturi a avut directă legătură cu particularitatea Banatului şi a Voivodinei ca foste teritorii ale Austro-Ungariei, unde etniile dispuneau de o serie de instituţii pe care statele de după primul război mondial au fost nevoite să le respecte, dar mai ales cu înţelegerile realizate în perioada interbelică între Regatele României şi Iugoslaviei.

Dar asta nu a însemnat că într-un stat cu un climat mai degrabă xenofob nu au existat şi nu există presiuni deznaţionalizante, mai ales că întotdeauna s-a manifestat în Serbia o anumită temere că România ar putea, la un moment dat, să revendice regiunea bănăţeană (de exemplu, numărul şcolilor cu predare în limba română este azi substanţial diminuat faţă de ce era în anii ’30 sau chiar în perioada comunistă).

În nord, după obţinerea independenţei Ucrainei, nivelul de drepturi recunoscute românilor a fluctuat, fie ei recunoscuţi ca atare, fie înregistraţi drept moldoveni sau volohi. Per ansamblu, s-a produs o depreciere chiar faţă de situaţia din timpul ocupaţiei anterioare (s-au închis zeci de şcoli cu predare în limba română care au funcţionat sub sovietici). Cel mai mare grad de recunoaştere s-a manifestat în perioada preşedinţiei lui Viktor Ianukovici şi a guvernării Partidului Regiunilor, când limba română a primit statut legal de limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia, iar o serie de localităţi au revenit la numele lor autentice româneşti (inclusiv Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc).

Însă, în anul 2014, sub pretextul combaterii influenţei culturale şi politice ruse, regimul naţionalist venit la putere în urma Euro-Maidanului a abrogat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în 2017 a fost adoptată şi promulgată legea care elimină aceste limbi complet din sistemul de învăţământ până în 2020 (2022, potrivit unor promisiuni obţinute la presiunea Ungariei şi la cererea României). Legea în cauză afectează inclusiv şcoli cu predare în limba română care funcţionează neîntrerupt încă de pe vremea Habsburgilor sau a Principatului Moldovei.

Pe fondul acestor măsuri represive, ca şi al recrutărilor forţate pentru războiul din Donbas, s-a produs şi în regiunea Cernăuţi, şi în regiunea Transcarpatia o reactivare a militantismului românesc, paradoxal nu cu încurajararea României- a cărei reacţie faţă de măsurile anti-minorităţi ale Kievului a fost cea a unor proteste formale şi a unor întâlniri diplomatice şi parlamentare-, ci a Rusiei.

Parcurgând mai departe contemporaneitatea marginii de vest a Marii Uniri, cea mai afectată comunitate românească după trecerea celor o sută de ani este cea rămasă în componenţa Ungariei, împotriva voinţei sale exprimate în sens contrar la Alba Iulia. Până în 1989, nu a existat altă recunoaştere decât cea confesională. Interzicerea, în România, în anul 1948, a Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), a dat o puternică lovitură minorităţii române din Ungaria, tăindu-i principala punte de legătură rămasă cu ţara.

Drept urmare, astăzi, locuitorii multor localităţi cunoscute că erau populate de români greco-catolici apar la recensăminte ca fiind locuite majoritar de maghiari greco-catolici- o categorie care nu exista pe vremea Ungariei Mari-, iar unii dintre aceştia nu mai ştiu nicio boabă din limba părinţilor şi a bunicilor lor. De altfel, cifrele folosite în recensămintele maghiare discern între declaraţi etnici români, declaraţi maghiari enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române, declaraţi cu limba maternă româna, dar nu şi cu naţionalitatea etc. Prin astfel de subterfugii, o minoritate care numără, potrivit ONG-urilor etnicilor români din Ungaria, cca 70.000 de indivizi sau peste este prezentată ca însemnând doar cam un sfert din această cifră. Există, în ultimele aproape trei decenii, şcoli româneşti şi un liceu la Gyula, dar majoritatea cursurilor sunt în maghiară, iar autoguvernarea românească, creată cam tot atunci, lucrează tot în limba maghiară.

 

II. Sudul apropiat

Dr. Atanasie Popovici Furnică - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Dr. Atanasie Popovici Furnică – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Bătălia diplomatică purtată la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919 pentru adjudecarea suveranităţii asupra Banatului a adus în discuţiile de la masa verde şi chestiunea unei alte regiuni cu populaţie majoritară, pe alocuri chiar exclusiv românească: Valea Timocului. Prin cele întâmplate atunci, putem privi românimea timoceană ca pe o altă margine a Marii Uniri.

Înainte însă de a trece la evenimentele de acum un secol, haideţi să vedem puţin ce este Valea Timocului şi cine sunt românii de acolo. Practic, discutăm de o regiune întinsă de-a lungul Dunării, între râul Morava, Munţii Homolje şi ţinutul oraşului Vidin (Diiu în româna medievală), având râul Timoc ca axă şi, dintr-un anumit moment încolo, ca linie de demarcaţie între partea alipită Serbiei şi cea alipită Bulgariei. Practic, zona cu populaţie majoritară românească acoperă judeţele sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi cea mai mare parte a judeţului bulgăresc Vidin. Numită uneori în România şi Tribalia, deoarece corespunde în linii mari patriei tribului antic daco-moes al tribalilor, regiunea în cauză a fost inclusă din secolul al III-lea Daciei Aureliene (ulterior divizată în Dacia Ripensis spre nord şi Dacia Mediterranea spre sud), provincie unde au fost colonizaţi acei locuitori ai Daciei romane de la nord de Dunăre care au ales să se retragă odată cu armata şi administraţia.

Ulterior, controlul acestei regiuni a trecut de la Imperiul Roman de Răsărit la Primul Imperiu Bulgar (după o perioadă de câteva decenii de colaps al oricărei autorităţi de stat), apoi la Imperiul Bizantin (adică tot Imperiul Roman de Răsărit într-o fază mai târzie a existenţei sale). După răscoala Asăneştilor, o dinastie de origine românească balcanică, Valea Timocului a devenit parte a acestui nou stat, denumit de unii Cel de-al Doilea Imperiu Bulgar, iar de alţii Imperiul Româno-Bulgar sau Vlaho-Bulgar (cea de-a doua denumire fiind însă aplicabilă mai mult fazei timpurii a respectivului stat, care suferă ulterior o slavo-bulgarizare accentuată). În urma sciziunii acestui imperiu balcanic, regiunea timoceană devine parte a Imperiului (Ţaratului) de la Vidin, ce va fi cucerit spre sfârşitul secolului al XIV-lea de Imperiul Otoman. Tot în secolul al XIV-lea, pentru o scurtă perioadă, mare parte din Valea Timocului a fost inclusă în Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan.

Înainte însă de cucerirea otomană, au existat tentative de extindere în regiune atât ale Regatului Ungariei, unele chiar când zona se mai afla încă în componenţa Imperiului Bizantin, cât şi ale Voievodatului Ţării Româneşti (Valahiei). Ţaratul de la Vidin a avut puternice legături, inclusiv de înrudire dinastică, cu Valahia de la nord de Dunăre, iar cinci domnitori ai acesteia au deţinut posesiuni în Valea Timocului (care uneori a fost denumită şi Valahia Mică, spre a fi deosebită de Valahia nord-dunăreană). Basarab I a ctitorit mânăstirile de la Cladova, Mânăstirica şi Vradna, dintre care ultima încă funcţionează ca mânăstire de maici a Bisericii Ortodoxe Sârbe, iar Mircea cel Bătrân a ridicat biserica de la Coroglaşi, în memoria tuturor creştinilor, din ambele tabere, căzuţi în bătălia de la Rovine. Aceasta, fapt unic în lume, are guri de ulcior drept ferestre, montate astfel încât, potrivit cronicilor, sunau a jale atunci când vântul bătea dinspre nord, dinspre Valahia.

După cucerirea otomană, au existat de asemenea încercări de preluare a regiunii de către Regatul Ungariei (Iancu de Hunedoara) sau dinastia de Habsburg. De fapt, între 1718 şi 1739, Valea Timocului s-a aflat sub control austriac, asemenea Olteniei (şi Banatului, cu diferenţa că acesta din urmă nu a mai fost retrocedat Imperiului Otoman). Sârbii au revendicat întregul teritoriu de până la râul Timoc în timpul marii lor răscoale antiotomane (1804-1817) şi prinţul Caragheorghevici chiar a dus o campanie de cucerire a zonei în anul 1809, atacând cu mare violenţă acele sate de români care refuzau să recunoască autoritatea sârbă.

Graniţa Serbiei stabilită însă prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812, acelaşi care ceda Basarabia Rusiei, era pe aliniamentul Munţilor Homolje, aşadar la marginea regiunii locuite de românii timoceni. În cele din urmă, expansiunea Serbiei până la râul Timoc se realizează în anul 1833, în urma unei acţiuni militare conduse de Miloş Obrenovici, sub autoritate otomană directă rămânând doar partea de est a regiunii, care devine teritoriu bulgar prin Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878. Instituirea autorităţii statelor sârb şi bulgar asupra Văii Timocului a însemnat pierderea drepturilor de autoguvernare ale comunităţilor româneşti şi începutul unor politici agresiv asimilaţioniste.

Dacă ponderea covârşitoare în regiune a elementului românesc (numit local şi vlah), nu poate fi negată, există două teorii greşite cu privire la originea acestuia. Astfel, o teorie susţine că Valea Timocului ar fi fost colonizată târziu, în secolul al XVIII-lea, după desfiinţarea rumâniei, adică a servituţii feudale, în Ţara Românească, de ţărani valahi proaspăt eliberaţi, care au fugit din calea fiscalităţii excesive a regimului fanariot. O altă teorie, agitată inclusiv de ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti în perioada bombardamentelor NATO din anul 1999, afirmă că timocenii nu ar fi români, ci aromâni.

Problema vechimii românimii timocene poate fi însă uşor expediată. Cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes susţine că în anul 976 între Imperiul Bizantin şi Ducatul Moraviei ar fi avut loc un schimb de populaţii, între vlahi din regiunea Moravei sârbeşti, vinovaţi de a se fi răsculat anterior împotriva autorităţii bizantine, şi sorbieni (sau sârbi albi), o populaţie slavă ai cărei puţini reprezentanţi contemporani trăiesc în Germania. În urma acestui schimb de populaţii s-ar fi constituit comunitatea valahilor moravi din regiunea Valassko a Moraviei (azi Republica Cehă), iar râul Morava ar fi primit acest nume de la sorbieni, identic cu al râului care separă Moravia (şi Cehia) de Slovacia.

În anul 1516, prin firman al sultanului, se confirma dreptul românilor timoceni de a se autoguverna potrivit faimosului Jus Valachicum, Legea Ţării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval întâlnit în toate comunităţile vlaho-române, din sudul Balcanilor până în Carpaţii Poloniei. La rândul său, stolnicul Constantin Cantacuzino vedea în Valea Timocului, fosta Dacie Ripensis, patria originară a românilor şi locul de provenienţă al dinastiei Basarabilor.
În ce priveşte legătura cu aromânii, ea se întemeiază mai mult pe acel gen de ignoranţă care îi face pe unii să considere că toţi românii de la sud de Dunăre aparţin comunităţii aromâne. Desigur, timocenii nu provin de la nord de fluviu ci aparţin de acea parte a etnogenezei româneşti care s-a consumat la sud. Dacă cronicarul bizantin Kekaumenos are dreptate, cea mai puternică conexiune între timoceni şi aromâni este că strămoşii aromânilor s-au deplasat, sub presiunea triburilor slave, spre teritoriile meridionale unde istoria îi atestă ulterior şi unde îi putem găsi şi azi, dintr-o regiune cuprinsă între râul Sava, din centrul Serbiei de azi, şi Dunăre, regiune ce include şi Valea Timocului.

Dar, în timp ce dispersia proto-românilor în Peninsula Balcanică, sub presiunea migratorilor, a rezultat în formarea unui arhipelag de insule destul de izolate, ceea ce în timp a condus la individualizarea unor dialecte mai mult sau mai puţin diferite de limba vorbită în Carpaţi, comunităţile care au rezistat la Dunăre au rămas în contact cu românimea nord-dunăreană şi au evoluat lingvistic în sincronicitate cu aceasta (cel puţin până la formarea unor graniţe ermetice în secolele XIX-XX).

Prin urmare, chiar dacă timoceanul mediu, care a făcut şcoala în sârbă sau bulgară, vorbeşte azi o limbă ţărănească, oarecum arhaică, neinfluenţată de limba română literară, aceasta este perfect încadrabilă în limitele dialectului dacoromân, adică ale limbii române de la nord de Dunăre. De altfel, timocenii se împart ei înşişi în două grupe cu trimiteri nord-dunărene: ungurenii- denumire pe care, în Evul Mediu, valahii şi moldovenii o dădeau românilor din teritoriile incluse Regatului Ungariei-, care vorbesc un grai similar celui bănăţean, şi oltenii, care vorbesc un grai asemănător celui din Oltenia românească.

Acestea fiind spuse, este timpul să încheiem paranteza şi să trecem la evenimentele Centenarului, mai exact la acele evenimente care fac din Valea Timocului o margine a Marii Uniri. Prima dată, în România s-a pus în discuţie ceva mai serios problema românilor timoceni în anul 1913, când, pe fondul tratativelor de pace de la sfârşitul războaielor balcanice, au existat voci care au cerut consfinţirea prin tratatele ce urmau a fi semnate a drepturilor de autonomie culturală şi confesională şi de autoguvernare ale românilor din Balcani.

În final, în pofida acestor revendicări, primul-ministru Take Ionescu a optat să primească o serie de scrisori din partea interlocutorilor balcanici conţinând promisiuni privind respectatea acestor drepturi, instrumente lipsite însă de forţă executorie. La momentul respectiv, guvernul român era mai interesat să obţină unirea Dobrogei de Sud (Cadrilaterului) cu România şi înscăunarea nepotului Reginei Elisabeta, Wilhelm de Wied (1876-1945), pe tronul Albaniei, care tocmai se constituia ca stat (a fost o domnie care a durat numai şase luni). De asemenea, Take Ionescu, premier al unei Românii incă Mici, era reticent să acţioneze prea hotărât pentru a impune vecinilor din sud un regim foarte generos aplicabil minorităţilor române, pentru a nu fi nevoit să acorde şi el un regim similar sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor din România.

Declanşarea primului război mondial, avansul trupelor austro-ungare în Serbia, a dus la trecerea Dunării de către un număr destul de semnificativ de refugiaţi. Printre ei şi români timoceni, inclusiv intelectuali locali care aveau preocupări în direcţia includerii consângenilor lor în proiectul naţional românesc.

Cel mai remarcabil personaj din această categorie a fost Atanasie Popovici, fiul preotului din Geanova, Timocul sârbesc, cunoscut local ca „popa Furnică”. Atanasie Popovici avea ulterior să adauge numelui său porecla Furnică. După absolvirea Seminarului Teologic din Belgrad, Atanasie Popovici Furnică îşi continuase studiile la Facultatea de Pedagogie de la Universitatea din Tubingen, Germania, unde intrase în anturajul studenţilor români, unii din Regatul României, alţii din Transilvania şi Banat.

A început să activeze în asociaţiile culturale româneşti şi cea mai importantă legătură pe care şi-a creat-o a fost cea cu profesorul Onisifor Ghibu de la Arad, un cunoscut şi neabătut promotor al ideii de unitate naţională a românilor. Acesta l-a îndemnat şi i-a acordat şi sprijin financiar pentru a porni o mişcare pentru afirmarea identităţii româneşti în fosta Dacie Aureliană.

În anii Marelui Război, ajuns mai întâi în România, Atanasie Popovici Furnică avea să i se alăture prietenului său Onisifor Ghibu la Chişinău, după declanşarea în anul 1917 a evenimentelor ce aveau să conducă la Unirea Basarabiei cu România. Alături de alţi refugiaţi, avea să semneze în numele românilor din Valea Timocului apeluri la unitatea tuturor românilor. Pe măsură ce evenimentele Marii Uniri avansau, refugiaţii timoceni se gândeau tot mai mult că şi regiunea lor ar trebui inclusă în acest proces.
Rezultatul acestor impulsuri şi planuri avea să fie constituirea, sub preşedinţia lui Atanasie Popovici Furnică, a Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, şi participarea lui, din această calitate, la culisele Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919. Punctul culminant al acestei participări l-a reprezentat redactarea şi depunerea de către patriotul timocean a Memoriului românilor din Serbia. Fără a mai intra în detaliile memoriului, precizăm că acesta cerea nici mai mult, nici mai puţin, decât unirea regiunii cu populaţie majoritară românească din Valea Timocului cu România. Textul integral este disponibil pe internet: https://astraromana.wordpress.com/2010/10/08/memoriul-romanilor-din-serbia/.

Potrivit chiar propriilor relatări ale lui Atanasie Popovici Furnică, făcute ani mai târziu în timpul unei discuţii cu scriitorul şi activistul Cristea Sandu Timoc, au existat două etape în activitatea de lobby efectuată la Paris. Într-o primă fază, demersul pus sub egida Comitetului Naţional al Românilor din Serbia s-a bucurat de deplinul sprijin al delegaţiei României. Era de altfel etapa în care membrii acesteia declarau că, dacă Conferinţa va da curs cererilor sârbeşti privind Banatul prin atribuirea unei părţi a acestuia ca zonă de protecţie a capitalei Belgrad, atunci România va pretinde în compensare Valea Timocului. În cea de-a doua etapă însă, când blocajul din negocierile privind traseul graniţei de nord-vest şi de vest a României fusese, practic, depăşit, şi când începuseră deja discuţiile privind viitorul mariaj al Principesei Maria (Măriuca) a României cu Principele Alexandru Karageorgevici, viitorul Rege Alexandru I al Iugoslaviei, delegaţia României a devenit pasivă faţă de cauza timoceană.

Conform aceluiaşi Atanasie Popovici Furnică, au mai fost două delegaţii participante la Conferinţa de pace care au susţinut demersul Comitetului Naţional al Românilor din Serbia de unificare a regiunii cu populaţie compactă românească din Valea Timocului cu Regatul României: cea a Italiei şi cea a Japoniei. Conferinţa de pace s-a terminat însă fără ca vreo decizie privind cererile timocenilor să fie luată. Practic, singura schimbare a fost cea adusă de Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly sur Seine, semnat la 27 noiembrie 1919, care, pe lângă recunoaşterea internaţională a unirii Dobrogei de Sud cu România, prevedea transferul de la Bulgaria la Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a unui mic teritoriu din Valea Timocului, numit de bulgari Timosko, alcătuit dintr-un sat cu populaţie bulgară şi şapte sate cu populaţie românească.

Negocierile ulterioare dintre România şi regatul iugoslav privind drepturile etnicilor români nu au adus pentru Valea Timocului rezultatele pe care le-au produs pentru Banatul de Vest. Exceptând câteva publicaţii în limba română, suprimate şi ele în 1948 de regimul titoist, şi pe fondul conflictului dintre Belgrad şi Moscova şi sateliţii Moscovei, între care şi Bucureştiul, nu a existat biserică sau şcoală în limba română nici în perioada regatului iugoslav, nici în timpul comunismului. Iar etnicii români care nu acceptau să fie recenzaţi ca sârbi, erau înregistraţi cel mult ca vlahi, cu sugestia că aceştia nu ar fi români, ci o categorie de sârbi romanizaţi.

Promotorii românismului, precum Atanasie Popovici Furnică, şi-au găsit, începând de la semnarea Convenţiei culturale dintre România şi Iugoslavia în septembrie 1934, un loc în sistemul celor patruzeci de şcoli româneşti din Banatul de Vest (la care se adăuga secţia română a liceului sârbesc din Vârşeţ). Către aceste şcoli erau direcţionaţi de ei şi tinerii din Valea Timocului dornici să studieze în limba maternă.

Invazia Iugoslaviei în aprilie 1941 a redeschis subiectul statutului politic al Văii Timocului. În memoriul din 23 aprilie acel an, de care aminteam mai sus, Conducătorul statului român, Ion Antonescu, cerea acordarea unui regim de autonomie pentru această regiune. Ba chiar, la un moment dat, printr-un demers ulterior, sugera Italiei ca împreună să susţină formarea unei entităţi politico-teritoriale care să lege Valea Timocului de comunităţile aromâne de pe valea Vardarului, din Macedonia iugoslavă, şi astfel să se formeze o barieră latină împotriva expansiunii popoarelor slave. Iar ministrul de externe, Mihai Antonescu, primea la 31 iulie 1941 o delegaţie a românilor din Valea Timocului şi din Banatul de Vest, condusă de preotul Gheorghe Suveiche. Subiectul situaţiei etnicilor români sub ocupaţie urma să se afle pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din ziua următoare.

În aceeaşi perioadă, sub preşedinţia aceluiaşi Gheorghe Suveiche, se constituia Comitetul Timocean, cu sediul la Turnu Severin, în care activa şi luptătorul Cristea Sandu Timoc, numit anterior de Ion Antonescu, la propunerea lui Iuliu Maniu, funcţionar diplomatic în cadrul Ambasadei României la Belgrad. Deşi rămas acelaşi promotor convins al românismului în Valea Timocului, Atanasie Popovici Furnică, care avea să îşi încheie viaţa în 1956 la Timişoara, nu avea să participe la acest nou Consiliu Naţional (pare-se din cauza unei animozităţi personale dintre el şi Onisifor Ghibu, pe de o parte, şi Gheorghe Suveiche, pe de altă parte).

Scopul declarat al Comitetului Timocean era unirea Văii Timocului cu România. Practic, acesta a lucrat împreună cu statul român până prin 1944 pentru a promova cultura română în respectiva regiune, precum şi pentru a ameliora situaţia etnicilor români timoceni supuşi lipsurilor acute de hrană şi de alte bunuri de primă necesitate, dar şi represiunilor declanşate de germani şi, mai ales, de regimul Guvernului Sârb de Salvare Naţională condus de generalul Milan Nedic. În aceiaşi ani, guvernul român a făcut demersuri şi pentru a obţine eliberarea prizonierilor de război iugoslavi de origine română.

Acum, la un secol de la evenimentele Marii Uniri, putem constata că Valea Timocului cunoaşte un reviriment naţional din ce în ce mai accentuat, în primul rând datorită unor oameni inimoşi din regiune, care au ales să sfideze ameninţările naţionaliştilor extremişti sârbi (vorbim inclusiv de incendieri sau de focuri de armă trase în direcţia caselor activiştilor români). Pentru prima dată de la instaurarea autorităţii sârbeşti în 1833, cu toată opunerea autorităţilor, în regiune au apărut biserici româneşti. Deschizătorul de drumuri este părintele Boian Alexandrovici, primul preot care a trecut de la Biserica Ortodoxă Sârbă la Biserica Ortodoxă Română şi în jurul căruia s-a constituit Protopopiatul Daciei Ripensis, ca nucleu al unei viitoare episcopii sau arhiepiscopii. Au apărut, de asemenea, asociaţii culturale şi organizaţii politice ale românilor din Valea Timocului, care afirmă cu subiect şi predicat identitatea românească a locuitorilor majoritari din această regiune (al căror număr, în Serbia, este estimat undeva între 240.000 şi 300.000 de persoane, poate şi mai mulţi). S-au deschis primele clase cu predare în limba română.

Pe de altă parte, în nevoia de a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, dar şi sub presiunea României (chiar dacă aceasta din urmă nu este, deocamdată, constantă şi consecventă), guvernul sârb nu se mai poate opune legal constituirii bisericilor şi nici nu poate să mai refuze la modul absolut asigurarea educaţiei în limbile minoritare şi regionale. În schimb, profitând de normele europene privind dreptul persoanelor de a-şi defini identitatea etnică aşa cum consideră ele, Serbia a introdus o politică copiată după cea sovietică moldovenistă, cultivând şi cu ajutorul cozilor de topor româneşti o aşa-zisă identitate vlahă distinctă de cea românească, cu o fictivă limbă vlahă, care, pentru a fi discernută de limba română, este scrisă după normele ortografice ale scrierii sârbocroate în alfabet latin. Şi, evident, ca şi în Grecia, aşa-zisa identitate vlahă este subsumată propagandistic identităţii naţionale oficiale.

 

III. Estul

Participanţi la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului, 17-18 decembrie 1917 - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Participanţi la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului, 17-18 decembrie 1917 – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Aşa cum bine se ştie, Marea Unire a românilor nu a început acolo unde s-a finalizat, adică în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana. Printr-un alt paradox al unei perioade istorice paradoxale, evenimentele care aveau să conducă la deznodământul de la 1 Decembrie 1918 s-au declanşat în acea provincie pe care România renunţase de facto să o mai revendice, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, la intrarea sa în război în vara anului 1916.

În anii neutralităţii, când România era curtată de ambele tabere beligerante şi clasa politică de la Bucureşti se împărţise între francofilii pro-Antantă şi germanofilii favorabili unei alianţe cu Puterile Centrale, pe masă se aflau două opţiuni, ambele justificate din punct de vedere etnic şi istoric. Pe de o parte, alianţa cu Antanta deschidea perspectiva îndelung aşteptată a eliberării Bucovinei, vechea inimă voievodală a Ţării Moldovei, şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ţările româneşti cotropite cu aproape o mie de ani mai devreme de năvălitorii maghiari. De cealaltă parte, exista şansa eliberării Basarabiei, jumătatea răsăriteană a Moldovei istorice, din care o porţiune făcuse deja parte din România, de la Mica Unire la Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878.

A câştigat prima opţiune. La nivelul clasei politice din Vechiul Regat, francofilia era mai răspândită şi avea rădăcini mai adânci, ce traversau secolul al XIX-lea. Marea masă a populaţiei simpatiza mai mult cu Antanta, chiar dacă ruşii nu lăsaseră o amintire prea favorabilă după războiul din 1877-1878. În plus, Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina însemnau oraşe mai dezvoltate, centre universitare, industrii şi infrastructură pe alocuri mai avansate decât cele din Vechiul Regat, resurse agricole, forestiere şi minerale, şi, în primul rând, câteva milioane de români cu o identitate solid afirmată şi o agendă politică proprie, pe deplin conectaţi cultural cu România, ba chiar dispunând de un lobby puternic la Bucureşti. De altfel, să nu uităm, cristalizarea ideologică a naţiunii române moderne începuse nu în Principate, ci prin iluminiştii Şcolii Ardelene, iar intelectualii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni continuaseră să participe la acest proces chiar şi după ce epicentrul românismului se mutase la Bucureşti şi la Iaşi.

Prin comparaţie, Basarabia era o provincie puţin dezvoltată, cu mai puţine resurse, eminamente agrară, cu o boierime în mare parte rusificată şi cu o populaţie preponderent rurală, slab educată. După revoluţia rusă din anul 1905, pe fondul relaxării politicilor de rusificare forţată ale regimului ţarist, începuse şi aici un reviriment naţional, mai ales după formarea la Chişinău, în 1913, a redacţiei publicaţiei periodice în limba română „Cuvânt Moldovenesc”. Dar acest reviriment era încă departe de a atinge magnitudinea activismului cultural, confesional şi politic de dincolo de Carpaţi. Inclusiv publicaţiile în limba română ce apăreau în Basarabia continuau să folosească alfabetul chirilic, abandonat în restul spaţiului românesc prin anii 1860, deoarece alfabetul latin continua să fie în mare parte necunoscut marii mase basarabene. De-abia în anul 1917 se va face şi aici trecerea la ortografia latină românească.

Semnând convenţia de alianţă cu Antanta, prin care revendica teritoriile cu populaţie românească din Austro-Ungaria, România renunţa deocamdată la orice pretenţie asupra Basarabiei. De fapt, din motive geografice evidente, Imperiul Rus devenea principalul aliat al României pe câmpul de luptă şi nu numai. Istoria, care uneori scapă complet de sub controlul mai marilor acestei lumi, avea însă să determine un alt curs al evenimentelor.

Desfăşurările care aveau să rezulte în realizarea Marii Uniri nu s-au declanşat în momentul colapsului în revoluţie al Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, ci cu mai mult de un an mai devreme, într-una din principalele puteri ale Antantei. În februarie 1917, sătui de război, de milioanele de soldaţi care cădeau pe un front care nu se mai mişca, dar şi de foamete, de lipsa cronică a pâinii şi a altor bunuri de primă necesitate, mii de ruşi ieşeau pe străzile marilor oraşe, mai ales la Sankt Petersburg şi Moscova. Revoluţia contamina apoi armata iar, în final, ţarul Nicolae al II-lea era forţat să abdice şi era proclamată republica.

În lunile următoare începea rivalitatea păguboasă dintre guvernele provizorii ale Rusiei şi sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani, precum şi dintre diferitele facţiuni politice, pe fondul cărora avea să se impună în luna noiembrie a aceluiaşi an partidul de extremă stânga cel mai radical, partidul bolşevic. Sub conducerea revoluţionarului, acum dictatorului Vladimir Ilici Lenin, partidul bolşevic avea să fondeze primul şi ultimul dintre regimurile totalitare ale Europei secolului XX.

Evenimentele din inima Imperiului Rus au început să reverbereze în Basarabia cam la o lună de la declanşarea lor, spre sfârşitul lunii martie 1917. Pe lângă temele legate de drepturi economice, sociale şi democratice, aici, ca şi în alte regiuni ale imperiului a căror populaţie de bază nu era cea velicorusă, s-a adăugat problema afirmării naţionale. Tot mai multe voci au început să ceară administraţie, şcoală şi biserică în limba română- numită local „moldovenească”, atât dintr-o obişnuinţă a ţăranilor basarabeni, cât şi pentru a nu stârni vreo represiune din partea autorităţilor ruseşti. Acestea din urmă ar fi putut suspecta într-o eventuală folosire a sintagmei de „român/românească” o intenţie secesionistă şi de unire cu România şi ar fi putut reacţiona (mai ales că discuţii despre Unire aveau deja loc). Fiind foarte aproape de linia frontului, Basarabia cunoştea în acel moment o numeroasă prezenţă a militarilor fostei armate imperiale, a cărei dezagregare avea să se accentueze treptat de-abia după eşecul lamentabil al ofensivei ordonate de primul-ministru Aleksandr Kerenski în vara anului 1917.

Trebuie spus însă că evenimentele în derulare în Basarabia, în care se implicaseră deja şi intelectuali din alte provincii româneşti, precum, aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, Onisifor Ghibu din Arad sau Atanasie Popovici Furnică din Valea Timocului, au început să-i antreneze şi pe românii trăitori peste Nistru, în guberniile Herson şi Podolia.

Românii transnistreni reprezentau o realitate demografică şi istorică încă din Evul Mediu. Dacă subiectul ţării bolohovenilor, o entitate statală care a funcţionat în secolele XI-XIII în Podolia de mai târziu, în vecinătatea Rusiei Kieviene (dar cuprinzând probabil şi părţi din ceea ce avea să devină în secolul următor Voievodatul Moldovei), rămâne unul controversat, mai multe documente atestă prezenţa de-a lungul secolelor XIV-XVIII a unor populaţii indubitabil româneşti, destul de numeroase, între Nistru şi Bug, ba chiar mai departe spre Nipru şi în Crimeea (din ale cărei colonii genoveze avem contracte şi alte acte cu caracter privat, în care apar şi persoane cu nume neîndoielnic româneşti).

În secolele XVI-XVII, printre refugiaţii care, dezvoltând un model de organizare patentat de răzeşii moldoveni, întemeiază prima formaţiune de cazaci din istorie, cea a cazacilor zaporojeni de pe Niprul Mijlociu (care introduce în istorie şi termenul de Ucraina), sunt şi etnici români, ba chiar unii dintre ei ajung să fie destul de faimoşi; de exemplu, primul hatman notabil al cazacilor zaporojeni, Ioan Nicoară Potcoavă, frate de mamă al lui Ioan Vodă cel Cumplit şi autor al unei tentative eşuate de a ocupa tronul Moldovei, protagonistul romanului omonim al lui Mihail Sadoveanu.

Mai mulţi domnitori moldoveni au tins să-şi extindă autoritatea dincolo de Nistru, primind posesiuni de la polonezi în Podolia sau de la otomani în Herson. De exemplu, oraşul Moghilev, de pe malul actualmente ucrainean al râului Nistru, a fost întemeiat de domnitorii din familia Movileştilor şi se numea la origine Moghilău (în româna literară Movilău).

Cel mai important episod de extindere a autorităţii unui principe moldovean peste Nistru a fost cel avându-l ca protagonist pe Gheorghe Duca (1620-1685, voievod al Moldovei între 1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683 şi al Ţării Româneşti între 1674-1678). În anul 1680, în timpul celei de-a treia domnii moldovene, Gheorghe Duca a primit de la Înalta Poartă şi demnitatea de hatman al Ucrainei, în virtutea căreia a guvernat pentru trei ani asupra teritoriului dintre râurile Nistru şi Bug. Duca a introdus aici o administraţie de tip moldovenesc, cu şoltuzi şi pârgari, şi şi-a ridicat două curţi domneşti, una pe malul Nistrului, peste râu de Soroca, la Ţigănauca, şi alta pe malul Bugului, la Nemirov.

Atât Gheorghe Duca, cât şi alţi domnitori moldoveni care au avut interese la răsărit de Nistru, au încurajat stabilirea în această regiune a unora dintre supuşii lor. Sosirea acestora a întărit elementul românesc deja prezent. Dar, în acelaşi timp, a condus la asumarea de către românii transnistreni a unei identităţi moldoveneşti, chiar dacă, după estimările unora dintre lingviştii care au studiat fenomenul, plecând de la unele elemente de grai, unele din respectivele comunităţi mai vechi proveneau de fapt din grupuri de mocani transilvăneni. Şi sub aspect arhivistic şi istoriografic, dacă în primele atestări documentare ale românilor de dincolo de Nistru aceştia sunt numiţi volohi- de unde şi teoria originii româneşti a bolohovenilor-, vlahi sau daci, ulterior aceştia sunt descrişi tot mai insistent ca moldoveni.

Autoritatea Rusiei s-a extins în regiune la un veac după domnia ca hatman al Ucrainei a lui Gheorghe Duca, pe vremea Ecaterinei cea Mare (1762-1796). În 1783, armatele formidabilei împărătese cucereau Crimeea, iar în anul 1792 un nou tratat de pace ruso-otoman stabilea graniţa dintre zonele controlate de cele două imperii pe râul Nistru. Hersonul, fost teritoriu tătăresc, şi Podolia, fostă provincie a Marelui Ducat al Lituaniei şi apoi a Regatului Poloniei, deveneau parte a conceptului de Novorossia (Noua Rusie), reînviat de propaganda regimului preşedintelui rus Vladimir Putin în contextul declanşării războiului din Donbas în anul 2014.

Politica Ecaterinei cea Mare faţă de românii din această regiune, mai ales în gubernia Hersonului, pe care retragerea tătarilor o lăsase slab populată şi subdezvoltată, a fost una deosebit de favorabilă. Românii au primit dreptul de a se autoguverna conform jus Valachicum şi a pravilelor în vigoare în Moldova, limba română a continuat să fie folosită ca limbă bisericească şi de cultură, iar noi colonişti români au fost încurajaţi să se aşeze aici. Unul din cartierele istorice ale marelui oraş întemeiat de Ecaterina cea Mare pe malul Mării Negre, Odesa, poartă şi azi numele de Moldovanka. Chiar dacă devenit mai târziu cartier evreiesc, Moldovanka păstrează în numele său amintirea fondatorilor, colonişti români veniţi din Moldova.

Ulterior, autonomia acestor comunităţi a fost eliminată, iar limba rusă a înlocuit complet limba română în tot ceea ce însemna administraţie, cultură cultă şi viaţă bisericească, dar tot a rămas obişnuinţa raportării lor la Moldova. Iar atunci când, după două decenii, în anul 1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Imperiului Rus şi redenumită Basarabia, românii din Podolia şi Herson au stabilit legături solide cu conaţionalii lor din noua oblastie autonomă (devenită în 1870 şi ea o simplă gubernie).

Prin urmare, din 1906, când în Basarabia au apărut primele periodice în limba română, ele au circulat şi printre românii de dincolo de Nistru. De altfel, în anii 1909-1913, aceştia au avut propria mişcare pentru reintroducerea limbii române în biserică, condusă de ieromonahul Inochentie din Balta şi reprimată de cazaci printr-un masacru care a făcut şaizeci de victime. Iar când discuţiile despre emancipare naţională s-au intensificat pe fondul revoluţiei din 1917, aceste idei au câştigat teren şi la românii transnistreni.

Reînnodăm astfel firul naraţiunii cu un eveniment care a marcat esenţial evoluţia ulterioară din Basarabia şi nu numai. Timp de o săptămână, între 20 şi 27 octombrie 1917, la Chişinău avea loc Congresul deputaţilor ostaşilor moldoveni din armata rusă, care stabilea ca obiectiv principal al revoluţiei în derulare în Basarabia declararea autonomiei provinciei în cadrul unei Rusii democratice şi federale. În urma rezoluţiei acestui congres, se trecea la alegerea unui organ reprezentativ suprem, un parlament al Basarabiei care a primit numele de Sfatul Ţării, în care aveau zece locuri rezervate şi românii din stânga Nistrului. Iar la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclama constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti, ca unitate federală autonomă în cadrul unei Rusii democratice ce încetase de fapt să existe, în urma evenimentelor care avuseseră loc la Petrograd cu aproape o lună mai devreme.

În timp ce în Basarabia se potenţau dezbaterile despre eventuala declarare a independenţei şi despre cursul ulterior al nou proclamatei republici, cu puncte de vedere care amintesc izbitor de disputa dintre statalişti şi unionişti în Republica Moldova a zilelor noastre, pentru românii de dincolo de Nistru se ridica problema apartenenţei lor la statul basarabean sau la Ucraina, care-şi proclamase şi ea autonomia.

Într-o încercare de a pune capăt acestei dileme, după întâlniri pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi la Grigoriopol în 21 noiembrie, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1917 se întrunea la Tiraspol Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului. La acesta au luat parte delegaţii reprezentând douăzeci de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta (câte doi din fiecare localitate), patruzeci şi şapte de militari din garnizoana locală şi din alte oraşe din regiune, precum şi o delegaţie oficială a Sfatului Ţării de la Chişinău, din care făceau parte şi Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare, Vasile Gafencu. Erau prezenţi, desigur, şi cei zece deputaţi transnistreni din Sfatul Ţării, precum Toma Jalbă sau Ştefan Bulat. Ca şi corespondent al gazetei „Ardealul”, asista la eveniment şi Onisifor Ghibu.

Principala problemă aflată pe ordinea de zi a Congresului a fost dacă localităţile cu populaţie românească din stânga Nistrului vor intra în componenţa Ucrainei sau se va proceda la „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea unirii cu Republica Democratică Moldovenească, dar perfectarea formală a acestui act de autodeterminare a fost prorogată către o Mare Adunare Naţională la care să participe împuterniciţii tuturor satelor şi oraşelor româneşti din guberniile Hersonului şi Podoliei.

Congresul a luat în discuţie apoi şi alte chestiuni de interes pentru românii de pe malul stâng al Nistrului, adoptând mai multe Voprosuri, adică rezoluţii. Astfel, Voprosul despre şcoli dispunea introducerea generalizată a limbii „moldoveneşti”, scrisă în alfabet latin. Voprosul despre biserici stipula că în satele moldoveneşti, serviciul religios va fi în limba „moldovenească”. Alte rezoluţii stabileau că se vor înfiinţa polcuri moldoveneşti comandate de ofiţeri moldoveni (Voprosul militar), că în instanţele de judecată şi în spitale va fi utilizată limba „moldovenească”, precum şi că actele şi legile vor fi traduse în aceeaşi limbă.

Anul 1918 debuta însă sub auspicii sinistre. În timp ce noua putere totalitară se consolida în inima Rusiei, restul marelui imperiu se afla într-o tot mai accentuată dezagregare şi degringoladă. Armata fostă imperială devenise incapabilă să-şi mai controleze soldaţii, din care unii dezertau pur şi simplu pentru a reveni acasă, iar alţii, bolşevizaţi, comiteau dezordini şi crime în numele revoluţiei. Alte grupe de ofiţeri şi de soldaţi îşi puneau tot mai serios problema reorganizării în forţe militare care să se opună activ bolşevicilor.

Prezenţa numeroasă a militarilor ruşi pe teritoriul Basarabiei, foarte mulţi dintre ei dezertori, nu era de bun augur. La Odesa se constituise o centrală bolşevică, care comanda în Basarabia o aşa-numită secţie-front roşu, Front-ot-del, ce avea drept comandant un personaj cu un nume exotic, Naştarum Kaabac. Dacă dincoace de Prut armata română reuşea să menţină ordinea, nu fără eforturi, la Chişinău Sfatul Ţării nu avea la dispoziţie decât gărzi slab înarmate, formate din foşti ostaşi români din armata rusă. Ca un prim sprijin din partea României, deşi în acel moment jumătate din regat, inclusiv capitala Bucureşti, continua să se afle sub ocupaţie, guvernul în refugiu la Iaşi a decis să pună la dispoziţia Republicii Democratice Moldoveneşti o serie de unităţi de voluntari, formate pe teritoriul Rusiei din prizonieri români din armata austro-ungară, care se oferiseră să lupte pentru Unire alături de armata regală română.

Chiar şi cu aceste întăriri, liderii politici basarabeni nu au reuşit să prevină şi nici să stopeze declanşarea de către Front-ot-del a unei lovituri de stat. Pentru câteva zile, bolşevicii au capturat majoritatea deputaţilor din Sfatul Ţării şi pe cei mai mulţi dintre membrii comitetului director cu rol de guvern şi au preluat puterea la Chişinău. Câţiva dintre cei mai importanţi conducători basarabeni, între care Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa, au reuşit să fugă la Iaşi, unde au cerut sprijinul României. Guvernul condus de Alexandru Marghiloman decidea trimiterea peste Prut a patru divizii ale armatei regale române. Bolşevicii nu au mai încercat să se opună şi acestora, iar la 7 februarie 1918 (stil nou) fugeau din Basarabia, trecând Nistrul pe la Tighina-Tiraspol sau îmbarcându-se la Chilia.

Imediat după aceste evenimente, Lenin făcea gestul care şi acum, după o sută de ani, continuă să întreţină o stare de tensiune în relaţiile româno-ruse: confisca drept represalii tezaurul românesc transportat în Rusia în două etape, în 1916 şi 1917, pentru a fi pus la adăpost şi a nu fi capturat de inamicii României, în eventualitatea în care întreg teritoriul acesteia ar fi căzut sub ocupaţie. Câteva zile mai târziu, confruntat cu realitatea Rusiei bolşevice, dar şi cu declaraţia de independenţă a Ucrainei, care înşira şi Basarabia printre guberniile ce ar face parte din noul stat, Sfatul Ţării declara independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Declararea independenţei tranşa şi chestiunea eventualei uniri a românilor de peste Nistru cu Basarabia. Fostul Imperiu Rus se scufunda ireversibil în război civil, iar românii transnistreni, al căror număr total la începutul secolului XX este estimat de majoritatea surselor ca fiind de ordinul a circa 500.000, constituiau comunităţi multe compacte, dar răzleţite, de la Nistru până spre Bug şi chiar spre Nipru. Cele mai îndepărtate dintre aceste exclave de populaţie românească, evident, nu puteau fi cuprinse între graniţele Republicii Democratice Moldoveneşti. Dar chiar şi un decupaj al localităţilor majoritar româneşti din preajma Nistrului, unde exista cea mai amplă concentrare, ar fi fost o întreprindere complicată, având în vedere intercalarea acestora cu zone cu alte populaţii (ucraineni, bulgari, ruşi, evrei etc.). În plus, graniţa astfel rezultată ar fi fost una greu de apărat, iar pericolul pus de bolşevici, de haidamacii ucraineni sau de alte facţiuni belicoase era unul deja demonstrat. Nistrul constituia o graniţă naturală ce putea fi apărată cu mai puţine resurse.

La argumentele de ordin practic enumerate mai sus, se adăuga totuşi şi argumentul istoric. Chiar dacă prezenţa românilor în regiunile Hersonului şi Podoliei este atestată încă din Evul Mediu şi chiar dacă mai mulţi domnitori ai Moldovei controlaseră efemer teritorii şi populaţii ale acestor provincii, graniţa tradiţională fusese cea de pe râul Nistru.

Prin urmare, Sfatul Ţării declara independenţa ca stat numai pentru fosta gubernie a Basarabiei, iar cu privire la românii din stânga Nistrului proclama că, aşa cum Chişinăul va respecta drepturile ucrainenilor, va solicita Kievului să respecte drepturile românilor.

În urma acestei succesiuni de evenimente, Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917 a rămas momentul culminant al mişcării de emancipare naţională a românilor transnistreni. Propusa Mare Adunare Naţională cu participarea reprezentanţilor tuturor satelor şi oraşelor româneşti din Podolia şi Herson, care ar fi urmat să proclame definitiv unirea românimii transnistrene cu Basarabia, nu avea să se mai ţină. Cele două regiuni aveau să urmeze destine diferite: la 27 Martie/9 aprilie 1918, cu treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă, Sfatul Ţării decidea Unirea Basarabiei cu România, în pofida situaţiei dificile în care se afla aceasta din urmă, şi finaliza astfel prima etapă a Marii Uniri; transnistrenii urmau să traverseze vitregiile războiului civil rus şi să devină primii români absorbiţi în malaxorul comunismului totalitar.

Rusia Sovietică, transformată în decembrie 1922 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, acum sub un nou dictator şi mai dur decât anteriorul, Iosif Visarionovici Stalin, nu a acceptat niciodată că Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act legitim de autodeterminare. În afară de numeroase raiduri asupra frontierei de pe Nistru, încercări repetate de a declanşa mişcări populare antiunioniste în Basarabia au fost iniţiate şi au eşuat.

Cea mai importantă s-a consumat în anul 1924, când tot sub coordonarea unei centrale din Odesa, în sudul Basarabiei au fost create o serie de celule care urmau să declanşeze o insurecţie şi să proclame Republica Sovietică Moldovenească. Membrii acestor celule au fost recrutaţi în special din rândurile minoritarilor ucraineni, găgăuzi, bulgari etc. Insurecţia a fost declanşată în luna septembrie, dar a cuprins o singură localitate, Tatar Bunar, în Bugeac, azi în regiunea Odesa a Ucrainei. Jandarmeria Română a intervenit cu succes punând capăt rebeliunii şi a urmat şi un proces, iar Partidul Socialist Comunist din România (secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste- Comintern), care susţinea pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, a fost interzis.

Eşecul rebeliunii de la Tatar Bunar şi evenimentele ce au urmat acesteia au determinat la Moscova o schimbare de strategie. Stalin şi acoliţii săi şi-au reamintit că la stânga Nistrului trăieşte o destul de importantă populaţie românească. Posibil ca unii să-şi fi amintit şi că, în zilele revoluţiei, aceşti români încercaseră să se unească cu Basarabia. În definitiv, acei participanţi de la Congresul de la Tiraspol din decembrie 1917, care nu trecuseră în dreapta Nistrului, fuseseră executaţi de bolşevici.

Prin urmare, la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS constituia pe teritoriul a unsprezece raioane de pe malul estic al Nistrului (7.516 kmp), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, o aşa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Decupajul teritorial pe care evitaseră să-l facă românii în 1918, l-au făcut sovieticii în 1924, desigur fără atâta grijă de a cuprinde în nou delimitata entitate numai localităţi majoritar româneşti (ori de a cuprinde toate localităţile majoritar româneşti din stânga Nistrului).

Un document folosit în motivarea acestei hotărâri spune explicit că RASS Moldovenească trebuie să joace faţă de România rolul pe care RASS Karelo-Fină urmează să-l joace faţă de Finlanda şi RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană faţă de Polonia, adică de vârf de lance pentru o viitoare expansiune sovietică şi de pepinieră de cadre pentru regimul de ocupaţie (apropo de acest aspect, trebuie să remarcăm că primul conducător al Moldovei Sovietice care a fost basarabean şi nu transnistrean a fost Simion Grossu, de-abia în anii ’80, puţin înainte de prăbuşirea imperiului sovietic).

Până în anul 1928 capitala RASS Moldoveneşti a fost în oraşul ceva mai interior Balta, iar din acel an s-a mutat chiar pe malul Nistrului, la Tiraspol, vizavi de Tighina românească. Mai importantă însă decât schimbarea capitalei este fluctuaţia ideologico-culturală pe care a cunoscut-o RASS Moldovenească, care, evident, a afectat şcolile, presa, editurile şi teatrele de limbă română deschise în republică.

Astfel, până în anul 1932 aici s-a consumat experimentul moldovenist în forma sa cea mai pură. Nu numai că, plecând de la obişnuinţa localnicilor de a se autodefini ca moldoveni, s-a impus o falsă distincţie între identitatea etnică românească şi cea moldovenească, argumentată cu elucubrante teorii istorice, dar pe baza graiurilor transnistrene scrise în alfabet chirilic s-a încercat sistematizarea unei limbi literare concurente limbii române literare. Rezultatul a fost însă total nepractic, aşa-zisa limbă „moldovenească” astfel obţinută neputând avea niciun apel la principalul public ţintă, care era totuşi cel basarabean. În final, acest proiect a fost abandonat, iar promotorii săi au căzut victimă epurărilor staliniste.

Între anii 1932 şi 1936 RASS Moldovenească intră în etapa românizatorilor. Nu numai că apartenenţa moldovenilor, inclusiv a celor transnistreni, la poporul şi la cultura română este pe deplin recunoscută, dar se trece la scrierea în alfabet latin cu ortografie românească, în exact limba literară folosită şi la dreapta Nistrului. Este o perioadă în care, la nivelul întregii URSS, se punea problema trecerii la alfabetul latin, ca parte a modernizării heirupiste şi a industrializării forţate pe care regimul o impunea societăţii.

Şi această optică este abandonată în cele din urmă, iar românizatorii, în majoritatea lor absolută, sunt executaţi sau deportaţi în cadrul unui nou val de epurări staliniste (în satul Butor, de unde era originar Toma Jalbă, fostul deputat din Sfatul Ţării, au fost executaţi în timpul epurării românizatorilor o sută şaizeci şi şapte din totalul de o sută şaizeci şi opt de bărbaţi; acest eveniment a inspirat probabil scenariul filmului „Nunta mută” din 2008, debutul regizoral al lui Horaţiu Mălăele, în care însă acţiunea e transpusă în România şi în 1953, la moartea lui Stalin). Printre puţinii supravieţuitori putem remarca pe scriitorul Ion Canna, născut pe insula Goian de pe râul Nistru, care avea să joace un rol conducător de politruc cultural după anexarea Basarabiei şi care avea să-şi termine cariera literară în ruşine, cu demonstrarea plagiatului principalului său roman, „Dimineaţa pe Nistru”.

După 1936, politica culturală din RASS Moldovenească devine cea care avea să fie perpetuată în Moldova Sovietică până la evenimentele de la 31 august 1989, cele care au determinat alegerea acestei date ca Zi a Limbii Române. Mai exact, se revine la teza moldovenistă: moldovenii şi românii sunt poate înrudiţi şi au origini comune, sau nu, dar oricum sunt două popoare distincte, iar limba „moldovenească” este o altă limbă decât limba română. De asemenea, se revine la scrierea în alfabet chirilic şi, ca să fim exacţi, nu la chirilicul românesc, cel folosit din Evul Mediu până pe la 1860, ci la grafia rusească. În schimb, nu se mai reiau experimentele de sistematizare a unei pseudo-limbi literare „moldoveneşti”, ci se scrie în limba română literară.

Nu trebuie să uităm însă că epoca stalinistă nu a însemnat pentru românii transnistreni doar transformarea lor în cobai culturali, iar pentru cei mai slabi dintre ei recrutarea lor ca agenţi ai imperiului, trădători ai propriului popor. A fost şi o perioadă de intense persecuţii politice, iar singura speranţă în faţa acestora le-a venit dinspre România, care i-a primit ca refugiaţi şi care le permitea să se manifeste civic. În Basarabia se constituise un fel de diasporă activă transnistreană şi apăreau reviste şi ziare de genul „Tribunei Românilor Transnistreni”, care a avut primul număr în anul 1927, la împlinirea a zece ani de la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din decembrie 1917.

Perioada cea mai grea a corespuns Holodomorului, genocidul prin care, în anii 1931-1933, pentru a forţa colectivizarea ţărănimii, Stalin a ordonat confiscarea tuturor alimentelor şi inducerea unei stări de foamete care a făcut undeva de la 7 la 10 milioane de victime pe cuprinsul Ucrainei. Iar revoltelor fireşti ale oamenilor înfometaţi li s-a răspuns cu maximă brutalitate de către trupele NKVD.

Un val teribil de execuţii şi deportări s-a abătut inclusiv asupra românilor din stânga Nistrului în iarna 1932-1933, la momentul de vârf al Holodomorului. Rapoartele grănicerilor români citează numeroase cazuri în care oamenii disperaţi au încercat să fugă peste Nistru, unii reuşind, dar alţii fiind împuşcaţi de grănicerii sovietici, inclusiv din cei aproape ajunşi pe malul românesc (deci practic dincolo de aliniamentul formal al graniţei); unele victime, doar rănite sau blocate în mijlocul râului îngheţat, au murit acolo de hipotermie.

Cel mai grav masacru sesizat la hotarul României s-a consumat în dreptul comunei Olăneşti, la miezul nopţii în 23 februarie 1933, când din şaizeci de refugiaţi care se îndreptau spre Nistru, au reuşit să se salveze în România numai douăzeci, din care opt grav răniţi şi căraţi de ceilalţi, iar un al doilea grup a reuşit şi el să treacă, după ce se desprinsese de un alt grup mai mare, care a fost secerat cu focuri de mitralieră. La 22 martie, un număr de şaizeci de tineri din comuna Sucleia din RASS Moldovenească, ce erau conduşi spre trenurile cu care urmau să fie deportaţi în Siberia, au reuşit să scape de sub escortă şi au fugit spre Nistru, patruzeci şi cinci, mulţi răniţi grav, reuşind să treacă, iar restul fiind ucişi.

Astăzi, există opinii în România şi în Republica Moldova care văd RASS Moldovenească, în special în etapa românizatorilor, într-o notă oarecum luminoasă, ca pe o recunoaştere a românismului din stânga Nistrului şi a apartenenţei acestei Moldove de dincolo de amintitul râu la spaţiul românesc. Intenţia cu care a fost însă creată mica republică s-a vădit clar în vara anului 1940. La 28 iunie, Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Respectivele regiuni de nord-est ale României sunt imediat puse sub administrarea autorităţilor din Tiraspol ale RASS Moldoveneşti.

Iar la 2 august, Sovietul Suprem al URSS decide structura administrativ-teritorială finală. Judeţele Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei, regiune cunoscută şi sub denumirea tătărească de Bugeac, sunt adăugate regiunii Odesa a RSS Ucrainene. Bucovina de Nord, împreună cu ţinutul Herţei şi judeţul Hotin din nordul Basarabiei formează o nouă regiune a RSS Ucrainene, regiunea Cernăuţi. În fine, restul judeţelor Basarabiei împreună cu şase din cele unsprezece raioane ale RASS Moldoveneşti sunt grupate într-o nouă republică de rang unional, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală e mutată de la Tiraspol la Chişinău. Cele şase raioane din stânga Nistrului sunt chiar cele aflate pe malul râului, în timp ce cele cinci raioane interioare ale fostei RASS Moldoveneşti, inclusiv capitala iniţială Balta, sunt lăsate în cadrul RSS Ucrainene, fără a mai dispune de vreun statut special.

Pe de altă parte, includerea celor şase raioane din stânga Nistrului în componenţa RSS Moldoveneşti va însemna că populaţia acestora va trece prin majoritatea persecuţiilor declanşate în teritoriile smulse României (chiar dacă ea trăise deja ororile la care fusese supusă Ucraina în anii ’30): arestări în masă, execuţii sumare, masacre, marile valuri de deportări în masă din 13 iunie 1941 şi din 1949, foametea augmentată şi întreţinută după metodele Holodomorului din anii 1946-1947 etc.

Înainte însă ca toată succesiunea de crime împotriva umanităţii tocmai evocate să se desfăşoare, la 22 iunie 1941 se declanşează Operaţiunea Barbarossa, prin care cel de-al treilea Reich german şi aliaţii săi invadează teritoriul Uniunii Sovietice. Principalii aliaţi în această ofensivă sunt, fireşte, Finlanda şi România. Când Consiliul de Coroană al Regatului României a votat majoritar să dea curs ultimatumurilor sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, prin răspunsul său România anunţa doar o evacuare strategică, fără recunoaşterea noii frontiere, pentru a evita declanşarea imediată a ostilităţilor. Era însă clar că România va acţiona cu prima ocazie pentru a-şi recupera teritoriul pierdut.

La sfârşitul lunii iulie 1941, o decizie controversată şi atunci, şi acum a guvernului în curând Mareşalului Ion Antonescu a fost ca armata română să treacă Nistrul. Opoziţia, favorabilă Aliaţilor, dar şi o serie de generali, care au demisionat în semn de protest, considerau că România trebuie să se oprească la fosta sa graniţă, pentru a nu deveni stat agresor. Într-adevăr, declaraţiile de război ale Londrei şi ale celorlalte puteri ale Commonwealth-ului britanic au venit de-abia în decembrie, când România nu a răspuns pozitiv somaţiilor de a opri operaţiunile împotriva URSS dincolo de frontiera sa legitimă.

Pe de altă parte, Conducătorul, cum se autointitula Antonescu după modelul fascist, aprecia că fără o înfrângere definitivă a URSS, pericolul estic nu va fi înlăturat. Dacă acesta era un raţionament militar corect, în schimb ideea lui că, luptând până la victoria finală asupra sovieticilor alături de Germania, îl va convinge pe Hitler să anuleze Dictatul de la Viena şi să dea înapoi Ardealul de Nord României, era destul de naivă.

Cert este însă că trecerea Nistrului a reprezentat începutul câtorva ani de administraţie românească în regiunea pe care guvernul român o va numi oficial Transnistria (o entitate cu acest nume neexistând anterior în istorie). Conform înţelegerii stabilite cu germanii, România prelua sub ocupaţia sa regiunea delimitată la vest de râul Nistru, la est de râul Bug, la sud de Marea Neagră şi la nord de râurile Niomja şi Rov, în suprafaţă de 44.000 kmp, cu o populaţie de cca 1,2 milioane de locuitori, majoritatea ucraineni, dar şi bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei şi, evident, numeroşi români, mai ales în zonele fostei RASS Moldoveneşti şi ale altor raioane adiacente acestora. Instalarea ocupaţiei s-a finalizat în octombrie 1941, după îndelungatul şi sângerosul asediu al oraşului Odesa, metropola regiunii, care îi devine şi capitală (mulţi istorici consideră că orgoliul lui Antonescu ca trupele române să cucerească Odesa singure, fără sprijin german, în ciuda echipării mai precare şi pregătirii mai deficitare a corpului ofiţeresc, a condus la prelungirea asediului şi la pierderi inutile).

Transnistria a fost pusă sub autoritatea unui guvernator şi reorganizată în treisprezece judeţe. În vederea deschiderii şcolilor în toamna anului 1941, primarii au fost solicitaţi să consulte obştile dacă doresc ca limba de studiu să fie rusa sau româna. O serie de timbre cu figura lui Gheorghe Duca şi dedicate Transnistriei au fost emise, iar la Bucureşti, pe amplasamentul actual al Teatrului Naţional, a fost deschis un pavilion expoziţional intitulat Casa Transnistriei. Cu toate acestea şi deşi cu siguranţă intenţia exista, nu a fost declarată anexarea Transnistriei, urmând ca acest act să aibă loc numai după sperata returnare a Ardealului de Nord. Motivul, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul dedicat marginii occidentale a Marii Uniri, era ca teritoriul nou adăugat României să nu fie tratat drept o compensaţie teritorială şi o posibilă nouă patrie pentru românii de sub ocupaţie maghiară.

Pentru locuitorii creştini, pentru etnicii români în primul rând, dar şi pentru ceilalţi, ocupaţia românească, cu toate excesele şi abuzurile comise uneori de militarii români, a fost o gură de oxigen. Scenele din filmele de propagandă, cu redeschideri de biserici şi cu dezgroparea din grădini a icoanelor ascunse în timpul persecuţiilor antireligioase bolşevice, sunt cât se poate de reale. În ciuda faimosului său discurs xenofob, adeseori citat, în care Mihai Antonescu, ministrul de externe, anunţa epurarea etnică nu doar a evreilor, ci şi a ucrainenilor, nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat. Nici măcar membrii partidului comunist nu au fost vânaţi cu furia cu care germanii i-au vânat pe comuniştii sovietici. Mai mult, deşi România avea ea însăşi un regim totalitar în acel moment, unele din libertăţile pierdute de transnistreni după instaurarea regimului comunist au fost redate.

Nu putem însă prezenta ocupaţia Transnistriei într-o cheie apologetică, din pricina genocidului comis asupra evreilor şi romilor, care face de fapt din acel episod unul din cele mai întunecate ale istoriei naţionale (aşa-numitul Holocaust românesc). Deşi guvernul Antonescu a refuzat să deporteze evreii şi romii în lagărele naziste, iar legislaţia antisemită românească nu a intrat şi în faza soluţiei finale (exterminarea fizică sistematică), mai mult, deşi, după Stalingrad în special, România a devenit calea de salvare a evreilor din Ardealul de Nord şi din Ungaria, cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în Transnistria.

Astfel, după progromul de la Iaşi, care pare să fi fost mai mult răspunderea trupelor germane, militarii români au revenit în Basarabia şi în Bucovina de Nord determinaţi să răzbune colaboraţionismul cu sovieticii al populaţiei evreieşti. Practic, evreii au plătit nu doar pentru propriul colaboraţionism, ci pentru tot ceea ce a însemnat primul an de ocupaţie sovietică, colaboraţioniştii români sau creştini de alte etnii fiind trataţi mai degrabă cu blândeţe. Cert este că, după primele acte de răzbunare, începând din octombrie 1941, evreii basarabeni şi bucovineni au fost strămutaţi în masă în lagăre organizate în pripă în Transnistria, în care au fost concentraţi şi evreii locali. Se spune că mulţi s-au înecat la trecerea Nistrului.

În aceeaşi lună, are loc şi evenimentul cel mai grav, pogromul de la Odesa. Un atentat reuşit al partizanilor sovietici împotriva comandamentului român este răzbunat printr-un val de represalii spontane din partea soldaţilor români, urmat de un val de represalii organizate, ordonate de Mareşalul Antonescu, şi, în final, cu deportarea evreilor supravieţuitori în lagărul de la Bogdanovca, unde crimele continuă, comise de Einsatzgruppen-urile lui Adolf Eichmann (a căror activitate în lagărele transnistrene a fost permisă de autorităţile române până la vacanţa de Crăciun a anului 1941).

Ulterior, în Transnistria vor fi deportaţi şi numeroşi romi. Potrivit ordinului lui Antonescu, această măsură trebuia să-i vizeze pe romii fără ocupaţie, mai ales pe cei cu antecedente penale. Analiza documentelor arată însă numeroase cazuri de corupţie şi de abuz ale funcţionarilor şi militarilor puşi să ducă la îndeplinire acest ordin, fiind deportate adesea alte persoane decât cele avute în vedere, inclusiv familiile unor soldaţi aflaţi pe front (ceea ce contravenea flagrant dispoziţiei Mareşalului).

Până în anul 1944, când, în faţa avansului Armatei Roşii, deportaţii vor fi lăsaţi să se întoarcă acasă, vor pieri în aceste lagăre de concentrare improvizate, din cauza igienei precare, a lipsei mâncării şi asistenţei medicale, a frigului, a atacurilor din partea populaţiei locale (care avea încă obişnuinţa pogromurilor din perioada ţaristă şi care şi ea asocia evreii cu comunismul), a abuzurilor gardienilor etc., potrivit datelor oficiale, aproximativ 120.000 de evrei şi 12.000 de romi. Sursele evreieşti avansează însă cifre chiar de 300.000 sau 400.000 de evrei exterminaţi în Transnistria.

Din vara anului 1944, se reinstaurează puterea sovietică în întreaga regiune, RSS Moldovenească fiind reconstituită aşa cum existase ea după 2 august 1940. În deceniile următoare, chiar dacă capitala acestei republici funcţiona la Chişinău, Moscova a menţinut o serie de pârghii importante în raioanele din stânga Nistrului. Astfel, în timp ce teritoriul basarabean a rămas eminamente agrar, cu doar câteva industrii alimentare, grosul întreprinderilor industriale au fost dezvoltate la est de amintitul râu, sub control unional şi nu republican. De exemplu, principala sursă de curent electric a întregii republici era hidrocentrala construită la Dubăsari, pe Nistru.

Iar în anul 1988, când, pe fondul politicilor de perestroika şi de glasnost lansate de liderul sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov, în RSS Moldovenească încep manifestările dedicate revenirii la alfabetul latin şi reafirmării identităţii româneşti, în fruntea întreprinderilor din raioanele din stânga Nistrului sunt plasaţi o serie de directori noi, veniţi direct din Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, care vor juca un rol cheie în evenimentele ulterioare.

Astfel, la 21 martie 1989, la Chişinău are loc prima dintr-o serie de manifestaţii duminicale care cer adoptarea ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti a limbii române scrisă cu grafie latină. Acestea culminează cu prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău, la 27 august 1989, şi cu hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 31 august 1989, care oficializează revenirea la alfabetul latin şi care declară limba română ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti (chiar sub această denumire, de limbă română).

Data de 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, marcată ca sărbătoare legală în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013. De asemenea, dintr-o perspectivă istoriografică şi fără a diminua importanţa celor ce aveau să se petreacă în luna decembrie la Timişoara şi la Iaşi, consider că aceste evenimente ar trebui privite ca debutul revoluţiei române din anul 1989.

Se pare însă că destinul teritoriului din stânga Nistrului este ca, după ce a fost transformat într-un fel de laborator de război geopolitic în anii ’20, să continue să joace acest rol pentru următoarea sută de ani. Directorii de îndeprinderi evocaţi mai sus, comanditaţi direct de la Moscova şi majoritatea, dacă nu toţi, ofiţeri acoperiţi ai KGB, încep să mobilizeze populaţia împotriva celor ce se întâmplau în spaţiul basarabean. Desigur, cei mai sensibili la această mobilizare au fost rusofonii- de fapt un amestec de ucraineni, ruşi, bulgari şi alţii, formând la acel moment cam 60-67% din populaţia de cca 500.000 de locuitori a raioanelor transnistrene, având ca principal mijloc de comunicare între etnii limba rusă. Românii, reprezentând undeva între 33% şi 40% din totalul populaţiei, cel mai numeros grup etnic luat individual, fie au rămas neutri, fie au simpatizat cu mişcarea de eliberare naţională, fie, cei mai spălaţi pe creier în cele peste şapte decenii de comunism şi de sovietism, s-au lăsat antrenaţi în agitaţiile antinaţionale, de frica „fasciştilor români”.

În cursul anului 1990 tensiunea creşte. Pe de o parte, comunismul se prăbuşeşte şi în România, „Deşteaptă-te române” este adoptat ca imn de stat pe ambele maluri ale Prutului, are loc la 6 mai podul de flori, RSS Moldovenească îşi schimbă numele în Republica Moldova şi abandonează vechiul steag sovietic în favoarea unui drapel care combină tricolorul românesc cu o stemă contrasă din stema Regatului României din 1921, având bourul moldovenesc ca element central. Iar la împlinirea unui an de la izbucnirea revoluţiei la Timişoara, la 16 decembrie 1990, are loc a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău, care face un apel la declararea independenţei faţă de URSS, în vederea reunificării cu România.

În stânga Nistrului se refuză trecerea la alfabetul latin şi abandonarea simbolisticii sovietice. Au loc contramanifestaţii. La 2 septembrie 1990, sub preşedinţia lui Igor Smirnov, un rus originar din Kamceatka şi numit director la o întreprindere din Tiraspol în 1988, este proclamată separarea de Republica Moldova sub forma Republicii Moldoveneşti Nistrene. Aceasta îşi stabileşte capitala la Tiraspol, păstrează ca drapel propriu vechiul steag al RSS Moldoveneşti (fond roşu cu o dungă orizontală transversală verde şi secera şi ciocanul în colţul din stânga sus) şi asumă formal trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi limba „moldovenească” scrisă cu caractere ruseşti.

Când, la 27 August 1991, în cadrul celei de-a treia Mari Adunări Naţionale de la Chişinău, este proclamată independenţa Republicii Moldova şi se anunţă că în curând va urma şi reunificarea cu România, Republica Moldovenească Nistreană îşi declară şi ea independenţa (25 august 1991). Totul, desigur, sub protecţia Rusiei, care omite să retragă armata 14-a fostă sovietică, acum rusă, din garnizoana sa de la Tiraspol, chiar şi după ce, la 25 decembrie, URSS se destramă oficial, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova, recunoscută în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, devine membru cu drepturi depline al ONU.

De fapt, în aceeaşi perioadă are loc atacul separatiştilor asupra postului de poliţie moldovean din oraşul Dubăsari, ceea ce duce la declanşarea războiului de pe Nistru (numit uneori şi războiul din Transnistria). Republica Moldova duce acest război cu trupe de voluntari slab echipaţi (ajutorul României va mai compensa din acest aspect), iar unii din responsabilii de la Chişinău şi Bucureşti fac jocuri duble, în timp ce de partea cealaltă participă tot felul de aşa-zişi voluntari veniţi din Ucraina şi din Federaţia Rusă, mai ales trupele de cazaci reactivate în anii prăbuşirii URSS.

Cu toate acestea, în momentul culminant al confruntărilor, voluntarii moldoveni sunt pe punctul de a intra în Tiraspol şi de a câştiga, când intervine în mod direct Armata a 14-a rusă, care e scoasă din cazărmi şi le taie calea. Până atunci, aceasta se limitase doar la a aproviziona separatiştii şi cazacii cu armament provenit dintr-un mare depozit sovietic, aflat la dispoziţia sa. Chişinăul opreşte ofensiva în acest punct, nedorind să angajeze un război direct cu Rusia.

La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Rusia semnează Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului din regiunea Nistrului, de fapt un armistiţiu care transformă acest război civil în cel mai vechi dintre conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic, cu excepţia conflictului din Nagorno Karabah (care a debutat în anii 1987-1988), şi care creează un status quo valabil şi acum, după un sfert de secol.

Republica Moldovenească Nistreană, pe scurt Pried-Dnestrovie în limba rusă, respectiv Nistrenia în limba română (denumire folosită local şi mai corectă decât cea de Transnistria, încetăţenită dincoace de Prut prin raportare la Transnistria regimului antonescian) se consolidează astfel pe un teritoriu ce include cea mai mare parte a regiunii Republicii Moldova de dincolo de Nistru, precum şi oraşul Tighina (Bender, în terminologia rusească şi sovietică, după numele raialei otomane care funcţiona la 1812) şi câteva comune învecinate acestuia, pe malul basarabean (formând împreună un important cap de pod în cazul unei ofensive ruseşti). Autoritatea Chişinăului se menţine însă într-un număr de comune cu populaţie exclusiv românească din apropierea oraşului transnistrean Dubăsari, grupate astăzi într-un raion ce poartă numele respectivului oraş. Locuitorii acestor comune au luptat cu arma în mână împotriva separatiştilor în conflictul din 1992.

Nerecunoscută oficial de niciun stat membru ONU, nici măcar de către puterea sa tutelară, Nistrenia a devenit o placă turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane dintre spaţiul ex-sovietic şi cel al Uniunii Europene. Această entitate statală artificială nu ar rezista mai mult de câteva zile fără sprijinul financiar rusesc şi fără protecţia oferită de prezenţa aici a Armatei a 14-a ruse (chiar dacă, în timp, efectivele acesteia au mai fost diminuate). De-abia în 2014, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a sistat plata pensiilor în Nistrenia, pentru a elibera fonduri necesare operaţiunilor ruseşti din Crimeea şi din Donbas.

Iar dacă miza iniţială a creării Nistreniei a fost blocarea unirii dintre Republica Moldova şi România şi menţinerea unei prezenţe militare ruseşti în apropiere de zona de mare şi de vechi interes strategic a Balcanilor, în contextul conflictului ruso-ucrainean această entitate a căpătat noi valenţe. Astfel, Nistrenia alături de Crimeea poate servi ca bază într-un dublu asalt al Odesei, ultimul port important rămas sub control ucrainean.

În ce priveşte regimul politic intern, marcat de corupţie profundă, Nistrenia este exemplul perfect de democraţie iliberală, pe deplin controlată de serviciile secrete ruse şi cu un aparat represiv disproporţionat faţă de populaţia ei, mult înainte ca prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, să pronunţe această sintagmă în premieră mondială, în faţa tineretului maghiar adunat la Tuşnad.

Este interesant de observat că, chiar şi în aceste condiţii, în Nistrenia există o rezistenţă românească. Dacă grupul Ilie Ilaşcu, care a acţionat la Tiraspol în condiţiile războiului de pe Nistru, a fost neutralizat, dând naştere celebrului caz Ilaşcu, cea mai durabilă redută a românismului este reprezentată de şcolile şi de liceele cu predare în limba română cu grafie latină, subordonate Ministerului Educaţiei de la Chişinău- cum este deja celebrul liceu „Lucian Blaga” din Tiraspol sau mai puţin cunoscutul liceu „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol (sub regimul separatist funcţionează şi aşa-zise şcoli moldoveneşti cu grafie slavonă).

Şcolile româneşti cu grafie latină funcţionează în baza Convenţiei de armistiţiu din 21 iulie 1992, dar asta nu înseamnă că nu sunt supuse sistematic încercărilor de închidere, tăierii periodice a utilităţilor, ameninţărilor adresate corpului profesoral şi părinţilor elevilor etc. Numai faptul că aceste şcoli continuă să funcţioneze şi că au elevi este o dovadă a unui patriotism pe care unii îl neagă românilor transnistreni. La fel de relevant pentru acest patriotism şi spirit de rezistenţă paşnică este şi faptul că unii dintre aceştia, în cadrul recensămintelor organizate de regimul separatist, se declară români şi nu moldoveni; un indicativ de opţiune geopolitică chiar şi în recensămintele organizate de autorităţile de la Chişinău în teritoriile controlate de ele.

După ce evenimentele insurecţionale din 7 şi 8 aprilie 2009 (cunoscute şi ca revoluţia Twitter) au redeschis subiectul reunificării, stopat de conflictul de pe Nistru şi abandonat odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994, care a făcut paşi înapoi în direcţia moldovenistă, şi după ce din anul 2011 activismul unionist de nouă generaţie s-a organizat pe ambele maluri ale Prutului, s-au făcut auzite opinii care sugerau Chişinăului să recunoască independenţa Nistreniei, eventual cu o renegociere a liniei de demarcaţie, astfel încât aceasta să corespundă Nistrului. Urmând ca odată înlăturat acest conflict îngheţat, să se poată realiza reunificarea, fără prea mari obstacole din partea Rusiei sau a Uniunii Europene şi a NATO. O astfel de opţiune este însă foarte discutabilă, pentru că ar fi o abandonare grăbită a românilor din regiune, pentru că ar însemna o renunţare teritorială fără compensare într-o altă provincie istorică românească şi pentru că ar permite Rusiei să îşi alipească regiunea printr-o modalitate valabilă din punctul de vedere al dreptului internaţional, ceea ce ar crea de facto şi de jure un al doilea Kaliningrad pe Nistru, în imediata apropiere a României reunificate.

 

IV. Sudul mai îndepărtat

Alcibiade Diamandi sau Alcibiadi Diamandi , Alcibiades Diamandi sau Alkiviadis Diamandi) (câteodată pronunțat Diamanti sau Diamantis, n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, Republica Populară Română) a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alcibiade Diamandi (1) – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

În cele trei secţiuni anterioare ale prezentei planşe am identificat trei, aşa cum le-am numit, margini ale Marii Uniri, care fiecare a presupus o ipoteză care, dacă s-ar fi realizat, ar fi făcut ca Marea Unire să fie şi mai mare.

Astfel, mai întâi am discutat despre participarea la actul de autodeterminare pe care l-a reprezentat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a delegaţilor românilor din Banatul de Vest, Crişana de Vest şi Maramureşul de Nord şi despre faptul că, în pofida opţiunii lor, comunităţile pe care le-au reprezentat au fost atribuite prin Tratatul de la Trianon Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovaciei şi chiar şi Ungariei, de care ei hotărâseră să se despartă.

Apoi, am analizat acţiunile elitei culturale a românilor din Valea Timocului, care a încercat fără succes să obţină unirea regiunii respective cu România, la masa verde a Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919.

Tertio, am luat în discuţie mişcarea de emancipare naţională a românilor din stânga Nistrului din anul 1917 şi tentativa lor de a se uni nu direct cu România, cu care nu aveau în acel moment o continuitate teritorială, ci cu provincia românească învecinată a Basarabiei, care, la rândul ei, evolua către independenţă şi către unirea subsecventă cu România.

Practic, avem în aceste trei margini ale Marii Uniri, trei grade de intensitate diferită a fenomenului istoric implicat: (1) participarea foarte directă la procesul consacrat al Marii Uniri; (2) încercarea de a obţine consumarea unei a patra etape a Marii Uniri; (3) participarea indirectă prin eventuala unire prealabilă cu provincia protagonistă a primei etape a Marii Uniri.

Apoi, în toate cele trei studii de caz, am trecut prin evenimentele celui de-al doilea război mondial, care continuă într-un fel istoria celor întâmplate la sfârşitul primului război mondial, pentru a ajunge, în final, la starea de fapt din prezent. Cel mai mult am avut de recapitulat istoria complexă a regiunii din stânga Nistrului, care, de aproape un secol, a fost transformată într-un laborator de război geopolitic şi continuă să joace acest rol şi la ora actuală.

Urmând acelaşi criteriu al intensităţii conexiunii dintre fenomenul istoric aflat în discuţie şi istoria principală a Marii Uniri cu care am ales să compun articolul de faţă, voi propune acum o ultimă margine a Marii Uniri care este, de fapt, un eveniment istoric distinct. Faptele la care mă voi referi fac parte din tabloul general al primei conflagraţii mondiale, dar ele sunt paralele desfăşurărilor care au pregătit şi au realizat tripla unire a provinciilor româneşti. Rezultatul final al şirului de acţiuni pe care le voi aduce în atenţie nu ar fi fost o Românie întregită şi mai întreagă, ci doar, cel mult, o Românie şi mai influentă ca putere regională.

Ceea ce face totuşi ca cele ce voi relata mai jos să reprezinte o margine a Marii Uniri, în afară de proximitatea cronologică, este încadrarea acestor evenimente în acelaşi amplu proces istoric din care a rezultat Marea Unire însăşi, şi anume afirmarea politică a naţiunii române pe principiile ideologice statuate de generaţia revoluţiei din anul 1848.

Cam la zece ani de la consumarea menţionatei revoluţii, unul dintre foştii săi protagonişti de frunte din Valahia şi cunoscut francmason, Dimitrie Bolintineanu, întreprindea o călătorie în Imperiul Otoman, mai exact în sudul Peninsulei Balcanice, în căutarea unui numeros neam de români trăitori pe acele meleaguri, şi-şi publica apoi constatările într-o carte de călătorii scrisă în manieră romantică în 1858 şi tipărită în 1863, intitulată „Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora”.

Aromânii nu erau, la acel moment, chiar o necunoscută în Principatele Române. Mai multe familii care dobândiseră rang boieresc sub domnii fanarioţi aveau această origine. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Ali Paşa din Ianina, un guvernator turco-albanez cu veleităţi de independenţă, condusese o campanie sistematică de jefuire a bogatelor oraşe aromâne, un val de refugiaţi sosise în Ţările Române şi în Imperiul Habsburgic, unii dintre aceşti refugiaţi dispunând de averi considerabile.

În Transilvania, Banat şi Ungaria, o bună parte din aceste averi începuseră să fie investite în promovarea culturii române, cei mai mulţi dintre refugiaţii aromâni identificându-se destul de repede cu românii autohtoni (cu siguranţă, cu toţii am auzit de moştenirea Emanoil Gojdu şi de odiseea juridică a acesteia). Desigur, existaseră şi interacţiuni mai nefericite, precum cea dintre revoluţionarul român Tudor Vladimirescu şi eteristul aromân Iordache Olimpiotul, al doilea confundând prudenţa primului cu trădarea cauzei creştinilor şi totul terminându-se cu oribilul asasinat de la Târgovişte (anul 1821).

Şi mai demult, Dimitrie Cantemir scrisese deja despre cuţovlahii din Balcani ca despre oameni care vorbesc o limbă română amestecată cu cuvinte din alte limbi, iar marele domnitor Vasile Lupu fusese fiul unui imigrant de prin părţile Albaniei, după unii istorici albanez, după alţii aromân.

Este însă meritul cărţii lui Dimitrie Bolinteanu, care, aşa cum am arătat, nu plecase în orb şi care, de fapt, avea rădăcini aromâne el însuşi, de a fi atras interesul societăţii româneşti şi, în mod special, al paşoptiştilor, care tocmai realizau Mica Unire şi constituirea statului român modern, faţă de faptul că exista în sudul Balcanilor această masă de populaţie românească (surse străine din aceeaşi perioadă afirmă o cifră, probabil întrucâtva exagerată, de 1,2 milioane). Oricum, o populaţie numeroasă care trebuia sprijinită pentru a se emancipa politic, cultural şi confesional.

Astăzi poate surprinde într-o anumită măsură faptul că, imediat după Mica Unire, nou constituitul şi nu foarte puternicul stat român modern avea să investească importante resurse în politicile adresate comunităţii aromâne, relativ îndepărtată geografic, când existau în proximitatea graniţelor sale atâtea regiuni cu masivă populaţie românească. Sunt însă mai multe explicaţii ale acestui fenomen.

În primul rând, încă din perioada lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), România a adoptat o politică de sprijin a luptei de emancipare naţională a popoarelor balcanice. Principalii beneficiari ai acestei politici aveau să fie bulgarii, până în 1878, şi albanezii, până în 1913.

Apoi, în al doilea rând, Imperiul Otoman, spre deosebire de Imperiul Ţarist sau de cel Habsburgic, nu ducea politici de deznaţionalizare forţată şi manifesta o mai mare largheţe în a tolera politicile culturale adresate supuşilor săi creştini, de către statele cu care aceştia împărtăşeau caracterul etno-lingvistic.

În fine, România avea aspiraţii de putere regională, iar direcţia cea mai evidentă în care acestea se puteau realiza era Peninsula Balcanică, asupra căreia Imperiul Otoman pierdea, treptat, controlul.

Contrar însă a ceea ce susţin unele istoriografii balcanice, dar şi acele facţiuni aromâne care fie continuă curentul grecoman, fie susţin că aromânii ar fi un popor diferit de români, vorbind o limbă separată şi nu un dialect al limbii române, apropierea comunităţii aromâne de românism nu a fost un proces artificial, declanşat şi întreţinut exclusiv de către România.

De fapt, identitatea românească a aromânilor, care a fost o constantă a relatărilor străinilor, de la primii cronicari bizantini la antropologii culturali ai epocii moderne, a fost afirmată în termenii cei mai categorici cu zeci de ani înainte de Mica Unire. În contextul cultural din Imperiul Habsburgic, de care am amintit mai devreme, în care foarte mulţi dintre imigranţii şi refugiaţii aromâni s-au identificat cu românii autohtoni, sub influenţa ideilor Şcolii Ardelene, Mihail G. Boiagi publica la Buda în 1815 „Gramatica valahă sau macedo-română”, prima gramatică a dialectului aromân, iar Gheorghe Constantin Roja, prieten cu Petru Maior, publica cărţi ce reluau în context aromân ideile acestuia din urmă şi afirmau unitatea etnică a aromânilor cu românii nord-dunăreni.

Nici curentul ideologic rival celui românofil (numit uneori şi vlahofil), cel grecoman, nu s-a născut exclusiv dintr-o încurajare din partea Greciei (deşi în acest caz a existat o politică constantă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopole, începând în special din secolul al XVIII-lea). Imixtiunea statului modern grec doar a produs formele extreme, elucubrante, care susţin că aromânii ar fi greci romanizaţi şi care refuză cultivarea idiomului propriu.

De fapt, reflexie a unei lungi istorii petrecute în apropierea centrului de cultură grecească din Constantinopole, curentul grecoman a plecat de la alţi aromâni, precum Theodor Anastasie Cavaliotti, autorul primelor tipărituri în dialect aromân scris cu litere greceşti din faimosul oraş Moscopole, sau învăţatul refugiat Daniil Moscopoleanul, care, amândoi, în aceeaşi perioadă a iluminismului, au susţinut ideea de asociere a aromânilor cu grecii şi cu alte comunităţi balcanice în cadrul unei renaşteri a civilizaţiei superioare eline şi bizantine. Idei similare au găsit adepţi şi printre slavofonii din Tracia de Sud şi Macedonia, sau printre albanezi (de exemplu arvaniţii, o comunitate de albanezi creştini ortodocşi, care populează o regiune care azi face parte din Grecia).

Cei mai oneşti aromâni grecomani, de altfel, nu au negat niciodată apartenenţa aromânilor la românitate; Ioannis Colettis, important prim-ministru al Greciei din secolul al XIX-lea, care a lansat conceptul de Megali Idea, adică proiectul de reunire a popoarelor balcanice în jurul Greciei civilizatoare, ascultând o relatare entuziastă a revoluţionarului şi omului politic Ion Ghica despre cauza paşoptiştilor români, a ţinut să-i întindă mână şi să-i precizeze în dialectul său matern „Ş-eu escu armân”.

La vremea respectivă, desigur, nu existau organizaţii de genul Farei Armâneşti, care să respingă termenul de aromân şi să creeze publicului mai puţin ştiutor confuzii cu armenii. „Armân” este, de fapt, o variantă a etnonimului „român, rumân”, derivat din latinescul Romanus, -i, care ilustrează o particularitate fonetică a dialectului aromân (prefixarea vocalei „a” la numeroase substantive) şi care este folosit cu predilecţie de aromânii din regiunile care compuneau în secolele XI-XIV Vlahia Mare din Thesalia şi Munţii Pind şi Vlahia Mică din Etolia şi Acarnania (sau de aromânii roiţi din aceste regiuni). Mai spre nord, în Epirul albanez, în ceea ce în aceeaşi perioadă a Evului Mediu a constituit o entitate numită Vlahia de Sus, se foloseşte o altă variantă, cea de „rămăn” (limba fiind numită la primii „armâneaşti”, iar la ceilalţi „rămăneaşti”). În limba română literară, pentru a individualiza această populaţie în marea masă a etnosului românesc, a fost creat termenul de aromân, dar şi cel, azi mai rar folosit, de macedoromân.

La ora actuală, nu numai unii aromâni se pretind a fi altceva decât românii, dar şi unii concetăţeni de-ai noştri se referă la „machedoni” ca fiind membri ai unei alte etnii. Eroarea apare uneori şi la nivel de elită; astfel, dacă ar fi ceva de criticat la cum organizase marele Horia Bernea superba colecţie a Muzeului Ţăranului Român, este că artefacte aromâneşti apăreau şi la secţiunile dedicate ruralului românesc, dar şi în secţiunea minorităţilor naţionale.

Desigur, după secole de distanţare şi de izolare geografică, aromânii au dezvoltat o cultură pe alocuri diferită de a românilor nord-dunăreni, mult mai balcanică, precum şi un dialect propriu, cu câteva graiuri, ceea ce în sine este inedit într-o societate neobişnuită cu dialectele (limba română din spaţiul carpato-danubiano-pontic necunoscând decât graiuri puţin diferenţiate între ele).

În realitate însă, chiar dacă uneori diferenţa dintre dialect şi limbă este destul de subtilă, argumentele care acreditează aromâna drept limbă sunt mai degrabă inconsistente. Majoritatea lingviştilor au conchis că e vorba de un dialect, ba chiar de unul foarte important pentru studiul limbii române, deoarece conţine cele mai multe elemente arhaice, din fazele timpurii de existenţă ale acestei limbi romanice. Acesta este de altfel şi principalul indiciu că, dintre diferitele grupe de români balcanici, aromânii s-au separat primii de linia principală de evoluţie a limbii române.

Ar trebui să amintim cu acest prilej şi că, la câteva decenii după aprinderea în România a interesului faţă de aromâni, cercetările lui Theodor Capidan, autorul unor impresionante monografii despre românii din sudul Balcanilor, au permis identificarea, în imediata vecinătate a aromânilor, a unui al treilea dialect al limbii române, vorbit în vreo zece sate şi un oraş din ţinutul numit de greci Meglen şi de turci şi de bulgari Karadjova, la nord de Salonic.

Dialectul meglenoromân este de asemenea marcat de arhaism, dar cuprinde şi o serie de inovaţii lingvistice absente în aromână şi prezente în celelalte dialecte ale limbii române, ceea ce înseamnă că acest grup s-a desprins de trunchiul comun ulterior aromânilor. Meglenoromânii sunt şi singurii în privinţa cărora nu este atestată autodesemnarea printr-o variantă a substantivului „român” (probabil, această variantă a existat, dar nu a fost consemnată în documentele medievale, ca în cazul istroromânilor, şi a încetat de a mai fi folosită când s-a încetăţenit etnonimul „vlas”). De asemenea, vlaşii megleniţi sunt şi singura populaţie românească care a fost parţial islamizată (meglenoromânii musulmani din oraşul Nânta). În rest, istoria mai veche a meglenoromânilor rămâne destul de obscură, fiind eclipsată de a mai numeroşilor vecini aromâni, iar majoritatea documentelor referindu-se la vlahi, fără a diferenţia între cele două populaţii.

Haideţi însă să revenim la procesele istorice pe care prezentul articol le aduce în discuţie. La Bucureşti, în spatele blocurilor de pe Splaiul Independenţei, nu departe de Piaţa Naţiunilor Unite, se află rămăşiţele Mânăstirii Sfinţii Apostoli, ocolite aproape miraculos de demolările masive petrecute în acea parte a Capitalei României la ordinele dictatorilor comunişti Nicolae şi Elena Ceauşescu: biserica şi casa parohială. În pridvorul bisericii o placă de marmură comemorativă aminteşte cele întâmplate în anul 1865, când arhimandritul Averchie de la Muntele Athos a adus primii elevi ai primei şcoli deschise de statul român pentru aromâni, chiar la această mânăstire.

Interesul declanşat de cartea lui Dimitrie Bolintineanu prindea astfel o iniţială materializare concretă, la şase ani de la Mica Unire şi de la începuturile României moderne. Doi ani mai târziu, în 1867, activistul aromân Apostol Mărgărit deschidea în localitatea sa natală, Avdhela, azi în nordul Greciei, prima şcoală românească din regiunea denumită generic şi destul de impropriu Macedonia. În următoarele două decenii, Apostol Mărgărit avea să inaugureze şi alte şcoli româneşti şi să supravieţuiască la trei tentative de asasinare de către extremiştii naţionalişti greci.

Astfel, cu toată opunerea Patriarhiei de la Constantinopole şi a guvernului de la Atena, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, numeroase şcoli şi biserici româneşti, finanţate de la Bucureşti, aveau să fie deschise în localităţile cu populaţie aromână şi meglenoromână, inclusiv două licee, la Salonic, în Macedonia Egeeană, azi Grecia, şi la Bitolia, în Macedonia Vardar, ulterior sârbească, iugoslavă şi, în cele din urmă, devenită Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (abreviată FYROM).

De asemenea, în special după 1880, avea să existe şi o presă aromână scrisă, deopotrivă în dialectul aromân şi în limba română literară, şi avea să aibă loc şi un avânt al literaturii culte. Principalul rol de coordonare a mişcării de emancipare naţională a aromânilor revenea Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, înregistrată în Regatul României şi având membri concomitent în exilul aromân şi în ţinuturile de baştină din sudul Balcanilor. Iar pentru sprijinirea meglenoromânilor, tot în Regatul României dar în special prin sponsorizări private, era creată Societatea „Meglenia”.

Ar fi însă iluzoriu să ne imaginăm că şcolile şi bisericile româneşti s-au bucurat de o apreciere unanimă în rândurile aromânilor şi meglenoromânilor. Aşa cum am detaliat mai devreme şi se va vedea acum de ce am făcut-o, încă din zilele iluminismului în rândurile elitelor aromâne începuseră să se manifeste două tendinţe ideologice în cele din urmă concurente, care au intrat în coliziune odată cu începuturile mişcării de emancipare naţională, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A apărut conflictul deschis dintre românofili şi grecomani, care a avut şi o componentă socială: aromânii şi meglenoromânii bogaţi, având interese comerciale majore cu Atena, au tins în majoritatea lor să promoveze ideea apartenenţei la elenism şi să respingă şcoala şi biserica românească, în timp ce aromânii şi meglenoromânii mai săraci, pentru care şcoala românească reprezenta şansa unei educaţii, au aderat în mult mai mare măsură la valorile ideologice ale românismului (uneori chiar până la fanatism, aşa cum avea să o dovedească istoria secolului următor).

Renumele de butoi cu pulbere al Europei, pe care Balcanii îl dobândiseră de-a lungul secolului al XIX-lea, nu avea să fie dezminţit nici la începutul veacului XX, în anii premergători primului război mondial. Până în acea perioadă, Imperiul Otoman îşi pierduse deja majoritatea posesiunilor europene. Practic, Înalta Poartă mai administra în mod direct o salbă de teritorii cuprinse între Marea Adriatică şi Marea de Marmara, ce includea Albania, Kosovo, Macedonia (în sens larg), Tracia de Sud şi Rumelia. Teritoriul locuit de aromâni suferise deja o primă divizare în 1881, când Câmpia Thesaliei trecuse de la Imperiul Otoman la Regatul Greciei.

Aceste regiuni erau privite ca parte a teritoriului naţional ce trebuia eliberat de către statele balcanice creştine, anterior desprinse din Imperiul Otoman: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria, cea din urmă încă autonomă până în 1908, când devine şi ea independentă. De fapt, concurenţa dintre aspiraţiile naţionaliste ale noilor state balcanice devenea în jurul anului 1900 mai acerbă chiar decât ostilitatea adresată fostului ocupant turc.

Iar lucrurile încep să escaladeze în siajul Republicii de la Cruşova din 1903, o insurecţie având ca scop desprinderea Macedoniei de Imperiul Otoman, sponsorizată de Bulgaria şi condusă de aromânul Pitu Guli (azi considerat erou naţional deopotrivă în Bulgaria şi în FYROM). Cruşova este de altfel un important centru aromân din FYROM, în care dialectul aromân are la ora actuală statut oficial.

Chiar dacă Republica de la Cruşova eşuează, în Macedonia, în Tracia de Sud şi în Rumelia creşte în amploare o mişcare de gherilă susţinută de Bulgaria, formată din grupuri de comitagii slavi (care, la vremea aceea, se autoidentificau ca bulgari, iar în prezent urmaşii lor se descriu ca macedoneni în FYROM sau ca slavofoni în Grecia), din grupuri de armatoli aromâni şi meglenoromâni sau din grupuri mixte (precum cel comandat de Mite Vlahul).

Îngrijorată că un succes al gherilelor susţinute de Bulgaria ar putea să ducă la anexarea amintitelor regiuni de către acest stat, Grecia, care acţiona şi ea de multă vreme în zonă prin biserică şi prin cultivarea grecomaniei, a organizat propriile gherile, aşa-numiţii antarţi. Aceştia sunt recrutaţi în special din Insula Creta (pe atunci încă teritoriu otoman), puşi sub comanda unor ofiţeri ai armatei regulate elene, antrenaţi pe teritoriul Regatului Greciei şi apoi infiltraţi peste graniţă, în Macedonia şi Tracia de Sud. Considerând gherilele pro-bulgare mai periculoase decât cele greceşti, autorităţile otomane vor duce o politică de neagresiune faţă de acestea din urmă (iar antarţii, la rândul lor, se vor concentra pe luptele cu comitagii slavi şi cu armatolii vlahi).

Participarea armatolilor la acest război nedeclarat oficial, dar având deja toate atributele sângeroase ale războaielor necavalereşti, de aneantizare reciprocă, ale noului veac, nu se explică printr-o subită adeziune a aromânilor şi meglenoromânilor la cauza Bulgariei Mari. În majoritatea lor absolută, armatolii sunt adepţi ai ideologiei românismului; dar în lipsa continuităţii teritoriale cu România au nevoie de o altă soluţie de suveranitate. O Macedonie independentă multi-etnică, în care aromânii şi meglenoromânii ar avea propriile cantoane autoguvernate, ar putea reprezenta o astfel de soluţie. În plus, ei au deja o istorie de câteva decenii a conflictului cu grecii şi cu conaţionalii grecomani, pe care nu o au cu bulgarii.

Pentru moment, relaţiile dintre România şi Bulgaria sunt, în principiu, amicale, chiar dacă există revendicări reciproce mai mult sau mai puţin explicit exprimate, privind Dobrogea, al cărei partaj prin Tratatul de la Berlin din 1878 nu mulţumeşte niciuna din cele două părţi, precum şi o anumită rivalitate la statutul de hegemon balcanic. La un moment dat, se discutase chiar de o uniune a celor două state sub sceptrul lui Carol I (1866-1914), domnitorul şi apoi regele României (imposibilă însă cu România stat independent şi Bulgaria încă dependentă formal de Imperiul Otoman).

Prin urmare, România nu descurajează alianţa de moment a aromânilor şi meglenoromânilor cu slavofonii, dar nici nu o încurajează în mod special. Pe lângă susţinerea sistemului de şcoli şi a preoţilor care oficiază în limba română, Bucureştiul intervine pe căi diplomatice pentru obţinerea de drepturi pentru etnicii români din partea guvernului otoman şi reacţionează, tot pe căi diplomatice, atunci când antarţii greci comit atacuri asupra populaţiei civile aromâne sau meglenoromâne.

De fapt, momentul de maxim succes al diplomaţiei româneşti în promovarea drepturilor românilor din Balcani se produce atunci când, în urma insistenţelor României, Imperiul Otoman adoptă o iradea (adică un decret al sultanului) care recunoaşte miletul românesc separat de celelalte comunităţi creştin ortodoxe şi acordă etnicilor români dreptul la administraţie şi justiţie în limba română.

Trebuie precizat că, în Imperiul Otoman, încă de la începuturile acestuia, comunităţile erau recunoscute după criteriul religios şi nu după cel etnic, astfel că toţi creştinii ortodocşi formaseră până atunci un singur milet. Cum Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole era dominată de grecii din cartierul Fanar, şi miletul creştin ortodox ajunsese să fie dominat tot de clerici greci (astfel că, de exemplu, lupta de emancipare naţională a bulgarilor începuse cu adevărat în 1870, când fusese creat Exarhatul Bulgar şi se pornise reconstrucţia Bisericii Ortodoxe Bulgare, separată de cea grecească).

Din respect faţă de Regele Carol I, iradeaua amintită este edictată la data de 10 Mai 1905. Cum însă data respectivă fusese calculată conform calendarului iulian, încă oficial în România, aromânii „separatişti” din zilele noastre au adoptat ca zi naţională data de 23 mai, uitând desigur să precizeze că iradeaua coincisese cu Ziua Naţională a Regatului României şi că în aceasta nu fusese vorba nici două secunde de vreun popor „armân”, distinct de etnosul românesc, ci de românii din Imperiul Otoman de la nivelul anului 1905, adică de aromânii şi de meglenoromânii recunoscuţi ca români şi nu altfel.

Iradeaua îi transformă însă pe aromâni şi pe meglenoromâni în şi mai mare măsură în ţinte ale antarţilor. Aceştia declanşează atacuri cu scop de represalii, dar şi de intimidare, pentru ca obştile vlahilor să nu încerce să-şi exercite drepturile astfel dobândite. Sunt asasinaţi mai mulţi preoţi şi profesori de şcoală românească. Cel mai grav atac are loc la 20 octombrie 1905, când este incendiată localitatea Avdhela şi, odată cu ea, cea mai veche şcoală românească din Macedonia, care, aşa cum am arătat şi mai devreme, funcţiona încă din anul 1867. În replică, are loc la Bucureşti un marş de protest al aromânilor, iar România întrerupe relaţiile diplomatice cu Grecia pentru o perioadă de timp.

Deşi a rămas un moment de referinţă în istoria românităţii balcanice, iradeaua din 10/23 mai 1905 nu era destinată să aibă efecte pe termen lung. În anul 1912 regatele creştine balcanice se decid să tranşeze odată pentru totdeauna problema teritoriilor europene ale muribundului Imperiu Otoman şi se coalizează împotriva acestuia, declanşând primul război balcanic. Înalta Poartă este înfrântă, dar Bulgaria încearcă să păstreze pentru sine grosul capturilor teritoriale, astfel că în anul următor 1913 izbucneşte al doilea război balcanic, care vede de data aceasta o nouă coalizare a multora împotriva unuia: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Imperiul Otoman contra Bulgariei. România intervine decisiv, trece Dunărea şi avansează până la Munţii Balcani, forţând Bulgaria să capituleze.

Rolul de pacificator al României i-a dat acesteia şi dreptul de a găzdui, la Bucureşti, Conferinţa de pace. Despre ceea ce s-a întâmplat atunci am mai scris în secţiunea dedicată Văii Timocului. Adăugăm aici că a existat un grup aromân de lobby foarte activ, care, cu sprijinul unei părţi a clasei politice româneşti, a încercat să obţină includerea cu statut autonom a teritoriilor cu populaţie românească din sudul Peninsulei Balcanice într-un stat comun româno-albanez (Albania tocmai se constituia ca stat independent, cu sprijinul României).

Din motivele deja explicate- focalizarea interesului românesc pe unirea Cadrilaterului şi pe dobândirea coroanei albaneze pentru Wilhelm de Wied- nu s-a mai ajuns la asta, iar teritoriile locuite de aromâni au fost împărţite între Grecia, Serbia, Bulgaria şi nou-constituita Albanie, fără a beneficia de vreun statut special. La fel, localităţile locuite de meglenoromâni au fost împărţite între Grecia şi Serbia, ultima primind un singur sat, Huma. Promisiunea respectării drepturilor românilor balcanici nu a mai fost inclusă în Tratatul de pace de la Bucureşti, ci în scrisori separate, fără valoare juridică serioasă.

Deja, la momentul respectiv, înmugurise la Bucureşti ideea colonizării cât mai multor aromâni şi meglenoromâni în nou dobânditul teritoriu românesc, Dobrogea de Sud, unde structura etno-demografică nu era tocmai favorabilă României. Astfel, între 1878 şi 1913 Sofia derulase politici de bulgarizare a acestei regiuni. La ora unirii cu România populaţia era compusă din 46% turco-tătari musulmani, 42% bulgari şi restul alte naţionalităţi, între care şi români (chiar dacă toponimia regiunii face dovada unei prezenţe româneşti mult mai numeroase în perioade istorice mai vechi). În felul acesta, Bucureştiul rezolva două probleme: consolidarea procentului de români din Cadrilater şi integrarea aromânilor şi meglenoromânilor în statul român, practic imposibil de realizat în ţinuturile de baştină ale acestora, din cauza lipsei continuităţii teritoriale.

Era însă, în mare parte, o iluzie. Felul în care guvernul Take Ionescu a manageriat poziţia de putere regională a momentului şi chestiunea protecţiei comunităţilor româneşti din Balcani a fost, până la urmă, un eşec şi un prim abandon al românilor balcanici de către România, din păcate nu ultimul, cu consecinţe care se pot constata şi astăzi.

În anul următor, un incident petrecut tot în Peninsula Balcanică, asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei Austro-Ungariei, la Sarajevo, de către un extremist naţionalist sârb, Gavrilo Princip, era folosit de Viena pentru a acuza Serbia şi a-i cere acesteia condiţii inacceptabile pentru evitarea unui război. Ceea ce, evident, Serbia nici nu a făcut, mai ales că avea sprijinul plenar al Rusiei, care, la rândul ei, era aliată cu Franţa şi cu Regatul Unit. Iar Austro-Ungaria conta şi ea pe sprijinul Germaniei, care era o nouă mare putere în plin avânt, dar care nu prea mai găsea colonii disponibile, spre a putea rivaliza cu celelalte imperii europene mai vechi. Aceeaşi problemă simţeau că o au Statele Unite ale Americii, Japonia şi Italia, în timp ce Imperiul Otoman căuta o şansă să mai recupereze din terenul pierdut, iar noi state naţiune, mai mici, precum România sau Bulgaria, căutau ferestre de oportunitate pentru a-şi realiza doleanţele de deplină unitate naţională. Deşi occidentalii s-au obişnuit să blameze Balcanii şi agresivitatea patriotică a noilor naţiuni europene pentru declanşarea primului război mondial, realitatea este că tot acest cockteil exploziv este responsabil pentru cele întâmplate atunci.

Aşa cum bine ştim, România a mai stat doi ani în expectativă, urmărind evoluţia conflictului şi aşteptând să vadă care tabără oferă mai mult. Am analizat destul de amănunţit în secţiunea dedicată marginii de est a Marii Uniri (românii din stânga Nistrului) opţiunile aflate pe masă în cei doi ani şi cauzele alegerii făcute de ţara noastră în vara anului 1916. Cert este că, atunci când România a intrat în război, armatei regale române i s-au alăturat voluntari ardeleni, bănăţeni şi bucovineni, dispuşi să lupte împotriva imperiului ai cărui supuşi juridici erau şi să înfrunte riscul de a fi acuzaţi acasă de înaltă trădare. Primilor voluntari li s-au adăugat apoi alţii, fie dezertând direct către liniile româneşti (fenomen evocat de marele scriitor transilvănean Liviu Rebreanu în romanul său „Pădurea spânzuraţilor”), fie organizându-se în lagărele de prizonieri de război din Rusia. Sunt fapte care au fost rememorate şi exultate relativ des în spaţiul public românesc.

Mult mai puţin s-a vorbit, după al doilea război mondial, de o altă categorie de voluntari care, în vara anului 1916, au cerut să lupte pentru România. Acestora nu li se deschidea în faţă perspectiva unirii cu România şi, totuşi, au ales să lupte pentru întregirea ţării de care se simţeau legaţi prin limbă şi origine. Nu mai puţin de douăzeci de mii de aromâni (probabil, printre ei, şi meglenoromâni), veniţi în Regatul României din Balcani, s-au înscris în armata română şi au luptat pe câmpurile de bătălie din Carpaţi, de la Turtucaia, de pe Jiu şi Olt, de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi Caşin ş.a.m.d.

Ei bine, în această lume sfâşiată de război, când Bucureştiul era sub ocupaţie şi o Românie redusă la Moldova de Vest se lupta pentru supravieţuire, iar în Rusia izbucnise deja revoluţia care avea să ducă în câteva luni la prăbuşirea întregului Front de Est, s-au petrecut evenimentele care fac din aromâni o surprinzătoare ultimă margine a Marii Uniri. Cauzele imediate ale respectivelor acte şi fapte se află însă în evoluţii petrecute în Balcani începând cu câteva luni înainte de intrarea României în război.

Spre sfârşitul anului 1915, Albania sucomba, iar nordul şi centrul ţării era ocupat de trupe austro-ungare, în timp ce armatele regelui Constantin I al Greciei (1913-1917, 1920-1922), favorabil Puterilor Centrale, pătrundeau în sud, în Epirul de Nord pe care Atena, de fapt, îl considera pământ elen, încă din antichitate. Situaţia aceasta a creat o animozitate crescândă între Grecia şi Italia, care a intervenit în regiune în a doua jumătate a anului 1916, obligându-i pe greci să se retragă. Percepuţi ca fraţi întru latinitate, italienii au fost bine primiţi de aromânii proromâni (fapt denunţat în termeni vitriolanţi în presa greacă a timpului). La fel s-a întâmplat cu trupele franceze, care, la 10 decembrie 1916, preluau controlul regiunii Korce (Curceaua în aromână), unde avea ulterior să fie proclamată o republică independentă aromână.

Întrucât armata italiană preconiza să îşi continue avansul în Grecia, ţară cuprinsă de un război civil între forţele favorabile Antantei, în frunte cu prim-ministrul Eleftherios Venizelos (ocupant al acestei demnităţi în anii 1910-1920 şi 1928-1932), şi cele favorabile Puterilor Centrale, conduse de regele Constantin I, Nicolae Filodor, ministrul plenipotenţiar al României la Atena, se adresa la 13 martie 1917 ministrului afacerilor externe de la Iaşi, pentru ca acesta să intervină pe lângă guvernul italian pentru a obţine protecţia şi ajutorul Italiei pentru populaţia aromână din Munţii Pind, confruntată la acel moment cu lipsuri majore de produse alimentare.

La rândul său, consulul român din Ianina, Dimitrie Mincu, constata şi el efectele pe care blocada Antantei asupra ţărmului adriatic al Greciei le avea asupra securităţii alimentare a comunităţilor aromâne din regiune, cu foamete şi creşteri exorbitante ale preţului grânelor, înaintând la Iaşi un raport în acest sens la 5 mai 1917, când blocada dura deja de şase luni. De fapt, un dezastru fusese evitat prin negocierea directă dintre consulul român şi cel italian, Domenico Nuvolari, care avusese drept rezultat înlesniri pentru aromâni din partea italienilor, pentru ca primii să se poată aproviziona cu cereale de la Koniţa, Arghirocastro şi Santi Quaranta, la preţuri modice. În fine, în ton cu superiorul său de la Atena, consulul Mincu cerea şi el o extindere a prezenţei militare italiene în cât mai mult din regiunea locuită de aromâni, unde aceştia, ca şi conaţionalii lor din Albania, ar fi urmat să se autoguverneze.

Sprijinul alimentar acordat de italieni aromânilor din Pind şi Zagora a dus la creşterea simpatiei faţă de aceştia, dar şi a ideii că ar fi posibil ca Italia să scoată definitiv localităţile aromâne de sub autoritatea Greciei, manifestată destul de tiranic după anexarea regiunii în anul 1913. În mai 1917, Antanta decisese să intervină decisiv în Grecia pentru a aduce la putere guvernul venizelist de la Salonic, favorabil intereselor sale. Regiunile dens populate de aromâni urmau să se afle în zona de ocupaţie alocată Italiei. Şi, într-adevăr, la începutul lunii iunie oraşul Ianina este ocupat de italieni, care apoi îşi desfăşoară trupele în mare parte din teritoriul alocat, având parte de primiri fastuoase, chiar entuziaste, în numeroase localităţi aromâne.
Având convingerea eliberării lor de sub ocupaţia grecească, mai mulţi primari şi delegaţi ai satelor şi oraşelor aromâne din Munţii Pind (Samarina, Avdhela, Perivole, Băiasa, Aminciu, Paleosseli, Padzi, Turia, Breaza, Laca, Dobrinova, Armata, Zmixi) se reunesc la Samarina (Sânta Maria), la 27 iulie 1917, într-un congres ce proclamă formarea unui stat independent aromân, Republica Pindului, sub protecţia Regatului Italiei. Rezoluţia congresului, semnată de primari şi de delegaţi, este telegrafiată premierului român Ionel Brătianu şi apoi tuturor guvernelor Antantei.

La o adunare subsecventă, la Avdhela, în ziua de 30 iulie 1917, este ales un Consiliu al delegaţilor poporului român, format din 23 de membri (G. Papapericle, Z. Araia, G. Zdrula, C. Mihadas, G. Papatanasi etc.) şi un comitet diriguitor provizoriu cu rol de guvern, format din şapte persoane: dr. Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dubara, Mihali Teguiani, Tachi Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi, Sterie Caragiani. Steagul noului stat ar fi urmat să fie tricolorul românesc cu Lupoaica Capitolină drept stemă.

Republica Pindului din anul 1917, această primă încercare a aromânilor de a se constitui într-un stat independent în epoca modernă, a fost însă de scurtă durată (unii o numesc chiar, deşi, totuşi, destul de inexact şi printr-o confuzie cu Republica Korce, „republica de o zi”). La mijlocul lunii august, trupele italiene primesc ordinul să se retragă, spre consternarea aromânilor, în urma lor venind imediat autorităţile venizeliste greceşti şi unităţile de jandarmi, care se dedau la acţiuni de represalii şi de jaf.

Cei mai mulţi dintre fruntaşii mişcării independentiste se văd nevoiţi să se refugieze în sudul Albaniei, în zona controlată de italieni. Unii încearcă să rămână, dar sunt supuşi arestărilor, acuzaţiilor de trădare, bătăilor şi chiar încercărilor de asasinat, reuşind să se salveze numai prin intervenţia militarilor francezi. O mărturie revelatoare asupra acestor persecuţii a lăsat-o bătrânul activist Guli Papageorge Samarineanu. În cele din urmă, şi aceştia sunt nevoiţi să se refugieze spre Albania (unde Republica Korce are şi ea o existenţă efemeră, de această dată de efectiv numai o zi), apoi, la finele războiului, în Italia şi de acolo în România.

Iniţiativa independentistă, ce ar fi putut avea ca rezultat formarea în sudul Balcanilor a unui al doilea stat românesc (mai ales că, să nu uităm, promotorii acestei mişcări erau toţi loiali ideilor românismului), nu s-a bucurat de sprijinul României, chiar dacă amabasadorul din Atena şi consulul din Ianina au acţionat pentru a obţine protecţia Italiei pentru aromânii din Pind şi Zagora. Există telegrame care arată că personalul consulatului românesc îndemna aromânii la moderaţie şi, în momentul retragerii italienilor, ca aceştia să nu opună rezistenţă revenirii autorităţilor greceşti.

Spre deosebire de regele Constantin I, premierul Eleftherios Venizelos era un aliat al Antantei, iar România, care exact atunci rezista in extremis ofensivei germane din vara anului 1917, nu era în poziţia de a interveni în vreun fel pentru sprijinirea unei entităţi politice româneşti în regiunile muntoase din nordul Greciei.

Mai mult, atât consulul României din Ianina, cât şi cel al Italiei, l-au apostrofat pe Alcibiade Diamandi, probabil cel mai tânăr, dar şi cel mai determinat dintre fruntaşii Republicii Pindului, fiu al unei familii bogate din Samarina, absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti şi fost voluntar în armata română în 1916, că „pasul lor a fost greşit, inoportun, fiindcă nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit de nicio parte”.

Oarecum profetic, în interviul său acordat în anul 1927, la un deceniu de la proclamarea Republicii Pindului, Guli Papageorge Samarineanu îi îndemna pe cei tineri să nu creadă pe aceia care spun că nu mai există speranţă pentru constituirea unei statalităţi aromâne, pentru că, în realitate, totul depinde de apariţia unui context favorabil. Ei bine, o astfel de fereastră de oportunitate avea să apară în cel de-al doilea război mondial.

Între timp, aromânii şi meglenoromânii aveau să treacă prin noi evenimente traumatice, cum au fost consecinţele războiului turco-grec din anii 1919-1923. Acesta s-a finalizat cu un schimb de populaţii în urma căruia circa un milion de etnici greci din Asia Mică erau relocaţi în regiunile din nordul Greciei, unde minorităţile slavofone, albaneze şi vlaho-româneşti predominau. Au existat cazuri de dislocare (azi le-am numi de epurare etnică), pentru a face loc noilor veniţi. Iar în direcţia cealaltă, printre musulmanii expulzaţi ca parte a schimbului de populaţii, se aflau şi meglenoromânii din oraşul Nânta (ai căror urmaşi trăiesc azi în Rumelia turcească). Profitând de slăbiciunea juridică a scrisorilor diplomatice din 1913, Bulgaria a închis şcolile româneşti în 1921, iar Albania în 1936.

De asemenea, între anii 1926 şi 1933 avea să aibă loc şi colonizarea din Cadrilater, preconizată încă din 1913, iar oprirea ei de către prim-ministrul liberal I. G. Duca, descendent din boieri fanarioţi greci, va fi motivul pentru care doi dintre cei trei Nicadori, legionarii trimişi la Sinaia pentru a-l asasina, erau aromâni. De altfel, istoria redată în prezenta secţiune arată destul de clar de unde a provenit atracţia aproape irezistibilă pe care, în anii ’30, Mişcarea Legionară a exercitat-o asupra multor aromâni şi meglenoromâni stabiliţi în România.

În tot acest amalgam de evenimente şi de personaje care populează cele două decenii care separă războaiele mondiale, unul dintre protagoniştii Republicii Pindului din 1917 nu renunţase la ideea de atunci, în timp ce ducea o viaţă pe care, cu siguranţă, o putem califica drept interesantă. Prin anii ’20, Alcibiade Diamandi se afla în Italia, unde asista la instaurarea regimului totalitar fascist şi dezvolta o relaţie personală cu dictatorul Benito Mussolini. Adeziunea sa la ideile fasciste nu-l împiedica însă să ceară şi să obţină paşaport diplomatic românesc şi să îndeplinească din partea României diferite funcţii consulare în Albania şi, apoi, în Grecia (unde guvernul dictatorului Ioannis Metaxas ducea o politică ambivalentă faţă de România, pe de o parte legiferând amenzi pentru vlahii surprinşi că-şi vorbesc limba maternă pe stradă, pe de altă parte acceptând funcţionarea şcolilor şi a bisericilor româneşti; exact acest guvern l-a „iertat” pe Alcibiade Diamandi pentru acţiunile sale din anul 1917).

Toate aceste elemente biografice fundamentează suspiciunea că Alcibiade Diamandi fusese recrutat de intelligence-ul românesc, cel mai probabil după intrarea sa ca voluntar în armata română în vara anului 1916. Până în acest moment însă, arhivele nu au dezvăluit documente care să ateste în mod direct respectivul fapt. Este posibil nici să nu o facă, având în vedere că o mare parte din arhivele fostului Serviciu Secret de Informaţii (SSI) şi ale fostei Siguranţe a Statului s-au pierdut în urma bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial.

De asemenea, este la fel de posibil ca Alcibiade Diamandi să fi devenit la un moment dat agent dublu, recrutat şi de serviciile de informaţii italiene. Cert este că patriotul aromân devenit simpatizant fascist, dacă a fost spion, a fost un spion în stilul personajului James Bond, din existenţa sa nelipsind cheltuielile excentrice, fascinaţia pentru femeile frumoase şi chiar şi duelurile (la Atena, activistul naţionalist aromân a fost la un pas de a-şi pierde viaţa în urma rănilor căpătate într-un duel cu un căpitan de vas grec, cu care s-a aflat în rivalitate pentru favorurile uneia din frumoasele oraşului).

Şansa politică pe care şi-o dorea Alcibiade Diamandi a apărut însă în contextul celui de-al doilea război mondial. Instaurarea ocupaţiei italiene în Albania în aprilie 1939 era urmată exact trei ani mai târziu, în aprilie 1941, de invazia puterilor Axei în Iugoslavia şi Grecia. Pentru a-şi uşura administrarea teritoriilor ocupate, italienii îi permiteau în iunie 1941 lui Alcibiade Diamandi să proclame la Metsovo (în aromână Aminciu), cel mai important oraş cu populaţie aromână din Grecia contemporană, un Partid al Cuţovlahilor şi un stat formal independent, intitulat de această dată Principatul Pindului, cu sine drept principe. De asemenea, a fost constituită o formaţiune paramilitară cu circa 5.000 de membri, numită Legiunea Romană. În fruntea acesteia se afla adjunctul principelui Alcibiade Diamandi, avocatul aromân Nicolae Matuşi, născut de asemenea în localitatea Sânta Maria (adică Samarina).

Capitala noului stat era declarat oraşul Metsovo (Aminciu), iar teritoriul său includea o parte din nordul Greciei şi o parte din sudul Albaniei, cu ieşire la Marea Adriatică. Parlamentul, compus din fruntaşi ai localităţilor aromâne, în general aceleaşi care participaseră şi la mişcarea independentistă din anul 1917, nu s-a întrunit însă la Metsovo, ci la Trikala şi a adoptat legi prin care limba română a fost declarată oficială, iar localităţile au fost desemnate formal cu numele lor aromâneşti în locul celor greceşti sau albaneze. Acestea au fost însă singurele legi adoptate de acest parlament, întrucât autorităţile italiene nu au dorit să se declanşeze tulburări în regiune. De altfel, unii autori străini au remarcat că, deşi de factură ideologică fascistă, Principatul Pindului nu a adoptat politici antisemite, ba chiar unii evrei locali au deţinut poziţii în structurile sale administrative.

Momentul de vârf al carierei de principe a lui Alcibiade Diamandi se consumă în prima jumătate a anului 1942, când, la 1 martie, acesta a publicat în presa locală un amplu manifest iniţiat de el şi semnat de numeroşi lideri şi intelectuali aromâni din Grecia şi din străinătate. Cel mai ilustru semnatar din România a fost profesorul George Murnu de la Universitatea din Bucureşti, autorul strălucitelor traduceri în limba română ale „Iliadei” şi „Odiseei” lui Homer. De asemenea, în aceeaşi perioadă, o facţiune a VMRO (Organizaţia Revoluţionară Internă din Macedonia, partidul pro-bulgar care acţiona printre slavii din regiune încă din perioada luptelor de gherilă de la începutul secolului) îi oferă tronul unui Voievodat al Macedoniei care ar fi urmat să se constituie.

Puţin după publicarea manifestului de la 1 martie 1942, Alcibiade Diamandi vizitează Bucureştiul, unde, însoţit de profesorul George Murnu, are o întâlnire cu Mareşalul Ion Antonescu şi cu ministrul de externe Mihai Antonescu, la care se discută statutul şi viitorul Principatului Pindului. Diamandi oferă ca principatul aromân să fie pus sub suveranitatea Coroanei României ca stat liber asociat, ceea ce lui i-ar fi dat dreptul, ca principe, să participe la Consiliile de Coroană ale României.

Nu este însă foarte clar nici răspunsul primit de Alcibiade Diamandi, nici măsura în care România a fost implicată, alături de Italia, în sponsorizarea şi patronajul Principatului Pindului. Cert este că, spre jumătatea aceluiaşi an, în regiune se declanşaseră acţiunile de gherilă ale celor două mişcări de rezistenţă greceşti, iar popularitatea principelui Diamandi scăzuse, mulţi localnici tinzând să vadă în el un colaboraţionist al italienilor. Paradoxal, italienii la rândul lor, probabil şi ca efect al vizitei în România, îl suspectau pe autoproclamatul principe că este un agent al intereselor româneşti. Găsindu-se între ciocan şi nicovală, Alcibiade Diamandi cedează titlul de principe adjunctului său, avocatul Nicolae Matuşi, şi se retrage la Bucureşti.

În scurta sa domnie, Matuşi a îmblânzit pornirile antigreceşti ale Principatului Pindului şi a încercat să ajungă la un compromis cu liderii partizanilor greci, însă fără mare succes. Nu a rezistat nici el prea mult la putere, fiind la rândul său privit cu suspiciune de ocupanţii italieni pentru simpatiile sale pro-române. Prin urmare, i s-a alăturat după câteva luni lui Alcibiade Diamandi în capitala României.

Proclamat principele Iuliu I, ultimul suveran al Principatului Pindului a fost nobilul maghiar Gyula Cseszneky de Milvany, care avea numeroase relaţii de afaceri cu Italia fascistă şi care a fost investit în fruntea statului aromân de către guvernul de la Roma. Recomandat doar prin faptul că familia sa avea rădăcini în exilul aromân de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nobilul maghiar nu s-a deplasat niciodată în sudul Balcanilor pentru a-şi exercita funcţia de şef de stat, în cele câteva luni ale domniei sale fiind reprezentat de diferiţi lideri locali.

Sfârşitul Principatului Pindului a venit odată cu capitularea Italiei, anunţată public la 8 septembrie 1943. Regimul militar de ocupaţie italian din regiunea aromână a fost înlocuit cu un regim militar de ocupaţie german în zilele următoare, pe măsură ce trupele italiene erau dezarmate şi luate în prizonierat de cele germane. Noua administraţie nu a mai menţinut structurile sprijinite anterior de italieni.

După 23 august 1944, când şi România se degajase de alianţa sa cu Germania nazistă, cu mult mai mult succes decât Italia, în cadrul negocierilor deschise între responsabilii germani şi legionarii extraşi după eşecul rebeliunii din ianuarie 1941, dar ţinuţi în detenţie până în acel moment, a reapărut şi problema aromână. Facţiunea concentrată în jurul figurilor mai vechi ale Mişcării Legionare, din perioada lui Corneliu Zelea Codreanu, sub influenţa celui mai important legionar aromân, Constantin Papanace, cerea, pentru a accepta să formeze un guvern al României în exil, restabilirea graniţelor dinainte de 1940, anexarea Transnistriei (a se vedea secţiunea anterioară) şi constituirea unui canton autonom românesc în Macedonia. Facţiunea comandantului şi fostului vicepremier Horia Sima nu a pus însă atâtea condiţii, astfel că, la 10 decembrie 1944, guvernul în exil de la Viena se constituia sub preşedinţia acestuia.

La acel moment însă, soarta celui de-al treilea Reich era pecetluită, aşa că ceea ce pretindeau unii legionari sau alţii era de prea puţină importanţă. Fapt este că, pentru aromânii şi meglenoromânii din Grecia, sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu a adus şi pacea. Războiul civil dintre fostele mişcări de rezistenţă greceşti a continuat până în 1948, chiar în ţinuturile lor. În acelaşi an, Ana Pauker, ministrul de externe al unei Românii căzute sub ocupaţia sovietică şi în plin proces de comunizare după brutalele metode staliniste, decidea închiderea şcolilor şi bisericilor româneşti din Grecia şi din Macedonia iugoslavă. Era începutul dezangajării totale a României din politica de sprijinire a românilor din Balcani, care debutase cu optzeci şi trei de ani mai devreme. Ultimul recensământ la care Grecia mai înregistra naţionalitatea respondenţilor era cel din anul 1951.

Între timp, la 23 februarie 1948, Alcibiade Diamandi era arestat la Bucureşti. După o lună acesta murea în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei, din cauza torturilor la care fusese supus. În anul 2009, cazul morţii sale devenea subiectul unuia dintre primele procese penale deschise unui torţionar din perioada comunistă, Mişu Dulgheru, fost şef al Direcţiei a V-a de Anchete a Securităţii.

Nici pe Nicolae Matuşi nu îl aştepta o soartă mult mai bună. Arestat şi el în 1948 şi condamnat politic la 20 de ani de închisoare şi muncă silnică, executaţi în mare parte la Canalul Dunăre-Marea Neagră, acesta şi-a terminat detenţia românească în anul 1964, când au fost amnistiaţi toţi deţinuţii politici. În cazul lui nu a fost însă vorba de vreo eliberare ca efect al amnistiei, ci statul român l-a extrădat în Grecia. Aici a fost judecat pentru trădare (sub aceeaşi acuzaţie sub care fuseseră judecaţi alţi membri ai Legiunii Romane în anii 1945-1947). A fost însă declarat nevinovat la capetele de acuzare care priveau crime de război, pe baza depoziţiilor diferiţilor martori. Stabilit la Larisa, în 1976 a obţinut printr-o instanţă elenă repunerea sa în toate drepturile cetăţeneşti, iar în anul 1981 a decedat la Atena.

Într-o încercare de a-şi păstra unele din drepturile pe care, odată cu dezangajarea României, Grecia începuse să le suprime, unii fruntaşi din localităţile aromâne, în anii ’50, au început să afirme că populaţia lor nu ar fi una românească, ci o etnie distinctă. După episodul cu conotaţii fasciste al Principatului Pindului, asocierea cu o ţară de dincolo de Cortina de Fier, devenită comunistă, putea fi problematică într-o Grecie transformată în plin război rece în pilon al Occidentului în Balcani şi în Mediterana de Est. Încercarea nu a avut succes, iar drepturile au fost oricum suprimate. Până în anul 1981 nu a mai existat nici măcar vreo recunoaştere oficială a existenţei populaţiilor romanice din nordul ţării.

Concomitent, în România aceloraşi ani ’50, pentru a face loc falsului flagrant al existenţei unei aşa zise limbi „moldoveneşti”, lingvişti altfel de marcă precum Alexandru Graur şi Ion Coteanu dezvoltau teorii care, pe baza argumentului „marxist” al lipsei continuităţii teritoriale, susţineau că aromâna, meglenoromâna şi istroromâna nu ar fi dialecte ale limbii române ci limbi separate.

Erau începuturile unui curent ideologic care a debutat în anul 1981, când Atena a permis organizarea unor asociaţii ale vlahilor conduse de potentaţii locali şi patronate, bizar, de Ministerul Apărării. Acestea au introdus atunci şi practică în continuare doctrina apartenenţei vlahilor la elenism, ca greci romanizaţi ori ca membri ai unei etnii diferite de cea românească, şi se manifestă strict folcloric, fără cultivarea limbii proprii în publicaţii sau pe site-urile web (care sunt exclusiv în versiune elenă şi în versiune engleză).

Interesant de observat că unul din aceste site-uri, acum câţiva ani, deşi făcea o trimitere la episodul „torna, torna, fratre”, atestare a limbii vorbite de populaţia romanică de la Dunărea de Jos în ultimul deceniu al secolului al VI-lea, conţinea şi un protest faţă de adoptarea în România a Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care în art. 1 alin. (2) lit. a precizează că „(2)Din categoria românilor de pretutindeni fac parte: a)persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone existente în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit;”

După căderea comunismului în Albania, în anul 1990, sentimentele pro-româneşti ale aromânilor de acolo s-au exprimat neaşteptat de puternic după o lungă perioadă de suprimare (unii poate îşi aduc aminte reportajele făcute de regretatul realizator de televiziune Virgil Tatomir). Dar, în timp ce la Bucureşti Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (ulterior Departamentul Pentru Politici privind Relaţiile cu Românii de Pretutindeni şi actualmente Ministerul pentru Românii de Pretutindeni) a fost creat relativ târziu şi s-a limitat în Albania la a finanţa o biserică şi o grădiniţă românească la Korce, asociaţiile vlahilor din Grecia au pătruns masiv, ca agenţi ai intereselor greceşti (care consideră aromânii o minoritate elenă şi care văd sudul Albaniei ca pe un teritoriu istoric grecesc). Prin urmare, pentru avantaje economice oferite de statul grec, mulţi aromâni din Albania se declară la ora actuală greci.

Aceleaşi asociaţii au fost prezente la congresele pan-aromâne organizate la Bitolia, în FYROM, unde au protestat faţă de participarea ambasadorului român. În anul 1998, anticipând tactica pe care o va încuraja şi statul sârb în Valea Timocului în deceniile următoare, un astfel de congres a adoptat o nouă ortografie aromână, de inspiraţie sârbocroată, astfel încât să nu mai fie folosită ortografia latină românească, în uz încă din secolul al XIX-lea. Însă, în timp ce în Grecia introducerea aromânei pe website-urile amintitelor asociaţii rămâne o promisiune neonorată, aşa cum am indicat mai sus, respectiva ortografie a fost adoptată de majoritatea aromânilor, iar unele organizaţii aromâne s-au reorientat de la românofilie la ideea de etnicitate separată.

Scrisă astfel, aromâna are în prezent statut de limbă oficială în unele localităţi din FYROM, după ce Constituţia FYROM adoptată după războiul civil dintre majoritatea slavofonă şi minoritatea albaneză din anul 2002, oprit mulţumită intervenţiei NATO, a recunoscut aromânii ca fiind una dintre comunităţile autohtone ale acestui stat. Desigur, nu toţi aromânii de aici sunt refractari faţă de România, cu atât mai mult cu cât Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei privind protecţia populaţiei şi a idiomului aromân este inclusă în tratatul de bază bilateral, iar statul român este implicat în încercările acestei comunităţi de a recupera sediile vechilor şcoli româneşti, în primul rând clădirea fostului liceu românesc din Bitolia.

În Bulgaria, în prezent, comunitatea aromână este separată între cei care se consideră români şi, eventual, fac parte din organizaţii comune cu românii timoceni şi dunăreni din nordul ţării, şi cei care se consideră o etnie distinctă. Politica statului român este şi aici cam la fel de anemică ca şi în Albania; astfel, România finanţează un centru cultural în localitatea Peştera, dar nu are niciun fel de institut cultural sau educaţional în oraşul şi în regiunea cu cei mai mulţi locuitori aromâni, Blagoevgrad.

Am amintit mai devreme Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei. Aceasta a fost adoptată din iniţiativa unui deputat catalan şi, un an mai târziu, a determinat un turneu al prim-ministrului grec Andreas Papandreou în localităţile aromâne, unde acesta le-a oferit locuitorilor introducerea unor ore de aromână în şcoli. Spre stupoarea Europei, fruntaşii comunităţilor aromâne, în primul rând primarii, au refuzat oferta (parte ca efect al unor decenii de spălare pe creier şi demonizare a şcolilor româneşti din trecut, parte ca efect al amintirii represiunilor ce au urmat după desfiinţarea Principatului Pindului şi în anii dictaturii coloneilor şi parte în urma intereselor economice ale acestor lideri locali, conectaţi financiar cu mediul de afaceri şi cu guvernul din Atena).

Şi, totuşi, câţiva ani mai târziu, cazul Sotiris Bletsas a demonstrat că lucrurile nu stau cu totul chiar aşa. Activist pentru drepturile minorităţilor din Grecia, acest arhitect din Atena de origine aromână, în anul 2003, a prezentat la un festival folcloric aromân o hartă a limbilor minoritare vorbite în respectiva ţară. Pentru acest motiv a fost denunţat de un politician grec de extremă dreapta prezent la acel festival şi condamnat în primă instanţă la o considerabilă amendă penală, sub acuzaţia de răspândire de informaţii false. Procesul a ajuns în faţa Curţii Supreme din Atena, care a constatat că limba vorbită de aromâni există şi l-a achitat pe Bletsas. Presa ateniană a observat cu umor că martorii acuzării, doi primari aromâni, vorbeau pe holurile instanţei de judecată în limba presupusă a nu exista.

În anii 2000, separatismul identitar aromân care începuse să se facă simţit în FYROM, Bulgaria, diaspora, a început să se manifeste şi în România, mai ales odată cu preluarea preşedinţiei organizaţiei „Fara Armânească” de către deputatul PDL Costică Canacheu, nepot de profesor de şcoală românească şi de patriot român din ţinutul Meglen. Pe lângă o influenţă în spatele căreia se poate sesiza destul de străveziu interesul Atenei de a deconecta comunitatea aromână de România şi de românism, se adaugă şi faptul că statul român alocă finanţări serioase organizaţiilor minorităţilor naţionale de pe teritoriul său, ceea ce poate crea o tentaţie liderilor unui grup cu o anumită particularitate dialectală.

Drept urmare, dacă în România nu putem discuta în mod direct de grecomani, avem în schimb o scindare între aromânii care se doresc declaraţi formal ca minoritate naţională, conduşi de „Fara Armânească”, şi aromânii românofili tradiţionalişti, care se concentrează în jurul Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, reactivată la rândul său în anul 1990. Interesant de observat că, între cele două, doar a doua se interesează de aromânii din ţinuturile de baştină din Balcani şi are programe ce-i privesc pe aceştia.

Trecând la situaţia curentă a meglenoromânilor, nu putem discuta în prezent de un activism meglenoromân în Grecia, dar există un anumit activism identitar în Turcia, între urmaşii nântenilor musulmani. Dintre descendenţii locuitorilor din satul Huma, în FYROM, în ultimele două decenii s-a făcut remarcat profesorul universitar de limbi romanice Petăr Atanasov, un înfocat promotor al românismului.

Starea de vulnerabilitate culturală şi de lipsă de unitate civică în care se găsesc azi aromânii şi meglenoromânii este însă în mare parte cauzată de politicile României. Chiar dacă mulţi aromâni privesc la momentul 1948 ca reprezentând trădarea României (astfel cum, într-un dialog privat, acum circa şase ani, mi-a reproşat Dima Cuvata, realizator al emisiunii în dialect aromân de la radioteleviziunea din Skopje, FYROM), în realitate atunci România a fost mult mai puţin vinovată decât, de exemplu, la negocierea păcii şi graniţelor balcanice în anul 1913, aşa cum am arătat mai sus. În 1948, România era o ţară sub ocupaţie străină, care nu-şi decidea singură politica externă. Iar ocupantul avea tot interesul să diminueze influenţa României în regiunea sud-est europeană.

Dar, în anul 1990, există informaţii deocamdată neconfirmate cu documente că ar fi avut loc o întâlnire între preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, şi un general grec, venit la Bucureşti ca emisar al Atenei, care a obţinut promisiunea şefului statului că România nu îşi va relua politicile anterioare celui de-al doilea război mondial faţă de aromânii şi de meglenoromânii din Grecia. Cum spuneam, nu este o informaţie confirmată pe de-a întregul, dar este cât se poate de evident că vizita delegaţiei aromâne conduse de profesorul Vasile Barba din Freiburg la Alba Iulia, la prima sărbătorire a datei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României, nu a avut niciun efect şi că toate acţiunile DRP, DPRRP şi acum ale Ministerului Românilor de Pretutindeni, din anii ’90 şi până în prezent, s-au oprit la hotarul de nord al Greciei.

 

V. Câteva concluzii

Comemorare a victimelor de la Fântâna Albă şi a tuturor victimelor represiunilor sovietice în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei, 1 aprilie 2018 - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Comemorare a victimelor de la Fântâna Albă şi a tuturor victimelor represiunilor sovietice în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei, 1 aprilie 2018 – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

O replică de film cu iz umoristic, adeseori citată, spune că „viaţa este complexă şi prezintă multe aspecte”. La fel şi istoria. Articolul de faţă arată nerealizările celei mai mari realizări din istoria bimilenară a poporului român. Acele margini pe care Marea Unire ar fi trebuit poate să le cuprindă, dar nu a reuşit să o facă.

Ideea articolului nu este însă să ştirbească sau să relativizeze în vreun fel magnitudinea evenimentelor epocale al căror Centenar îl celebrăm anul acesta, ci să aducă în amintire imaginea completă a evenimentelor Marii Uniri şi conexe acesteia, tocmai pentru că împlinirea a o sută de ani este şi un moment de bilanţ.

Mai ales, Centenarul nu este doar despre trecut, ci şi despre prezent şi viitor. Avem astăzi o ţară divizată, iar reunificarea ei ar trebui să devină parte a proiectului de ţară de care avem nevoie încă de la finalizarea precedentului proiect, cel al integrării europene şi euroatlantice.

"Marea Adunare Centenară" - Chişinău, 25 martie 2018 - foto preluat de pe www.facebook.com/alexandru.c.surcel

„Marea Adunare Centenară” – Chişinău, 25 martie 2018 – foto preluat de pe www.facebook.com/alexandru.c.surcel

De asemenea, avem în jurul graniţelor comunităţi istorice deloc de neglijat ca pondere numerică şi culturală şi ca participare la istoria noastră comună. Articolul de faţă a arătat strădaniile trecute şi prezente ale fruntaşilor şi activiştilor acestor comunităţi istorice româneşti, dar şi inconsecvenţele statului român. Am subliniat aceste lucruri tocmai pentru ca, în viitor, să avem politici coerente şi să nu mai existe abandonuri, din ignoranţă, din superficialitate sau, chiar, din trădare deliberată.

Şi, deşi avem în spate o lungă istorie, ca naţiune modernă suntem încă o naţiune tânără, care nu cred că şi-a îndeplinit până acum întregul potenţial, nici pe departe. De noi, de generaţia care anul acesta sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri, depinde să facem un nou pas hotărâtor în devenirea istorică românească. Să ne uităm în istorie nu doar pentru a ne bucura, sau a ne întrista, ci şi ca să vedem ce s-a făcut şi ce e de făcut de acum încolo.

23 Martie 2018

articol preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

(1) Alcibiade Diamandi sau Alcibiadi Diamandi , Alcibiades Diamandi sau Alkiviadis Diamandi (în greacă: Αλκιβιάδης Διαμάντης) (câteodată pronunțat Diamanti sau Diamantis, n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, Republica Populară Română) a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România.

A fost un amplu susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, fiind o piedică statului grec prin poziția sa de împotrivire asupra elenizării comunității aromâne din regiune. În anul 1942 a plecat în România și după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condamnat de către Curtea Specială din Grecia la moarte. A fost încarcerat în România de noul guvern comunist instalat din acea vreme, unde a și murit în anul 1948.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org;; istoria.md; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.

Harta teritoriului Republicii Democratice Moldovenești - foto: ro.wikipedia.org

Harta teritoriului Republicii Democratice Moldovenești - foto: ro.wikipedia.org

 

Evenimentele premergătoare

Prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componenţa imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurenţă, pentru locuitorii acestui ţinut formând gubernia Basarabiei, două concepţii identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică şi culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărăţiile ale căror supuşi erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), şi « moldovenismul » susţinut de autorităţile ruseşti, care promova deosebirea şi despărţirea culturală şi politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuşi ai « Ţarului tuturor Rusiilor », de ceilalţi. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Ţării, (parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti) reprezintă concretizarea şi biruinţa mişcării « româniste » din acest ţinut.

Palatul Sfatului Țării - foto: ro.wikipedia.org

Palatul Sfatului Țării – foto: ro.wikipedia.org

În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. La 3/16 martie 1918, Adunarea generală a zemstvei din Bălți cerea „unirea Basarabiei cu regatul României„. O moțiune asemănătoare a votat la 13/26 martie și zemstva din Soroca. Pe de altă parte, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut la 16/29 martie arestarea celor din zemstve care au votat unirea, ceea ce a obligat Consiliul Director să interzică zemstvelor adoptarea unor astfel de moțiuni.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Steagul Triplei Aliante - foto: ro.wikipedia.org

Steagul Triplei Aliante – foto: ro.wikipedia.org

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În detaliu, într-o notă din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate relativă.

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918.

Ion Constantin Inculeț  (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române - foto:  istoria.md

Ion Constantin Inculeț (1) – foto: istoria.md

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării, reînființat, a declarat independența Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie, majoritatea moldovenească din Sfatul Țării a votat unirea cu România, în anumite condiții.

Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț - d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918 - in imagine, Generalul Ernest Broșteanu în Basarabia în anul 1918 - foto:  cristiannegrea.ro

Generalul Ernest Broșteanu (2) în Basarabia în anul 1918 – foto: cristiannegrea.ro

La începutul lunii martie 1918, o delegație a Sfatului Țării, compusă din Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu a venit la Iași, având o discuție cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman. În întrevederea cu delegația de la Chișinău, Marghiloman le-a cerut reprezentanților Sfatului Țării să se pronunțe asupra unirii, subliniind faptul incapacității Basarabiei de a subzista singură. Halippa și Ciugureanu au fost pentru, dar Inculeț a cerut un răgaz de reflecție de 24 de ore. În acest timp, Marghiloman s-a întâlnit cu miniștrii țărilor aliate, aflați la Iași. Ministrul italian baron Carlo Fasciotti a fost evaziv, Sir George Barclay, ministrul britanic, a declarat că Marea Britanie nu se va opune unirii, Charles Vopiĉka, ministrul american, a fost și el de acord cu actul unirii, iar Contele de Saint-Aulaire, ministru la Legația franceză a cerut ca unirea să se realizeze cât mai repede. Marghiloman a discutat problema unirii și cu diplomații Puterilor Centrale. La 12/25 martie 1918, el notează: „Conversație cu [Richard von] Kühlmann. Tratez chestiunea Basarabiei; el promite mână liberă, dar să nu-i facem dificultăți cu Ucraina„. (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1995, p. 114). La 22 martie/4 aprilie a avut loc ședința guvernului în care s-a luat în dezbatere și problema Basarabiei. „Aduc la cunoștință, scrie Marghiloman, că o depeșă a lui Horstmann îmi confirmă mâna liberă din partea lui Kühlmann. Entuziasm din partea generalului Hârjeu, Mehedinți, Săulescu” (Marghiloman, Note politice, 1995, p. 120).

 

Unirea

În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.

Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.

În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.

 

Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA„. În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretar. Condițiile unirii, puse de majoritatea românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, au fost următoarele:

1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;

3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;

6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;

7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;

8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;

9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;

10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;

11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare, precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare.

Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți (lista și opțiunile la votare). Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.

La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.

După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, a fost numit ca președinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu România, exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat.

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Stere (3)  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România - foto preluat de pe istoria.md

Pantelimon Halippa (4) – foto preluat de pe istoria.md

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conţinutul Actului Unirii

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România - foto: istoria.md

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România – foto: istoria.md

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţarii actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaşte de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămîn în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sînul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11. Toate călcările de legi, făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă, sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi totdeauna.

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ

Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan

 

Membrii Sfatului ţării care au votat Unirea

Declarația de Unire a Basarabiei cu România - foto: ro.wikipedia.org

Declarația de Unire a Basarabiei cu România – foto: ro.wikipedia.org

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

Cei care au votat pentru Unire, pe 9 aprilie 1918 (27 martie stil vechi) (după nume, vîrstă, profesie, grup etnic, judeţ):

Nicolae Alexandri, 60, ziarist, Hotin/Chişinău
Elena Alistar-Romanescu, 42, medic, Cetatea Albă/Chişinău
Alexandru Baltaga, 55, preot, Orhei
Constantin Bivol, 33, ţăran, Chişinău
Teodor Bîrcă, 24, învăţător, Chişinău
Teodosie Bîrcă, 23, ţăran, Soroca
Vladimir Bodescu, 50, avocat, Chişinău
Vladimir Bogos, 24, student, Chişinău
Nicolae Bosie-Codreanu, 32, inginer, Hotin
Ştefan Botnarciuc, 43, ţăran, ucrainian, Bălţi
Ignatie Budişteanu, 30, ţăran, Bălţi
Ilarion Buiuc, 27, ţăran, Orhei
Gheorghe Buruiană, 33, cooperatist, Chişinău
Ion Buzdugan, 30, învăţător, Orhei/Bălţi
Anton Caraiman, 38, ţăran, Orhei
Grigore Cazacliu, 26, student, Soroca
Ion Cazacliu, 48, funcţionar public, Soroca
Vladimir Cazacliu, 29, student, Soroca
Dimitrie Cărăuş, 25, student, Soroca
Vasile Cerescu (Ciorăscu), 31, ţăran, Chişinău
Nicolae Cernăuţeanu, 26, soldat, Hotin
Nicolae Cernov, rus, Tighina
Afanasie Chiriac, 27, ţăran, Dubăsari/Tighina
Vladimir Chiorescu, 30, cooperatist, Chişinău
Vasile Cijevschi, 37, ofiţer de armată, Tighina
Nicolae Ciornei, 25, ţăran, Cahul
Pavel Cocîrlă, 24, artizan, Orhei
Ion Codreanu, 39, ţăran, Soroca
Ion Costin, 35, avocat, Chişinău
Ion Creangă, 24, învăţător, Dubăsari/Tighina
Anton Crihan, 25, student, Bălţi
Dumitru Dragomir, 28, ţăran, Cetatea Albă
Dumitru Dron, 25, student, Orhei/Bălţi
Felix Dutkiewicz, polonez, Lublin / Chişinău
Boris Epure, 36, funcţionar public, Chişinău/Bălţi
Pantelimon Erhan, 34, profesor, Tighina
Vasile Gafencu, 30, ţăran, Bălţi
Simion Galeţchi, Soroca
Andrei Găină, 33, ţăran, Orhei
Vasile Ghenzul, 35, funcţionar public, Chişinău
Alexandru Groapă, 38, funcţionar public, Bălţi
Nicolae Grosu, 27, student, Chişinău
Pantelimon Halippa, 34, ziarist, Soroca
Teodor Herţa, Orhei
Ion Ignatiuc, 25, ţăran, Bălţi/Chişinău
Ion Inculeţ, 35, profesor, Chişinău
Teofil Ioncu, 32, funcţionar public, Orhei
Vasile Lascu, 60, ziarist, Chişinău
Mihail Maculeţchi, 56, ţăran, Orhei
Dimitru Marchitan, 32, ţăran, Bălţi
Gheorghe Mare, 36, profesor, Cahul/Cetatea Albă
Nicolae Mămăligă, 38, ţăran, Chişinău
Vasile Mîndrescu, 29, ţăran, Orhei
Dumitru Mîrza, 23, profesor, Hotin
Mihail Minciună, 32, ţăran, Orhei
Alexandru Moraru, 37, ţăran, Hotin
Anatolie Moraru, 23, ţăran, Hotin
Zamfir Munteanu, Ismail
Gheorghe Năstase, 22, învăţător, Soroca
Teodor Neaga, 37, profesor, Chişinău
Constantin Osoianu, 32, ţăran, Bălţi
Efimie Palii, 37, ţăran, Soroca
Ion Pascăluţă, 25, soldat, Bălţi
Gherman Pîntea, 24, învăţător, Bălţi
Ion Pelivan, 40, avocat, Chişinău/Bălţi
Petru Picior-Mare, 30, funcţionar public, Bălţi
Chiril Sberea, 27, inspector, Cahul
Andrei Scobioală, 32, profesor, Bălţi
Nicolae Secară, 24, profesor, Soroca/Chişinău
Timofei Silistaru, 23, ofiţer de armată, Ismail/Tighina
Elefterie Sinicliu, 22, ţăran, Orhei
Nicolae Soltuz, 60, ţăran, Soroca
Chiril Spinei, 34, ţăran, Soroca
Gheorghe Stavrii, 35, ţăran, Cahul
Constantin Stere, 54, profesor, Soroca
Iacov Sucevan, Chişinău
Nicolae Suruceanu, 28, ofiţer de armată, Chişinău
Teodor Suruceanu, 52, ţăran, Chişinău
Gheorghe Tudor, 33, învăţător, Bălţi
Ion Tudose, 33, ţăran, Orhei/Bălţi
Grigore Turcuman, 26, ţăran, Soroca
Vasile Ţanţu, 35, profesor şcolar, Chişinău
Leonida Ţurcan, 23, funcţionar public, Soroca/Chişinău
Teodor Uncu, 34, funcţionar public, Orhei
Ion Valuţă, 24, student, Bălţi
Vitalie Zubac, 23, ofiţer, Ismail

Voturi împotriva Unirii:

Ştefan Balmez, 35, funcţionar public, bulgar, Chişinău
Arcadie Osmolovschi, ucrainian
Mihail Starenki, ucrainian

Abţineri de la vot:

Philipp Almendingher, 50, ţăran, german, Cetatea Albă
Zaharia Bocşan, 49, ţăran, Bălţi
Gheorghe Brinici, 30, ţăran, ucrainian, Bălţi
Gavril Buciuşcan, 29, învăţător, Orhei
Nichita Budnicenco (Vilnicenco), 36, ţăran, ucrainian, Bălţi
Vasile Covali, ucrainian
Alexei Culeva, 43, ţăran, probabil bulgar, Ismail
Petre Culcev, 47, ţăran, bulgar
Vasile Curdinovschi, 46, profesor, Poltava
Dragomir Diaconovici
Serghei Donico-Iordăchescu, Chişinău
Ion Dumitraşcu, 28, ţăran, Orhei
Ion Harbuz, 31, funcţionar public, Chişinău
Alexandru Greculoff, rus
Isac Gherman, 60, avocat, evreu, Chişinău
Andrei Krupenski, ucrainian, Chişinău
Constantin Iurcu, 34, ţăran, Hotin
Eugen Kenigschatz, 58, avocat, evreu, Chişinău;
Teodor Kiriloff, 37, avocat, bulgar, Ismail
Ivan Krivorukoff, 42, muncitor, rus, Tighina
Samuel Lichtmann, 60, funcţionar public, evreu
Alexander von Loesch, german
Vladimir Lineff, 39, profesor, rus
Petre Maniţchi, 35, învăţător, rus
Dimitru Maldor, bulgar
Cristo Misircoff, 43, profesor, bulgar, Ismail
Teodor Moldovan
Iacob Nagorneac, 39, ţăran, ucrainian, Hotin
Teodor Nichitiuc, 35, inspector, ucrainian, Cahul
Petre Poliatenciuk, 36, funcţionar public, ucrainian, Podolia
Gheorghe Ponomareff, probabil rus
Ion Popa, 28, ţăran, Bălţi
Mihail Savenco, ucrainian
Moise Slutski, 62, doctor, evreu, Chişinău
Vladimir Ţîganco, 31, inginer, rus
Eftimie Vizitiu, 37, ţăran, Soroca

Absenţi de la sesiune:

Bajbeuk-Melicoff, 45, inspector, Armenian, Orhei
Ion Ceornega, 40, ţăran, Ismail
Teodor Corobcean, 37, cooperatist, Soroca
Ioan Herţa, 34, ţăran, Chişinău
Gutman Landau, 40, funcţionar public, evreu
Anton Novacoff, bulgar
Anton Rugină
Kalistrat Savciuc, ucrainian
Gheorghe Sîrbu
Teodor Stanevici, 51, judecător, rus, Chişinău
Mendel Steinberg, evreu
Gheorghe Tcepciu
Alexandru Ţurcan, 32, ţăran, Soroca

 

Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România

Lloyd George, președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris (Consiliu Suprem format din Clémenceau, Wilson, Lloyd George și Vittorio Emanuele Orlando) îi comunică la 3 martie 1920 lui Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri român, că întrucât guvernul român a făcut dovada dorinței sale de a rezolva chestiunile în suspensie în interesul României și al Europei în general, guvernele aliate consideră că chestia basarabeană nu mai trebuie să rămână în suspensie. Nota Consiliului Suprem arată că „după ce a luat în considerație aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei…

Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de Consiliul ambasadorilor Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte. Acest tratat recunoaște României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră. Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia.

Tratatul a fost ratificat de principalii semnatari: Anglia, Franța și România. Italia și Japonia nu au ratificat Tratatul. Rusia s-a menținut în atitudinea de nerecunoaștere a actului unirii. Nici tratativele directe cu Rusia de la acea vreme n-au dat vreun rezultat. În 1925, pentru întâia dată, o delegație română compusă din Langa-Rășcanu, Drăghicescu, M. Djuvara ș.a. s-a întâlnit la Viena cu delegația sovietică condusă de Krestinski. De la primul contact, rușii au pus chestiunea Basarabiei în așa fel încât delegația română s-a văzut nevoită să refuze discuția și conferința s-a dizolvat, fără nici un rezultat. (Kirițescu, 1989, op. cit.).

 

Urmări

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori.

Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio Pop, miniștri în cabinetul României Mari.

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Acesta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți nediferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.

O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci și printre evreii de tendință radicală (desprinși din partidul socialist evreiesc « Bund » sau Всеобщий еврейский рабочий союз), era favorabilă regimului bolșevic și, prin urmare, ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de nici-un tratat semnat de guvernul bolșevic. Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a dezvoltat « Moldovenismul ». La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».

Ţărani din Tatarbunar (1924) - foto: ro.wikipedia.org

Ţărani din Tatarbunar (1924) – foto: ro.wikipedia.org

 

Scurt istoric

Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii, ea fiind locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte în Moldova, Bucovina, Transilvania, Dobrogea, Oltenia, Maramureş sau Banat şi care nu are nici o asemănare cu cel care populează Rusia.

- 16 mai 1812: Se încheie Pacea ruso-turcă prin care Rusia anexează teritoriul situat între Prut şi Nistru care aparţinuse până atunci Principatului Moldova, aflat sub suzeranitatea Imperiului otoman. aflat la data respectivă sub suzeranitatea Imperiului otoman.

- După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1853 – 1856), marile puteri europene hotărăsc în 1856, în timpul Congresului de Pace de la Paris, ca aceasta să retrocedeze Moldovei în 1856 sudul provinciei Basarabia. Rusia pierdea astfel accesul la Gurile Dunării.

- Conform unei hotărâri luate de marile puteri în timpul Congresului de la Berlin, în anul 1878 sudul Basarabiei reintră în componenţa Imperiului Rus.

27 martie 1918 – La Chişinău, Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească, întrunit în şedinţă solemnă, votează Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă.

9 aprilie 1918 – Este semnat Decretul regal de ratificare a Hotărârii de Unire a Basarabiei cu România, semnat de regele Ferdinand I.

26 iunie 1940 - Uniunea Sovietică înaintează un ultimatum României, cerând evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, ameninţând cu războiul în cazul în care România nu ar fi dat curs acestei cereri, în condiţiile în care ţara noastră era înconjurată de ţări revizioniste, iar Germania avea încheiat cu URSS încă de la 23 august 1939, un Pact (cunoscut sub numele Ribbentrop-Molotov), cu clauze secrete prin care era acceptată anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

- România în alianţă cu Germania, eliberează după 22 iunie 1941 până în 1944 teritoriile cotropite de URSS în 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa).

- După 1944, în Basarabia reintrată în componenţa imperiului de la răsărit, este creată aşa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Teritoriul Basarabiei a fost ciopârţit de ocupanţii sovietici.

- Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. Au fost alipite la RSS Ucraineană sudul Basarabiei şi judeţul Hotin.

Numai 7 dintre cei 32 aşa zişi delegaţi „ai poporului moldovenesc” la sesiunea a 7-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 erau moldoveni/români, restul fiind ruşi, ucraineni, evrei, printre aceştia „rătăcindu-se” şi un etnic maghiar…

Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

- În 27 august 1991 RSS Moldovenească şi-a proclamat independenţa, devenind Republica Moldova. Bucovina de Nord, fostul judeţ Hotin şi Bugeacul au rămas în componenţa Ucrainei. În aceeaşi zi, România a devenit prima ţară din lume care a recunoscut independenţa noului stat.

Harta R. Moldova - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Harta R. Moldova – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgistoria.mdcersipamantromanesc.wordpress.com

 

(1) Ion Constantin Inculeț (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România), om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române

(2) Generalul Ernest Broșteanu (n. 24 ianuarie 1869, Roman, județul Neamț – d. 6 iunie 1932) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial,comandantul Diviziei 11 române
care a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918.

(3) Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892)

(4) Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

 

1 milion pentru Unire – Initiativa cetateneasca de revizuirea a Constituţiei prin introducerea unui preambul

1 milion pentru Unire – Initiativa cetateneasca de revizuirea a Constituţiei prin introducerea unui preambul

foto preluat de pe www.facebook.com
articole preluate de pe: www.semnez.euwww.monitoruljuridic.ro

 

Revizuirea propusă

Vrem ca Unirea Basarabiei cu România să fie posibilă efectiv și din punct de vedere Constituțional. Consolidăm voința de unire a oamenilor printr-o prevedere explicită în Constituție, care să garanteze că înfăptuirea actului este doar o problemă de ani.

 

PREAMBUL LA CONSTITUȚIA ROMÂNIEI:

Conștienți că fiii și nepoții noștri trebuie să se bucure de un viitor de libertate și avuție, de șansele de împlinire pe care generațiile noastre nu le-au avut, într-un stat unificat, democratic, european și prosper, hotărâți să edificăm procesul de dezvoltare și afirmare a națiunii române, în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele de morală și de drept internațional în vigoare, prin reîntregirea neamului românesc pe cale pașnică, liber consimțită, fără niciun amestec din afară, pentru a munci împreună la realizarea și mulțumirea comună, alături de celelalte popoare ale Europei civilizate, adoptăm prezenta Constituție.

 

semnati aici 1 milion pentru Unire – Initiativa cetateneasca de revizuirea a Constituţiei prin introducerea unui preambul

descarcati aici tabelul pentru semnaturi

Fii voluntarul campaniei 1 MILION PENTRU UNIRE.
Aplică pe https://www.semnez.eu/
#EuSunt1DintrUnMilion.

 

Etapele demersului

CARE SUNT ETAPELE REVIZUIRII CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI?

01. Înființarea Comitetului de Iniţiativă și elaborarea proiectului de lege – Aprilie 2018

02. Semnarea documentelor de către Comitetul de Inițiativă, în fața notarului – 09.05.2018

03. Depunerea la Senat/Consiliul Legislativ a Proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, însoțit de expunerea de motive – 23.05.2018

04. Publicarea în Monitorul Oficial a proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, a expunerii de motive și a avizului Consiliului Legislativ – în desfășurare

05. Colectarea, în termen de 6 luni, a minim 500.000 de semnături valide, de la cetățeni cu drept de vot, din minim jumătate din județele țării, cel puțin 20.000 de semnături de fiecare județ – în desfășurare

06. Depunerea semnăturilor și a dosarului de revizuire la Senat/Parlament

07. Procedura prealabilă de avizare de către Curtea Constituțională

08. Dezbaterea și votarea în Parlament a propunerii legislative

09. Desfășurarea referendumului național și validarea acestuia de către Curtea Constituțională

10. Publicarea în Monitorul Oficial a formei revizuite

 

PROIECT DE LEGE nr. 745 din 24 iulie 2018 Propunere privind revizuirea Constituţiei prin introducerea unui preambul

EMITENT: Parlamentul
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 802 din 19 septembrie 2018

 

EXPUNERE DE MOTIVE

Expresie a libertăţii, spiritului civic şi democraţiei constituţionale, milioane de români venim să arătăm ca necesar în noua Constituţie revizuită şi un preambul, pentru ca întotdeauna înţelegerea textului constituţional să poată fi făcută prin prisma unui set de valori pe care le considerăm intrinseci şi de la care nu se poate deroga, întrucât după ele se ghidează viaţa noastră şi activitatea constituţională a statului, care trebuie să fie conformă cu aspiraţiile cetăţenilor, statul şi guvernarea nefiind un scop, ci un mijloc pentru asigurarea drepturilor şi fericirii cetăţenilor.

În contextul în care constituţiile moderne evidenţiază un pact între suveran şi naţiune sau între puterea legislativă şi popor, este necesar ca acordul dintre guvernanţi şi guvernaţi să cuprindă un angajament de valori naţionale imuabile care să reprezinte fundamentul realităţii constituţionale a statului nostru. Angajamentul ar stabili repere pentru cetăţeni în acţiunile lor şi pentru instituţiile statului în materializarea interesului public.

Constituţiile mai multor state ale lumii încep cu un preambul, o introducere succintă în care sunt prezentate valorile, principiile şi obiectivele popoarelor, aspecte care stau la baza construcţiei solide a statelor lor. Libertatea, bunăstarea şi fericirea fiecărui cetăţean, precum şi ale generaţiilor viitoare sunt valori şi scopuri enunţate în sinteza reprezentată de preambul, alcătuind împreună o adevărată piatră de temelie a naţiunii.

Introducerea unui preambul în Constituţia României, care face trimitere la năzuinţele poporului român, ar veni în întâmpinarea primului articol al Legii fundamentale, în care se vorbeşte de idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 şi garantarea acestora, mai puţin cunoscute de generaţiile născute după căderea comunismului.

Revizuirea Constituţiei prin adăugarea unui preambul are rolul de a consolida raportul dintre stat şi popor, iar afirmarea în cadrul acestuia a unor teme pentru un potenţial proiect de ţară, care să unească în fapte şi în cauză întreaga societate, sub oblăduirea guvernanţilor, va veni să întărească legătura indisolubilă dintre toate părţile care compun o ţară. Astfel, considerăm că acest potenţial proiect nu poate fi altceva decât reîntregirea naţională, act care se aliniază tuturor instrumentelor internaţionale în vigoare şi ratificate de România, acordurilor multilaterale interguvernamentale şi interstatale, care se regăseşte în conformitate cu Actul final al Conferinţei de la Helsinki şi cu practica internaţională care statuează principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare, şi care este de mare importanţă pentru viitorul prosper al României şi al românilor de pe ambele maluri ale Prutului. În acest sens avem un exemplu concret şi accesibil care ne ghidează în demers: modelul german de reunificare.

În plus, în lumina Declaraţiei Parlamentului României, adoptate la 27 martie 2018, în ziua Centenarului Unirii Basarabiei cu România, este reconfirmată ca legitimă dorinţa de Reunire a populaţiei, pe căi democratice, liber consimţite, pentru continuarea firească în procesul de dezvoltare şi afirmare a naţiunii române. Totodată, disoluţia URSS şi proclamarea independenţei statelor baltice prin reluarea statutului juridic şi de drept internaţional anterior ocupaţiei sovietice, precum şi Rezoluţia Senatului Statelor Unite ale Americii nr. 148 din 1991, care arată că Guvernul American va susţine eforturile de reunificare a României cu Republica Moldova, după luptele pentru limba română şi libertate ale moldovenilor din stânga Prutului, încununate prin Declaraţia de independenţă adoptată de Marea Adunare Naţională din Chişinău la 27 august 1991, atribuie o forţă juridică ce dublează imensa forţă morală conferită de îndelungi suferinţe ale poporului nostru şi ale naţionalităţilor conlocuitoare, printre care amintim deportările, torturile, înfometările, crimele împotriva umanităţii.

Revizuirea Constituţiei prin introducerea preambulului propus va întări legitimitatea acesteia şi revalidarea complinită şi împlinită prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1918, neînfrântă de vreo altă adunare legală.

 

Comitetul de Inițiativă pentru revizuirea Constituției prin introducerea unui preambul este alcătuit din 24 de membri.

- Năstase Cezar-Victor

- Grecu Alexandru

- Rotaru Alexandru

- Modiga Iulia-Rodica

- Iercoşan Patricia-Ioana

- Dumitrescu Aron-Valeriu

- Nicolae Mihai-Viorel

- Antonescu Raluca

- Despa Gabriel-Simion

- Pavel Rodica

- Teacă Florentina

- Mitrică-Constantinescu Cristian

- Druc Mircea

- Mihaiu Liviu-Georgică

- Gheorghe Cătălin

- Lupu Ştefan-Gabriel

- Banu Elza Maria

- Rebigan Stana

- Eftimie Mihai

- Jescu Ionuţ-Cristian

- Bencec Otilia-Terezia

- Blănaru Matei

- Zamfir Constantin-Cătălin

- Lulea Marius-Dorin

 

semnati aici 1 milion pentru Unire – Initiativa cetateneasca de revizuirea a Constituţiei prin introducerea unui preambul

descarcati aici tabelul pentru semnaturi

Fii voluntarul campaniei 1 MILION PENTRU UNIRE.
Aplică pe https://www.semnez.eu/
#EuSunt1DintrUnMilion.

 

Exemple similare – Constituția Republicii Federale Germania (1949)

Prevedere clară pentru reunificare cu Republica Democrată Germană:

Conștient de responsabilitatea sa în fața lui Dumnezeu și a umanității, urmând hotărârea de a păstra unitatea națională și politică și să servească păcii mondiale ca partener într-o Europă unită, poporul german din regiunile Baden, Bavaria, Bremen, Hamburg, Hesse, Saxonia Inferioară, Renania de Nord-Westfalia, Renania-Palatinat, Schlesswig-Holstein, Baden-Württemberg și Württemberg-Hohenzollern, în virtuatea puterii sale constitutive, a adoptat această Lege de Bază a Republicii Federale Germane pentru a conferi o nouă ordine vieții politice pentru o perioadă de tranziție. A acționat de asemenea în numele acelor germani a căror participare le-a fost împiedicată. Întregul popor german este chemat să înfăptuiască, prin liberă autodeterminare, unitatea și libertatea Germaniei.

Exemple similare – Constituția Ungariei

Art. D
Având în vedere că există o singură națiune maghiară, care trebuie să rămână unită, Ungaria este responsabilă de soarta cetățenilor maghiari care trăiesc în afara frontierelor sale, trebuie să faciliteze supraviețuirea și dezvoltarea comunităților lor, să le sprijine eforturile de păstrare a identității maghiare, exercitarea efectivă a drepturilor lor individuale și colective, stabilirea formelor de autonomie comunitare şi prosperitatea acestora pe teritoriile natale şi trebuie să promoveze de asemenea cooperarea între ei şi cu Ungaria.

Exemple similare – Constituția Coreei de Sud

Art. 4
Republica Coreeană se obligă să urmărească unificarea și să formuleze și să implementeze o politică de unificare pașnică bazată pe principiile libertății și democrației.

Exemple Similare – Preambulul Constituției Statelor Unite ale Americii

Majoritatea Constituțiilor lumii au un preambul definitoriu.

Noi, Poporul Statelor Unite, in vederea realizării unei Uniuni mai strânse, așezării dreptății, asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea obștească, promovării Prosperității generale si asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine si pentru Urmașii noștri, decretăm și promulgăm Constituția de față pentru Statele Unite ale Americii.

 

semnati aici 1 milion pentru Unire – Initiativa cetateneasca de revizuirea a Constituţiei prin introducerea unui preambul

descarcati aici tabelul pentru semnaturi

Fii voluntarul campaniei 1 MILION PENTRU UNIRE.
Aplică pe https://www.semnez.eu/
#EuSunt1DintrUnMilion.

 

INIŢIATIVĂ LEGISLATIVĂ

LEGE
de revizuire a Constituţiei României
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. I
După titlul Constituţiei României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional organizat în zilele de 18-19 octombrie 2003, se introduce următorul preambul: „Conştienţi că fiii şi nepoţii noştri trebuie să se bucure de un viitor de libertate şi avuţie, de şansele de împlinire pe care generaţiile noastre nu le-au avut, într-un stat unificat, democratic, european şi prosper, hotărâţi să edificăm procesul de dezvoltare şi afirmare a naţiunii române, în concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional în vigoare, prin reîntregirea neamului românesc pe cale paşnică, liber consimţită, fără niciun amestec din afară, pentru a munci împreună la realizarea şi mulţumirea comună, alături de celelalte popoare ale Europei civilizate, adoptăm prezenta Constituţie.”

ART. II
Revizuirea Constituţiei se supune aprobării prin referendum, organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României, republicată.

AVIZ
referitor la iniţiativa legislativă a cetăţenilor privind revizuirea Constituţiei prin introducerea unui preambul
Analizând iniţiativa legislativă a cetăţenilor privind revizuirea Constituţiei prin introducerea unui preambul, formulată de un comitet de iniţiativă în baza prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată, cu modificările ulterioare, şi transmisă de împuternicitul comitetului de iniţiativă, cu adresa înregistrată la Consiliul Legislativ cu nr. R1.127 din 04.07.2018 şi înregistrată la Consiliul Legislativ cu nr. D707/04.07.2018,

CONSILIUL LEGISLATIV,

în temeiul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/1993, republicată, şi art. 46 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ, precum şi al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 189/1999, republicată, cu modificările ulterioare,
avizează favorabil iniţiativa legislativă a cetăţenilor, cu următoarele observaţii şi propuneri:

1. Prezenta iniţiativă legislativă a cetăţenilor are ca obiect revizuirea Constituţiei României, republicată, în sensul introducerii unui preambul, astfel încât, potrivit Expunerii de motive, înţelegerea textului constituţional să poată fi făcută prin prisma unui set de valori considerate intrinseci şi de la care nu se poate deroga.
Prin obiectul său de reglementare, iniţiativa legislativă se încadrează în categoria legilor constituţionale, fiind incidente prevederile din art. 151 din Legea fundamentală.

2. Fără a ne pronunţa asupra oportunităţii soluţiei legislative preconizate, menţionăm că, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, preambulul enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării. Având în vedere rolul acestei părţi constitutive, întrucât motivarea trebuie să stea la baza reglementării şi să o preceadă, este de analizat dacă un preambul ar putea fi introdus în cuprinsul unui act normativ ulterior adoptării acestuia.

În acest sens, s-ar putea afirma că introducerea unui preambul în cuprinsul unei legi fundamentale este apanajul exclusiv al Adunării Constituante Originare, întrucât cuprinde descrierea sintetică a obiectivelor, condiţiile şi motivele care, la un anumit moment, au determinat adoptarea unei noi Constituţii, neputând fi introdus printr-o lege de revizuire a Constituţiei.

Precizăm că în preambulul mai multor legi fundamentale ale unor state europene se face referire la momentul adoptării acestora:

a) preambulul Constituţiei Republicii Bulgaria debutează cu expresia „Noi, Membrii celei de-a Şaptea Mari Adunări Naţionale …”;

b) preambulul Constituţiei Republicii Cehe debutează astfel: „Noi, cetăţenii Republicii Cehe din Boemia, Moravia şi Silezia, la momentul restaurării statului independent ceh …”;

c) în preambulul Constituţiei Republicii Letonia, în primul paragraf se reţine că „Poporul leton a adoptat următoarea Constituţie în cadrul Adunării Constituante, liber alese;

d) în ultimul paragraf al preambulului Constituţiei Republicii Portugheze se prevede că „Întrunindu-se în sesiune plenară pe data de 2 aprilie 1976, Adunarea Constituantă adoptă prin prezenta şi decretează următoarea Constituţie a Republicii Portugheze:”;

e) în finalul preambulului Constituţiei Republicii Slovenia se menţionează: „Adunarea Republicii Slovenia adoptă prezenta Constituţie”;

f) Potrivit preambulului Constituţiei Regatului Spaniei, „Poporul spaniol (…) îşi proclamă voinţa de (…) a consolida contextul juridic actual ce asigură supremaţia statului de drept ca expresie a voinţei poporului”.

Întrucât, aşa cum s-a subliniat în doctrină*1), „orice constituţie poate fi modificată pentru a ţine tot timpul pasul cu evoluţia relaţiilor sociale ce cad în câmpul ei de reglementare normativă”, revizuirea Constituţiei este posibilă, potrivit titlului VII al Legii fundamentale, cu respectarea strictă a limitelor revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie.
*1) C. Ionescu în Cristian Ionescu, Corina Adriana Dumitrescu – „Constituţia României – Comentarii şi explicaţii” – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 1618.

Din acest punct de vedere, ar fi de analizat în ce măsură referirea, din preambulul propus, la „reîntregirea neamului românesc pe cale paşnică” este în concordanţă cu limitarea revizuirii Constituţiei în ceea ce priveşte integritatea teritorială.

3. Sub rezerva observaţiilor de la punctul anterior din aviz şi având în vedere că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/1999, republicată, propunerea legislativă care face obiectul iniţiativei legislative se întocmeşte de comitetul de iniţiativă în forma cerută pentru proiectele de lege, este necesar ca proiectul să fie reformulat, cu respectarea normelor de tehnică legislativă.

În acest sens, titlul proiectului ar trebui să aibă următoarea redactare:
Lege de revizuire a Constituţiei României”

După titlu, având în vedere normele de tehnică legislativă, trebuie prevăzută următoarea formulă introductivă:
Parlamentul României adoptă prezenta lege.”

Intervenţia legislativă preconizată trebuie să facă obiectul unui articol, marcat ca art. I, cu următoarea parte dispozitivă:

„ART. I
După titlul Constituţiei României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional organizat în zilele de 18-19 octombrie 2003 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se introduce următorul preambul:”

În continuare, se va reda între ghilimele textul preambulului.
În plus, pentru asigurarea unei reglementări complete, proiectul trebuie să cuprindă, într-un articol distinct, şi norma privind supunerea spre aprobare prin referendum a revizuirii Constituţiei, în următoarea redactare:

„ART. II
Revizuirea Constituţiei se supune aprobării prin referendum, organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României, republicată”

PREŞEDINTE,
dr. DRAGOŞ ILIESCU

Bucureşti, 24 iulie 2018.
Nr. 745.

 

semnati aici 1 milion pentru Unire – Initiativa cetateneasca de revizuirea a Constituţiei prin introducerea unui preambul

descarcati aici tabelul pentru semnaturi

Fii voluntarul campaniei 1 MILION PENTRU UNIRE.
Aplică pe https://www.semnez.eu/
#EuSunt1DintrUnMilion.

 

articole preluate de pe www.semnez.eu; www.monitoruljuridic.ro

(George Simion) Unirea Republicii Moldova cu România – proiect european

Unirea Republicii Moldova cu România – proiect european (UNITED. Better for Europe, better for people, better together – titlul prezentării din Parlamentul European)

foto si articol preluate de pe adevarul.ro

6 septembrie 2018

 

În premieră, vocea Unirii s-a făcut auzită răspicat într-o audiere publică din Parlamentul European. Viitorul Republicii Moldova se hotărăşte şi în instituţiile europene, bănuite de multe ori pe nedrept, de amorţeală sau indiferenţă. La Bruxelles a fost prezentă o delegaţie de primari unionişti din România şi Republica Moldova, alături de istorici, academicieni şi vectori de opinie.

La invitaţia europarlamentarului independent Mircea Diaconu, circa 30 de membri ai Ligii Aleşilor Locali Unionişti au contribuit la dezbaterea conferinţei prilejuite de Centenarul Marii Uniri a României. Lor li s-au adăugat reprezentanţii comunităţii etnicilor români din Cernăuţi (Ucraina), Vasile Tărâţeanu, şi Bugeac, Anatol Popescu, a românilor de pe Valea Timocului din Serbia, Zavisa Jurj, academicieni şi politicieni din Republica Moldova, deputatul român Constantin Codreanu, simpatizanţi şi activişti unionişti de pe cele două maluri ale Prutului, dar şi profesionişti din ţară şi din Diaspora.

Fotografii din cadrul evenimentului aici

Sala de şedinţe care a găzduit conferinţa a răsunat de emoţia din vocea basarabenilor care ne povesteau abuzurile la care sunt supuşi într-un stat a cărei putere politică este capturată de clanuri mafiote. Dar poate mai important a fost faptul că oameni cu expertiză au discutat concret despre modalităţi de colaborare, pe de-o parte între unităţile teritorial-administrative, pe de altă parte între acestea şi statul român. Mai întâi în plenul conferinţei şi apoi în cadrul unor întrevederi private cu o serie de europarlamentari români din partea mai multor partide şi independenţi care au câştigat mandate în Parlamentul European, pragmatismul a prevalat, s-au schimbat idei şi contacte şi s-au pus bazele unor colaborări ulterioare. Dezbaterea a decurs firesc şi singurul aspect la care n-am avut răspuns în faţa celor care m-au întrebat a fost că, de peste 10 ani de când România face parte din Uniunea Europeană, a fost primul prilej care li s-a acordat acestor voci de a vorbi cu glasul Basarabiei la Bruxelles, în centrul puterii europene.

 

Să avem curajul să propunem Europei o temă generoasă: Unirea noastră

De ce n-am spune mai des în Parlamentul European că Basarabia e România şi că obiectivul nostru de ţară este reîntregirea naţiunii române prin unirea pe cale paşnică şi consensuală a celor două state româneşti? Ce altceva în afară de ignoranţă, comoditate şi exces de conformism faţă de birocraţii de la Bruxelles şi Strasbourg ne împiedică să aducem aceste teme în prim-planul relaţiei României cu Uniunea Europeană?

Unirea României cu Republica Moldova poate fi proiectul de perspectivă cu care ţara noastră să aibă un impact pozitiv asupra Uniunii Europene. Într-o Europă care se desolidarizează şi se scindează pe falii etnice sau economice ce exemplu minunat ar oferi România punând în discuţie reunificarea poporului român? După căderea comunismului în Europa, singurul exemplu de reîntregire statală a fost unificarea Germaniei, iar tendinţa curentă este una de sciziune, suficient fiind să privim la Spania (Catalonia) sau Marea Britanie (Scoţia).

Discutând cu europarlamentari străini, este lesne de constatat că, în larga lor majoritate, ei nici măcar nu sunt conştienţi de faptul că Republica Moldova a făcut parte din România, că oamenii de rând vorbesc limba română sau că pe noi cei născuţi pe tărâmul de la Nistru pân’ la Tisa ne leagă Ştefan, Eminescu, tricolorul, leul, o istorie comună milenară, precum şi Actul Unirii din 27 Martie 1918, care a fost ratificat la Bucureşti şi Chişinău şi nu a fost invalidat. Şi nu este câtuşi de puţin vina străinilor faptul că ei nu ştiu ori nu le pasă de raptul teritorial din 1940 şi separarea poporului român. Este vina celor cu funcţii de reprezentare în statul român faptul că Basarabia nu face parte din discursul public oficial al României la Bruxelles.

Conferinţa a fost primul pas în direcţia unui lobby activ al societăţii civile din România şi Republica Moldova faţă de Unire. Să ne resemnăm cu graniţa pe Prut este cel mai comod lucru pentru europarlamentarii care au primit loc eligibil pe listele de partid spre a se odihni 5 ani la Bruxelles, cu salariul şi facilităţile oferite de demnitatea funcţiei, fără a face nimic altceva decât a răspunde ordinelor politice.

Resping cu tărie făţărnicia factorilor politici români care afirmă că susţin parcursul european al Republicii Moldova, deşi cunosc faptul că Uniunea Europeană nu are niciun interes către extinderea spre Est, iar Acordul de Asociere semnat în 2014 este în fapt un capăt de linie în relaţia Chişinău-Bruxelles.

 

Oligarhii şi afiliaţii lor conduc Republica Moldova într-o manieră abuzivă

Republica Moldova nu este câtuşi de puţin pregătită pentru aderarea la UE, nici măcar cât era de pregătită România în momentul accederii din 2007. Singurul sens pe care îl au cele 6 (şase!) judeţe româneşti interbelice care astăzi formează Republica Moldova este în componenţa României. Câştigul ar fi deopotrivă pentru poporul român reîntregit şi pentru Uniunea Europeană şi NATO, care ar dobândi între Prut şi Nistru o zonă stabilizată prin garanţiile americane faţă de România, suficiente pentru a descuraja eventualele agresiuni dinspre Răsărit. Rezultatul pragmatic al reunificării ar fi acela că armata modernă a României, formată din 90.000 de militari profesionişti şi susţinută de Statele Unite, va controla frontiera pe Nistru cu mult mai bine decât o pot face în prezent 5.000 de militari moldoveni.

În pofida sprijinului politic şi asistenţei financiare din partea Uniunii Europene, Republica Moldova este un stat eşuat, corupt, violent, nedemocratic, fragil, iar eşecurile sale subminează politicile europene în regiune şi contribuie la creşterea sentimentului anti-european în rândul populaţiei.

Pe de altă parte, reunificarea malurilor Prutului va aduce şi în R.Moldova legea europeană, ordinea constituţională specifică statelor UE, precum şi mecanismele anticorupţie din România renumite la nivel continental prin eficienţa lor.

Un mic grup de oligarhi şi acoliţii lor tratează Moldova ca pe un domeniu feudal

Ajutorul UE către Chişinău a fost delapidat sau în cel mai bun caz risipit. Un miliard de dolari americani a dispărut, fiind furat din sistemul bancar moldovenesc (hoţul este cunoscut de toţi – de culmea!), şi peste 300 de milioane de euro din ajutorul UE au fost deturnate de către oligarhii locali în ultimii ani, motiv pentru care programul de asistenţă UE a devenit nepopular în rândul cetăţenilor de bună credinţă ai Republicii Moldova.

Video

Conferinţa principală a evenimentului a fost transmisă în direct de către Calea Europeană:

Economia moldovenească totalizând 4 miliarde de euro este comparabilă cu a unui singur judeţ românesc. Ridicarea ei la nivelul românesc adică la 65% din standardul UE, ar costa 1,5% din PIB-ul României pe an, timp de 8 ani. Şi să nu scăpăm din vedere faptul că economia moldovenească este deja integrată în arhitectura economică a Uniunii Europeane, aceasta constituind principalul partener, cu care realizează 70% din schimburile comerciale, în special în agricultură şi domeniul serviciilor.

Unirea Republicii Moldova cu România - proiect european - foto preluat de pe adevarul.ro

Unirea Republicii Moldova cu România – proiect european – foto preluat de pe adevarul.ro

Peste 85% dintre cetăţenii moldoveni sunt eligibili la ora actuală să devină cetăţeni UE prin redobândirea cetăţeniei române a bunicilor lor. Deja peste 30% dintre moldoveni sunt cetăţeni europeni (români) sau rezidenţi de drept în spaţiul comunitar european. Beneficiul reunificării ar fi o justiţie europeană pentru încă două milioane de cetăţeni moldoveni (rezidenţi la ora actuală în Republica Moldova) care nu deţin cetăţenia română.

Dar mai presus de toate, reunificarea României ar fi un exemplu de succes al forţei UE de transformare a ţărilor din componenţă. „Unitate în diversitate” este deviza Uniunii Europene, iar Unirea noastră este un proiect generos care nu exclude nicio minoritate şi nicio categorie socială a Republicii Moldova. Uniţi avem nevoie de fiecare om onest pentru bunăstarea pe care ne-o datorăm nouă înşine.

 

articol preluat de pe adevarul.ro

Conflictul din Transnistria

Bătălia de la Tighina (19 – 22 iunie 1992) – Parte din Războiul din Transnistria

foto preluat de pe www.ziaristionline.ro
articole preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conflictul din Transnistria sau Războiul din Transnistria (denumit uneori și Războiul moldo-rus) a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiași râu.

Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republicii Moldovenești Nistrene”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Harta regiunii separatiste transnistrene (marcată cu roșu) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta regiunii separatiste transnistrene (marcată cu roșu) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Premise

În ultima parte a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.

Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

 

Cronologia conflictului din Transnistria

1989

- 11 august 1989: În întreprinderile de subordonare unională, se formează soviete muncitorești, numite Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK), ce încep lupta împotriva introducerii limbii române, a alfabetului latin și a reformelor democratice.

- 31 august 1989: Limba moldovenească este proclamată limbă de stat.

- toamna: OSTK -urile organizează greve și mitinguri de protest împotriva limbii române și a alfabetului latin.

- decembrie-ianuarie: Sunt organizate referendumuri la Tiraspol și Râbnița pentru obținerea statutului de „teritoriu autonom” al Transnistriei, în cadrul RSS Moldovenești.

 

1990

- Cu sprijinul direct al Armatei a 14-a, sunt formate unități paramilitare ilegale secesioniste, sunt organizate cu sprijinul OSTK mitinguri și referendumuri.

- 27 aprilie 1990: Tricolorul cu cap de bour este adoptat că steag național al RSS Moldovenești. Sovietele locale din Tiraspol și Tighina au refuzat abordarea tricolorului în aceste orașe.

- septembrie 1990: Sovietele locale din Tiraspol, Tighina și Râbnița au respins legea limbii de stat. S-a inițizat o mișcare de nesupunere față de autoritățile statului moldovean.

- 2 septembrie 1990: Are loc la Tiraspol „Congresul al II-lea extraordinar al deputaților poporului din Transnistria” care proclamă „Republica Moldovenească Sovietică Socialistă Nistreană”.

- 3 septembrie 1990: Sovietul Suprem al RSS Moldovenești creează instituția prezidențială și îl alege ca președinte pe Mircea Snegur.

- 16 septembrie 1990: O adunare în semn de protest împotriva separatismului este organizată în satul Lunga, Stînga Nistrului, lângă Dubăsari.

- 22 septembrie – 15 noiembrie 1990: Liderii separatiști, sprijiniti de formațiuni paramilitare proprii și de trupe ale armatei sovietice, organizează alegeri legislative pentru „sovietul suprem” al „Republicii Sovietice Socialistă Moldovenești Nistrene”.

- 22 decembrie 1990: Mihail Gorbaciov , președintele URSS, semnează un decret prin care declara nule hotărârile „Congresului al II-lea al deputaților poporului din Transnistria”. În schimb, măsurile luate de autoritățile de la Chișinău sunt infime și strict declarative.

 

1991

Au loc acțiuni de înlocuire ale autorităților Republicii Moldova cu cele ale „republicii nistrene”. Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autoritățiilor statului Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forță armată, constituită din:

- Garda republicană, (8.000 luptători), subordonată „Direcției de apărare” a Transnistriei.

- Miliția, inclusiv batalionul Dnestr, (5.000 luptători), subordonată „direcției de interne” a „Republicii Nistrene”.

- Detașamentele teritoriale de salvare (4.000 oameni), aflați la dispoziția executivelor locale.

- Regimentele muncitorești, echivalentul modern al „sovietelor de muncitori înarmați”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK).

- Cazacii, în număr de 3-4.000, cu statut de „voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decât ale gardiștilor fiind subordonați direct conducerii „Republicii Nistrene”.

Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de luptă, cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusă, sau de la unitățile OMON din Transnistria.
De partea separatiștilor s-a situat fățiș Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6.500 persoane, constituită din:

- o divize motorizată
- 2 regimente de artilerie
- un regiment de tancuri
- un regiment antitanc
- 2 regimente de pontonieri
- un regiment de rachete
- o escadrila de elicoptere

Prin comparație, tânăra republică Moldova, încă nu avea armată proprie, beneficiind doar de un efectiv de câteva mii de polițiști, care au suplinit, în timpul conflictului, forțele armate.

- 19 mai 1991: Ministrul apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a 14–a, generalul Netkaciov, mobilizarea militarilor de rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14–a dislocată în Transnistria și menținerea aceste trupe și a arsenalul militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin în acest fel: „ținând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rusesc și că situația s–a înrăutățit, noi trebuie să–l apărăm prin toate mijloacele„.

- 23 mai 1991: RSS Moldovenească devine Republica Moldova.

- 23 iunie 1991: Parlamentul Republicii Moldova proclamă suveranitatea Republicii.

- 19 august 1991: Are loc Puciul de la Moscova. Puciștii vor avea tot sprijinul liderilor separatiști de la Tiraspol: Igor Smirnov, Maracuță, Iakovlev, Reliakov. Dupa înfrângerea puciștilor, Boris Elțin a cerut pedepsirea acestora și a celor care i-au susținut. Încercările administrației de la Chișinău de a aresta liderii transnistreni au generat nemulțumirea rusofonilor din Transnistria. A început o acțiune a femeilor rusofone care, în număr din ce în ce mai mare, au început să blocheze calea ferată ce lega Transnistria de restul Basarabiei. În final, liderii transnistreni au fost arestați, apoi eliberați după scurt timp.

- 25 august 1991: Sovietul Suprem al RMN proclamă independența „republicii”.

- 27 august 1991: Parlamentul proclamă independența Republicii Moldova.

- septembrie: Membri ai trupelor speciale sovietice OMON din Riga, sosesc în limuzine la Tiraspol, cazându-se la hotelul Kolhaznii.

- 18 septembrie 1991: Președintele autoproclametei RMN, Igor Smirnov, a decis să plaseze unitățile forțelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicția autoproclametei RMN.

- 1 decembrie 1991: În raioanele de pe malul stâng al Nistrului au fost organizate alegeri prezidențiale, declarate ilegale de către autoritățile moldovenești. Igor Smirnov a fost ales președinte al autoproclametei RMN.

- 13 decembrie 1991: Are loc un atac armat al gardiștilor la podul de la Dubăsari, soldat cu moartea a patru polițiști moldoveni și a 20 de gardiști, cazaci și mercenari.

 

1992

- 1 martie 1992: Gardiștii și cazacii au provocat un incident la o petrecere în Dubăsari, apoi au atacat poliția moldovenească chemată în ajutor. Polițiștii au deschis focul, omorând un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a servit drept pretext desființării ultimei secții moldovenești de poliție dintr-un oraș transnistrean. Sediul poliției a fost atacat de gardiști și cazaci, care i-au făcut prizonieri pe polițiști, dezarmându-i.

- martie 1992: Comitetul executiv raional și toți polițiștii din Dubăsari s-au retras în satul Cocieri, care a devenit un centru de rezistență, aici refugiindu-se locuitori din satele vecine.

Gardiștii au intrat în Cocieri cu 2 blindate, deschizând foc fără avertisment asupra trecătorilor. Au fost impuscati doi tarăni și o mamă, care mergea cu copilul de mână. Țărănii și polițiștii au reușit să-și procure, fără incidente, armament de la o cazarmă subordonată Armatei a 14-a.

Gardiștii și cazacii vor bloca podurile de peste Nistru – de la Vadul lui Voda, Tighina, Camenca, Râbnița, constituind „posturi de control ” cu câte un blindat. Astfel de posturi vor fi create și pe șoseaua Tiraspol-Dubăsari și la barajul hidrocentralei Dubăsari.

- 2 martie 1992: Republica Moldova devine membru ONU, ceea ce conduce la recunoașterea caracterului ilegal al autoproclamatelor „republici” nistreană și găgăuză.

Este ziua în care începe războiul, prin declanșarea conflictului armat la Dubăsari, printr-o diversiune a separatiștilor.
Are loc diversiunea de la Vulcănești, în zona găgăuză. Trei membri ai gărzii paramilitare găgăuze au atacat cantina unei școli. După ce gardiștii au fost arestați , secția de poliție a fost invadata de 14 membri ai formațiunii, care au cerut transferarea arestaților la Bolgrad, oraș aflat sub jurisdictie ucraineană.

- 3 martie 1992: Gardiștii și cazacii au atacat satul Cocieri, dar au fost respinși. Seara, a ajuns în sat o unitate de poliție cu destinație specială, trimisă de la Chișinău și care traversase Nistrul pe gheață.

Centrul de Presa al Forțelor Armate Unite ale CSI a dat un comunicat prin care afirma că forțele armate moldovenești au atacat un regiment de infanterie al apărării civile, dezarmând ofițerii și luând 70 automate și alte arme și că situația seamană cu aceea din Nagorno-Karabah.

Au fost blocate căile de acces dinspre Chișinău spre Tighina, a fost blocata emisia radioteleviziunii naționale în oraș.
După desființarea secției moldovenești de poliție (singura instituție care mai reprezenta statul moldovean în oraș), este inaugurata o secție de poliție subordonată secesioniștilor, constituită ca o forma de putere sovietică. Este înființată o nouă formațiune paramilitară ilegală.

- 4 martie 1992: Gardiștii și cazacii pătrund în satul Coșnița, atacând pe cei 15 polițiști, nevoiți să deschidă focul.
Patru autocamioane Kamaz pline cu gardiști sunt trimise la Cocieri.

- 4-5 martie 1992: 2.500 cazaci sosesc la Tiraspol în ajutorul separatiștilor. Au loc înrolări masive în rândul formațiunilor paramilitare ale separatiștilor.

- 6 martie 1992: „Comitetul de apărare a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene” a hotărât izolarea tuturor polițiștilor care nu au depus jurmânt de credintă față de „republică”; în această situație erau 85 de polițiști.

- 12 martie 1992: Doi polițiști de la postul Ursoaia de pe șoseaua Tighina – Căușeni au fost atacați dintr-un camion care transporta armament pentru separatiștii găgăuzi și pe care îl opriseră pentru control. Un polițist a fost rănit, altul ucis.

- 13 martie 1992: Gardiștii atacă polițiștii din Coșnița, ucigând unul și rănind mai mulți. Este inaugurată o secție de poliție subordonată secesionistilor, constituită că o forma de putere sovietică și este înființată o nouă formațiune paramilitară ilegală în Tighina.

14 martie 1992: Gardiștii și cazacii arunca în aer podurile de la Vadul lui Voda, de lângă Dubăsari, de pe șoseau Chișinău – Volgograd. Pozițiile moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrându-se 15 morți. În timpul noptii sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete.

„Sovietul Suprem al Republicii” hotărăște ca băncile din Transnistria să înceteze operațiunile cu Moldova și înființarea unei comisii care să preia sub control șoselele și căile ferate ale „republicii”.

- 15 martie 1992: Smirnov semnează un decret prin care se creează o comisie de stat pentru ocrotirea socială a militarilor și persoanelor demobilizate, acțiune menită să atragă simpatia militarilor.
Guvernul Moldovei face un apel către gardiști, pentru depunerea armelor până la data de 17 martie.

- 17 martie 1992: Smirnov semnează un decret prin care se creează o comisie de stat pentru ocrotirea socială a militarilor și persoanelor demobilizate, acțiune menită să atragă simpatia militarilor.
Se semnează un nou acord de încetare a focului, care va fi încălcat de către gardiști pe 24 martie.

- 19 martie 1992: Parlamentul Moldovei propune un compromis, prezentând proiectul de acordare statutul de zona economica libera Transnistriei și o modificare a adminstrației teritoriale.

- 20 martie 1992: La reuniunea OSCE de la Helsinki, se creează un mecanism cvadripartit de reglementare a conflictului din Trasnistria, compus din: Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina.

- 24 martie 1992: Se semnează un nou acord de încetare a focului. Se efectueaza un schimb de prizonieri: secesioniștii eliberează 11 persoane, moldovenii, 18.

- 28 martie 1992: Se instituie starea exceptională în Transnistria cu începere de la orele 20.

- 29 martie 1992: Premierul Valeriu Muravschi acorda un nou ultimatum secesioniștilor, cerând depunerea armelor în termen de 2 zile.

- 31 martie 1992: Președintele Snegur trimite o telegramă companiei moscovite de televiziune Ostankino, protestând contra modului de prezentare a conflictului, și altă telegramă mareșalului Șapoșnikov, protestând împotriva zborurilor avioanelor militare ale CSI la Tiraspol.

Luna aprilie marchează implicarea fățișă a Rusiei și Armatei a 14-a rusă de partea separatiștilor. Intențiile clare ale Rusiei sunt de a păstra Tighina drept cap de pod.

- 1 aprilie 1992: Parlamentul Moldovei emite hotărârea privind reglementarea pe cale pașnică a conflictului.
Poliția moldovenească încearca eliberarea orașului Tighina, controlat de secesioniști. Cad în luptă 8 polițiști.

- 2 aprilie 1992: Generalul. Netkacev, comandantul Armatei a 14-a, adresează un ultimatum președintelui Snegur, cerând ca forțele moldovenești să se îndeparteze la 15 km de Tighina.

Pe aeroportul militar din Chișinău se semnează un acord de încetare a focului. Semnatarii sunt primul ministru al Moldovei, Muravschi, președintele „Sovietului Suprem”, Maracuță și comandantul Armatei a 14-a rusă, Netkacev.
Departamentul de Stat al Statelor Unite dă o declarație prin care se pronunță împotriva unei intervenții militare din afară, apreciind ca fiind admirabilă puterea de reținere a guvernului Moldovei. Departamentul de Stat cerea insistent forțelor separatiste trasnistrene continuarea negocierilor cu Republica Moldova.

Acordul va fi respectat numai de partea moldovenească, polițiștii primind ordin să nu deschidă focul și să nu riposteze.

În schimb, toata luna aprilie vor avea loc atacuri în zonele: Tighina, Pohreba – Cocieri, Coșnița – Doroțkaia, Pohreba – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Misovca, Bicioc, Chițcani. Gardiștii și cazacii au lansat atacuri cu aruncătoare de mine și rachete asupra localităților, a populației, a barajelor, releelor de televiziune, posturilor de radio. Au fost minate șoselele și drumurile, a fost bombardată șoseaua Tighina – Chișinău. Apar primele atacuri ale lunetiștilor. Lipsit de forțele de ordine, orașul Tighina rămâne la discreția infractorilor.
Două proiecte de protocol redactate de autoritățile de la Chișău sunt respinse de forțele separatiste, care trimit proiectul lor, semnat de comandantul armatei ruse de ocupație, prin care cer că Tighina să fie controlata exclusiv de armata rusă.

- 5 aprilie 1992: În orașul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapelul Federatiei Ruse.

În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniștrii de externe ai Moldovei, Romaniei, Rusiei și Ucrainei începute la 23 martie. La 2 aprilie, o nouă reuniune de experți elaborează recomandări referitoare la neadmiterea implicării cetățenilor statelor străine și prevenirea incidentelor armate.

- 6 aprilie 1992: Are loc reuniunea miniștrilor de externe, care vor da publicității o declarație prin care ce se pronunța împotriva implicării în conflict a Armatei a 14-a, pentru menținerea ordinei de drept de către autoritățile moldovenești pe tot teritoriul republicii, pentru excluderea accesului civililor la armament și pentru încetarea focului începând din 7 aprilie.

- 14-17 aprilie 1992: Se semnează protocolul grupului de lucru pentru stabilizarea situației în Tighina: dezarmarea formațiunilor paramilitare, deminarea zonei, asigurarea ordinii de către poliția moldovenească și miliția separatista.

17 aprilie 1992: La Chișinău are loc o nouă reuniune cvadripartită la care se adoptă statutul comisiei mixte pentru controlul respectării încetării focului, stabilindu-se un numar de 400 de observatori, care să supravegheze linia ce separa poliția moldovenească de forțele rebele, pe o lungime de 262 km.

S-a hotărât dezarmarea forțelor paramilitare, repatrierea mercenarilor, accelerarea investigațiilor procuraturii asupra acțiunilor criminale din zonă.

Încetarea focului va deveni efectivă la Tighina de-abia din 20 aprilie.

Până pe 15 mai, numai observatorii din Moldova și România ajunsesera în zonă, pentru supraveghere.

mai 1992: În luna mai, au loc mai multe întruniri ale comisiei bilaterale Moldova – Transnistria, sabotate deseori de atacuri ale forțelor militare separatiste asupra localităților, podurilor, șoselelor și posturilor de radio controlate de autoritățile de la Chișinău.
Încă din luna aprilie începuse retragerea unor efective de cazaci, de care chiar separatiștii voiau să se debaraseze, dat fiind caracterul indisciplinat și turbulent al acestora. În paralel, apar noi formațiuni paramilitare, ca Beretele Negre. Sosesc din Ucraina membri ai armatei ucrainiene de autoapărare.

- 4 mai 1992: La Gura Bîcului se semnează un protocol privind retragerea formațiunilor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii vor arunca în aer podul de peste Nistru.

- 6-7 mai 1992: Este atacat cu rachete postul de poliție de la Cocieri.

- 8-18 mai 1992: Au loc atacuri asupra locuitorilor și posturilor de poliție de la Cocieri, Coșnița, Gura Bîcului, Dragalina, Dubăsari-Pod, Roghi.

- 19 mai 1992: Când se credea că procesul de normalizare avansează, izbucneste din nou criza, declanșată de un ordin trimis de generalul Graciov, ministrul apărării al Federatiei Ruse, generalului Netkacev, comandantul Armatei a 14-a ruse. Ordinul prevedea că, în vederea apărării Transnistriei, care e pământ rusesc, să fie completat armamentul din rezervele pentru mobilizare și să fie pregătite pentru luptă toate unitățile militare ale Armatei a 14-a. O înscenare făcută la Dubăsari, va furniza unitatilor Armatei a 14-a ruse pretextul de a iesi din cazărmi și de a ocupa poziți de luptă alaturi de gardiști. Unități de tancuri și artilerie părăsesc garnizoana Tiraspol îndreptându-se spre Dubăsari și alăturându-se gardiștilor. Cu cele 10 tancuri, 11 tanchete, 6 tunuri, 3 arme antitanc, 6 aruncatoare de grenade, 63 pistoale automate, 21 mașini blindate și 9 mașini militare vor fi declansate atacuri la Coșnița, Cocieri, Corjevo, Holercani, Malovata, Ustia, Zolonceni în raionul Dubăsari. Garnizoana Tiraspol va mai trimite 22 tancuri spre Dubăsari, 5 spre Dnestrovsk. Au loc atacuri violente până pe 26 mai.

La protestele președintelui Snegur față de agresiunea armatei ruse, Kremlinul răspunde, conform tradiției, că armata rusă nu destabilizează.

- 21 mai 1992: Smirnov dă un decret prin care Armata a 14-a trece în subordinea „republicii nistrene”. Concomitent, se fac apeluri pentru mobilizarea parțială a rezerviștilor.
În aceeasi zi, aterizează la Tiraspol un avion cu 600 cazaci de pe Don. La Moscova și Sank Petersburg se formează batalioane de voluntari. Se creează batalionul de miliție Dnestr, în componența căruia vor intra și mulți delincvenți.
Departamentul de Stat al USA și-a exprimat imediat îngrijorarea față de implicarea Armatei a 14-a în luptele din regiune.

- iunie 1992: În prima jumatate a lunii iunie se remarcă o intensificare a atacurilor gardiștilor și cazacilor la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjevo, Dubăsari, Doroțcaia, Pohreba. Se fac încorporari în formațiunile separatiste, se fac transferuri de armament de la Armata a 14-a către separatiști. „Republica nistreană” își creează serviciul de grăniceri, în care se vor înrola cazaci din zona Mării Negre.

Terorizarea populației moldovene din Transnistria continuă: sunt arestate personalități din Frontul Popular sub acuzația de terorism: Ilie Ilașcu, Ștefan Urâtu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco.
La Grigoriopol apare grupul Delfin, format din pușcăriași eliberați.

Conducerea Republicii Moldova devine tot mai conciliantă față de separatiști. Între timp, autoritățile ruse continuă să prezinte denaturat situația din Transnistria, acuzând Moldova de agresiune, de încercare de exterminare sistematică a populației slave, iar România de livrari de armament către Moldova.

- 19 iunie 1992: La Tighina, situația devine explozivă: sunt puse la cale mai multe înscenări și provocări, care vor tensiona situatia la maximum. În urma unei astfel de înscenari, va fi declanșat un nou conflict armat

- 20 iunie 1992: În dimineața de 20 iunie, orașul era în mare parte sub control moldovenesc. Tancuri grele ale Armatei a 14-a au forțat podul spre Tighina, dar vor fi oprite de forțele moldovene. Forțele separatiste continua titurile asupra orașului.

Începe un război în toata puterea cuvântului, orașul Tighina fiind bombardat și atacat. În același timp sunt atacate și alte localități: Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Podul de peste Nistru va fi ocupat de gardiști, după atacurile cu tancuri grele ale armatei ruse, iar orașul va fi invadat de armata și de forțele separatiste. Consiliul militar al Armatei a 14- va adresa președintelui Snegur un ultimantum prin care cere că forțele moldovene să înceteze agresiunea, în caz contrar, armata trecând la atac.

- 20-21 iunie 1992: Continua invadarea orașului Tighina de către tancurile armatei ruse. Orașul este bombardat de către separatiști. În ciuda acestor fapte, tot Elțin acuză Moldova de agresiune, amenintând că armata rusă va fi obligată să riposteze. În față reactiilor ezitante ale autoritățiilor moldovene, sute de voluntari din Transnistria vor veni la Chișinău cerând arme pentru a luptă contra rebelilor. Au manifestat și în față ambasadei ruse.

Agresiunea asupra Tighinei s-a soldat, până în dimineața de 22 iunie, cu aproximativ 200 de morți și 300 de răniți de partea polițiștilor. Presedintele Federatie Ruse agresoare, Elțin, a refuzat orice contact telefonic cu Snegur. Atacurile și invaziile secesioniștilor au determint un exod în masă al populației civile din zona de conflict.

- 21 iunie 1992: Se semnează acordul de încetare a focului.

 

„Războiul”

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992 - foto preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992 – foto preluat de pe basarabian.blogspot.com

 

1990: Primele ciocniri la Dubăsari

În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de poliție.

În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari.

Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști (Ghenadii Iabloctcin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială.

În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.

 

1992

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice și ruse (după 1991), și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe pla­to­u­rile de la Coci­eri, Coș­nița și la Tighina.

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.

 

Conflictul politic

Criza din 2004

Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață în limba romana folosind alfabetul chirilic.

În vara anului 2004, autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învățau în aceste școli. Mai mulți profesori și părinți, care s-au opus închiderii, au fost arestați. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma. Transnistria a răspuns printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părți ale Moldovei.

Școlile au fost în cele din urmă redeschise, dar au primit statutul de „instituții educaționale non-guvernamentale”.

 

2018

La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat proiectul de rezoluție propus de Republica Moldova privind „Retragerea completă și necondiționată a forțelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”. Astfel, pentru acest proiect au votat 64 membri ai ONU, 15 au votat împotrivă, iar 83 s-au abţinut.

 

Consecințe

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.

 

Memorandumul Kozak

În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni au semnat un document care conținea premise pentru reunificare Moldovei într-o federație. Neconcordanțe fundamentale asupra împărțirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.

În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conținea, până la acel moment, cea mai detaliată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staționarea trupelor rusești pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani. Publicat inițial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrean, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa președintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziția nistreană care cerea statut egal pentru Transnistria și Moldova.

În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate legile trebuiau însă consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport repartizarea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuiește un sfert din populația republicii iar în Găgăuzia mai puțin de 4%.

Importante demonstrații împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chișinău în zilele următoare publicării propunerilor rusești. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizațiilor europene. O vizită a președintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferință de presă din 2005, președintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicție cu constituția moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, și nu permite staționarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce țara nu poate să adere la alianțe militare. Moldova și memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia și Occident a împiedicat semnarea unei declarații comune la sfârșitul reuniunii

 

Propunerea ucraineană

În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată și alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite și Uniunea Europeană și RMN și-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ucraineano-transnistreană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi.

 

Drepturile omului

Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale, susține că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.

Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Potrivit lui Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, „nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor„.

Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există relatări despre arestări nejustificate și tortură.

Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria. Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și Transnistria.

În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit împotriva autorităților separatiste.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conflictul din Transnistria si pe en.wikipedia.org

Ziua Limbii Române (31 august)

Ziua Limbii Române (31 august)

foto preluat de pe stiri.tvr.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; stiri.tvr.ro; www.agerpres.ro; www.facebook.com/alexandru.c.surcel

 

Ziua Limbii Române se sărbătorește în România la 31 august, la aceeași dată cu Limba Noastră, o sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova din 1990.

Propunerea legislativă a fost inițiată în 2011, la propunerea senatorului PNL Viorel Badea, fiind semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorul propunerii legislative explică faptul că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite„. Acesta a fost aprobat de Senat în şedinţa din 6 decembrie 2011, Camera Deputaţilor fiind Cameră decizională.

Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat, la 19 februarie 2013, cu 312 voturi pentru, două împotrivă şi cinci abţineri, proiectul de lege prin care se instituie ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române. Legea a fost promulgată de preşedintele Traian Băsescu la 13 martie 2013 şi publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Conform legii, Ziua Limbii Române poate fi marcată de către autoritățile și instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice și institutele culturale ale României, precum și de către alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

În această zi va fi arborat drapelul României, în conformitate cu prevederile Legii nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice.

 

Limba noastră 

Limba noastră cea română, sărbătoare celebrată în Republica Moldova pe 31 august - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Limba noastră este o sărbătoare celebrată în Republica Moldova pe 31 august, începând din 1990, care are scopul de a onora limba de stat.

Limba noastră-i o comoară
Din adîncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată
(A. Mateevici, fragment poezia “Limba noastră“)

Alexie (sau Alexei) Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chișinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia, actualmente Republica Moldova - foto: ro.wikipedia.org

Alexie (sau Alexei) Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chișinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia, actualmente Republica Moldova – foto: ro.wikipedia.org

În contextul dezintegrării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) şi a mișcării de renaștere națională de la sfîrșitul anilor ’80 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.), la Chișinău a avut loc “Marea Adunare Națională” de la 27 august 1989, la care au participat aproximativ 750.000 moldoveni (circa 1/6 din populația de atunci a republicii), care cereau proclamarea limbii moldoveneşti (române) ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină.

Sub impulsul “Marii Adunări Naţionale“, peste două zile, pe 29 august 1989, s-au deschis lucrările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Suprem din R.S.S.Moldovenesti, care au durat pană pe 1 septembrie.

La 31 august Sovietul Suprem al republicii (Parlamentul) a votat legile care îndeplineau cerinţele participanţilor la “Marea Adunare Naţională“. Discuţiile ce au precedat semnarea legilor privind trecerea la alfabetul şi grafia latină din Sovietul Suprem, au avut loc într-o atmosferă tensionată din cauza polarizării membrilor parlamentului în proromâni şi proruşi.

Plăcuţă pe strada din Chişinău denumită in amintirea zilei 31 august 1989 – foto: ro.wikipedia.org

Încă din 16 august începuseră greve ale muncitorimii rusofone împotriva decretării limbii “moldoveneşti” ca limbă de stat, cerandu-se acordarea aceluiaşi statut şi limbii ruse. Conform informării făcute de Mircea Snegur în plenul Sovietului Suprem, 116 întreprinderi cu un efectiv de 80 000 de muncitori, intraseră în grevă (conform publicaţiei “Tinerimea Moldovei” din 1 septembrie 1989). Se pare ca tocmai această intrare în grevă a rusofonilor a contribuit la mobilizarea mai bună a moldovenilor, care au venit în număr mare la “Marea Adunare Naţională”.

Adoptarea de către Sovietul Suprem al R.S.S.Moldovenesti, a legilor privind revenirea la grafia latină:

- A permis Declararea ca “Limbă de Stat” a Republicii Moldova a limbii moldoveneşti – identice cu cea română;

- A fost recunoscută unitatea lingvistică dintre limba română şi cea moldovenească şi a fost stipulată trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin;

- A fost iniţiat un program pentru extinderea folosirii limbii moldoveneşti în guvernare, educaţie şi economia naţională.

 

Sărbătoarea a început sa fie celebrată în 1990 (la un an de la evenimentul istoric), sub numele de „Limba noastră cea română” sau „Ziua limbii române”. În 1994 guvernul agrarian, a decis schimbarea denumirii inițiale în „Limba noastră”, modificare determinata de prevederile art.13 din Constituția Moldovei. În 2004 Parlamentul a decis comasarea sărbătorii cu Ziua Independenței, comasare care nu a mai avut loc. De la venirea administrației liberale în fruntea municipiului Chișinău, sărbătoarea și-a recăpătat numele de „Limba noastră cea română”, cel puțin în capitala republicii.

Anual această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte un bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.

Din 2006, de 31 august este organizat în București, pe treptele Teatrului Național din București, „Concertul limbii române”, eveniment menit să promoveze libertatea de a vorbi limba română. 31 august – ZIUA LIMBII ROMANE, a devenit sarbatoare oficiala si in România, in anul 2013 (Legea 53/2013).

Limba noastră-i o comoară
În adîncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, -
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

 

Cine vorbeşte limba română?

Răspândirea celor patru "limbi romane orientale" sau "dialecte ale limbii române" (conform celor două puncte de vedere prezente printre lingvişti) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răspândirea celor patru „limbi romane orientale” sau „dialecte ale limbii române” (conform celor două puncte de vedere prezente printre lingvişti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Limba română este, între limbile romanice, a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italianei, fiind vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care 24 de milioane o au ca limbă maternă. 17 milioane se află în Romania, unde româna este limbă oficială şi limbă maternă pentru mai mult de 90% din populaţie.

În Republica Moldova limba română este limbă oficială şi limbă maternă pentru trei sferturi din populaţie, iar în provincia autonomă Voivodina din Serbia, limba română este una dintre cele şase limbi oficiale.

De asemenea, româna este limbă oficială sau administrativă în Uniunea Latină, organizaţie internaţională care reuneşte ţările lumii în care se vorbeşte una dintre limbile romanice şi în Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007.

Limba română este una dintre cele cinci limbi în care se oficiază servicii religioase în statul monastic Muntele Athos.

Limba română este limbă maternă sau este vorbită şi în Ucraina, Ungaria, pe Valea Timocului în Serbia sau în Bulgaria. Este vorbită şi în comunităţile etnicilor români din Croaţia, Slovenia, Slovacia sau Polonia.

Emigranţii au dus limba română peste tot în lume: în Israel 5 % din populaţie provine din România şi vorbeşte limba română. În Italia, Spania, SUA, Canada, Franţa, Germania, Portugalia, Cipru sau Australia se estimează că locuiesc peste 3 milioane de români.

Studenţii străini sau cei care au lucrat în România sunt vorbitori de limba română şi se estimează că peste o jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu, care şi-au făcut studiile în România, vorbesc limba română.

Limba română este predată în ţări est-europene unde există comunități semnificative româneşti, dar şi în instituţii de învăţământ din 43 de ţări ale lumii, unde limba română este învăţată ca limbă străină.

 

Graiurile româneşti

Graiurile româneşti - foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Graiurile româneşti – foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Cu mici deosebiri de accent sau pronunţie, limba română este vorbită şi înţeleasă de toţi conaţionalii, indiferent de zona geografică, deşi în Moldova, Muntenia, Transilvania, Oltenia, Basarabia sau Bucovina se vorbesc mai multe graiuri.

Dulcele grai moldovenesc are în special aspect oral şi se diferenţiază de limba literară prin pronunția intensă a consoanei ş, prin folosirea multor regionalisme şi prin unele diferenţe de gramatică.

Graiul ardelenilor este inconfundabil de molcom, iar graiul bănăţean este un amestec de elemente latine, române, slave, maghiare şi germane, ambele graiuri au diferenţe de gramatică şi vocabular faţă de limba literară.

Graiul timocean şi cel vorbit în Mehedinți au caracteristici fonetice distincte şi fac tranziţia între cel muntenesc și graiul bănăţean.

Graiul muntenesc, fonetic şi lexical cel mai apropiat de limba română literară, a fost influenţat puternic de greci, bulgari sau sârbi, dar şi de diversele mode ale timpului.

 

Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

31 august 2018

Pentru că azi, 31 august, marcăm Ziua Limbii Române, sărbătoare oficială în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013, când se aniversează, din punct de vedere istoric, adoptarea de către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti la 31 august 1989 a legii prin care se revenea la limba română recunoscută ca atare şi scrisă cu grafia latină folosită şi în România, iar aceasta redobândea statut oficial după o jumătate de secol de ocupaţie sovietică, haideţi să ne amintim câteva lucruri:

1. Limba română este o limbă romanică, asemenea limbilor italiană, sardă, raeto-romană, occitană (provensală), franceză, spaniolă (castiliană), catalană, galiciană şi portugheză. De asemenea, ea face parte din grupul limbilor romanice continentale, care se compun din trei straturi de bază: substrat, moştenit de la populaţiile pre-romane din ariile de formare ale respectivelor limbi, strat, cel mai important, care provine din limba latină vulgata (adică limba efectiv vorbită de locuitorii Imperiului Roman), precum şi adstrat, care a fost altoit în structura limbii sub influenţa principalelor grupe de migratori care s-au suprapus în Antichitatea târzie şi în Evul Mediu timpuriu. În cazul limbii române, spre deosebire de limbile romanice continentale occidentale, la care substratul e de regulă celtic iar adstratul întotdeauna germanic, substratul este daco-geto-moesic şi adstratul slav.

2. Limba română mai este şi ultima limbă supravieţuitoare din grupul limbilor romanice continentale orientale. Cealaltă limbă atestată a acestui grup, dalmata, din regiunea de coastă a Croaţiei de azi, a încetat de a mai fi vorbită între Evul Mediu târziu (dialectul ragusan) şi anul 1908 (dialectul vegliot).

3. Arealul de formare al limbii române este la nord şi la vest de linia Jirecek, care separă în Peninsula Balcanică provinciile elenofone de cele latinofone ale Imperiului Roman (departajare deductibilă din distribuţia epigrafiei în latină şi în greacă veche). Mai exact, limba română s-a format în ţările antice ale Daciei, Moesiei, Scythiei Minor şi Pannoniei (care de altfel corespund şi arealului culturii Dridu din secolele VIII-XI, prima care poate fi clar atribuită românilor timpurii).

4. Aşa cum confirmă atât izvoarele arheologice şi epigrafice, cât şi studiile genetice şi paleogenetice din ultimii ani, viziunea tradiţională despre „daci şi romani” este una simplistă şi parţial eronată. În fapt, contribuţia etnică italică a fost redusă, limba latină impunându-se ca o realitate eminamente culturală. Amestecul s-a realizat între populaţiile pre-romane care se autodenumeau daci, geţi sau moesi (vorbind însă o limbă comună şi având o cultură comună şi fiind la rândul lor descendenţii altor suprapuneri şi amestecuri de populaţie mai vechi, coborând până în epoca pietrei), dar şi populaţiile pre-romane din afara spaţiului geto-dacic propriu-zis, precum illirii şi celţii pannonici, cu numeroşii colonişti de origini foarte variate sosiţi din diferite colţuri ale Imperiului Roman, precum şi cu diferitele populaţii migratoare- germanici precum bastarnii, taifalii, vandalii, goţii şi gepizii, nord-iranieni precum sarmaţii şi alanii, mongolici precum hunii şi avarii, turcici precum cutrigurii, proto-bulgarii, pecenegii, uzii şi cumanii. Cea mai importantă migraţie a fost însă cea a slavilor, care pe lângă adstratul lăsat în limbă a condus la fragmentarea şi slavizarea parţială a populaţiilor româneşti timpurii de la sud de Dunăre (în timp ce la nord de fluviu, slavii au fost cei în cele din urmă asimilaţi). Atât la nord, cât şi la sud aceste procese de interacţiune între românii timpurii si slavi au durat mai multe secole.

5. Ca urmare a dispersiei populaţiei româneşti timpurii din sudul Dunării, s-au format în cursul Evului Mediu mijlociu cele patru dialecte cunoscute ale limbii române. Astfel, în Carpaţi şi la Dunărea de Jos, trunchiul principal al limbii române a evoluat către dialectul dacoromân. În ciuda separărilor politice şi a arealului destul de larg, dialectul dacoromân a păstrat o semnificativă unitate. Acesta cunoaşte doar graiuri vag individualizate prin elemente de accent, prin unele construcţii sintactice şi prin regionalisme, care au fost clasificate în două grupe, graiuri nordice şi graiuri sudice. Mai departe, de-a lungul timpului s-au propus diverse clasificări individuale ale graiurilor, fără a exista însă un consens, tocmai din cauza subtilităţii diferenţelor. Limba română literară este bazată în special pe graiurile sudice ale dialectului dacoromân.

6. Dialectul aromân (macedoromân) este primul care s-a separat din trunchiul principal al limbii române, motiv pentru care nu conţine o serie de inovaţii lingvistice prezente în celelalte trei dialecte. El este vorbit în principal în sudul Peninsulei Balcanice, dar în prezent şi în România şi în diaspora. Fiind al doilea dialect ca număr de vorbitori şi ca arie de răspândire, cunoaşte la rândul său câteva graiuri.

7. Tot în Balcani sunt vorbite şi celelalte două dialecte, care în ordinea separării de trunchiul principal al limbii române, stabilită prin aceeaşi metodă a inventarierii inovaţiilor lingvistice, sunt cel meglenoromân, vorbit de asemenea în sudul Peninsulei Balcanice, şi cel istroromân, vorbit în Peninsula Istria, de la graniţa Croaţiei cu Italia.

8. Comunităţi formate în Evul Mediu, care au pierdut în timp uzul limbii române, dar au păstrat elemente de lexic, de cultură şi o anumită conştiinţă identitară sunt valahii moravi, în estul Republicii Cehe cu prelungiri în Slovacia şi Polonia (unde valahii sunt cunoscuţi şi sub denumirea de gorali), morlacii (maurovlahii) din Dalmaţia şi, posibil, „pisticoşii” din Bitinia, în Asia Mică (aceasta a fost analiza lui Teodor Burada, dar subiectul rămâne încă destul de neclar), precum şi tribul beduin Djebalieh de la Muntele Sinai (o cercetare ADN este necesară pentru a clarifica realitatea legendei legate de originea acestui trib).

9. Chiar dacă primele stătuleţe feudale româneşti s-au format prin secolele IX-XIII, ori românii şi-au adus o contribuţie majoră în constituirea unor state multietnice (Imperiul Asăneştilor), iar din secolul al XIV-lea există o statalitate românească permanentă, scrierea în limba română a avut de aşteptat, ca urmare a adoptării ca limbă de cultură a slavonei (slava veche bisericească), respectiv a limbii greceşti la aromâni şi meglenoromâni. Scrierea în limba română este menţionată pe la 1420, dar primul text păstrat cu dată certă este scrisoarea boierului Neacşu din 1521. Diferite ipoteze privind scrieri mai vechi nu sunt confirmate dincolo de orice dubiu. Totuşi, prima frază păstrată dintr-o română foarte timpurie sau o latină locală foarte târzie, este celebrul avertisment „torna, torna, fratre!”, reprodus în două cronici bizantine, ca parte a relatării unui război al bizantinilor cu avarii, în ultimii ani ai secolului al VI-lea.

10. Prima tentativă de creare a unei limbi literare aparţine tipografului Coresi, care în secolul al XVI-lea a tipărit primele cărţi în limba română şi care în tipăriturile lui a evitat regionalismele, astfel încât cărţile să-i poată fi înţelese în oricare colţ al fostei Dacii. În Principatele Române limba română devine oficială în secolul al XVII-lea. Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin începe cu Şcoala Ardeleană, dar se finalizează şi devine oficială în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), perioadă în care se foloseşte un alfabet de tranziţie. Grafia variază o perioadă de timp între etimologismul latinizant şi fonetism, ortografia modernă finală fiind concepută de Sextil Puşcariu la cumpăna secolelor XIX şi XX. Ultimele ajustări ortografice au fost aduse de Academia Română în anul 1993.

11. În dialectul aromân primele scrieri certe (cu alfabet grec) datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ulterior dezvoltându-se şi o literatură cultă a cărei influenţă rămâne însă limitată în lipsa unei statalităţi aromâne sau a unui sistem de educaţie aplicat. Au existat şi tentative de sistematizare a unei limbi literare, lipsurile din vorbirea populară fiind acoperite cu împrumuturi din limba română literară, dar până în prezent vorbim cel mult de un succes limitat. În 1998, la congresul aromân de la Bitolia, într-o încercare de distanţare de România şi de acreditare a ideii că aromâna este o limbă separată, a fost adoptată o ortografie latină diferită de cea românească, semănând mai mult cu ortografia latină sârbocroată, care rămâne însă mult mai puţin fonetică şi mai improprie scrierii în aromână decât grafia folosită anterior, practic aceeaşi cu cea din româna literară.

12. Dialectele meglenoromân şi istroromân, având mult mai puţini vorbitori, au rămas nescrise până în secolul al XIX-lea şi chiar şi în prezent nu există o literatură cultă în aceste dialecte. În momentul de faţă, cu un număr de vorbitori care variază de la sub 1000 la 1500 în Croaţia şi câteva zeci sau sute în diaspora, istroromâna este considerată oficial drept limba cea mai periclitată din Europa.

13. La ora actuală, limba română este limba oficială unică a României şi a Republicii Moldova, precum şi una din cele şase limbi oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina din cadrul Serbiei (care include şi teritoriul istoric românesc al Banatului de Vest). Limba română mai are statut de limbă oficială la Muntele Athos, iar două dintre schiturile de acolo au serviciul religios în această limbă.

14. În Republica Moldova limba română a avut un destin aparte. Astfel, în 1924 când Stalin, folosindu-se de prezenţa unei minorităţi româneşti în regiune, a creat pe malul Nistrului, la graniţa cu România, RASS Moldovenească, în cadrul acesteia a fost introdusă folosirea limbii române cu alfabet chirilic în grafie rusă (şi nu românească veche), sub pretextul existenţei unei limbi „moldoveneşti” seaparată de cea română. În această perioadă s-a încercat sistematizarea unei limbi literare „moldoveneşti” pe baza graiurilor româneşti transnistrene, numai că rezultatele au fost caraghioase şi fără şanse de succes pentru publicul ţintă, care era de fapt cel din Basarabia. Ulterior, „moldoveniştii” au căzut în dizgraţie şi au devenit victime ale marilor epurări staliniste, iar între 1932 şi 1936 a fost introdusă în RASS Moldovenească aşa-numita politică „românizatoare”. Acea limbă „moldovenească” artificială a fost abandonată, fiind introdusă limba română literară scrisă cu alfabet latin şi cu aceeaşi grafie ca şi în România, apartenenţa moldovenilor la poporul român fiind recunoscută oficial şi fără rezerve. După această etapă, „românizatorii” au fost la rândul lor epuraţi în mare majoritate şi s-a revenit la scrierea limbii române cu grafie rusă. De această dată însă nu s-au mai reluat experimentele de sistematizare, astfel că până la evenimentele din 1989 pe care le aminteam la început, aşa-zisa „limbă moldovenească” scrisă a fost tot limba română literară.

15. Epopeea „moldovenismului” nu s-a incheiat însă aici, pentru că în 1994 Constituţia Republicii Moldova venea să acrediteze din nou termenul de „limba moldovenească” ca limbă oficială a statului. Retorica „moldovenistă” în anii următori a variat de la reluarea tezelor staliniste despre identitatea etnică, lingvistică şi culturală distinctă a moldovenilor, până la a susţine că deşi este vorba de aceeaşi limbă, denumirea de „limbă moldovenească” ar fi mai corectă politic pentru un stat intitulat Republica Moldova şi distinct de România. Constituţional vorbind, problema a fost tranşată în anul 2013 de Curtea Constituţională a Republicii Moldova, care a statuat că Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, care numeşte limba română ca limbă oficială a noului stat, are precedent asupra Constituţiei din 1994. În practică, retorica „moldovenistă” încă este prezentă în dezbaterea publică de la Chişinău.

16. Cea mai riguroasă prezervare a „moldovenismului”, ca şi a celorlalte trăsături ale regimului sovietic, s-a produs însă în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, controlată de un regim separatist în cadrul unuia dintre cele mai vechi conflicte îngheţate provocate şi menţinute de Rusia după destrămarea URSS. Mişcarea separatistă transnistreană a fost de altfel iniţiată de ofiţeri KGB plantaţi în zonă ca directori de întreprinderi, în anul 1989, ca răspuns la mişcarea populară de revenire la limba română şi la grafia latină. Drept urmare, deşi limba română literară este, alături de rusă şi ucraineană, una din cele trei limbi oficiale ale regimului separatist, aceasta este denumită în continuare „limbă moldovenească” şi, exact ca în perioada sovietică, este scrisă cu grafie rusă.

17. Ucraina, de asemenea moştenitoare a URSS, care prin voia lui Stalin a preluat o serie de teritorii istorice româneşti (Bugeacul, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, judeţul Hotin, Maramureşul de Nord), pe lângă existenţa unor comunităţi istorice de volohi în Carpaţii Păduroşi şi de moldoveni în regiunile dintre Nistru şi Nipru şi în Crimeea, a continuat politica sovietică artificială a separării dintre români şi moldoveni, susţinând continuu existenţa a două minorităţi etnice distincte, în ciuda identităţii de limbă şi a folosirii, încă din perioada sovietică, a aceloraşi manuale în şcolile de limbă română/”moldovenească”.

18. În prezent, cei circa 500 de mii de români din Ucraina reprezintă a doua minoritate naţională ca pondere după minoritatea rusă. Limba română a fost recunoscută ca limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia pentru câţiva ani în timpul regimului Ianukovici. Ea a fost folosită ca limbă locală oficială în raionul Herţa şi în mai multe localităţi din cele trei regiuni amintite. În anul 2014, regimul naţionalist instaurat la Kiev în urma Euro-Maidanului a aborgat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în anul 2017 a fost adoptată o lege care prevede eliminarea limbilor minoritare din sistemul de învăţământ până în anul 2020. Sub presiunea Ungariei şi la protestele României, acest termen a fost prorogat pentru 2022.

19. Modelul sovietic este în prezent calchiat şi în Serbia central-estică, în Valea Timocului, regiune care, spre deosebire de Voivodina, a aparţinut acestui stat din anul 1833, dar în care majoritatea populaţiei este românească. Obligată în utimele două decenii să-i recunoască pe cei între 240 de mii şi 300 de mii de români din această zonă drept minoritate naţională, Serbia încearcă să acrediteze existenţa unei etnicităţi distincte de cea română, desemnată drept vlahă; deşi acesta este termenul medieval cu care au fost desemnaţi de străini toţi românii, aşadar este un sinonim pentru român. Pentru a impune separarea lingvistică, în condiţiile unităţii semantice dacoromâne, aşa-zisa limbă „vlahă” este de fapt limba română scrisă în grafie latină sârbocroată. Ca şi în Ucraina sau în Republica Moldova în perioada Voronin (2001-2009), autorităţile sârbe discern artificial între români şi vlahi.

20. La o scară mai mică, încercarea de discernere între români şi vlahi se practică şi în Bulgaria, unde se încearcă de asemenea şi discernerea între români şi aromâni. Minoritatea română este recunoscută, dar respectarea drepturilor sale culturale şi politice este, deocamdată, nesatisfăcătoare.

21. Ungaria recunoaşte minoritatea română, iar limba română se foloseşte în şcolile, în bisericile şi în administraţia din mai multe localităţi de la graniţa cu România. Cu toate acestea, cifrele oficiale privind numărul total al etnicilor români sunt considerate subevaluate de organizaţiile locale româneşti. Este de altfel evident că recensămintele şi statisticile maghiare operează cu categorii care produc separări artificiale în cadrul minorităţii române: pe lângă românii ortodocşi, se înregistrează separat maghiari ortodocşi, maghiari greco-catolici, maghiari cu limba maternă româna etc.

22. Republica Macedonia (FYROM sau, mai nou, Macedonia de Nord) recunoaşte prin Constituţie minoritatea aromână, iar aromâna cu grafia Bitolia are caracter oficial în mai multe localităţi, precum oraşul Cruşova. Meglenoromânii, puţin numeroşi, nu au un statut anume.

23. Aromânii mai sunt recunoscuţi ca minoritate şi în Albania, dar aici nu există decât o grădiniţă şi o biserică susţinute de statul român. Grecia desfăşoară şi ea politici adresate aromânilor din Albania, mult mai agresiv, prin intermediul Asocaţiilor Vlahilor din Grecia patronate de Ministerul Apărării de la Atena sau prin alte entităţi şi implicând diferite fonduri, pentru ca aceştia să se declare etnici greci. Miza acestor politici este revendicarea istorică pe care Grecia o are faţă de regiunea Epirului de Nord, în mare parte populată de aromâni.

24. Grecia recunoaşte în prezent existenţa minorităţii vlahofone, aromâni şi meglenoromâni, dar nu le asigură nici statutul de limbă regională, nici educaţie sau practică religioasă în limba proprie, sub pretextul că aceştia nu le doresc, deşi există o Recomandare a Consiliului Europei (nr. 1333/1997) în acest sens. Se vehiculează de asemenea în istoriografie şi în mediile oficiale elene că vlahii din sudul Balcanilor ar fi greci romanizaţi, fără nicio legătură cu românii (şi nici măcar un grup etnic distinct).

25. În urma schimbului de populaţii dintre Grecia şi Turcia de la finalul războiului greco-turc din 1919-1923, locuitorii meglenoromâni din oraşul Nânta din ţinutul Meglen, de la nord de Salonic, care erau şi singurii etnici români convertiţi în masă la religia islamică, au fost colonizaţi în Rumelia, regiunea europeană a Turciei (aceasta fiind pronunţia turcă a denumirii de Romania, sub care regiunea respectivă apare pe hărţile Evului Mediu dezvoltat şi târziu, în sensul de ţară a romanilor/romeilor, adică a bizantinilor). Urmaşii celor strămutaţi în 1923 şi-au păstrat identitatea până azi fără ca România să se fi interesat în mod special de ei şi continuă să vorbească dialectul meglenoromân.

26. La ora actuală, limba română are un număr total de circa 24-25 de milioane de vorbitori, din care între 250 de mii şi un milion au ca idiom matern aromâna, câteva mii meglenoromâna sau istroromâna şi restul dacoromâna. Românilor din cele două state româneşti şi din minorităţile istorice amintite li se adaugă mai multe milioane de emigranţi şi de exilaţi (din mai multe etape istorice) şi de urmaşi ai emigranţilor şi ai exilaţilor din vestul Europei, Americi, Australia etc., precum şi deportaţi, relocaţi şi urmaşi ai colonizaţilor, deportaţilor şi relocaţilor din spaţiul ex-sovietic. Exodul românilor s-a accentuat de la începutul secolului XXI şi continuă şi în prezent.

27. Limba română mai este limba maternă sau a doua limbă vorbită în familie a celei de-a patra comunităţi ca pondere numerică din cadrul populaţiei evreieşti din Israel, a emigraţiei săseşti şi şvăbeşti din Germania şi Austria, precum şi a mai multor comunităţi de romi/ţigani, din Balcani până în America de Sud. Într-o anumită măsură ea încă este cunoscută bulgarilor dobrogeni strămutaţi în cadrul schimbului de populaţii dintre România şi Bulgaria din anul 1940 (fapt constatat în mod direct de mine în piaţa de lângă portul oraşului Balcic).

Prin urmare, Ziua Limbii Române, cu caracter transfrontalier şi chiar internaţional, ar trebui să înceapă tot mai mult să fie marcată într-un mod similar Zilelor Francofoniei, ca o celebrare a tot ceea ce înseamnă, în lume, cultură în această limbă.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; stiri.tvr.rowww.agerpres.rowww.facebook.com/alexandru.c.surcel

Basarabia – Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii ruseşti pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru (23 iulie 1812)

Harta Basarabiei ţariste 1826-1878

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 23 iulie 1812 amiralul rus P. V. Ciceagov, comandantul armatei Dunărene, semnează la Bucureşti, Valahia, „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” pe teritoriul moldovenesc anexat de Rusia intre râurile Prut şi Nistru, şi instrucţiuni concrete pentru guvernarea temporară a Basarabiei, pe care le remite boierului moldovean Scarlat Sturdza (1750-1816) – numit primul guvernator civil al Basarabiei țariste, după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în urma războiului Ruso-Turc din 1806-1812. Prin actul său, Ciceagov a „extins” fără nici un temei asupra întregului teritoriu situat între raurile Prut și Nistru, ce a aparținut Țării Moldovei, denumirea de Basarabia, care era data pana atunci doar părţii sudice a acestei regiuni, la acel moment raia turcească.

Conform acestui document, teritoriilor moldovenesti recent anexate Imperiului Rus, le-a fost acordată o autonomie limitată. Justiția penală sau civilă era efectuată în baza obiceiurilor locale, dar poliția activa în baza legilor ruseşti. Actele, documentele, erau de la început „întocmite în limba rusă şi moldovenească”, iar mai apoi au fost scrise numai în limba rusă. In şcoli şi biserici se folosea limba rusă.

În conformitate cu „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii”, provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate.

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 - foto preluat de pe www.istoria.md

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md

De remarcat este faptul că Basarabia țaristă a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul de a dispune de formaţiuni militare proprii, care existau in Principatele Romane aflate sub suzeranitatea turceasca (aceste prevederi au rămas neschimbate in Basarabia până 1917).

După anexarea Basarabiei, in momentul in care țăranii au început să fugă în masă spre Moldova de peste Prut, pentru a preîntâmpina o masivă depopulare a teritoriului, la 7 octombrie 1812, guvernatorul Scarlat Sturdza emitea o dispoziție specială adresată comandantului Armatei Dunărene P.V. Ciceagov, prin care acestuia i se indica instituirea unui cordon militar de pază la hotarul de apus al Basarabiei. Scarlat Sturdza scria:

Deoarece Prutul a devenit hotar, consider că pe malul râului necesită a fi stabilit un cordon de strajă. Trupele care alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenței voastre, rog să urgentați organizarea acestei străji, care poate servi obstacol pentru fugarii din această regiune peste frontieră în Moldova…

A fost organizata o guvernare provizorie din două camere (departamente) în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza). Prima palată (cameră) soluţiona probleme legate de legislaţie, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţămînt, in timp ce a doua palată se ocupa cu subiecte referitoare la statistică, finanţe, vamă şi industria locală.

Toţi locuitorii provinciei au fost scutiţi, timp de trei ani, de impozitul plătit pentru propria persoană (capitaţie) şi de renta funciară. De asemenea toţi locuitorii erau scutiţi de serviciul militar. Evident, aceste prevederi au fost introduse numai cu scopul de a linişti populaţia, ca aceasta să nu protesteze împotriva Rusiei ţariste, insă după numai câţiva ani toate au fost anulate.

La 4 septembrie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie, prin care locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească aceleaşi impozite care erau percepute pe timpul dominaţiei turceşti.

Au jefuit turcii, iar după 1812 au jefuit mai mult ruşii.

Scarlat Sturdza, primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812, provenea dintr-o familie de boieri moldoveneni cu vechi tradiții de cărturari si a fost unicul guvernator de origine română pe toată perioada administrației țariste în Basarabia (1812-1917). A fost o slugă credincioasă a Rusiei ţariste,aflat în slujba acestei tari încă din timpul războiul ruso-turc din 1787–1791. A fost numit mare hatman în timpul ocupaţiei ţariste a Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada 1787–1791. În 1791 şi-a vândut toate moşiile şi a emigrat în Rusia, unde s-a ocupat cu consultanţa (sau mai bine spus cu spionajul în folosul Rusiei) la tratativele de pace dintre Rusia şi Turcia (1811–1812). N-a făcut nimic pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor basarabeni. La data numirii, boierul era octogenar și bolnav, „pentru care semna actele mitropolitul Gavriil și comandantul militar Ivan Hartingh”

Scarlat Sturdza (n. 1750 – d. 1 aprilie 1816) a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812. A fost unicul guvernator de origine română - foto (sursă bessarabia.altervista.org) preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Scarlat Sturdza (n. 1750 – d. 1 aprilie 1816) a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812. A fost unicul guvernator de origine română, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto (sursă bessarabia.altervista.org) preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

A fost schimbat după numai un an, în august 1813, cu generalul rus Ivan Hartingh, care exercita şi functia de guvernator militar al Basarabiei. Acesta, în scurt timp, se va transforma într-un adversar înverşunat al autonomiei ţinutului. Ignorând stipulaţiile Regulamentului referitoare la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, Harting a accelerat procesul de transformare a Basarabiei într-o gubernie rusească obişnuită.

Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu funcţionari ruşi, iar legislaţia locală a fost ignorată tot mai frecvent. In scurt timp, printre cei 27 de funcţionari ai cancelariei guvernatorului civil şi militar al Basarabiei nu mai figura nici un reprezentant al populaţiei autohtone. Toţi, fără nici o excepţie, erau de neam strain. De asemenea, în funcţia de guvernator civil au fost numiti oameni care erau străini neamului nostru. Din 26 de guvernatori civili şi militari ai Basarabiei, care au activat în perioada 1812–1917 numai Scarlat Sturdza a fost moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi sau indivizi rusificati.

Guvernatorul militar al provinciei se supunea direct ţarului şi nu putea fi controlat de elita politică locală. În funcţia de guvernatori militari au activat mai mulţi generali. Generalul Ivan Marcovici Harting (1756–1831), olandez de origine, era un om răutăcios, agresiv şi mincinos. Scria denunţuri lui Alexandru I împotriva boierilor moldoveni. În funcţia de guvernatori militari de asemenea au activat Aleksandr Bahmetiev, Mihail Voronţov, Pavel Fiodorov, Mihail Ilinski, Mihail Verraion, Platon Antonovici şi alţii. Toţi guvernatorii militari aveau efectiv puterea supremă asupra Basarabiei, promovau o politica militară, expansionistă în Balcani, exercitau comanda militară asupra armatelor dislocate în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman, controlau toată activitatea guvernatorilor civili, fiind responsabili de situaţia din provincie.

În primii ani de ocupaţie ţaristă, peste 5.000 de familii de români moldoveni au părăsit Basarabia – cifră impunătoare, dacă se ţine cont de faptul că, la acel moment, aici locuiau vreo 43.000 de familii (Zapiski Bessarabskogo statisticeskogo komiteta, tom. III, 1868, p.114—115). Zona de codru din ţinuturile Făleşti, Lăpuşna, Orhei, Soroca, cu un procent mare de populaţie răzeşească, a constituit principalul izvor al acestui exod. Printre cei care părăseau Basarabia erau reprezentanţi ai clerului, ai nobilimii, dar grosul şuvoiului de refugiaţi l-au constituit ţăranii moldoveni.

Fenomenul migraţiei masive a populaţiei române din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului moldovean ca vor fi introduse în provincia ocupată şerbia, starea de sclav in care traia ţăranul din Rusia, birurile şi impozitele apăsătoare la care erau supusi rusii.

Autoritățile ruse vor instala capitala provinciei anexate în Chișinău, transportând de la Iași și arhivele din timpul ocupației. Ce considerațiuni au călăuzit primele autorități rusești sa aleaga Chișinăul ca centru al Basarabiei și nu alt oraș, nu e greu de înțeles, dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cunițki, primul rector al Seminarului din Chișinău și amicul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni:

Orașul Chișinău, spunea el, „este cel mai potrivit pentru reședința ocârmuirii regionale sau guberniale și pe motivul că el se găsește în mijlocul regiunii și de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn și piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă și apă de izvor, precum și aer curat, din care cauză acest oraș este mai populat decât celelalte orașe de aici. În el, ca și în orașul Bălți și Fălești, se fac iarmaroace mari, unde angrosiștii cumpără cirezi mari de boi și de cai și o mulțime de piei și de lână, și le exportează cu mare folos în ținuturile austriace și nemțești” (Ciobanu, Ștefan. Chișinăul, Chișinău, 1996, pp. 20-21).

S-a considerat că noul său statut Chișinăul l-a datorat si insistențelor mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni, autoritatii sale în fața autorităților ruse și interesului său de a se stabili într-o localitate cu o infrastructură ecleziastică (biserici, școli, provizie centrală). Aici își instalează sediul diferite organe de administrație regională, noua Mitropolie a Basarabiei.

Raptul de la 1812 a condus la izolarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de restul spaţiului românesc, periclitând astfel legăturile sale economice tradiţionale cu alte ţinuturi ale Principatului Moldovei, situate în dreapta Prutului. Au fost sistate, pentru o anumită perioadă, şi relaţiile comerciale cu Austria şi Imperiul Otoman.Pentru a curma contactele românilor de pe ambele maluri ale Prutului sunt adoptate măsuri severe la frontieră şi în interiorul provinciei. Românii sosiţi în Basarabia din Regat şi Bucovina sunt supuşi unei supravegheri vigilente. Sunt suspectaţi şi boierii basarabeni care nu inspirau încredere autorităţilor ţariste. Nobilimea naţionalistă basarabeană întreţinea totusi legături permanente cu naţionaliştii de la Iasi, din dorinţa de a pregăti condiţiile unei eventuale reuniri a Basarabiei cu fratii de peste Prut.

Oficial Chișinăul a fost proclamat centru administrativ al regiunii Basarabiei și al ținutului Orhei în 1818. Tot atunci orașul, iar puțin mai târziu satele învecinate Buiucani, Vovințeni, Hrușca etc., au trecut din stăpânirea mănăstirilor, în cea a visteriei Imperiului țarist (Eșanu, Andrei. Chișinău – file de istorie, Chișinău, 1998, p. 60).

La 29 aprilie 1818 Alexandru I a adoptat Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, care a prevăzut anumite condiţii cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei civile a provinciei Basarabiei. În baza acestui regulament, în Basarabia s-a format aşa-numitul „Sfat Suprem al provinciei”, alcătuit din patru membri ai guvernului provincial şi şase deputaţi. Acest Sfat Suprem activa sub preşedinţia guvernatorului, general militar.

Guvernatorul civil putea fi numai membru al Sfatului Suprem. Deci, nu putea fi vorba de autonomie, de libertate, de adoptare a deciziilor locale independente de sistemul ţarist de guvernare. Guvernatorul numai formal se numea „cârmuitor al provinciei”; deoarece el era subordonat în mod direct guvernatorului general militar al Podoliei.

În 1818–1831 în „Sfatul Suprem” au activat 15 boieri basarabeni, inclusiv Ioan Constantin Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Ruset, Ştefănache Râşcanu, Sandu Feodosiu, Iordachi Donici, Petrache Catargi, Dimitrie Dinu-Russo, Panait Cazimir, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo, Constantin Stamati, Ion Canano, Costache Botezatu. (D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812–1940), Chişinău, 1998, p. 100).

Formal, aceşti nobili erau aleşi de boierii basarabeni pe un termen de trei ani, însă ei trebuiau să fie confirmaţi de către guvernatorul general militar. De fapt, ei erau nişte slugi credincioase ale cotropitorilor ruşi. Ei au tăcut, s-au supus chiar şi în 1828, când acest „Sfat Suprem” a fost înlocuit cu un alt Sfat Regional, membrii căruia erau numiţi de către ţar.

Ei puteau numai să consulte guvernatorul civil şi mai mult nimic. Din 1828 s-a terminat cu aşa-numita „autonomie”, care n-a reuşit să se afirme în Basarabia. Denumirea bizară de „oblastea Basarabia” s-a păstrat până în 1871, iar din acest an Basarabia devine o gubernie rusească cu toate atrocităţile regimului colonial rusesc.

Dupa cum avea sa scrie Karl Marx, parintele filosofiei comuniste, „ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, Rusul este complicele Fanarioţilor.” „Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei nu avea pentru moscal (moscovit) decât cuvinte de ură” . Această ură s-a transmis şi asupra administraţiei coloniale ruseşti, deoarece „românii au înţeles că pentru ei împăratul rus nu este un eliberator, ci un duşman”.

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Din București la Alba Iulia pentru MAREA UNIRE

Din București la Alba Iulia pentru MAREA UNIRE

foto si articol preluate de pe www.facebook.com

Mergem din București (Piața Universității) la Alba Iulia sâmbătă dimineața, 30 iunie. Suntem înapoi luni dimineață(ora 06:00) după un weekend unionist petrecut în Capitala Unirii și care culminează cu aprinderea Flăcării Unirii și începutul Marșului Centenar, pe jos de la Alba Iulia la Chișinău.

Vii cu autocarul București-Alba Iulia? Rezervă-ți locul și plătește la telefon: 0751093836

Înscriere ca participant la MAREA UNIRE / 1 IULIE: http://www.unire2018.ro/1iulie

Înscriere și detalii despre Marșul Centenar: http://www.unire2018.ro/marsul_centenarului

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953)

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949), oamenii urcă în „trenul morții” (numit astfel pentru condițiile inumane pe care le-au îndurat deportații

foto preluat de pe timpul.md
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

 

Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

Premise

De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

Generalul NKVD Sergo Goglidze (1901 - 1953) unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941 - foto: ro.wikipedia.org

Generalul NKVD Sergo Goglidze (1901 – 1953) unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941 – foto: ro.wikipedia.org

În mai 1941, Culai igor a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.

Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.

La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

 

Operațiunea de deportare

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.

 

Destinația deportaților

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

 

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

 

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

 

Premisele

Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept „cea mai mare deportare a populației basarabene”.

Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema. La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.

La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”

Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB). Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane – conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.

Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț – ministrul Securității RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin – împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre. Tot aici era specificată echipa grupelor informativă, operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor. Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.

După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text: Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”. Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă. Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.

Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”. La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării și raportarea peste fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe parcurs. Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportați – al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.

 

Operațiunea de deportare

Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.

General-maior Iosif Mordoveţ (1899 - 1976)  unul dintre organizatorii deportărilor din 5-6 iulie 1949 - foto: ro.wikipedia.org

General-maior Iosif Mordoveţ (1899 – 1976) unul dintre organizatorii deportărilor din 5-6 iulie 1949 – foto: ro.wikipedia.org

Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.

Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.

Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 – au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 – își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.

Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați. Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși. Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.

În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 195167. Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.

 

Estimarea numărului de victime

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.

Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.

 

Al treilea val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951)

Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii organizatiei religioase, mai cu seamă cei care se numeau Martorii lui Iehova

Operațiunea SEVER a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.

Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la organizatia religioasă Martorii lui Iehova.

La această operațiune au participat 546 de lucrători operativi ai Securității, 1.127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova.

Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951.

Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

 

Deportările staliniste în memoria contemporanilor

Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.

Ulterior, atât Executivul, cât și Legislativul Republicii Moldova au emis, în contextul luării măsurilor reparatorii față de cei deportați și familiile acestora, peste 20 de modificări și acte normative contradictorii. Din această cauză, până în prezent, o mare parte dintre persoanele reabilitate încă nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscată sau naționalizată în 1940-1941 și după 1944. Totodată, persoanele care au reușit să obțină o despagubire derizorie sunt, de asemenea, în așteptarea emiterii unor acte ce ar stabili un mecanism viabil și eficace de despagubire.

Pe de alta parte, nu există până acum vreun monument dedicat celor ce au suferit de pe urma deportărilor staliniste, cu toate ca atât autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova, cât și autoritățile municipale din Chișinău au pomenit deseori despre înălțarea unui asemenea monument. Tot tergiversată este și construirea bisericii in memoria deportaților, care urmează să fie edificată în regiunea gării feroviare din Chișinău.

 

Deportații și descendenții lor, locuind în prezent în Siberia și Kazahstan

La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român; în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români și 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori.

Prima asociație românească din Kazahstan s-a înființat juridic pe 27 mai 2003, fiind intitulată Asociația româno-moldoveana din Kazahstan. Bazele acesteia au fost puse de învățătorul Mihai Groza. Tot cu ajutorul acestuia a fost înființat și ansamblul Românaș.

Pe 29 aprilie 2005 a fost creată o a doua asociație românească, Societatea Culturală DACIA, la Karaganda unde trăiește o importantă comunitate românească (peste 3.500 de persoane).

Vasile Soare, ambasadorul României în Kazahstan și Kârgâzstan, a descoperit, în vara anului 2005, în Kârgâzstan, existența unei comunități de circa o mie de persoane de origine moldovenească și 46 de români. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportați în 1949 și 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkutsk ș.a.), până în 1965, deși fuseseră eliberați în perioada 1956-1958. La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații ca nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pământul roditor, condiții asemănătoare cu cele din Moldova. După destrămarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kârgâzstan, pentru că în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strămuta. Așa se explică faptul că în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka – fosta Moldovanovka – și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

De n’ar fi-n această lume / Floarea noastră românească, / N’ar putea în al meu suflet / Floarea Dorului să crească.
—Simion Plămădeală, „De n’ar fi în lume doine”, 5 mai 1986, Karaganda, Kazahstan

Basarabeni și bucovineni deportați sau născuți în exil

Mihai Dolgan
Anița Nandriș-Cudla
Eufrosinia Kersnovskaia
Dumitru Diacov
Zinaida Greceanîi
Vasile Ghiaur
Valentina Butnaru

 

Mărturii

Din toate vagoanele de auzeau plânsete și tânguieli: așa de obicei se bocesc morții. Nu e de mirare: își luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?
—Eufrosinia Kersnovskaia, Cât valorează viața unui om?, caietul 2, capitolul 6

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO