Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Marea Unire din 1918 – Marginile Marii Uniri

Harta României interbelice

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro)

26 aprilie 2018

autorul despre el -  „Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.”

 

Marginile Marii Uniri

La finalul anului trecut, când am publicat cel mai recent text de pe blog, anunţam cu oarecare siguranţă că primul articol din anul 2018 va fi dedicat continuării istoricului mişcărilor sociale în a doua jumătate a anului 2017, cu atât mai mult cu cât se pregătea deja evenimentul Marşul Speranţei/Revoluţia Generaţiei Noastre din 20 ianuarie. Acesta a venit însă şi a trecut înainte să apuc să scriu primul articol pentru blog. De fapt, deşi ne apropiem deja de a cincea lună din noul an, am tot amânat publicarea unui articol, negăsind timpul necesar subiectului pe care mi-l propusesem. Şi nu l-am găsit nici acum dar, dacă mi-am petrecut o parte din lunile februarie şi martie documentării şi redactării unui amplu articol istoric, prilejuit de intrarea în Centenarul 2018, nu văd de ce nu aş relua seria articolelor de pe blog cu o variantă adaptată (textul de faţă fiind scris iniţial pentru folosirea într-un alt cadru).

De altfel, acestui fapt i se datorează şi lungimea. Discutăm de cincizeci şi şase de pagini, patru secţiuni sau capitole distincte, plus o scurtă introducere şi o scurtă concluzie. Ştiu, un text foarte lung într-o epocă în care, mai ales în mediul online, orice depăşeşte o jumătate de foaie format A4 poate constitui un impediment serios în ochii cititorului grăbit. Şi totuşi… cred că unele subiecte merită atenţie şi, chiar cu riscul ca doar o mână de oameni interesaţi să citească până la capăt, ele trebuie tratate şi nu evitate sau rezumate superficial.

Aşa cum ştim cu toţii, anul acesta se celebrează Centenarul Marii Uniri, acel moment în care, printr-o succesiune de evenimente care, încă la începutul anului 1918, păreau foarte improbabil de a se produce, s-au unit cu România mai întâi Basarabia, la 27 Martie/9 aprilie 1918, apoi Bucovina la 28 Noiembrie 1918 şi, în final, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul la 1 Decembrie 1918. Se realiza astfel ultima ţintă a proiectului de ţară afirmat în zilele revoluţiei din 1848. Numitul proiect de ţară a îmbinat armonios idealul modernizării şi al integrării în Occidentul civilizat cu idealul naţional, al obţinerii independenţei şi al reunirii tuturor românilor într-un singur stat.

Printr-un paradox nu foarte fericit al istoriei, ultimii douăzeci şi nouă de ani ai existenţei noastre ne-au pus în faţa cam aceloraşi dileme privind integrarea în Occidentul civilizat, reprezentat azi de Uniunea Europeană şi de NATO, dar şi referitoare la unitatea naţională, în condiţiile existenţei în prezent a două state româneşti separate. Cu diferenţa că avem acum în societate şi curente de gândire, aproape absente acum o sută de ani, care încearcă să separe cele două planuri, cel al modernităţii de cel al unităţii naţionale. Însă nu acesta este subiectul articolului de faţă.

De-a lungul timpului ne-am obişnuit să privim Marea Unire ca pe un proces istoric perfect şi final, iar harta României dintre 1924 şi 1940 drept România Mare, ţara întreagă, a tuturor românilor. Desigur, în anii comunismului, când stihurile „Doinei” lui Mihai Eminescu circulau pe sub mână, unii vor fi fost nelămuriţi de versurile „de la Nistru pân-la Tisa, / tot românul plânsu-mi-sa”, din moment ce România interbelică atingea Tisa doar în Maramureş, unde o atinge şi azi. Iar copiii care priveau ceva mai atenţi în manualele de istorie la hărţile acelei Uniri efemere a lui Mihai Viteazu, nu puteau să nu observe că Dobrogea, Bugeacul, Banatul şi o parte din Crişana lipseau, în schimb spre nord Maramureşul se prelungea destul de mult dincolo de Tisa. În fine, în zilele noastre, pe măsură ce anul Centenarului se apropia, a început să circule pe reţelele de socializare fotografia unei hărţi a României Mari din 1919, diferită de silueta consacrată. Spre nord-vest aceasta includea şi Maramureşul de dincolo de Tisa, iar spre vest şi sud-vest se întindea până la Tisa, destul de adânc în teritoriile de azi ale Ungariei şi Serbiei.

Ajungem astfel la subiectul a ceea ce am numit „marginile” Marii Uniri, subiectul pe care vi-l propun prin prezentul articol. Iar ordinea în care voi aborda aceste capitole de multe ori trecute cu vederea, pentru că ar fi maculat oarecum perfecţiunea evenimentelor istorice din epocalul an 1918 şi pentru că ar fi ridicat nişte semne de întrebare faţă de politicile statului român, mai ales în anumite perioade, va fi aleatoriu cronologic şi geografic deopotrivă. În schimb, faptele vor fi analizate în funcţie criteriul intensităţii fenomenului istoric, a cât de strânsă este legătura respectivelor evenimente cu istoria principală a Marii Uniri.

 

I. Vestul

Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia 1 decembrie 1918 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Aşa cum spuneam şi mai devreme, la 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români veniţi din diferitele localităţi rurale şi urbane din Transilvania, Banat şi Ungaria (adică Crişana şi Maramureş), dar şi de la Budapesta sau Viena, se adunau pentru a asista la şi a anima Marea Adunare Naţională convocată la Alba Iulia, epicentrul vechii Uniri a lui Mihai Viteazul, pentru a proclama secesiunea provinciilor locuite de ei de Regatul Ungariei şi unirea lor cu Regatul României.
Dintre cei 100.000, rolul determinant le revenea delegaţilor, aleşi astfel încât fiecare societate culturală, reuniune de învăţători, reuniune de meseriaşi şi reuniune de femei să aibă câte doi reprezentanţi, tot câte doi reprezentanţi tinerimea universitară din fiecare instituţie de învăţământ superior, câte un reprezentant fiecare colegiu profesoral al fiecărui institut teologic, gimnaziu, liceu, institut pedagogic şi şcoală civilă, câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune judeţeană a gărzilor naţionale, câte cinci delegaţi aleşi din fiecare cerc electoral, precum şi reprezentanţi ai clerului celor două confesiuni româneşti, ortodoxă şi greco-catolică. Cum mulţi delegaţi proveneau din rândurile Partidului Naţional Român, membrii fostei secţii româneşti a Partidului Social Democrat din Ungaria puteau trimite un număr neprecizat de delegaţi. În final au luat parte şi au semnat actele Marii Uniri un număr total de 1.228 de delegaţi.

Semnăturile originale se păstrează la Muzeul Unirii din Alba Iulia, iar parcurgerea listei conduce la nişte observaţii interesante. Astfel, putem vedea că au luat parte cinci delegaţi din oraşul Giula, patru delegaţi din Chitigaz, un delegat din Mecherechiu, un delegat din Băterna, toate localităţi în comitatul, adică judeţul, numit de români Bichiş şi de maghiari Bekes. Azi, comitatul Bekes continuă să facă parte din Ungaria în întregime, inclusiv localităţile amintite mai sus. La fel şi comitatul Szobocs-Szatmar-Bereg, care cuprinde o extensie a ţinutului Sătmarului (judeţul Satu Mare), din care la Alba Iulia a fost trimis un delegat ce reprezenta localitatea Uifalău. O parte din judeţul Bihor a rămas în componenţa Ungariei, fiind alipit comitatului Hajdu şi formând actualul comitat Hajdu-Bihar. De aici au participat la actul Marii Uniri un delegat din Bedeu, doi delegaţi din Vecherd, doi delegaţi din Peterd.

Nu au lipsit nici delegaţii din Maramureşul de dincolo de Tisa: un delegat din Apşa de Jos, doi delegaţi din Apşa de Mijloc şi un delegat din Slatina. Ţinutul lor a aparţinut însă Cehoslovaciei între 1920 şi 1939, apoi a fost reocupat de maghiari până spre finele anului 1944 şi cedat de cehoslovaci Uniunii Sovietice în mai 1945. Moscova l-a alipit administrativ regiunii Transcarpatia a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi, din august 1991, Maramureşul de Nord este parte a Ucrainei independente.

Cea mai numeroasă prezenţă în lista principală de delegaţi a mandatarilor unor localităţi cu populaţie românească care, în ciuda participării lor la Actul Unirii, nu au ajuns între graniţele finale ale Regatului României, este cea din regiunea care constituie astăzi districtul Banatului de Sud, din cadrul Regiunii Autonome Voivodina, Serbia, care alături de districtele Banatului Central şi Banatului de Nord formează ceea ce în România se numeşte Banatul de Vest sau Banatul sârbesc. La acea vreme era vorba de localităţi arondate judeţelor Torontal şi Timiş. Opt delegaţi proveneau din Vârşet, al doilea oraş ca mărime din actualul disctrict. Doi delegaţi erau din Panciova, cel mai mare oraş şi reşedinţa actualului district, şi tot doi din Mărghita. Câte un delegat reprezenta localităţile Voivodinţi, Alibunar, Satul Nou, Petrovasâla, Sân Mihai, Seleuş, Sânianăş, Doliave, Glogani, Omoliţa, Nicolinţ şi Ofcea (care azi e o suburbie a capitalei sârbe Belgrad). Localitatea Biserica Albă a reuşit să trimită la Alba Iulia nu mai puţin de cinci delegaţi.

Trebuie remarcat că participarea delegaţilor bănăţeni la Marea Adunare Naţională a fost în mod particular dificilă. Dacă în alte regiuni existau probleme cu diferite formaţiuni paramilitare secuieşti sau organizate de grofi pe moşiile lor, în condiţiile în care armata regală română nu trecuse Carpaţii tocmai pentru a nu arunca o cât de mică umbră de îndoială asupra caracterului voluntar al Unirii, o bună parte din Banat fusese ocupată de armata regulată sârbă. Iar aceasta era o forţă mult mai redutabilă decât diferitele formaţiuni paramilitare apărute de-a lungul şi de-a latul Austro-Ungariei, în contextul revoluţiei declanşate la sfârşitul primului război mondial. Serbia revendica pentru sine întreg teritoriul Banatului şi ocupaţia sa nu se limita la acea parte a provinciei care i-a fost adjudecată ulterior la Conferinţa de pace. Din noiembrie 1918 fusese ocupată inclusiv capitala provincială, Timişoara. Iar în toate localităţile aflate sub controlul lor, trupele sârbe au încercat activ să împiedice deplasarea românilor către Alba Iulia, pentru a nu putea participa la Marea Adunare Naţională.

În afară de lista delegaţilor principali, există şi o listă de delegaţi supleanţi, aleşi pentru a-şi reprezenta comunităţile la Actul Unirii în absenţa primilor. Aici găsim un Romul Nestor din Cenadul Unguresc, azi în comitatul Csongrad din Ungaria, un Florentin Bilţiu-Dăncuş din Slatina din Maramureşul de Nord, un Virgil Voina din Vârşeţ, un Cornel Moise din Voivodinţi, un Andrei Drencea, un Sfetozarie Drencea, un Ştefan Băla, un Dimitrie Radivoi, un Ioan Bălan, un Gavril Ciolac, un Tit Mălai, un Traian Cârcioban şi un Remus Bortoş, toţi nouă din Cuvin, altă localitate din Banatul de Sud. Tot din Banatul de Sud provin cei trei delegaţi supleanţi din Deliblata- Aurel Novacu, Victor Popovici, Sava Guţu-, cei trei din Panciova- Petra Penţia, Ioan Soriceanţu, Aron Cătălină-, Teodor Petrică din Nicolinţ, Ioanichie Neagoe din Petre (azi Vladimirovăţ), George David din Uzdin, Ştefan Popa din Seleuş. Pavel Obădean este delegat supleant ales în Becicherecul Mare, azi reşedinţa districtului Banatului Central din Regiunea Autonomă Voivodina, Serbia.

Uitându-ne la aceste liste şi dându-ne seama că fiecare delegat mai însemna şi alte zeci sau sute de concitadini veniţi şi ei la Alba Iulia, dar şi cei rămaşi acasă, care îl aleseseră să le exercite dreptul la autodeterminare proclamat de preşedintele american Woodrow Wilson, precum şi că nu puţini dintre ei, mai ales bănăţenii, şi-au asumat reale riscuri pentru a participa la acest act istoric, putem înţelege mai bine cerbicia prim-ministrului Ion I.C. (Ionel) Brătianu din cadrul Conferinţei de pace de la Paris din 1919. Acesta a dus o uriaşă bătălie diplomatică pentru a asigura recunoaşterea graniţei pe Tisa, cel puţin în regiunea Banatului, precum şi pentru ca Maramureşul să fie şi el integral cuprins între hotarele României. La acel moment, puterile Antantei se considerau dezlegate de promisiunile făcute României prin convenţia din 1916, de la intrarea ţării noastre în război, ca urmare a semnării păcii separate de la Buftea-Bucureşti din martie 1918.

Totuşi, cu excepţia părţilor din Banat ocupate de sârbi şi a zonelor în care avansase nou-constituita armată cehoslovacă, toate localităţile ce-şi declaraseră Unirea cu România la 1 Decembrie 1918 au ajuns să se afle o perioadă de timp sub administraţie românească. Astfel, în urma respingerii ofensivei armatei roşii maghiare a regimului bolşevic al lui Bela Kuhn din luna aprilie a anului 1919, la data de 1 mai armata regală română atingea Tisa. Ulterior, punând capăt terorii bolşevice, la 3-4 august românii ocupau Budapesta, de unde aveau să înceapă să se retragă în noiembrie.

Apartenenţa la România, deşi proclamată prin actul de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918, nu a durat însă pentru locuitorii din oraşele şi satele amintite mai sus. Fără îndoială, contribuţia României la oprirea proliferării comunismului în Europa Centrală a ajutat. Dar tot a fost nevoie de înlocuirea lui Ionel Brătianu cu transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod la conducerea delegaţiei României de la Conferinţa de pace şi de iniţierea masonică a acestuia şi a altor membri ai delegaţiei, pentru a se debloca negocierile şi a se ajunge la un compromis. Mai ales cu primul-ministru francez Georges Clemenceau, preşedinte al Conferinţei, care sfârşise prin a avea un conflict personal cu omologul său român, Ionel Brătianu.

Astfel, deşi Tratatul de pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, este deplâns obsesiv de maghiari ca fiind momentul când Ungaria Mare a încetat să mai existe, când teritoriul ţării a fost redus la jumătate şi câteva milioane de unguri au ajuns să trăiască ca minorităţi pe teritoriul altor state, paradoxal şi România a pierdut teritorii. Prin acest tratat comunitatea internaţională a recunoscut efectele Unirii de la 1 Decembrie 1918, dar prin noile graniţe trasate, actul de autodeterminare al unor comunităţi româneşti nu a mai fost luat în considerare.

Chiar dacă hotarul istoric dintre Crişana (sau Partium) şi Ungaria propriu-zisă, încă de la „ducele” Menumorut, era cel de pe Tisa, amintit în „Doina” lui Eminescu şi revendicat de România prin convenţia din 1916, s-a operat o delimitare conformă realităţilor etnice de la începutul secolului XX. Aceasta nu a fost însă perfectă şi a căutat să limiteze pierderile teritoriale ale Ungariei, astfel că o serie de localităţi cu majorităţi româneşti, totalizând mai multe zeci de mii de locuitori, au intrat, aşa cum arătam mai sus, în componenţa comitatelor maghiare Bekes, Csongrad, Hajdu-Bihar şi Szobocs-Szatmar-Bereg.

Între România şi nou-creatul stat al Cehoslovaciei s-a optat pentru o graniţă preponderent naturală, râul Tisa, ceea ce a însemnat că partea de nord a Maramureşului a trecut în componenţa celuilalt stat şi, odată cu ea, mai multe localităţi pur sau eminamente româneşti. Având ca principal argument nevoia de a crea o zonă de protecţie capitalei Serbiei, devenită acum capitala Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (mai târziu, Iugoslavia), s-a procedat la un decupaj al Banatului, iar alte zeci de mii de români care îşi exercitaseră dreptul la autodeterminare în sensul Unirii cu România erau împinşi între graniţele unui stat terţ. În final, graniţa din Banat a primit configuraţia actuală printr-un schimb de teritorii care a avut loc în anul 1924.

Cu ocazia invaziei Iugoslaviei din aprilie 1941, lui Ion Antonescu i s-a oferit ca România să ocupe şi să alipească Banatul de Vest. Conducătorul statului român a refuzat, dar nu pentru că nu ar fi considerat acea regiune ca fiind, de fapt, românească, ci pentru că Iugoslavia fusese totuşi, din 1920 până în acel moment, un aliat al României contra Ungariei şi Bulgariei revizioniste. De asemenea şi pentru că orice teritoriu anexat, care să nu fi aparţinut României anterior pierderilor teritoriale din 1940, ar fi dat ocazia Germaniei să recomande renunţarea definitivă la Ardealul de Nord cedat Ungariei şi relocarea populaţiei româneşti, din teritoriul ocupat de maghiari în teritoriul nou adjudecat României (aşa cum, pentru a nu periclita alianţa cu Italia lui Benito Mussolini, Germania însăşi a renunţat la orice pretenţii ar fi putut avea asupra Tirolului de Sud şi a iniţiat o politică de relocare a etnicilor germani din această regiune în Polonia ocupată).

A existat totuşi o încercare de revenire asupra refuzului printr-un memoriu semnat de Ion Antonescu la 23 aprilie 1941, ca urmare a îngrijorării provocate de expansiunea Ungariei şi Bulgariei în spaţiul iugoslav, dar a fost un gest tardiv şi a rămas fără urmări. În plus, având, aşa cum spuneam, mize mai mari în recuperarea teritoriilor pierdute de România în 1940, viitorul Mareşal nu a insistat.

Prin urmare, germanii au hotărât să-şi impună administraţia directă asupra Banatului de Vest şi l-au păstrat cu un statut incert până la finele celui de-al doilea război mondial, în timp ce alte regiuni ale Iugoslaviei erau anexate unor state aliate (Italia, Bulgaria, Ungaria) sau puse sub autoritatea unor guverne satelit, instaurate la Zagreb şi Belgrad. Pe de o parte, a contat în această decizie prezenţa în regiune a unei numeroase populaţii şvăbeşti, expulzată după război în Germania de regimul titoist. Liderii locali din perioada ocupaţiei au fost recrutaţi din rândurile şvabilor. Pe de altă parte, Banatul de Vest a fost menţinut în acest regim de provizorat şi în ideea de a-l folosi ca pe o tentaţie şi, implicit, ca pe un factor de presiune atât asupra Ungariei, cât şi asupra României.

După război, Banatul de Vest a revenit între hotarele Iugoslaviei şi a devenit apoi parte a Regiunii Autonome Voivodina, în cadrul mai larg al transformării de către Iosip Broz Tito a noii republici populare, apoi socialiste într-un URSS în mic.
La ora actuală, un secol mai târziu faţă de evenimentele epocale din anul 1918, putem observa că românii din Banatul de Vest şi-au menţinut autonomia religioasă, ca enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu ai celei sârbe, educaţia în limba română şi autonomia culturală. Limba română este una dintre limbile oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina, alături de sârbă, maghiară, ucraineană (rusină) şi slovacă. Menţinerea acestor drepturi a avut directă legătură cu particularitatea Banatului şi a Voivodinei ca foste teritorii ale Austro-Ungariei, unde etniile dispuneau de o serie de instituţii pe care statele de după primul război mondial au fost nevoite să le respecte, dar mai ales cu înţelegerile realizate în perioada interbelică între Regatele României şi Iugoslaviei.

Dar asta nu a însemnat că într-un stat cu un climat mai degrabă xenofob nu au existat şi nu există presiuni deznaţionalizante, mai ales că întotdeauna s-a manifestat în Serbia o anumită temere că România ar putea, la un moment dat, să revendice regiunea bănăţeană (de exemplu, numărul şcolilor cu predare în limba română este azi substanţial diminuat faţă de ce era în anii ’30 sau chiar în perioada comunistă).

În nord, după obţinerea independenţei Ucrainei, nivelul de drepturi recunoscute românilor a fluctuat, fie ei recunoscuţi ca atare, fie înregistraţi drept moldoveni sau volohi. Per ansamblu, s-a produs o depreciere chiar faţă de situaţia din timpul ocupaţiei anterioare (s-au închis zeci de şcoli cu predare în limba română care au funcţionat sub sovietici). Cel mai mare grad de recunoaştere s-a manifestat în perioada preşedinţiei lui Viktor Ianukovici şi a guvernării Partidului Regiunilor, când limba română a primit statut legal de limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia, iar o serie de localităţi au revenit la numele lor autentice româneşti (inclusiv Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc).

Însă, în anul 2014, sub pretextul combaterii influenţei culturale şi politice ruse, regimul naţionalist venit la putere în urma Euro-Maidanului a abrogat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în 2017 a fost adoptată şi promulgată legea care elimină aceste limbi complet din sistemul de învăţământ până în 2020 (2022, potrivit unor promisiuni obţinute la presiunea Ungariei şi la cererea României). Legea în cauză afectează inclusiv şcoli cu predare în limba română care funcţionează neîntrerupt încă de pe vremea Habsburgilor sau a Principatului Moldovei.

Pe fondul acestor măsuri represive, ca şi al recrutărilor forţate pentru războiul din Donbas, s-a produs şi în regiunea Cernăuţi, şi în regiunea Transcarpatia o reactivare a militantismului românesc, paradoxal nu cu încurajararea României- a cărei reacţie faţă de măsurile anti-minorităţi ale Kievului a fost cea a unor proteste formale şi a unor întâlniri diplomatice şi parlamentare-, ci a Rusiei.

Parcurgând mai departe contemporaneitatea marginii de vest a Marii Uniri, cea mai afectată comunitate românească după trecerea celor o sută de ani este cea rămasă în componenţa Ungariei, împotriva voinţei sale exprimate în sens contrar la Alba Iulia. Până în 1989, nu a existat altă recunoaştere decât cea confesională. Interzicerea, în România, în anul 1948, a Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), a dat o puternică lovitură minorităţii române din Ungaria, tăindu-i principala punte de legătură rămasă cu ţara.

Drept urmare, astăzi, locuitorii multor localităţi cunoscute că erau populate de români greco-catolici apar la recensăminte ca fiind locuite majoritar de maghiari greco-catolici- o categorie care nu exista pe vremea Ungariei Mari-, iar unii dintre aceştia nu mai ştiu nicio boabă din limba părinţilor şi a bunicilor lor. De altfel, cifrele folosite în recensămintele maghiare discern între declaraţi etnici români, declaraţi maghiari enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române, declaraţi cu limba maternă româna, dar nu şi cu naţionalitatea etc. Prin astfel de subterfugii, o minoritate care numără, potrivit ONG-urilor etnicilor români din Ungaria, cca 70.000 de indivizi sau peste este prezentată ca însemnând doar cam un sfert din această cifră. Există, în ultimele aproape trei decenii, şcoli româneşti şi un liceu la Gyula, dar majoritatea cursurilor sunt în maghiară, iar autoguvernarea românească, creată cam tot atunci, lucrează tot în limba maghiară.

 

II. Sudul apropiat

Dr. Atanasie Popovici Furnică - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Dr. Atanasie Popovici Furnică – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Bătălia diplomatică purtată la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919 pentru adjudecarea suveranităţii asupra Banatului a adus în discuţiile de la masa verde şi chestiunea unei alte regiuni cu populaţie majoritară, pe alocuri chiar exclusiv românească: Valea Timocului. Prin cele întâmplate atunci, putem privi românimea timoceană ca pe o altă margine a Marii Uniri.

Înainte însă de a trece la evenimentele de acum un secol, haideţi să vedem puţin ce este Valea Timocului şi cine sunt românii de acolo. Practic, discutăm de o regiune întinsă de-a lungul Dunării, între râul Morava, Munţii Homolje şi ţinutul oraşului Vidin (Diiu în româna medievală), având râul Timoc ca axă şi, dintr-un anumit moment încolo, ca linie de demarcaţie între partea alipită Serbiei şi cea alipită Bulgariei. Practic, zona cu populaţie majoritară românească acoperă judeţele sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi cea mai mare parte a judeţului bulgăresc Vidin. Numită uneori în România şi Tribalia, deoarece corespunde în linii mari patriei tribului antic daco-moes al tribalilor, regiunea în cauză a fost inclusă din secolul al III-lea Daciei Aureliene (ulterior divizată în Dacia Ripensis spre nord şi Dacia Mediterranea spre sud), provincie unde au fost colonizaţi acei locuitori ai Daciei romane de la nord de Dunăre care au ales să se retragă odată cu armata şi administraţia.

Ulterior, controlul acestei regiuni a trecut de la Imperiul Roman de Răsărit la Primul Imperiu Bulgar (după o perioadă de câteva decenii de colaps al oricărei autorităţi de stat), apoi la Imperiul Bizantin (adică tot Imperiul Roman de Răsărit într-o fază mai târzie a existenţei sale). După răscoala Asăneştilor, o dinastie de origine românească balcanică, Valea Timocului a devenit parte a acestui nou stat, denumit de unii Cel de-al Doilea Imperiu Bulgar, iar de alţii Imperiul Româno-Bulgar sau Vlaho-Bulgar (cea de-a doua denumire fiind însă aplicabilă mai mult fazei timpurii a respectivului stat, care suferă ulterior o slavo-bulgarizare accentuată). În urma sciziunii acestui imperiu balcanic, regiunea timoceană devine parte a Imperiului (Ţaratului) de la Vidin, ce va fi cucerit spre sfârşitul secolului al XIV-lea de Imperiul Otoman. Tot în secolul al XIV-lea, pentru o scurtă perioadă, mare parte din Valea Timocului a fost inclusă în Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan.

Înainte însă de cucerirea otomană, au existat tentative de extindere în regiune atât ale Regatului Ungariei, unele chiar când zona se mai afla încă în componenţa Imperiului Bizantin, cât şi ale Voievodatului Ţării Româneşti (Valahiei). Ţaratul de la Vidin a avut puternice legături, inclusiv de înrudire dinastică, cu Valahia de la nord de Dunăre, iar cinci domnitori ai acesteia au deţinut posesiuni în Valea Timocului (care uneori a fost denumită şi Valahia Mică, spre a fi deosebită de Valahia nord-dunăreană). Basarab I a ctitorit mânăstirile de la Cladova, Mânăstirica şi Vradna, dintre care ultima încă funcţionează ca mânăstire de maici a Bisericii Ortodoxe Sârbe, iar Mircea cel Bătrân a ridicat biserica de la Coroglaşi, în memoria tuturor creştinilor, din ambele tabere, căzuţi în bătălia de la Rovine. Aceasta, fapt unic în lume, are guri de ulcior drept ferestre, montate astfel încât, potrivit cronicilor, sunau a jale atunci când vântul bătea dinspre nord, dinspre Valahia.

După cucerirea otomană, au existat de asemenea încercări de preluare a regiunii de către Regatul Ungariei (Iancu de Hunedoara) sau dinastia de Habsburg. De fapt, între 1718 şi 1739, Valea Timocului s-a aflat sub control austriac, asemenea Olteniei (şi Banatului, cu diferenţa că acesta din urmă nu a mai fost retrocedat Imperiului Otoman). Sârbii au revendicat întregul teritoriu de până la râul Timoc în timpul marii lor răscoale antiotomane (1804-1817) şi prinţul Caragheorghevici chiar a dus o campanie de cucerire a zonei în anul 1809, atacând cu mare violenţă acele sate de români care refuzau să recunoască autoritatea sârbă.

Graniţa Serbiei stabilită însă prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812, acelaşi care ceda Basarabia Rusiei, era pe aliniamentul Munţilor Homolje, aşadar la marginea regiunii locuite de românii timoceni. În cele din urmă, expansiunea Serbiei până la râul Timoc se realizează în anul 1833, în urma unei acţiuni militare conduse de Miloş Obrenovici, sub autoritate otomană directă rămânând doar partea de est a regiunii, care devine teritoriu bulgar prin Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878. Instituirea autorităţii statelor sârb şi bulgar asupra Văii Timocului a însemnat pierderea drepturilor de autoguvernare ale comunităţilor româneşti şi începutul unor politici agresiv asimilaţioniste.

Dacă ponderea covârşitoare în regiune a elementului românesc (numit local şi vlah), nu poate fi negată, există două teorii greşite cu privire la originea acestuia. Astfel, o teorie susţine că Valea Timocului ar fi fost colonizată târziu, în secolul al XVIII-lea, după desfiinţarea rumâniei, adică a servituţii feudale, în Ţara Românească, de ţărani valahi proaspăt eliberaţi, care au fugit din calea fiscalităţii excesive a regimului fanariot. O altă teorie, agitată inclusiv de ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti în perioada bombardamentelor NATO din anul 1999, afirmă că timocenii nu ar fi români, ci aromâni.

Problema vechimii românimii timocene poate fi însă uşor expediată. Cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes susţine că în anul 976 între Imperiul Bizantin şi Ducatul Moraviei ar fi avut loc un schimb de populaţii, între vlahi din regiunea Moravei sârbeşti, vinovaţi de a se fi răsculat anterior împotriva autorităţii bizantine, şi sorbieni (sau sârbi albi), o populaţie slavă ai cărei puţini reprezentanţi contemporani trăiesc în Germania. În urma acestui schimb de populaţii s-ar fi constituit comunitatea valahilor moravi din regiunea Valassko a Moraviei (azi Republica Cehă), iar râul Morava ar fi primit acest nume de la sorbieni, identic cu al râului care separă Moravia (şi Cehia) de Slovacia.

În anul 1516, prin firman al sultanului, se confirma dreptul românilor timoceni de a se autoguverna potrivit faimosului Jus Valachicum, Legea Ţării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval întâlnit în toate comunităţile vlaho-române, din sudul Balcanilor până în Carpaţii Poloniei. La rândul său, stolnicul Constantin Cantacuzino vedea în Valea Timocului, fosta Dacie Ripensis, patria originară a românilor şi locul de provenienţă al dinastiei Basarabilor.
În ce priveşte legătura cu aromânii, ea se întemeiază mai mult pe acel gen de ignoranţă care îi face pe unii să considere că toţi românii de la sud de Dunăre aparţin comunităţii aromâne. Desigur, timocenii nu provin de la nord de fluviu ci aparţin de acea parte a etnogenezei româneşti care s-a consumat la sud. Dacă cronicarul bizantin Kekaumenos are dreptate, cea mai puternică conexiune între timoceni şi aromâni este că strămoşii aromânilor s-au deplasat, sub presiunea triburilor slave, spre teritoriile meridionale unde istoria îi atestă ulterior şi unde îi putem găsi şi azi, dintr-o regiune cuprinsă între râul Sava, din centrul Serbiei de azi, şi Dunăre, regiune ce include şi Valea Timocului.

Dar, în timp ce dispersia proto-românilor în Peninsula Balcanică, sub presiunea migratorilor, a rezultat în formarea unui arhipelag de insule destul de izolate, ceea ce în timp a condus la individualizarea unor dialecte mai mult sau mai puţin diferite de limba vorbită în Carpaţi, comunităţile care au rezistat la Dunăre au rămas în contact cu românimea nord-dunăreană şi au evoluat lingvistic în sincronicitate cu aceasta (cel puţin până la formarea unor graniţe ermetice în secolele XIX-XX).

Prin urmare, chiar dacă timoceanul mediu, care a făcut şcoala în sârbă sau bulgară, vorbeşte azi o limbă ţărănească, oarecum arhaică, neinfluenţată de limba română literară, aceasta este perfect încadrabilă în limitele dialectului dacoromân, adică ale limbii române de la nord de Dunăre. De altfel, timocenii se împart ei înşişi în două grupe cu trimiteri nord-dunărene: ungurenii- denumire pe care, în Evul Mediu, valahii şi moldovenii o dădeau românilor din teritoriile incluse Regatului Ungariei-, care vorbesc un grai similar celui bănăţean, şi oltenii, care vorbesc un grai asemănător celui din Oltenia românească.

Acestea fiind spuse, este timpul să încheiem paranteza şi să trecem la evenimentele Centenarului, mai exact la acele evenimente care fac din Valea Timocului o margine a Marii Uniri. Prima dată, în România s-a pus în discuţie ceva mai serios problema românilor timoceni în anul 1913, când, pe fondul tratativelor de pace de la sfârşitul războaielor balcanice, au existat voci care au cerut consfinţirea prin tratatele ce urmau a fi semnate a drepturilor de autonomie culturală şi confesională şi de autoguvernare ale românilor din Balcani.

În final, în pofida acestor revendicări, primul-ministru Take Ionescu a optat să primească o serie de scrisori din partea interlocutorilor balcanici conţinând promisiuni privind respectatea acestor drepturi, instrumente lipsite însă de forţă executorie. La momentul respectiv, guvernul român era mai interesat să obţină unirea Dobrogei de Sud (Cadrilaterului) cu România şi înscăunarea nepotului Reginei Elisabeta, Wilhelm de Wied (1876-1945), pe tronul Albaniei, care tocmai se constituia ca stat (a fost o domnie care a durat numai şase luni). De asemenea, Take Ionescu, premier al unei Românii incă Mici, era reticent să acţioneze prea hotărât pentru a impune vecinilor din sud un regim foarte generos aplicabil minorităţilor române, pentru a nu fi nevoit să acorde şi el un regim similar sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor din România.

Declanşarea primului război mondial, avansul trupelor austro-ungare în Serbia, a dus la trecerea Dunării de către un număr destul de semnificativ de refugiaţi. Printre ei şi români timoceni, inclusiv intelectuali locali care aveau preocupări în direcţia includerii consângenilor lor în proiectul naţional românesc.

Cel mai remarcabil personaj din această categorie a fost Atanasie Popovici, fiul preotului din Geanova, Timocul sârbesc, cunoscut local ca „popa Furnică”. Atanasie Popovici avea ulterior să adauge numelui său porecla Furnică. După absolvirea Seminarului Teologic din Belgrad, Atanasie Popovici Furnică îşi continuase studiile la Facultatea de Pedagogie de la Universitatea din Tubingen, Germania, unde intrase în anturajul studenţilor români, unii din Regatul României, alţii din Transilvania şi Banat.

A început să activeze în asociaţiile culturale româneşti şi cea mai importantă legătură pe care şi-a creat-o a fost cea cu profesorul Onisifor Ghibu de la Arad, un cunoscut şi neabătut promotor al ideii de unitate naţională a românilor. Acesta l-a îndemnat şi i-a acordat şi sprijin financiar pentru a porni o mişcare pentru afirmarea identităţii româneşti în fosta Dacie Aureliană.

În anii Marelui Război, ajuns mai întâi în România, Atanasie Popovici Furnică avea să i se alăture prietenului său Onisifor Ghibu la Chişinău, după declanşarea în anul 1917 a evenimentelor ce aveau să conducă la Unirea Basarabiei cu România. Alături de alţi refugiaţi, avea să semneze în numele românilor din Valea Timocului apeluri la unitatea tuturor românilor. Pe măsură ce evenimentele Marii Uniri avansau, refugiaţii timoceni se gândeau tot mai mult că şi regiunea lor ar trebui inclusă în acest proces.
Rezultatul acestor impulsuri şi planuri avea să fie constituirea, sub preşedinţia lui Atanasie Popovici Furnică, a Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, şi participarea lui, din această calitate, la culisele Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919. Punctul culminant al acestei participări l-a reprezentat redactarea şi depunerea de către patriotul timocean a Memoriului românilor din Serbia. Fără a mai intra în detaliile memoriului, precizăm că acesta cerea nici mai mult, nici mai puţin, decât unirea regiunii cu populaţie majoritară românească din Valea Timocului cu România. Textul integral este disponibil pe internet: https://astraromana.wordpress.com/2010/10/08/memoriul-romanilor-din-serbia/.

Potrivit chiar propriilor relatări ale lui Atanasie Popovici Furnică, făcute ani mai târziu în timpul unei discuţii cu scriitorul şi activistul Cristea Sandu Timoc, au existat două etape în activitatea de lobby efectuată la Paris. Într-o primă fază, demersul pus sub egida Comitetului Naţional al Românilor din Serbia s-a bucurat de deplinul sprijin al delegaţiei României. Era de altfel etapa în care membrii acesteia declarau că, dacă Conferinţa va da curs cererilor sârbeşti privind Banatul prin atribuirea unei părţi a acestuia ca zonă de protecţie a capitalei Belgrad, atunci România va pretinde în compensare Valea Timocului. În cea de-a doua etapă însă, când blocajul din negocierile privind traseul graniţei de nord-vest şi de vest a României fusese, practic, depăşit, şi când începuseră deja discuţiile privind viitorul mariaj al Principesei Maria (Măriuca) a României cu Principele Alexandru Karageorgevici, viitorul Rege Alexandru I al Iugoslaviei, delegaţia României a devenit pasivă faţă de cauza timoceană.

Conform aceluiaşi Atanasie Popovici Furnică, au mai fost două delegaţii participante la Conferinţa de pace care au susţinut demersul Comitetului Naţional al Românilor din Serbia de unificare a regiunii cu populaţie compactă românească din Valea Timocului cu Regatul României: cea a Italiei şi cea a Japoniei. Conferinţa de pace s-a terminat însă fără ca vreo decizie privind cererile timocenilor să fie luată. Practic, singura schimbare a fost cea adusă de Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly sur Seine, semnat la 27 noiembrie 1919, care, pe lângă recunoaşterea internaţională a unirii Dobrogei de Sud cu România, prevedea transferul de la Bulgaria la Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a unui mic teritoriu din Valea Timocului, numit de bulgari Timosko, alcătuit dintr-un sat cu populaţie bulgară şi şapte sate cu populaţie românească.

Negocierile ulterioare dintre România şi regatul iugoslav privind drepturile etnicilor români nu au adus pentru Valea Timocului rezultatele pe care le-au produs pentru Banatul de Vest. Exceptând câteva publicaţii în limba română, suprimate şi ele în 1948 de regimul titoist, şi pe fondul conflictului dintre Belgrad şi Moscova şi sateliţii Moscovei, între care şi Bucureştiul, nu a existat biserică sau şcoală în limba română nici în perioada regatului iugoslav, nici în timpul comunismului. Iar etnicii români care nu acceptau să fie recenzaţi ca sârbi, erau înregistraţi cel mult ca vlahi, cu sugestia că aceştia nu ar fi români, ci o categorie de sârbi romanizaţi.

Promotorii românismului, precum Atanasie Popovici Furnică, şi-au găsit, începând de la semnarea Convenţiei culturale dintre România şi Iugoslavia în septembrie 1934, un loc în sistemul celor patruzeci de şcoli româneşti din Banatul de Vest (la care se adăuga secţia română a liceului sârbesc din Vârşeţ). Către aceste şcoli erau direcţionaţi de ei şi tinerii din Valea Timocului dornici să studieze în limba maternă.

Invazia Iugoslaviei în aprilie 1941 a redeschis subiectul statutului politic al Văii Timocului. În memoriul din 23 aprilie acel an, de care aminteam mai sus, Conducătorul statului român, Ion Antonescu, cerea acordarea unui regim de autonomie pentru această regiune. Ba chiar, la un moment dat, printr-un demers ulterior, sugera Italiei ca împreună să susţină formarea unei entităţi politico-teritoriale care să lege Valea Timocului de comunităţile aromâne de pe valea Vardarului, din Macedonia iugoslavă, şi astfel să se formeze o barieră latină împotriva expansiunii popoarelor slave. Iar ministrul de externe, Mihai Antonescu, primea la 31 iulie 1941 o delegaţie a românilor din Valea Timocului şi din Banatul de Vest, condusă de preotul Gheorghe Suveiche. Subiectul situaţiei etnicilor români sub ocupaţie urma să se afle pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din ziua următoare.

În aceeaşi perioadă, sub preşedinţia aceluiaşi Gheorghe Suveiche, se constituia Comitetul Timocean, cu sediul la Turnu Severin, în care activa şi luptătorul Cristea Sandu Timoc, numit anterior de Ion Antonescu, la propunerea lui Iuliu Maniu, funcţionar diplomatic în cadrul Ambasadei României la Belgrad. Deşi rămas acelaşi promotor convins al românismului în Valea Timocului, Atanasie Popovici Furnică, care avea să îşi încheie viaţa în 1956 la Timişoara, nu avea să participe la acest nou Consiliu Naţional (pare-se din cauza unei animozităţi personale dintre el şi Onisifor Ghibu, pe de o parte, şi Gheorghe Suveiche, pe de altă parte).

Scopul declarat al Comitetului Timocean era unirea Văii Timocului cu România. Practic, acesta a lucrat împreună cu statul român până prin 1944 pentru a promova cultura română în respectiva regiune, precum şi pentru a ameliora situaţia etnicilor români timoceni supuşi lipsurilor acute de hrană şi de alte bunuri de primă necesitate, dar şi represiunilor declanşate de germani şi, mai ales, de regimul Guvernului Sârb de Salvare Naţională condus de generalul Milan Nedic. În aceiaşi ani, guvernul român a făcut demersuri şi pentru a obţine eliberarea prizonierilor de război iugoslavi de origine română.

Acum, la un secol de la evenimentele Marii Uniri, putem constata că Valea Timocului cunoaşte un reviriment naţional din ce în ce mai accentuat, în primul rând datorită unor oameni inimoşi din regiune, care au ales să sfideze ameninţările naţionaliştilor extremişti sârbi (vorbim inclusiv de incendieri sau de focuri de armă trase în direcţia caselor activiştilor români). Pentru prima dată de la instaurarea autorităţii sârbeşti în 1833, cu toată opunerea autorităţilor, în regiune au apărut biserici româneşti. Deschizătorul de drumuri este părintele Boian Alexandrovici, primul preot care a trecut de la Biserica Ortodoxă Sârbă la Biserica Ortodoxă Română şi în jurul căruia s-a constituit Protopopiatul Daciei Ripensis, ca nucleu al unei viitoare episcopii sau arhiepiscopii. Au apărut, de asemenea, asociaţii culturale şi organizaţii politice ale românilor din Valea Timocului, care afirmă cu subiect şi predicat identitatea românească a locuitorilor majoritari din această regiune (al căror număr, în Serbia, este estimat undeva între 240.000 şi 300.000 de persoane, poate şi mai mulţi). S-au deschis primele clase cu predare în limba română.

Pe de altă parte, în nevoia de a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, dar şi sub presiunea României (chiar dacă aceasta din urmă nu este, deocamdată, constantă şi consecventă), guvernul sârb nu se mai poate opune legal constituirii bisericilor şi nici nu poate să mai refuze la modul absolut asigurarea educaţiei în limbile minoritare şi regionale. În schimb, profitând de normele europene privind dreptul persoanelor de a-şi defini identitatea etnică aşa cum consideră ele, Serbia a introdus o politică copiată după cea sovietică moldovenistă, cultivând şi cu ajutorul cozilor de topor româneşti o aşa-zisă identitate vlahă distinctă de cea românească, cu o fictivă limbă vlahă, care, pentru a fi discernută de limba română, este scrisă după normele ortografice ale scrierii sârbocroate în alfabet latin. Şi, evident, ca şi în Grecia, aşa-zisa identitate vlahă este subsumată propagandistic identităţii naţionale oficiale.

 

III. Estul

Participanţi la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului, 17-18 decembrie 1917 - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Participanţi la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului, 17-18 decembrie 1917 – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Aşa cum bine se ştie, Marea Unire a românilor nu a început acolo unde s-a finalizat, adică în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana. Printr-un alt paradox al unei perioade istorice paradoxale, evenimentele care aveau să conducă la deznodământul de la 1 Decembrie 1918 s-au declanşat în acea provincie pe care România renunţase de facto să o mai revendice, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, la intrarea sa în război în vara anului 1916.

În anii neutralităţii, când România era curtată de ambele tabere beligerante şi clasa politică de la Bucureşti se împărţise între francofilii pro-Antantă şi germanofilii favorabili unei alianţe cu Puterile Centrale, pe masă se aflau două opţiuni, ambele justificate din punct de vedere etnic şi istoric. Pe de o parte, alianţa cu Antanta deschidea perspectiva îndelung aşteptată a eliberării Bucovinei, vechea inimă voievodală a Ţării Moldovei, şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ţările româneşti cotropite cu aproape o mie de ani mai devreme de năvălitorii maghiari. De cealaltă parte, exista şansa eliberării Basarabiei, jumătatea răsăriteană a Moldovei istorice, din care o porţiune făcuse deja parte din România, de la Mica Unire la Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878.

A câştigat prima opţiune. La nivelul clasei politice din Vechiul Regat, francofilia era mai răspândită şi avea rădăcini mai adânci, ce traversau secolul al XIX-lea. Marea masă a populaţiei simpatiza mai mult cu Antanta, chiar dacă ruşii nu lăsaseră o amintire prea favorabilă după războiul din 1877-1878. În plus, Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina însemnau oraşe mai dezvoltate, centre universitare, industrii şi infrastructură pe alocuri mai avansate decât cele din Vechiul Regat, resurse agricole, forestiere şi minerale, şi, în primul rând, câteva milioane de români cu o identitate solid afirmată şi o agendă politică proprie, pe deplin conectaţi cultural cu România, ba chiar dispunând de un lobby puternic la Bucureşti. De altfel, să nu uităm, cristalizarea ideologică a naţiunii române moderne începuse nu în Principate, ci prin iluminiştii Şcolii Ardelene, iar intelectualii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni continuaseră să participe la acest proces chiar şi după ce epicentrul românismului se mutase la Bucureşti şi la Iaşi.

Prin comparaţie, Basarabia era o provincie puţin dezvoltată, cu mai puţine resurse, eminamente agrară, cu o boierime în mare parte rusificată şi cu o populaţie preponderent rurală, slab educată. După revoluţia rusă din anul 1905, pe fondul relaxării politicilor de rusificare forţată ale regimului ţarist, începuse şi aici un reviriment naţional, mai ales după formarea la Chişinău, în 1913, a redacţiei publicaţiei periodice în limba română „Cuvânt Moldovenesc”. Dar acest reviriment era încă departe de a atinge magnitudinea activismului cultural, confesional şi politic de dincolo de Carpaţi. Inclusiv publicaţiile în limba română ce apăreau în Basarabia continuau să folosească alfabetul chirilic, abandonat în restul spaţiului românesc prin anii 1860, deoarece alfabetul latin continua să fie în mare parte necunoscut marii mase basarabene. De-abia în anul 1917 se va face şi aici trecerea la ortografia latină românească.

Semnând convenţia de alianţă cu Antanta, prin care revendica teritoriile cu populaţie românească din Austro-Ungaria, România renunţa deocamdată la orice pretenţie asupra Basarabiei. De fapt, din motive geografice evidente, Imperiul Rus devenea principalul aliat al României pe câmpul de luptă şi nu numai. Istoria, care uneori scapă complet de sub controlul mai marilor acestei lumi, avea însă să determine un alt curs al evenimentelor.

Desfăşurările care aveau să rezulte în realizarea Marii Uniri nu s-au declanşat în momentul colapsului în revoluţie al Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, ci cu mai mult de un an mai devreme, într-una din principalele puteri ale Antantei. În februarie 1917, sătui de război, de milioanele de soldaţi care cădeau pe un front care nu se mai mişca, dar şi de foamete, de lipsa cronică a pâinii şi a altor bunuri de primă necesitate, mii de ruşi ieşeau pe străzile marilor oraşe, mai ales la Sankt Petersburg şi Moscova. Revoluţia contamina apoi armata iar, în final, ţarul Nicolae al II-lea era forţat să abdice şi era proclamată republica.

În lunile următoare începea rivalitatea păguboasă dintre guvernele provizorii ale Rusiei şi sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani, precum şi dintre diferitele facţiuni politice, pe fondul cărora avea să se impună în luna noiembrie a aceluiaşi an partidul de extremă stânga cel mai radical, partidul bolşevic. Sub conducerea revoluţionarului, acum dictatorului Vladimir Ilici Lenin, partidul bolşevic avea să fondeze primul şi ultimul dintre regimurile totalitare ale Europei secolului XX.

Evenimentele din inima Imperiului Rus au început să reverbereze în Basarabia cam la o lună de la declanşarea lor, spre sfârşitul lunii martie 1917. Pe lângă temele legate de drepturi economice, sociale şi democratice, aici, ca şi în alte regiuni ale imperiului a căror populaţie de bază nu era cea velicorusă, s-a adăugat problema afirmării naţionale. Tot mai multe voci au început să ceară administraţie, şcoală şi biserică în limba română- numită local „moldovenească”, atât dintr-o obişnuinţă a ţăranilor basarabeni, cât şi pentru a nu stârni vreo represiune din partea autorităţilor ruseşti. Acestea din urmă ar fi putut suspecta într-o eventuală folosire a sintagmei de „român/românească” o intenţie secesionistă şi de unire cu România şi ar fi putut reacţiona (mai ales că discuţii despre Unire aveau deja loc). Fiind foarte aproape de linia frontului, Basarabia cunoştea în acel moment o numeroasă prezenţă a militarilor fostei armate imperiale, a cărei dezagregare avea să se accentueze treptat de-abia după eşecul lamentabil al ofensivei ordonate de primul-ministru Aleksandr Kerenski în vara anului 1917.

Trebuie spus însă că evenimentele în derulare în Basarabia, în care se implicaseră deja şi intelectuali din alte provincii româneşti, precum, aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, Onisifor Ghibu din Arad sau Atanasie Popovici Furnică din Valea Timocului, au început să-i antreneze şi pe românii trăitori peste Nistru, în guberniile Herson şi Podolia.

Românii transnistreni reprezentau o realitate demografică şi istorică încă din Evul Mediu. Dacă subiectul ţării bolohovenilor, o entitate statală care a funcţionat în secolele XI-XIII în Podolia de mai târziu, în vecinătatea Rusiei Kieviene (dar cuprinzând probabil şi părţi din ceea ce avea să devină în secolul următor Voievodatul Moldovei), rămâne unul controversat, mai multe documente atestă prezenţa de-a lungul secolelor XIV-XVIII a unor populaţii indubitabil româneşti, destul de numeroase, între Nistru şi Bug, ba chiar mai departe spre Nipru şi în Crimeea (din ale cărei colonii genoveze avem contracte şi alte acte cu caracter privat, în care apar şi persoane cu nume neîndoielnic româneşti).

În secolele XVI-XVII, printre refugiaţii care, dezvoltând un model de organizare patentat de răzeşii moldoveni, întemeiază prima formaţiune de cazaci din istorie, cea a cazacilor zaporojeni de pe Niprul Mijlociu (care introduce în istorie şi termenul de Ucraina), sunt şi etnici români, ba chiar unii dintre ei ajung să fie destul de faimoşi; de exemplu, primul hatman notabil al cazacilor zaporojeni, Ioan Nicoară Potcoavă, frate de mamă al lui Ioan Vodă cel Cumplit şi autor al unei tentative eşuate de a ocupa tronul Moldovei, protagonistul romanului omonim al lui Mihail Sadoveanu.

Mai mulţi domnitori moldoveni au tins să-şi extindă autoritatea dincolo de Nistru, primind posesiuni de la polonezi în Podolia sau de la otomani în Herson. De exemplu, oraşul Moghilev, de pe malul actualmente ucrainean al râului Nistru, a fost întemeiat de domnitorii din familia Movileştilor şi se numea la origine Moghilău (în româna literară Movilău).

Cel mai important episod de extindere a autorităţii unui principe moldovean peste Nistru a fost cel avându-l ca protagonist pe Gheorghe Duca (1620-1685, voievod al Moldovei între 1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683 şi al Ţării Româneşti între 1674-1678). În anul 1680, în timpul celei de-a treia domnii moldovene, Gheorghe Duca a primit de la Înalta Poartă şi demnitatea de hatman al Ucrainei, în virtutea căreia a guvernat pentru trei ani asupra teritoriului dintre râurile Nistru şi Bug. Duca a introdus aici o administraţie de tip moldovenesc, cu şoltuzi şi pârgari, şi şi-a ridicat două curţi domneşti, una pe malul Nistrului, peste râu de Soroca, la Ţigănauca, şi alta pe malul Bugului, la Nemirov.

Atât Gheorghe Duca, cât şi alţi domnitori moldoveni care au avut interese la răsărit de Nistru, au încurajat stabilirea în această regiune a unora dintre supuşii lor. Sosirea acestora a întărit elementul românesc deja prezent. Dar, în acelaşi timp, a condus la asumarea de către românii transnistreni a unei identităţi moldoveneşti, chiar dacă, după estimările unora dintre lingviştii care au studiat fenomenul, plecând de la unele elemente de grai, unele din respectivele comunităţi mai vechi proveneau de fapt din grupuri de mocani transilvăneni. Şi sub aspect arhivistic şi istoriografic, dacă în primele atestări documentare ale românilor de dincolo de Nistru aceştia sunt numiţi volohi- de unde şi teoria originii româneşti a bolohovenilor-, vlahi sau daci, ulterior aceştia sunt descrişi tot mai insistent ca moldoveni.

Autoritatea Rusiei s-a extins în regiune la un veac după domnia ca hatman al Ucrainei a lui Gheorghe Duca, pe vremea Ecaterinei cea Mare (1762-1796). În 1783, armatele formidabilei împărătese cucereau Crimeea, iar în anul 1792 un nou tratat de pace ruso-otoman stabilea graniţa dintre zonele controlate de cele două imperii pe râul Nistru. Hersonul, fost teritoriu tătăresc, şi Podolia, fostă provincie a Marelui Ducat al Lituaniei şi apoi a Regatului Poloniei, deveneau parte a conceptului de Novorossia (Noua Rusie), reînviat de propaganda regimului preşedintelui rus Vladimir Putin în contextul declanşării războiului din Donbas în anul 2014.

Politica Ecaterinei cea Mare faţă de românii din această regiune, mai ales în gubernia Hersonului, pe care retragerea tătarilor o lăsase slab populată şi subdezvoltată, a fost una deosebit de favorabilă. Românii au primit dreptul de a se autoguverna conform jus Valachicum şi a pravilelor în vigoare în Moldova, limba română a continuat să fie folosită ca limbă bisericească şi de cultură, iar noi colonişti români au fost încurajaţi să se aşeze aici. Unul din cartierele istorice ale marelui oraş întemeiat de Ecaterina cea Mare pe malul Mării Negre, Odesa, poartă şi azi numele de Moldovanka. Chiar dacă devenit mai târziu cartier evreiesc, Moldovanka păstrează în numele său amintirea fondatorilor, colonişti români veniţi din Moldova.

Ulterior, autonomia acestor comunităţi a fost eliminată, iar limba rusă a înlocuit complet limba română în tot ceea ce însemna administraţie, cultură cultă şi viaţă bisericească, dar tot a rămas obişnuinţa raportării lor la Moldova. Iar atunci când, după două decenii, în anul 1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Imperiului Rus şi redenumită Basarabia, românii din Podolia şi Herson au stabilit legături solide cu conaţionalii lor din noua oblastie autonomă (devenită în 1870 şi ea o simplă gubernie).

Prin urmare, din 1906, când în Basarabia au apărut primele periodice în limba română, ele au circulat şi printre românii de dincolo de Nistru. De altfel, în anii 1909-1913, aceştia au avut propria mişcare pentru reintroducerea limbii române în biserică, condusă de ieromonahul Inochentie din Balta şi reprimată de cazaci printr-un masacru care a făcut şaizeci de victime. Iar când discuţiile despre emancipare naţională s-au intensificat pe fondul revoluţiei din 1917, aceste idei au câştigat teren şi la românii transnistreni.

Reînnodăm astfel firul naraţiunii cu un eveniment care a marcat esenţial evoluţia ulterioară din Basarabia şi nu numai. Timp de o săptămână, între 20 şi 27 octombrie 1917, la Chişinău avea loc Congresul deputaţilor ostaşilor moldoveni din armata rusă, care stabilea ca obiectiv principal al revoluţiei în derulare în Basarabia declararea autonomiei provinciei în cadrul unei Rusii democratice şi federale. În urma rezoluţiei acestui congres, se trecea la alegerea unui organ reprezentativ suprem, un parlament al Basarabiei care a primit numele de Sfatul Ţării, în care aveau zece locuri rezervate şi românii din stânga Nistrului. Iar la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclama constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti, ca unitate federală autonomă în cadrul unei Rusii democratice ce încetase de fapt să existe, în urma evenimentelor care avuseseră loc la Petrograd cu aproape o lună mai devreme.

În timp ce în Basarabia se potenţau dezbaterile despre eventuala declarare a independenţei şi despre cursul ulterior al nou proclamatei republici, cu puncte de vedere care amintesc izbitor de disputa dintre statalişti şi unionişti în Republica Moldova a zilelor noastre, pentru românii de dincolo de Nistru se ridica problema apartenenţei lor la statul basarabean sau la Ucraina, care-şi proclamase şi ea autonomia.

Într-o încercare de a pune capăt acestei dileme, după întâlniri pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi la Grigoriopol în 21 noiembrie, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1917 se întrunea la Tiraspol Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului. La acesta au luat parte delegaţii reprezentând douăzeci de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta (câte doi din fiecare localitate), patruzeci şi şapte de militari din garnizoana locală şi din alte oraşe din regiune, precum şi o delegaţie oficială a Sfatului Ţării de la Chişinău, din care făceau parte şi Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare, Vasile Gafencu. Erau prezenţi, desigur, şi cei zece deputaţi transnistreni din Sfatul Ţării, precum Toma Jalbă sau Ştefan Bulat. Ca şi corespondent al gazetei „Ardealul”, asista la eveniment şi Onisifor Ghibu.

Principala problemă aflată pe ordinea de zi a Congresului a fost dacă localităţile cu populaţie românească din stânga Nistrului vor intra în componenţa Ucrainei sau se va proceda la „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea unirii cu Republica Democratică Moldovenească, dar perfectarea formală a acestui act de autodeterminare a fost prorogată către o Mare Adunare Naţională la care să participe împuterniciţii tuturor satelor şi oraşelor româneşti din guberniile Hersonului şi Podoliei.

Congresul a luat în discuţie apoi şi alte chestiuni de interes pentru românii de pe malul stâng al Nistrului, adoptând mai multe Voprosuri, adică rezoluţii. Astfel, Voprosul despre şcoli dispunea introducerea generalizată a limbii „moldoveneşti”, scrisă în alfabet latin. Voprosul despre biserici stipula că în satele moldoveneşti, serviciul religios va fi în limba „moldovenească”. Alte rezoluţii stabileau că se vor înfiinţa polcuri moldoveneşti comandate de ofiţeri moldoveni (Voprosul militar), că în instanţele de judecată şi în spitale va fi utilizată limba „moldovenească”, precum şi că actele şi legile vor fi traduse în aceeaşi limbă.

Anul 1918 debuta însă sub auspicii sinistre. În timp ce noua putere totalitară se consolida în inima Rusiei, restul marelui imperiu se afla într-o tot mai accentuată dezagregare şi degringoladă. Armata fostă imperială devenise incapabilă să-şi mai controleze soldaţii, din care unii dezertau pur şi simplu pentru a reveni acasă, iar alţii, bolşevizaţi, comiteau dezordini şi crime în numele revoluţiei. Alte grupe de ofiţeri şi de soldaţi îşi puneau tot mai serios problema reorganizării în forţe militare care să se opună activ bolşevicilor.

Prezenţa numeroasă a militarilor ruşi pe teritoriul Basarabiei, foarte mulţi dintre ei dezertori, nu era de bun augur. La Odesa se constituise o centrală bolşevică, care comanda în Basarabia o aşa-numită secţie-front roşu, Front-ot-del, ce avea drept comandant un personaj cu un nume exotic, Naştarum Kaabac. Dacă dincoace de Prut armata română reuşea să menţină ordinea, nu fără eforturi, la Chişinău Sfatul Ţării nu avea la dispoziţie decât gărzi slab înarmate, formate din foşti ostaşi români din armata rusă. Ca un prim sprijin din partea României, deşi în acel moment jumătate din regat, inclusiv capitala Bucureşti, continua să se afle sub ocupaţie, guvernul în refugiu la Iaşi a decis să pună la dispoziţia Republicii Democratice Moldoveneşti o serie de unităţi de voluntari, formate pe teritoriul Rusiei din prizonieri români din armata austro-ungară, care se oferiseră să lupte pentru Unire alături de armata regală română.

Chiar şi cu aceste întăriri, liderii politici basarabeni nu au reuşit să prevină şi nici să stopeze declanşarea de către Front-ot-del a unei lovituri de stat. Pentru câteva zile, bolşevicii au capturat majoritatea deputaţilor din Sfatul Ţării şi pe cei mai mulţi dintre membrii comitetului director cu rol de guvern şi au preluat puterea la Chişinău. Câţiva dintre cei mai importanţi conducători basarabeni, între care Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa, au reuşit să fugă la Iaşi, unde au cerut sprijinul României. Guvernul condus de Alexandru Marghiloman decidea trimiterea peste Prut a patru divizii ale armatei regale române. Bolşevicii nu au mai încercat să se opună şi acestora, iar la 7 februarie 1918 (stil nou) fugeau din Basarabia, trecând Nistrul pe la Tighina-Tiraspol sau îmbarcându-se la Chilia.

Imediat după aceste evenimente, Lenin făcea gestul care şi acum, după o sută de ani, continuă să întreţină o stare de tensiune în relaţiile româno-ruse: confisca drept represalii tezaurul românesc transportat în Rusia în două etape, în 1916 şi 1917, pentru a fi pus la adăpost şi a nu fi capturat de inamicii României, în eventualitatea în care întreg teritoriul acesteia ar fi căzut sub ocupaţie. Câteva zile mai târziu, confruntat cu realitatea Rusiei bolşevice, dar şi cu declaraţia de independenţă a Ucrainei, care înşira şi Basarabia printre guberniile ce ar face parte din noul stat, Sfatul Ţării declara independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.

Declararea independenţei tranşa şi chestiunea eventualei uniri a românilor de peste Nistru cu Basarabia. Fostul Imperiu Rus se scufunda ireversibil în război civil, iar românii transnistreni, al căror număr total la începutul secolului XX este estimat de majoritatea surselor ca fiind de ordinul a circa 500.000, constituiau comunităţi multe compacte, dar răzleţite, de la Nistru până spre Bug şi chiar spre Nipru. Cele mai îndepărtate dintre aceste exclave de populaţie românească, evident, nu puteau fi cuprinse între graniţele Republicii Democratice Moldoveneşti. Dar chiar şi un decupaj al localităţilor majoritar româneşti din preajma Nistrului, unde exista cea mai amplă concentrare, ar fi fost o întreprindere complicată, având în vedere intercalarea acestora cu zone cu alte populaţii (ucraineni, bulgari, ruşi, evrei etc.). În plus, graniţa astfel rezultată ar fi fost una greu de apărat, iar pericolul pus de bolşevici, de haidamacii ucraineni sau de alte facţiuni belicoase era unul deja demonstrat. Nistrul constituia o graniţă naturală ce putea fi apărată cu mai puţine resurse.

La argumentele de ordin practic enumerate mai sus, se adăuga totuşi şi argumentul istoric. Chiar dacă prezenţa românilor în regiunile Hersonului şi Podoliei este atestată încă din Evul Mediu şi chiar dacă mai mulţi domnitori ai Moldovei controlaseră efemer teritorii şi populaţii ale acestor provincii, graniţa tradiţională fusese cea de pe râul Nistru.

Prin urmare, Sfatul Ţării declara independenţa ca stat numai pentru fosta gubernie a Basarabiei, iar cu privire la românii din stânga Nistrului proclama că, aşa cum Chişinăul va respecta drepturile ucrainenilor, va solicita Kievului să respecte drepturile românilor.

În urma acestei succesiuni de evenimente, Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917 a rămas momentul culminant al mişcării de emancipare naţională a românilor transnistreni. Propusa Mare Adunare Naţională cu participarea reprezentanţilor tuturor satelor şi oraşelor româneşti din Podolia şi Herson, care ar fi urmat să proclame definitiv unirea românimii transnistrene cu Basarabia, nu avea să se mai ţină. Cele două regiuni aveau să urmeze destine diferite: la 27 Martie/9 aprilie 1918, cu treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă, Sfatul Ţării decidea Unirea Basarabiei cu România, în pofida situaţiei dificile în care se afla aceasta din urmă, şi finaliza astfel prima etapă a Marii Uniri; transnistrenii urmau să traverseze vitregiile războiului civil rus şi să devină primii români absorbiţi în malaxorul comunismului totalitar.

Rusia Sovietică, transformată în decembrie 1922 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, acum sub un nou dictator şi mai dur decât anteriorul, Iosif Visarionovici Stalin, nu a acceptat niciodată că Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act legitim de autodeterminare. În afară de numeroase raiduri asupra frontierei de pe Nistru, încercări repetate de a declanşa mişcări populare antiunioniste în Basarabia au fost iniţiate şi au eşuat.

Cea mai importantă s-a consumat în anul 1924, când tot sub coordonarea unei centrale din Odesa, în sudul Basarabiei au fost create o serie de celule care urmau să declanşeze o insurecţie şi să proclame Republica Sovietică Moldovenească. Membrii acestor celule au fost recrutaţi în special din rândurile minoritarilor ucraineni, găgăuzi, bulgari etc. Insurecţia a fost declanşată în luna septembrie, dar a cuprins o singură localitate, Tatar Bunar, în Bugeac, azi în regiunea Odesa a Ucrainei. Jandarmeria Română a intervenit cu succes punând capăt rebeliunii şi a urmat şi un proces, iar Partidul Socialist Comunist din România (secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste- Comintern), care susţinea pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, a fost interzis.

Eşecul rebeliunii de la Tatar Bunar şi evenimentele ce au urmat acesteia au determinat la Moscova o schimbare de strategie. Stalin şi acoliţii săi şi-au reamintit că la stânga Nistrului trăieşte o destul de importantă populaţie românească. Posibil ca unii să-şi fi amintit şi că, în zilele revoluţiei, aceşti români încercaseră să se unească cu Basarabia. În definitiv, acei participanţi de la Congresul de la Tiraspol din decembrie 1917, care nu trecuseră în dreapta Nistrului, fuseseră executaţi de bolşevici.

Prin urmare, la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS constituia pe teritoriul a unsprezece raioane de pe malul estic al Nistrului (7.516 kmp), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, o aşa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Decupajul teritorial pe care evitaseră să-l facă românii în 1918, l-au făcut sovieticii în 1924, desigur fără atâta grijă de a cuprinde în nou delimitata entitate numai localităţi majoritar româneşti (ori de a cuprinde toate localităţile majoritar româneşti din stânga Nistrului).

Un document folosit în motivarea acestei hotărâri spune explicit că RASS Moldovenească trebuie să joace faţă de România rolul pe care RASS Karelo-Fină urmează să-l joace faţă de Finlanda şi RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană faţă de Polonia, adică de vârf de lance pentru o viitoare expansiune sovietică şi de pepinieră de cadre pentru regimul de ocupaţie (apropo de acest aspect, trebuie să remarcăm că primul conducător al Moldovei Sovietice care a fost basarabean şi nu transnistrean a fost Simion Grossu, de-abia în anii ’80, puţin înainte de prăbuşirea imperiului sovietic).

Până în anul 1928 capitala RASS Moldoveneşti a fost în oraşul ceva mai interior Balta, iar din acel an s-a mutat chiar pe malul Nistrului, la Tiraspol, vizavi de Tighina românească. Mai importantă însă decât schimbarea capitalei este fluctuaţia ideologico-culturală pe care a cunoscut-o RASS Moldovenească, care, evident, a afectat şcolile, presa, editurile şi teatrele de limbă română deschise în republică.

Astfel, până în anul 1932 aici s-a consumat experimentul moldovenist în forma sa cea mai pură. Nu numai că, plecând de la obişnuinţa localnicilor de a se autodefini ca moldoveni, s-a impus o falsă distincţie între identitatea etnică românească şi cea moldovenească, argumentată cu elucubrante teorii istorice, dar pe baza graiurilor transnistrene scrise în alfabet chirilic s-a încercat sistematizarea unei limbi literare concurente limbii române literare. Rezultatul a fost însă total nepractic, aşa-zisa limbă „moldovenească” astfel obţinută neputând avea niciun apel la principalul public ţintă, care era totuşi cel basarabean. În final, acest proiect a fost abandonat, iar promotorii săi au căzut victimă epurărilor staliniste.

Între anii 1932 şi 1936 RASS Moldovenească intră în etapa românizatorilor. Nu numai că apartenenţa moldovenilor, inclusiv a celor transnistreni, la poporul şi la cultura română este pe deplin recunoscută, dar se trece la scrierea în alfabet latin cu ortografie românească, în exact limba literară folosită şi la dreapta Nistrului. Este o perioadă în care, la nivelul întregii URSS, se punea problema trecerii la alfabetul latin, ca parte a modernizării heirupiste şi a industrializării forţate pe care regimul o impunea societăţii.

Şi această optică este abandonată în cele din urmă, iar românizatorii, în majoritatea lor absolută, sunt executaţi sau deportaţi în cadrul unui nou val de epurări staliniste (în satul Butor, de unde era originar Toma Jalbă, fostul deputat din Sfatul Ţării, au fost executaţi în timpul epurării românizatorilor o sută şaizeci şi şapte din totalul de o sută şaizeci şi opt de bărbaţi; acest eveniment a inspirat probabil scenariul filmului „Nunta mută” din 2008, debutul regizoral al lui Horaţiu Mălăele, în care însă acţiunea e transpusă în România şi în 1953, la moartea lui Stalin). Printre puţinii supravieţuitori putem remarca pe scriitorul Ion Canna, născut pe insula Goian de pe râul Nistru, care avea să joace un rol conducător de politruc cultural după anexarea Basarabiei şi care avea să-şi termine cariera literară în ruşine, cu demonstrarea plagiatului principalului său roman, „Dimineaţa pe Nistru”.

După 1936, politica culturală din RASS Moldovenească devine cea care avea să fie perpetuată în Moldova Sovietică până la evenimentele de la 31 august 1989, cele care au determinat alegerea acestei date ca Zi a Limbii Române. Mai exact, se revine la teza moldovenistă: moldovenii şi românii sunt poate înrudiţi şi au origini comune, sau nu, dar oricum sunt două popoare distincte, iar limba „moldovenească” este o altă limbă decât limba română. De asemenea, se revine la scrierea în alfabet chirilic şi, ca să fim exacţi, nu la chirilicul românesc, cel folosit din Evul Mediu până pe la 1860, ci la grafia rusească. În schimb, nu se mai reiau experimentele de sistematizare a unei pseudo-limbi literare „moldoveneşti”, ci se scrie în limba română literară.

Nu trebuie să uităm însă că epoca stalinistă nu a însemnat pentru românii transnistreni doar transformarea lor în cobai culturali, iar pentru cei mai slabi dintre ei recrutarea lor ca agenţi ai imperiului, trădători ai propriului popor. A fost şi o perioadă de intense persecuţii politice, iar singura speranţă în faţa acestora le-a venit dinspre România, care i-a primit ca refugiaţi şi care le permitea să se manifeste civic. În Basarabia se constituise un fel de diasporă activă transnistreană şi apăreau reviste şi ziare de genul „Tribunei Românilor Transnistreni”, care a avut primul număr în anul 1927, la împlinirea a zece ani de la Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din decembrie 1917.

Perioada cea mai grea a corespuns Holodomorului, genocidul prin care, în anii 1931-1933, pentru a forţa colectivizarea ţărănimii, Stalin a ordonat confiscarea tuturor alimentelor şi inducerea unei stări de foamete care a făcut undeva de la 7 la 10 milioane de victime pe cuprinsul Ucrainei. Iar revoltelor fireşti ale oamenilor înfometaţi li s-a răspuns cu maximă brutalitate de către trupele NKVD.

Un val teribil de execuţii şi deportări s-a abătut inclusiv asupra românilor din stânga Nistrului în iarna 1932-1933, la momentul de vârf al Holodomorului. Rapoartele grănicerilor români citează numeroase cazuri în care oamenii disperaţi au încercat să fugă peste Nistru, unii reuşind, dar alţii fiind împuşcaţi de grănicerii sovietici, inclusiv din cei aproape ajunşi pe malul românesc (deci practic dincolo de aliniamentul formal al graniţei); unele victime, doar rănite sau blocate în mijlocul râului îngheţat, au murit acolo de hipotermie.

Cel mai grav masacru sesizat la hotarul României s-a consumat în dreptul comunei Olăneşti, la miezul nopţii în 23 februarie 1933, când din şaizeci de refugiaţi care se îndreptau spre Nistru, au reuşit să se salveze în România numai douăzeci, din care opt grav răniţi şi căraţi de ceilalţi, iar un al doilea grup a reuşit şi el să treacă, după ce se desprinsese de un alt grup mai mare, care a fost secerat cu focuri de mitralieră. La 22 martie, un număr de şaizeci de tineri din comuna Sucleia din RASS Moldovenească, ce erau conduşi spre trenurile cu care urmau să fie deportaţi în Siberia, au reuşit să scape de sub escortă şi au fugit spre Nistru, patruzeci şi cinci, mulţi răniţi grav, reuşind să treacă, iar restul fiind ucişi.

Astăzi, există opinii în România şi în Republica Moldova care văd RASS Moldovenească, în special în etapa românizatorilor, într-o notă oarecum luminoasă, ca pe o recunoaştere a românismului din stânga Nistrului şi a apartenenţei acestei Moldove de dincolo de amintitul râu la spaţiul românesc. Intenţia cu care a fost însă creată mica republică s-a vădit clar în vara anului 1940. La 28 iunie, Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Respectivele regiuni de nord-est ale României sunt imediat puse sub administrarea autorităţilor din Tiraspol ale RASS Moldoveneşti.

Iar la 2 august, Sovietul Suprem al URSS decide structura administrativ-teritorială finală. Judeţele Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei, regiune cunoscută şi sub denumirea tătărească de Bugeac, sunt adăugate regiunii Odesa a RSS Ucrainene. Bucovina de Nord, împreună cu ţinutul Herţei şi judeţul Hotin din nordul Basarabiei formează o nouă regiune a RSS Ucrainene, regiunea Cernăuţi. În fine, restul judeţelor Basarabiei împreună cu şase din cele unsprezece raioane ale RASS Moldoveneşti sunt grupate într-o nouă republică de rang unional, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală e mutată de la Tiraspol la Chişinău. Cele şase raioane din stânga Nistrului sunt chiar cele aflate pe malul râului, în timp ce cele cinci raioane interioare ale fostei RASS Moldoveneşti, inclusiv capitala iniţială Balta, sunt lăsate în cadrul RSS Ucrainene, fără a mai dispune de vreun statut special.

Pe de altă parte, includerea celor şase raioane din stânga Nistrului în componenţa RSS Moldoveneşti va însemna că populaţia acestora va trece prin majoritatea persecuţiilor declanşate în teritoriile smulse României (chiar dacă ea trăise deja ororile la care fusese supusă Ucraina în anii ’30): arestări în masă, execuţii sumare, masacre, marile valuri de deportări în masă din 13 iunie 1941 şi din 1949, foametea augmentată şi întreţinută după metodele Holodomorului din anii 1946-1947 etc.

Înainte însă ca toată succesiunea de crime împotriva umanităţii tocmai evocate să se desfăşoare, la 22 iunie 1941 se declanşează Operaţiunea Barbarossa, prin care cel de-al treilea Reich german şi aliaţii săi invadează teritoriul Uniunii Sovietice. Principalii aliaţi în această ofensivă sunt, fireşte, Finlanda şi România. Când Consiliul de Coroană al Regatului României a votat majoritar să dea curs ultimatumurilor sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, prin răspunsul său România anunţa doar o evacuare strategică, fără recunoaşterea noii frontiere, pentru a evita declanşarea imediată a ostilităţilor. Era însă clar că România va acţiona cu prima ocazie pentru a-şi recupera teritoriul pierdut.

La sfârşitul lunii iulie 1941, o decizie controversată şi atunci, şi acum a guvernului în curând Mareşalului Ion Antonescu a fost ca armata română să treacă Nistrul. Opoziţia, favorabilă Aliaţilor, dar şi o serie de generali, care au demisionat în semn de protest, considerau că România trebuie să se oprească la fosta sa graniţă, pentru a nu deveni stat agresor. Într-adevăr, declaraţiile de război ale Londrei şi ale celorlalte puteri ale Commonwealth-ului britanic au venit de-abia în decembrie, când România nu a răspuns pozitiv somaţiilor de a opri operaţiunile împotriva URSS dincolo de frontiera sa legitimă.

Pe de altă parte, Conducătorul, cum se autointitula Antonescu după modelul fascist, aprecia că fără o înfrângere definitivă a URSS, pericolul estic nu va fi înlăturat. Dacă acesta era un raţionament militar corect, în schimb ideea lui că, luptând până la victoria finală asupra sovieticilor alături de Germania, îl va convinge pe Hitler să anuleze Dictatul de la Viena şi să dea înapoi Ardealul de Nord României, era destul de naivă.

Cert este însă că trecerea Nistrului a reprezentat începutul câtorva ani de administraţie românească în regiunea pe care guvernul român o va numi oficial Transnistria (o entitate cu acest nume neexistând anterior în istorie). Conform înţelegerii stabilite cu germanii, România prelua sub ocupaţia sa regiunea delimitată la vest de râul Nistru, la est de râul Bug, la sud de Marea Neagră şi la nord de râurile Niomja şi Rov, în suprafaţă de 44.000 kmp, cu o populaţie de cca 1,2 milioane de locuitori, majoritatea ucraineni, dar şi bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei şi, evident, numeroşi români, mai ales în zonele fostei RASS Moldoveneşti şi ale altor raioane adiacente acestora. Instalarea ocupaţiei s-a finalizat în octombrie 1941, după îndelungatul şi sângerosul asediu al oraşului Odesa, metropola regiunii, care îi devine şi capitală (mulţi istorici consideră că orgoliul lui Antonescu ca trupele române să cucerească Odesa singure, fără sprijin german, în ciuda echipării mai precare şi pregătirii mai deficitare a corpului ofiţeresc, a condus la prelungirea asediului şi la pierderi inutile).

Transnistria a fost pusă sub autoritatea unui guvernator şi reorganizată în treisprezece judeţe. În vederea deschiderii şcolilor în toamna anului 1941, primarii au fost solicitaţi să consulte obştile dacă doresc ca limba de studiu să fie rusa sau româna. O serie de timbre cu figura lui Gheorghe Duca şi dedicate Transnistriei au fost emise, iar la Bucureşti, pe amplasamentul actual al Teatrului Naţional, a fost deschis un pavilion expoziţional intitulat Casa Transnistriei. Cu toate acestea şi deşi cu siguranţă intenţia exista, nu a fost declarată anexarea Transnistriei, urmând ca acest act să aibă loc numai după sperata returnare a Ardealului de Nord. Motivul, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul dedicat marginii occidentale a Marii Uniri, era ca teritoriul nou adăugat României să nu fie tratat drept o compensaţie teritorială şi o posibilă nouă patrie pentru românii de sub ocupaţie maghiară.

Pentru locuitorii creştini, pentru etnicii români în primul rând, dar şi pentru ceilalţi, ocupaţia românească, cu toate excesele şi abuzurile comise uneori de militarii români, a fost o gură de oxigen. Scenele din filmele de propagandă, cu redeschideri de biserici şi cu dezgroparea din grădini a icoanelor ascunse în timpul persecuţiilor antireligioase bolşevice, sunt cât se poate de reale. În ciuda faimosului său discurs xenofob, adeseori citat, în care Mihai Antonescu, ministrul de externe, anunţa epurarea etnică nu doar a evreilor, ci şi a ucrainenilor, nimic de genul ăsta nu s-a întâmplat. Nici măcar membrii partidului comunist nu au fost vânaţi cu furia cu care germanii i-au vânat pe comuniştii sovietici. Mai mult, deşi România avea ea însăşi un regim totalitar în acel moment, unele din libertăţile pierdute de transnistreni după instaurarea regimului comunist au fost redate.

Nu putem însă prezenta ocupaţia Transnistriei într-o cheie apologetică, din pricina genocidului comis asupra evreilor şi romilor, care face de fapt din acel episod unul din cele mai întunecate ale istoriei naţionale (aşa-numitul Holocaust românesc). Deşi guvernul Antonescu a refuzat să deporteze evreii şi romii în lagărele naziste, iar legislaţia antisemită românească nu a intrat şi în faza soluţiei finale (exterminarea fizică sistematică), mai mult, deşi, după Stalingrad în special, România a devenit calea de salvare a evreilor din Ardealul de Nord şi din Ungaria, cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în Transnistria.

Astfel, după progromul de la Iaşi, care pare să fi fost mai mult răspunderea trupelor germane, militarii români au revenit în Basarabia şi în Bucovina de Nord determinaţi să răzbune colaboraţionismul cu sovieticii al populaţiei evreieşti. Practic, evreii au plătit nu doar pentru propriul colaboraţionism, ci pentru tot ceea ce a însemnat primul an de ocupaţie sovietică, colaboraţioniştii români sau creştini de alte etnii fiind trataţi mai degrabă cu blândeţe. Cert este că, după primele acte de răzbunare, începând din octombrie 1941, evreii basarabeni şi bucovineni au fost strămutaţi în masă în lagăre organizate în pripă în Transnistria, în care au fost concentraţi şi evreii locali. Se spune că mulţi s-au înecat la trecerea Nistrului.

În aceeaşi lună, are loc şi evenimentul cel mai grav, pogromul de la Odesa. Un atentat reuşit al partizanilor sovietici împotriva comandamentului român este răzbunat printr-un val de represalii spontane din partea soldaţilor români, urmat de un val de represalii organizate, ordonate de Mareşalul Antonescu, şi, în final, cu deportarea evreilor supravieţuitori în lagărul de la Bogdanovca, unde crimele continuă, comise de Einsatzgruppen-urile lui Adolf Eichmann (a căror activitate în lagărele transnistrene a fost permisă de autorităţile române până la vacanţa de Crăciun a anului 1941).

Ulterior, în Transnistria vor fi deportaţi şi numeroşi romi. Potrivit ordinului lui Antonescu, această măsură trebuia să-i vizeze pe romii fără ocupaţie, mai ales pe cei cu antecedente penale. Analiza documentelor arată însă numeroase cazuri de corupţie şi de abuz ale funcţionarilor şi militarilor puşi să ducă la îndeplinire acest ordin, fiind deportate adesea alte persoane decât cele avute în vedere, inclusiv familiile unor soldaţi aflaţi pe front (ceea ce contravenea flagrant dispoziţiei Mareşalului).

Până în anul 1944, când, în faţa avansului Armatei Roşii, deportaţii vor fi lăsaţi să se întoarcă acasă, vor pieri în aceste lagăre de concentrare improvizate, din cauza igienei precare, a lipsei mâncării şi asistenţei medicale, a frigului, a atacurilor din partea populaţiei locale (care avea încă obişnuinţa pogromurilor din perioada ţaristă şi care şi ea asocia evreii cu comunismul), a abuzurilor gardienilor etc., potrivit datelor oficiale, aproximativ 120.000 de evrei şi 12.000 de romi. Sursele evreieşti avansează însă cifre chiar de 300.000 sau 400.000 de evrei exterminaţi în Transnistria.

Din vara anului 1944, se reinstaurează puterea sovietică în întreaga regiune, RSS Moldovenească fiind reconstituită aşa cum existase ea după 2 august 1940. În deceniile următoare, chiar dacă capitala acestei republici funcţiona la Chişinău, Moscova a menţinut o serie de pârghii importante în raioanele din stânga Nistrului. Astfel, în timp ce teritoriul basarabean a rămas eminamente agrar, cu doar câteva industrii alimentare, grosul întreprinderilor industriale au fost dezvoltate la est de amintitul râu, sub control unional şi nu republican. De exemplu, principala sursă de curent electric a întregii republici era hidrocentrala construită la Dubăsari, pe Nistru.

Iar în anul 1988, când, pe fondul politicilor de perestroika şi de glasnost lansate de liderul sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov, în RSS Moldovenească încep manifestările dedicate revenirii la alfabetul latin şi reafirmării identităţii româneşti, în fruntea întreprinderilor din raioanele din stânga Nistrului sunt plasaţi o serie de directori noi, veniţi direct din Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, care vor juca un rol cheie în evenimentele ulterioare.

Astfel, la 21 martie 1989, la Chişinău are loc prima dintr-o serie de manifestaţii duminicale care cer adoptarea ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti a limbii române scrisă cu grafie latină. Acestea culminează cu prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău, la 27 august 1989, şi cu hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 31 august 1989, care oficializează revenirea la alfabetul latin şi care declară limba română ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti (chiar sub această denumire, de limbă română).

Data de 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, marcată ca sărbătoare legală în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013. De asemenea, dintr-o perspectivă istoriografică şi fără a diminua importanţa celor ce aveau să se petreacă în luna decembrie la Timişoara şi la Iaşi, consider că aceste evenimente ar trebui privite ca debutul revoluţiei române din anul 1989.

Se pare însă că destinul teritoriului din stânga Nistrului este ca, după ce a fost transformat într-un fel de laborator de război geopolitic în anii ’20, să continue să joace acest rol pentru următoarea sută de ani. Directorii de îndeprinderi evocaţi mai sus, comanditaţi direct de la Moscova şi majoritatea, dacă nu toţi, ofiţeri acoperiţi ai KGB, încep să mobilizeze populaţia împotriva celor ce se întâmplau în spaţiul basarabean. Desigur, cei mai sensibili la această mobilizare au fost rusofonii- de fapt un amestec de ucraineni, ruşi, bulgari şi alţii, formând la acel moment cam 60-67% din populaţia de cca 500.000 de locuitori a raioanelor transnistrene, având ca principal mijloc de comunicare între etnii limba rusă. Românii, reprezentând undeva între 33% şi 40% din totalul populaţiei, cel mai numeros grup etnic luat individual, fie au rămas neutri, fie au simpatizat cu mişcarea de eliberare naţională, fie, cei mai spălaţi pe creier în cele peste şapte decenii de comunism şi de sovietism, s-au lăsat antrenaţi în agitaţiile antinaţionale, de frica „fasciştilor români”.

În cursul anului 1990 tensiunea creşte. Pe de o parte, comunismul se prăbuşeşte şi în România, „Deşteaptă-te române” este adoptat ca imn de stat pe ambele maluri ale Prutului, are loc la 6 mai podul de flori, RSS Moldovenească îşi schimbă numele în Republica Moldova şi abandonează vechiul steag sovietic în favoarea unui drapel care combină tricolorul românesc cu o stemă contrasă din stema Regatului României din 1921, având bourul moldovenesc ca element central. Iar la împlinirea unui an de la izbucnirea revoluţiei la Timişoara, la 16 decembrie 1990, are loc a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău, care face un apel la declararea independenţei faţă de URSS, în vederea reunificării cu România.

În stânga Nistrului se refuză trecerea la alfabetul latin şi abandonarea simbolisticii sovietice. Au loc contramanifestaţii. La 2 septembrie 1990, sub preşedinţia lui Igor Smirnov, un rus originar din Kamceatka şi numit director la o întreprindere din Tiraspol în 1988, este proclamată separarea de Republica Moldova sub forma Republicii Moldoveneşti Nistrene. Aceasta îşi stabileşte capitala la Tiraspol, păstrează ca drapel propriu vechiul steag al RSS Moldoveneşti (fond roşu cu o dungă orizontală transversală verde şi secera şi ciocanul în colţul din stânga sus) şi asumă formal trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi limba „moldovenească” scrisă cu caractere ruseşti.

Când, la 27 August 1991, în cadrul celei de-a treia Mari Adunări Naţionale de la Chişinău, este proclamată independenţa Republicii Moldova şi se anunţă că în curând va urma şi reunificarea cu România, Republica Moldovenească Nistreană îşi declară şi ea independenţa (25 august 1991). Totul, desigur, sub protecţia Rusiei, care omite să retragă armata 14-a fostă sovietică, acum rusă, din garnizoana sa de la Tiraspol, chiar şi după ce, la 25 decembrie, URSS se destramă oficial, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova, recunoscută în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, devine membru cu drepturi depline al ONU.

De fapt, în aceeaşi perioadă are loc atacul separatiştilor asupra postului de poliţie moldovean din oraşul Dubăsari, ceea ce duce la declanşarea războiului de pe Nistru (numit uneori şi războiul din Transnistria). Republica Moldova duce acest război cu trupe de voluntari slab echipaţi (ajutorul României va mai compensa din acest aspect), iar unii din responsabilii de la Chişinău şi Bucureşti fac jocuri duble, în timp ce de partea cealaltă participă tot felul de aşa-zişi voluntari veniţi din Ucraina şi din Federaţia Rusă, mai ales trupele de cazaci reactivate în anii prăbuşirii URSS.

Cu toate acestea, în momentul culminant al confruntărilor, voluntarii moldoveni sunt pe punctul de a intra în Tiraspol şi de a câştiga, când intervine în mod direct Armata a 14-a rusă, care e scoasă din cazărmi şi le taie calea. Până atunci, aceasta se limitase doar la a aproviziona separatiştii şi cazacii cu armament provenit dintr-un mare depozit sovietic, aflat la dispoziţia sa. Chişinăul opreşte ofensiva în acest punct, nedorind să angajeze un război direct cu Rusia.

La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Rusia semnează Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului din regiunea Nistrului, de fapt un armistiţiu care transformă acest război civil în cel mai vechi dintre conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic, cu excepţia conflictului din Nagorno Karabah (care a debutat în anii 1987-1988), şi care creează un status quo valabil şi acum, după un sfert de secol.

Republica Moldovenească Nistreană, pe scurt Pried-Dnestrovie în limba rusă, respectiv Nistrenia în limba română (denumire folosită local şi mai corectă decât cea de Transnistria, încetăţenită dincoace de Prut prin raportare la Transnistria regimului antonescian) se consolidează astfel pe un teritoriu ce include cea mai mare parte a regiunii Republicii Moldova de dincolo de Nistru, precum şi oraşul Tighina (Bender, în terminologia rusească şi sovietică, după numele raialei otomane care funcţiona la 1812) şi câteva comune învecinate acestuia, pe malul basarabean (formând împreună un important cap de pod în cazul unei ofensive ruseşti). Autoritatea Chişinăului se menţine însă într-un număr de comune cu populaţie exclusiv românească din apropierea oraşului transnistrean Dubăsari, grupate astăzi într-un raion ce poartă numele respectivului oraş. Locuitorii acestor comune au luptat cu arma în mână împotriva separatiştilor în conflictul din 1992.

Nerecunoscută oficial de niciun stat membru ONU, nici măcar de către puterea sa tutelară, Nistrenia a devenit o placă turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane dintre spaţiul ex-sovietic şi cel al Uniunii Europene. Această entitate statală artificială nu ar rezista mai mult de câteva zile fără sprijinul financiar rusesc şi fără protecţia oferită de prezenţa aici a Armatei a 14-a ruse (chiar dacă, în timp, efectivele acesteia au mai fost diminuate). De-abia în 2014, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a sistat plata pensiilor în Nistrenia, pentru a elibera fonduri necesare operaţiunilor ruseşti din Crimeea şi din Donbas.

Iar dacă miza iniţială a creării Nistreniei a fost blocarea unirii dintre Republica Moldova şi România şi menţinerea unei prezenţe militare ruseşti în apropiere de zona de mare şi de vechi interes strategic a Balcanilor, în contextul conflictului ruso-ucrainean această entitate a căpătat noi valenţe. Astfel, Nistrenia alături de Crimeea poate servi ca bază într-un dublu asalt al Odesei, ultimul port important rămas sub control ucrainean.

În ce priveşte regimul politic intern, marcat de corupţie profundă, Nistrenia este exemplul perfect de democraţie iliberală, pe deplin controlată de serviciile secrete ruse şi cu un aparat represiv disproporţionat faţă de populaţia ei, mult înainte ca prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, să pronunţe această sintagmă în premieră mondială, în faţa tineretului maghiar adunat la Tuşnad.

Este interesant de observat că, chiar şi în aceste condiţii, în Nistrenia există o rezistenţă românească. Dacă grupul Ilie Ilaşcu, care a acţionat la Tiraspol în condiţiile războiului de pe Nistru, a fost neutralizat, dând naştere celebrului caz Ilaşcu, cea mai durabilă redută a românismului este reprezentată de şcolile şi de liceele cu predare în limba română cu grafie latină, subordonate Ministerului Educaţiei de la Chişinău- cum este deja celebrul liceu „Lucian Blaga” din Tiraspol sau mai puţin cunoscutul liceu „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol (sub regimul separatist funcţionează şi aşa-zise şcoli moldoveneşti cu grafie slavonă).

Şcolile româneşti cu grafie latină funcţionează în baza Convenţiei de armistiţiu din 21 iulie 1992, dar asta nu înseamnă că nu sunt supuse sistematic încercărilor de închidere, tăierii periodice a utilităţilor, ameninţărilor adresate corpului profesoral şi părinţilor elevilor etc. Numai faptul că aceste şcoli continuă să funcţioneze şi că au elevi este o dovadă a unui patriotism pe care unii îl neagă românilor transnistreni. La fel de relevant pentru acest patriotism şi spirit de rezistenţă paşnică este şi faptul că unii dintre aceştia, în cadrul recensămintelor organizate de regimul separatist, se declară români şi nu moldoveni; un indicativ de opţiune geopolitică chiar şi în recensămintele organizate de autorităţile de la Chişinău în teritoriile controlate de ele.

După ce evenimentele insurecţionale din 7 şi 8 aprilie 2009 (cunoscute şi ca revoluţia Twitter) au redeschis subiectul reunificării, stopat de conflictul de pe Nistru şi abandonat odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994, care a făcut paşi înapoi în direcţia moldovenistă, şi după ce din anul 2011 activismul unionist de nouă generaţie s-a organizat pe ambele maluri ale Prutului, s-au făcut auzite opinii care sugerau Chişinăului să recunoască independenţa Nistreniei, eventual cu o renegociere a liniei de demarcaţie, astfel încât aceasta să corespundă Nistrului. Urmând ca odată înlăturat acest conflict îngheţat, să se poată realiza reunificarea, fără prea mari obstacole din partea Rusiei sau a Uniunii Europene şi a NATO. O astfel de opţiune este însă foarte discutabilă, pentru că ar fi o abandonare grăbită a românilor din regiune, pentru că ar însemna o renunţare teritorială fără compensare într-o altă provincie istorică românească şi pentru că ar permite Rusiei să îşi alipească regiunea printr-o modalitate valabilă din punctul de vedere al dreptului internaţional, ceea ce ar crea de facto şi de jure un al doilea Kaliningrad pe Nistru, în imediata apropiere a României reunificate.

 

IV. Sudul mai îndepărtat

Alcibiade Diamandi sau Alcibiadi Diamandi , Alcibiades Diamandi sau Alkiviadis Diamandi) (câteodată pronunțat Diamanti sau Diamantis, n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, Republica Populară Română) a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Alcibiade Diamandi (1) – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

În cele trei secţiuni anterioare ale prezentei planşe am identificat trei, aşa cum le-am numit, margini ale Marii Uniri, care fiecare a presupus o ipoteză care, dacă s-ar fi realizat, ar fi făcut ca Marea Unire să fie şi mai mare.

Astfel, mai întâi am discutat despre participarea la actul de autodeterminare pe care l-a reprezentat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a delegaţilor românilor din Banatul de Vest, Crişana de Vest şi Maramureşul de Nord şi despre faptul că, în pofida opţiunii lor, comunităţile pe care le-au reprezentat au fost atribuite prin Tratatul de la Trianon Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovaciei şi chiar şi Ungariei, de care ei hotărâseră să se despartă.

Apoi, am analizat acţiunile elitei culturale a românilor din Valea Timocului, care a încercat fără succes să obţină unirea regiunii respective cu România, la masa verde a Conferinţei de pace de la Paris din anul 1919.

Tertio, am luat în discuţie mişcarea de emancipare naţională a românilor din stânga Nistrului din anul 1917 şi tentativa lor de a se uni nu direct cu România, cu care nu aveau în acel moment o continuitate teritorială, ci cu provincia românească învecinată a Basarabiei, care, la rândul ei, evolua către independenţă şi către unirea subsecventă cu România.

Practic, avem în aceste trei margini ale Marii Uniri, trei grade de intensitate diferită a fenomenului istoric implicat: (1) participarea foarte directă la procesul consacrat al Marii Uniri; (2) încercarea de a obţine consumarea unei a patra etape a Marii Uniri; (3) participarea indirectă prin eventuala unire prealabilă cu provincia protagonistă a primei etape a Marii Uniri.

Apoi, în toate cele trei studii de caz, am trecut prin evenimentele celui de-al doilea război mondial, care continuă într-un fel istoria celor întâmplate la sfârşitul primului război mondial, pentru a ajunge, în final, la starea de fapt din prezent. Cel mai mult am avut de recapitulat istoria complexă a regiunii din stânga Nistrului, care, de aproape un secol, a fost transformată într-un laborator de război geopolitic şi continuă să joace acest rol şi la ora actuală.

Urmând acelaşi criteriu al intensităţii conexiunii dintre fenomenul istoric aflat în discuţie şi istoria principală a Marii Uniri cu care am ales să compun articolul de faţă, voi propune acum o ultimă margine a Marii Uniri care este, de fapt, un eveniment istoric distinct. Faptele la care mă voi referi fac parte din tabloul general al primei conflagraţii mondiale, dar ele sunt paralele desfăşurărilor care au pregătit şi au realizat tripla unire a provinciilor româneşti. Rezultatul final al şirului de acţiuni pe care le voi aduce în atenţie nu ar fi fost o Românie întregită şi mai întreagă, ci doar, cel mult, o Românie şi mai influentă ca putere regională.

Ceea ce face totuşi ca cele ce voi relata mai jos să reprezinte o margine a Marii Uniri, în afară de proximitatea cronologică, este încadrarea acestor evenimente în acelaşi amplu proces istoric din care a rezultat Marea Unire însăşi, şi anume afirmarea politică a naţiunii române pe principiile ideologice statuate de generaţia revoluţiei din anul 1848.

Cam la zece ani de la consumarea menţionatei revoluţii, unul dintre foştii săi protagonişti de frunte din Valahia şi cunoscut francmason, Dimitrie Bolintineanu, întreprindea o călătorie în Imperiul Otoman, mai exact în sudul Peninsulei Balcanice, în căutarea unui numeros neam de români trăitori pe acele meleaguri, şi-şi publica apoi constatările într-o carte de călătorii scrisă în manieră romantică în 1858 şi tipărită în 1863, intitulată „Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora”.

Aromânii nu erau, la acel moment, chiar o necunoscută în Principatele Române. Mai multe familii care dobândiseră rang boieresc sub domnii fanarioţi aveau această origine. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Ali Paşa din Ianina, un guvernator turco-albanez cu veleităţi de independenţă, condusese o campanie sistematică de jefuire a bogatelor oraşe aromâne, un val de refugiaţi sosise în Ţările Române şi în Imperiul Habsburgic, unii dintre aceşti refugiaţi dispunând de averi considerabile.

În Transilvania, Banat şi Ungaria, o bună parte din aceste averi începuseră să fie investite în promovarea culturii române, cei mai mulţi dintre refugiaţii aromâni identificându-se destul de repede cu românii autohtoni (cu siguranţă, cu toţii am auzit de moştenirea Emanoil Gojdu şi de odiseea juridică a acesteia). Desigur, existaseră şi interacţiuni mai nefericite, precum cea dintre revoluţionarul român Tudor Vladimirescu şi eteristul aromân Iordache Olimpiotul, al doilea confundând prudenţa primului cu trădarea cauzei creştinilor şi totul terminându-se cu oribilul asasinat de la Târgovişte (anul 1821).

Şi mai demult, Dimitrie Cantemir scrisese deja despre cuţovlahii din Balcani ca despre oameni care vorbesc o limbă română amestecată cu cuvinte din alte limbi, iar marele domnitor Vasile Lupu fusese fiul unui imigrant de prin părţile Albaniei, după unii istorici albanez, după alţii aromân.

Este însă meritul cărţii lui Dimitrie Bolinteanu, care, aşa cum am arătat, nu plecase în orb şi care, de fapt, avea rădăcini aromâne el însuşi, de a fi atras interesul societăţii româneşti şi, în mod special, al paşoptiştilor, care tocmai realizau Mica Unire şi constituirea statului român modern, faţă de faptul că exista în sudul Balcanilor această masă de populaţie românească (surse străine din aceeaşi perioadă afirmă o cifră, probabil întrucâtva exagerată, de 1,2 milioane). Oricum, o populaţie numeroasă care trebuia sprijinită pentru a se emancipa politic, cultural şi confesional.

Astăzi poate surprinde într-o anumită măsură faptul că, imediat după Mica Unire, nou constituitul şi nu foarte puternicul stat român modern avea să investească importante resurse în politicile adresate comunităţii aromâne, relativ îndepărtată geografic, când existau în proximitatea graniţelor sale atâtea regiuni cu masivă populaţie românească. Sunt însă mai multe explicaţii ale acestui fenomen.

În primul rând, încă din perioada lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), România a adoptat o politică de sprijin a luptei de emancipare naţională a popoarelor balcanice. Principalii beneficiari ai acestei politici aveau să fie bulgarii, până în 1878, şi albanezii, până în 1913.

Apoi, în al doilea rând, Imperiul Otoman, spre deosebire de Imperiul Ţarist sau de cel Habsburgic, nu ducea politici de deznaţionalizare forţată şi manifesta o mai mare largheţe în a tolera politicile culturale adresate supuşilor săi creştini, de către statele cu care aceştia împărtăşeau caracterul etno-lingvistic.

În fine, România avea aspiraţii de putere regională, iar direcţia cea mai evidentă în care acestea se puteau realiza era Peninsula Balcanică, asupra căreia Imperiul Otoman pierdea, treptat, controlul.

Contrar însă a ceea ce susţin unele istoriografii balcanice, dar şi acele facţiuni aromâne care fie continuă curentul grecoman, fie susţin că aromânii ar fi un popor diferit de români, vorbind o limbă separată şi nu un dialect al limbii române, apropierea comunităţii aromâne de românism nu a fost un proces artificial, declanşat şi întreţinut exclusiv de către România.

De fapt, identitatea românească a aromânilor, care a fost o constantă a relatărilor străinilor, de la primii cronicari bizantini la antropologii culturali ai epocii moderne, a fost afirmată în termenii cei mai categorici cu zeci de ani înainte de Mica Unire. În contextul cultural din Imperiul Habsburgic, de care am amintit mai devreme, în care foarte mulţi dintre imigranţii şi refugiaţii aromâni s-au identificat cu românii autohtoni, sub influenţa ideilor Şcolii Ardelene, Mihail G. Boiagi publica la Buda în 1815 „Gramatica valahă sau macedo-română”, prima gramatică a dialectului aromân, iar Gheorghe Constantin Roja, prieten cu Petru Maior, publica cărţi ce reluau în context aromân ideile acestuia din urmă şi afirmau unitatea etnică a aromânilor cu românii nord-dunăreni.

Nici curentul ideologic rival celui românofil (numit uneori şi vlahofil), cel grecoman, nu s-a născut exclusiv dintr-o încurajare din partea Greciei (deşi în acest caz a existat o politică constantă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopole, începând în special din secolul al XVIII-lea). Imixtiunea statului modern grec doar a produs formele extreme, elucubrante, care susţin că aromânii ar fi greci romanizaţi şi care refuză cultivarea idiomului propriu.

De fapt, reflexie a unei lungi istorii petrecute în apropierea centrului de cultură grecească din Constantinopole, curentul grecoman a plecat de la alţi aromâni, precum Theodor Anastasie Cavaliotti, autorul primelor tipărituri în dialect aromân scris cu litere greceşti din faimosul oraş Moscopole, sau învăţatul refugiat Daniil Moscopoleanul, care, amândoi, în aceeaşi perioadă a iluminismului, au susţinut ideea de asociere a aromânilor cu grecii şi cu alte comunităţi balcanice în cadrul unei renaşteri a civilizaţiei superioare eline şi bizantine. Idei similare au găsit adepţi şi printre slavofonii din Tracia de Sud şi Macedonia, sau printre albanezi (de exemplu arvaniţii, o comunitate de albanezi creştini ortodocşi, care populează o regiune care azi face parte din Grecia).

Cei mai oneşti aromâni grecomani, de altfel, nu au negat niciodată apartenenţa aromânilor la românitate; Ioannis Colettis, important prim-ministru al Greciei din secolul al XIX-lea, care a lansat conceptul de Megali Idea, adică proiectul de reunire a popoarelor balcanice în jurul Greciei civilizatoare, ascultând o relatare entuziastă a revoluţionarului şi omului politic Ion Ghica despre cauza paşoptiştilor români, a ţinut să-i întindă mână şi să-i precizeze în dialectul său matern „Ş-eu escu armân”.

La vremea respectivă, desigur, nu existau organizaţii de genul Farei Armâneşti, care să respingă termenul de aromân şi să creeze publicului mai puţin ştiutor confuzii cu armenii. „Armân” este, de fapt, o variantă a etnonimului „român, rumân”, derivat din latinescul Romanus, -i, care ilustrează o particularitate fonetică a dialectului aromân (prefixarea vocalei „a” la numeroase substantive) şi care este folosit cu predilecţie de aromânii din regiunile care compuneau în secolele XI-XIV Vlahia Mare din Thesalia şi Munţii Pind şi Vlahia Mică din Etolia şi Acarnania (sau de aromânii roiţi din aceste regiuni). Mai spre nord, în Epirul albanez, în ceea ce în aceeaşi perioadă a Evului Mediu a constituit o entitate numită Vlahia de Sus, se foloseşte o altă variantă, cea de „rămăn” (limba fiind numită la primii „armâneaşti”, iar la ceilalţi „rămăneaşti”). În limba română literară, pentru a individualiza această populaţie în marea masă a etnosului românesc, a fost creat termenul de aromân, dar şi cel, azi mai rar folosit, de macedoromân.

La ora actuală, nu numai unii aromâni se pretind a fi altceva decât românii, dar şi unii concetăţeni de-ai noştri se referă la „machedoni” ca fiind membri ai unei alte etnii. Eroarea apare uneori şi la nivel de elită; astfel, dacă ar fi ceva de criticat la cum organizase marele Horia Bernea superba colecţie a Muzeului Ţăranului Român, este că artefacte aromâneşti apăreau şi la secţiunile dedicate ruralului românesc, dar şi în secţiunea minorităţilor naţionale.

Desigur, după secole de distanţare şi de izolare geografică, aromânii au dezvoltat o cultură pe alocuri diferită de a românilor nord-dunăreni, mult mai balcanică, precum şi un dialect propriu, cu câteva graiuri, ceea ce în sine este inedit într-o societate neobişnuită cu dialectele (limba română din spaţiul carpato-danubiano-pontic necunoscând decât graiuri puţin diferenţiate între ele).

În realitate însă, chiar dacă uneori diferenţa dintre dialect şi limbă este destul de subtilă, argumentele care acreditează aromâna drept limbă sunt mai degrabă inconsistente. Majoritatea lingviştilor au conchis că e vorba de un dialect, ba chiar de unul foarte important pentru studiul limbii române, deoarece conţine cele mai multe elemente arhaice, din fazele timpurii de existenţă ale acestei limbi romanice. Acesta este de altfel şi principalul indiciu că, dintre diferitele grupe de români balcanici, aromânii s-au separat primii de linia principală de evoluţie a limbii române.

Ar trebui să amintim cu acest prilej şi că, la câteva decenii după aprinderea în România a interesului faţă de aromâni, cercetările lui Theodor Capidan, autorul unor impresionante monografii despre românii din sudul Balcanilor, au permis identificarea, în imediata vecinătate a aromânilor, a unui al treilea dialect al limbii române, vorbit în vreo zece sate şi un oraş din ţinutul numit de greci Meglen şi de turci şi de bulgari Karadjova, la nord de Salonic.

Dialectul meglenoromân este de asemenea marcat de arhaism, dar cuprinde şi o serie de inovaţii lingvistice absente în aromână şi prezente în celelalte dialecte ale limbii române, ceea ce înseamnă că acest grup s-a desprins de trunchiul comun ulterior aromânilor. Meglenoromânii sunt şi singurii în privinţa cărora nu este atestată autodesemnarea printr-o variantă a substantivului „român” (probabil, această variantă a existat, dar nu a fost consemnată în documentele medievale, ca în cazul istroromânilor, şi a încetat de a mai fi folosită când s-a încetăţenit etnonimul „vlas”). De asemenea, vlaşii megleniţi sunt şi singura populaţie românească care a fost parţial islamizată (meglenoromânii musulmani din oraşul Nânta). În rest, istoria mai veche a meglenoromânilor rămâne destul de obscură, fiind eclipsată de a mai numeroşilor vecini aromâni, iar majoritatea documentelor referindu-se la vlahi, fără a diferenţia între cele două populaţii.

Haideţi însă să revenim la procesele istorice pe care prezentul articol le aduce în discuţie. La Bucureşti, în spatele blocurilor de pe Splaiul Independenţei, nu departe de Piaţa Naţiunilor Unite, se află rămăşiţele Mânăstirii Sfinţii Apostoli, ocolite aproape miraculos de demolările masive petrecute în acea parte a Capitalei României la ordinele dictatorilor comunişti Nicolae şi Elena Ceauşescu: biserica şi casa parohială. În pridvorul bisericii o placă de marmură comemorativă aminteşte cele întâmplate în anul 1865, când arhimandritul Averchie de la Muntele Athos a adus primii elevi ai primei şcoli deschise de statul român pentru aromâni, chiar la această mânăstire.

Interesul declanşat de cartea lui Dimitrie Bolintineanu prindea astfel o iniţială materializare concretă, la şase ani de la Mica Unire şi de la începuturile României moderne. Doi ani mai târziu, în 1867, activistul aromân Apostol Mărgărit deschidea în localitatea sa natală, Avdhela, azi în nordul Greciei, prima şcoală românească din regiunea denumită generic şi destul de impropriu Macedonia. În următoarele două decenii, Apostol Mărgărit avea să inaugureze şi alte şcoli româneşti şi să supravieţuiască la trei tentative de asasinare de către extremiştii naţionalişti greci.

Astfel, cu toată opunerea Patriarhiei de la Constantinopole şi a guvernului de la Atena, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, numeroase şcoli şi biserici româneşti, finanţate de la Bucureşti, aveau să fie deschise în localităţile cu populaţie aromână şi meglenoromână, inclusiv două licee, la Salonic, în Macedonia Egeeană, azi Grecia, şi la Bitolia, în Macedonia Vardar, ulterior sârbească, iugoslavă şi, în cele din urmă, devenită Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (abreviată FYROM).

De asemenea, în special după 1880, avea să existe şi o presă aromână scrisă, deopotrivă în dialectul aromân şi în limba română literară, şi avea să aibă loc şi un avânt al literaturii culte. Principalul rol de coordonare a mişcării de emancipare naţională a aromânilor revenea Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, înregistrată în Regatul României şi având membri concomitent în exilul aromân şi în ţinuturile de baştină din sudul Balcanilor. Iar pentru sprijinirea meglenoromânilor, tot în Regatul României dar în special prin sponsorizări private, era creată Societatea „Meglenia”.

Ar fi însă iluzoriu să ne imaginăm că şcolile şi bisericile româneşti s-au bucurat de o apreciere unanimă în rândurile aromânilor şi meglenoromânilor. Aşa cum am detaliat mai devreme şi se va vedea acum de ce am făcut-o, încă din zilele iluminismului în rândurile elitelor aromâne începuseră să se manifeste două tendinţe ideologice în cele din urmă concurente, care au intrat în coliziune odată cu începuturile mişcării de emancipare naţională, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A apărut conflictul deschis dintre românofili şi grecomani, care a avut şi o componentă socială: aromânii şi meglenoromânii bogaţi, având interese comerciale majore cu Atena, au tins în majoritatea lor să promoveze ideea apartenenţei la elenism şi să respingă şcoala şi biserica românească, în timp ce aromânii şi meglenoromânii mai săraci, pentru care şcoala românească reprezenta şansa unei educaţii, au aderat în mult mai mare măsură la valorile ideologice ale românismului (uneori chiar până la fanatism, aşa cum avea să o dovedească istoria secolului următor).

Renumele de butoi cu pulbere al Europei, pe care Balcanii îl dobândiseră de-a lungul secolului al XIX-lea, nu avea să fie dezminţit nici la începutul veacului XX, în anii premergători primului război mondial. Până în acea perioadă, Imperiul Otoman îşi pierduse deja majoritatea posesiunilor europene. Practic, Înalta Poartă mai administra în mod direct o salbă de teritorii cuprinse între Marea Adriatică şi Marea de Marmara, ce includea Albania, Kosovo, Macedonia (în sens larg), Tracia de Sud şi Rumelia. Teritoriul locuit de aromâni suferise deja o primă divizare în 1881, când Câmpia Thesaliei trecuse de la Imperiul Otoman la Regatul Greciei.

Aceste regiuni erau privite ca parte a teritoriului naţional ce trebuia eliberat de către statele balcanice creştine, anterior desprinse din Imperiul Otoman: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria, cea din urmă încă autonomă până în 1908, când devine şi ea independentă. De fapt, concurenţa dintre aspiraţiile naţionaliste ale noilor state balcanice devenea în jurul anului 1900 mai acerbă chiar decât ostilitatea adresată fostului ocupant turc.

Iar lucrurile încep să escaladeze în siajul Republicii de la Cruşova din 1903, o insurecţie având ca scop desprinderea Macedoniei de Imperiul Otoman, sponsorizată de Bulgaria şi condusă de aromânul Pitu Guli (azi considerat erou naţional deopotrivă în Bulgaria şi în FYROM). Cruşova este de altfel un important centru aromân din FYROM, în care dialectul aromân are la ora actuală statut oficial.

Chiar dacă Republica de la Cruşova eşuează, în Macedonia, în Tracia de Sud şi în Rumelia creşte în amploare o mişcare de gherilă susţinută de Bulgaria, formată din grupuri de comitagii slavi (care, la vremea aceea, se autoidentificau ca bulgari, iar în prezent urmaşii lor se descriu ca macedoneni în FYROM sau ca slavofoni în Grecia), din grupuri de armatoli aromâni şi meglenoromâni sau din grupuri mixte (precum cel comandat de Mite Vlahul).

Îngrijorată că un succes al gherilelor susţinute de Bulgaria ar putea să ducă la anexarea amintitelor regiuni de către acest stat, Grecia, care acţiona şi ea de multă vreme în zonă prin biserică şi prin cultivarea grecomaniei, a organizat propriile gherile, aşa-numiţii antarţi. Aceştia sunt recrutaţi în special din Insula Creta (pe atunci încă teritoriu otoman), puşi sub comanda unor ofiţeri ai armatei regulate elene, antrenaţi pe teritoriul Regatului Greciei şi apoi infiltraţi peste graniţă, în Macedonia şi Tracia de Sud. Considerând gherilele pro-bulgare mai periculoase decât cele greceşti, autorităţile otomane vor duce o politică de neagresiune faţă de acestea din urmă (iar antarţii, la rândul lor, se vor concentra pe luptele cu comitagii slavi şi cu armatolii vlahi).

Participarea armatolilor la acest război nedeclarat oficial, dar având deja toate atributele sângeroase ale războaielor necavalereşti, de aneantizare reciprocă, ale noului veac, nu se explică printr-o subită adeziune a aromânilor şi meglenoromânilor la cauza Bulgariei Mari. În majoritatea lor absolută, armatolii sunt adepţi ai ideologiei românismului; dar în lipsa continuităţii teritoriale cu România au nevoie de o altă soluţie de suveranitate. O Macedonie independentă multi-etnică, în care aromânii şi meglenoromânii ar avea propriile cantoane autoguvernate, ar putea reprezenta o astfel de soluţie. În plus, ei au deja o istorie de câteva decenii a conflictului cu grecii şi cu conaţionalii grecomani, pe care nu o au cu bulgarii.

Pentru moment, relaţiile dintre România şi Bulgaria sunt, în principiu, amicale, chiar dacă există revendicări reciproce mai mult sau mai puţin explicit exprimate, privind Dobrogea, al cărei partaj prin Tratatul de la Berlin din 1878 nu mulţumeşte niciuna din cele două părţi, precum şi o anumită rivalitate la statutul de hegemon balcanic. La un moment dat, se discutase chiar de o uniune a celor două state sub sceptrul lui Carol I (1866-1914), domnitorul şi apoi regele României (imposibilă însă cu România stat independent şi Bulgaria încă dependentă formal de Imperiul Otoman).

Prin urmare, România nu descurajează alianţa de moment a aromânilor şi meglenoromânilor cu slavofonii, dar nici nu o încurajează în mod special. Pe lângă susţinerea sistemului de şcoli şi a preoţilor care oficiază în limba română, Bucureştiul intervine pe căi diplomatice pentru obţinerea de drepturi pentru etnicii români din partea guvernului otoman şi reacţionează, tot pe căi diplomatice, atunci când antarţii greci comit atacuri asupra populaţiei civile aromâne sau meglenoromâne.

De fapt, momentul de maxim succes al diplomaţiei româneşti în promovarea drepturilor românilor din Balcani se produce atunci când, în urma insistenţelor României, Imperiul Otoman adoptă o iradea (adică un decret al sultanului) care recunoaşte miletul românesc separat de celelalte comunităţi creştin ortodoxe şi acordă etnicilor români dreptul la administraţie şi justiţie în limba română.

Trebuie precizat că, în Imperiul Otoman, încă de la începuturile acestuia, comunităţile erau recunoscute după criteriul religios şi nu după cel etnic, astfel că toţi creştinii ortodocşi formaseră până atunci un singur milet. Cum Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole era dominată de grecii din cartierul Fanar, şi miletul creştin ortodox ajunsese să fie dominat tot de clerici greci (astfel că, de exemplu, lupta de emancipare naţională a bulgarilor începuse cu adevărat în 1870, când fusese creat Exarhatul Bulgar şi se pornise reconstrucţia Bisericii Ortodoxe Bulgare, separată de cea grecească).

Din respect faţă de Regele Carol I, iradeaua amintită este edictată la data de 10 Mai 1905. Cum însă data respectivă fusese calculată conform calendarului iulian, încă oficial în România, aromânii „separatişti” din zilele noastre au adoptat ca zi naţională data de 23 mai, uitând desigur să precizeze că iradeaua coincisese cu Ziua Naţională a Regatului României şi că în aceasta nu fusese vorba nici două secunde de vreun popor „armân”, distinct de etnosul românesc, ci de românii din Imperiul Otoman de la nivelul anului 1905, adică de aromânii şi de meglenoromânii recunoscuţi ca români şi nu altfel.

Iradeaua îi transformă însă pe aromâni şi pe meglenoromâni în şi mai mare măsură în ţinte ale antarţilor. Aceştia declanşează atacuri cu scop de represalii, dar şi de intimidare, pentru ca obştile vlahilor să nu încerce să-şi exercite drepturile astfel dobândite. Sunt asasinaţi mai mulţi preoţi şi profesori de şcoală românească. Cel mai grav atac are loc la 20 octombrie 1905, când este incendiată localitatea Avdhela şi, odată cu ea, cea mai veche şcoală românească din Macedonia, care, aşa cum am arătat şi mai devreme, funcţiona încă din anul 1867. În replică, are loc la Bucureşti un marş de protest al aromânilor, iar România întrerupe relaţiile diplomatice cu Grecia pentru o perioadă de timp.

Deşi a rămas un moment de referinţă în istoria românităţii balcanice, iradeaua din 10/23 mai 1905 nu era destinată să aibă efecte pe termen lung. În anul 1912 regatele creştine balcanice se decid să tranşeze odată pentru totdeauna problema teritoriilor europene ale muribundului Imperiu Otoman şi se coalizează împotriva acestuia, declanşând primul război balcanic. Înalta Poartă este înfrântă, dar Bulgaria încearcă să păstreze pentru sine grosul capturilor teritoriale, astfel că în anul următor 1913 izbucneşte al doilea război balcanic, care vede de data aceasta o nouă coalizare a multora împotriva unuia: Grecia, Serbia, Muntenegru şi Imperiul Otoman contra Bulgariei. România intervine decisiv, trece Dunărea şi avansează până la Munţii Balcani, forţând Bulgaria să capituleze.

Rolul de pacificator al României i-a dat acesteia şi dreptul de a găzdui, la Bucureşti, Conferinţa de pace. Despre ceea ce s-a întâmplat atunci am mai scris în secţiunea dedicată Văii Timocului. Adăugăm aici că a existat un grup aromân de lobby foarte activ, care, cu sprijinul unei părţi a clasei politice româneşti, a încercat să obţină includerea cu statut autonom a teritoriilor cu populaţie românească din sudul Peninsulei Balcanice într-un stat comun româno-albanez (Albania tocmai se constituia ca stat independent, cu sprijinul României).

Din motivele deja explicate- focalizarea interesului românesc pe unirea Cadrilaterului şi pe dobândirea coroanei albaneze pentru Wilhelm de Wied- nu s-a mai ajuns la asta, iar teritoriile locuite de aromâni au fost împărţite între Grecia, Serbia, Bulgaria şi nou-constituita Albanie, fără a beneficia de vreun statut special. La fel, localităţile locuite de meglenoromâni au fost împărţite între Grecia şi Serbia, ultima primind un singur sat, Huma. Promisiunea respectării drepturilor românilor balcanici nu a mai fost inclusă în Tratatul de pace de la Bucureşti, ci în scrisori separate, fără valoare juridică serioasă.

Deja, la momentul respectiv, înmugurise la Bucureşti ideea colonizării cât mai multor aromâni şi meglenoromâni în nou dobânditul teritoriu românesc, Dobrogea de Sud, unde structura etno-demografică nu era tocmai favorabilă României. Astfel, între 1878 şi 1913 Sofia derulase politici de bulgarizare a acestei regiuni. La ora unirii cu România populaţia era compusă din 46% turco-tătari musulmani, 42% bulgari şi restul alte naţionalităţi, între care şi români (chiar dacă toponimia regiunii face dovada unei prezenţe româneşti mult mai numeroase în perioade istorice mai vechi). În felul acesta, Bucureştiul rezolva două probleme: consolidarea procentului de români din Cadrilater şi integrarea aromânilor şi meglenoromânilor în statul român, practic imposibil de realizat în ţinuturile de baştină ale acestora, din cauza lipsei continuităţii teritoriale.

Era însă, în mare parte, o iluzie. Felul în care guvernul Take Ionescu a manageriat poziţia de putere regională a momentului şi chestiunea protecţiei comunităţilor româneşti din Balcani a fost, până la urmă, un eşec şi un prim abandon al românilor balcanici de către România, din păcate nu ultimul, cu consecinţe care se pot constata şi astăzi.

În anul următor, un incident petrecut tot în Peninsula Balcanică, asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei Austro-Ungariei, la Sarajevo, de către un extremist naţionalist sârb, Gavrilo Princip, era folosit de Viena pentru a acuza Serbia şi a-i cere acesteia condiţii inacceptabile pentru evitarea unui război. Ceea ce, evident, Serbia nici nu a făcut, mai ales că avea sprijinul plenar al Rusiei, care, la rândul ei, era aliată cu Franţa şi cu Regatul Unit. Iar Austro-Ungaria conta şi ea pe sprijinul Germaniei, care era o nouă mare putere în plin avânt, dar care nu prea mai găsea colonii disponibile, spre a putea rivaliza cu celelalte imperii europene mai vechi. Aceeaşi problemă simţeau că o au Statele Unite ale Americii, Japonia şi Italia, în timp ce Imperiul Otoman căuta o şansă să mai recupereze din terenul pierdut, iar noi state naţiune, mai mici, precum România sau Bulgaria, căutau ferestre de oportunitate pentru a-şi realiza doleanţele de deplină unitate naţională. Deşi occidentalii s-au obişnuit să blameze Balcanii şi agresivitatea patriotică a noilor naţiuni europene pentru declanşarea primului război mondial, realitatea este că tot acest cockteil exploziv este responsabil pentru cele întâmplate atunci.

Aşa cum bine ştim, România a mai stat doi ani în expectativă, urmărind evoluţia conflictului şi aşteptând să vadă care tabără oferă mai mult. Am analizat destul de amănunţit în secţiunea dedicată marginii de est a Marii Uniri (românii din stânga Nistrului) opţiunile aflate pe masă în cei doi ani şi cauzele alegerii făcute de ţara noastră în vara anului 1916. Cert este că, atunci când România a intrat în război, armatei regale române i s-au alăturat voluntari ardeleni, bănăţeni şi bucovineni, dispuşi să lupte împotriva imperiului ai cărui supuşi juridici erau şi să înfrunte riscul de a fi acuzaţi acasă de înaltă trădare. Primilor voluntari li s-au adăugat apoi alţii, fie dezertând direct către liniile româneşti (fenomen evocat de marele scriitor transilvănean Liviu Rebreanu în romanul său „Pădurea spânzuraţilor”), fie organizându-se în lagărele de prizonieri de război din Rusia. Sunt fapte care au fost rememorate şi exultate relativ des în spaţiul public românesc.

Mult mai puţin s-a vorbit, după al doilea război mondial, de o altă categorie de voluntari care, în vara anului 1916, au cerut să lupte pentru România. Acestora nu li se deschidea în faţă perspectiva unirii cu România şi, totuşi, au ales să lupte pentru întregirea ţării de care se simţeau legaţi prin limbă şi origine. Nu mai puţin de douăzeci de mii de aromâni (probabil, printre ei, şi meglenoromâni), veniţi în Regatul României din Balcani, s-au înscris în armata română şi au luptat pe câmpurile de bătălie din Carpaţi, de la Turtucaia, de pe Jiu şi Olt, de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi Caşin ş.a.m.d.

Ei bine, în această lume sfâşiată de război, când Bucureştiul era sub ocupaţie şi o Românie redusă la Moldova de Vest se lupta pentru supravieţuire, iar în Rusia izbucnise deja revoluţia care avea să ducă în câteva luni la prăbuşirea întregului Front de Est, s-au petrecut evenimentele care fac din aromâni o surprinzătoare ultimă margine a Marii Uniri. Cauzele imediate ale respectivelor acte şi fapte se află însă în evoluţii petrecute în Balcani începând cu câteva luni înainte de intrarea României în război.

Spre sfârşitul anului 1915, Albania sucomba, iar nordul şi centrul ţării era ocupat de trupe austro-ungare, în timp ce armatele regelui Constantin I al Greciei (1913-1917, 1920-1922), favorabil Puterilor Centrale, pătrundeau în sud, în Epirul de Nord pe care Atena, de fapt, îl considera pământ elen, încă din antichitate. Situaţia aceasta a creat o animozitate crescândă între Grecia şi Italia, care a intervenit în regiune în a doua jumătate a anului 1916, obligându-i pe greci să se retragă. Percepuţi ca fraţi întru latinitate, italienii au fost bine primiţi de aromânii proromâni (fapt denunţat în termeni vitriolanţi în presa greacă a timpului). La fel s-a întâmplat cu trupele franceze, care, la 10 decembrie 1916, preluau controlul regiunii Korce (Curceaua în aromână), unde avea ulterior să fie proclamată o republică independentă aromână.

Întrucât armata italiană preconiza să îşi continue avansul în Grecia, ţară cuprinsă de un război civil între forţele favorabile Antantei, în frunte cu prim-ministrul Eleftherios Venizelos (ocupant al acestei demnităţi în anii 1910-1920 şi 1928-1932), şi cele favorabile Puterilor Centrale, conduse de regele Constantin I, Nicolae Filodor, ministrul plenipotenţiar al României la Atena, se adresa la 13 martie 1917 ministrului afacerilor externe de la Iaşi, pentru ca acesta să intervină pe lângă guvernul italian pentru a obţine protecţia şi ajutorul Italiei pentru populaţia aromână din Munţii Pind, confruntată la acel moment cu lipsuri majore de produse alimentare.

La rândul său, consulul român din Ianina, Dimitrie Mincu, constata şi el efectele pe care blocada Antantei asupra ţărmului adriatic al Greciei le avea asupra securităţii alimentare a comunităţilor aromâne din regiune, cu foamete şi creşteri exorbitante ale preţului grânelor, înaintând la Iaşi un raport în acest sens la 5 mai 1917, când blocada dura deja de şase luni. De fapt, un dezastru fusese evitat prin negocierea directă dintre consulul român şi cel italian, Domenico Nuvolari, care avusese drept rezultat înlesniri pentru aromâni din partea italienilor, pentru ca primii să se poată aproviziona cu cereale de la Koniţa, Arghirocastro şi Santi Quaranta, la preţuri modice. În fine, în ton cu superiorul său de la Atena, consulul Mincu cerea şi el o extindere a prezenţei militare italiene în cât mai mult din regiunea locuită de aromâni, unde aceştia, ca şi conaţionalii lor din Albania, ar fi urmat să se autoguverneze.

Sprijinul alimentar acordat de italieni aromânilor din Pind şi Zagora a dus la creşterea simpatiei faţă de aceştia, dar şi a ideii că ar fi posibil ca Italia să scoată definitiv localităţile aromâne de sub autoritatea Greciei, manifestată destul de tiranic după anexarea regiunii în anul 1913. În mai 1917, Antanta decisese să intervină decisiv în Grecia pentru a aduce la putere guvernul venizelist de la Salonic, favorabil intereselor sale. Regiunile dens populate de aromâni urmau să se afle în zona de ocupaţie alocată Italiei. Şi, într-adevăr, la începutul lunii iunie oraşul Ianina este ocupat de italieni, care apoi îşi desfăşoară trupele în mare parte din teritoriul alocat, având parte de primiri fastuoase, chiar entuziaste, în numeroase localităţi aromâne.
Având convingerea eliberării lor de sub ocupaţia grecească, mai mulţi primari şi delegaţi ai satelor şi oraşelor aromâne din Munţii Pind (Samarina, Avdhela, Perivole, Băiasa, Aminciu, Paleosseli, Padzi, Turia, Breaza, Laca, Dobrinova, Armata, Zmixi) se reunesc la Samarina (Sânta Maria), la 27 iulie 1917, într-un congres ce proclamă formarea unui stat independent aromân, Republica Pindului, sub protecţia Regatului Italiei. Rezoluţia congresului, semnată de primari şi de delegaţi, este telegrafiată premierului român Ionel Brătianu şi apoi tuturor guvernelor Antantei.

La o adunare subsecventă, la Avdhela, în ziua de 30 iulie 1917, este ales un Consiliu al delegaţilor poporului român, format din 23 de membri (G. Papapericle, Z. Araia, G. Zdrula, C. Mihadas, G. Papatanasi etc.) şi un comitet diriguitor provizoriu cu rol de guvern, format din şapte persoane: dr. Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dubara, Mihali Teguiani, Tachi Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi, Sterie Caragiani. Steagul noului stat ar fi urmat să fie tricolorul românesc cu Lupoaica Capitolină drept stemă.

Republica Pindului din anul 1917, această primă încercare a aromânilor de a se constitui într-un stat independent în epoca modernă, a fost însă de scurtă durată (unii o numesc chiar, deşi, totuşi, destul de inexact şi printr-o confuzie cu Republica Korce, „republica de o zi”). La mijlocul lunii august, trupele italiene primesc ordinul să se retragă, spre consternarea aromânilor, în urma lor venind imediat autorităţile venizeliste greceşti şi unităţile de jandarmi, care se dedau la acţiuni de represalii şi de jaf.

Cei mai mulţi dintre fruntaşii mişcării independentiste se văd nevoiţi să se refugieze în sudul Albaniei, în zona controlată de italieni. Unii încearcă să rămână, dar sunt supuşi arestărilor, acuzaţiilor de trădare, bătăilor şi chiar încercărilor de asasinat, reuşind să se salveze numai prin intervenţia militarilor francezi. O mărturie revelatoare asupra acestor persecuţii a lăsat-o bătrânul activist Guli Papageorge Samarineanu. În cele din urmă, şi aceştia sunt nevoiţi să se refugieze spre Albania (unde Republica Korce are şi ea o existenţă efemeră, de această dată de efectiv numai o zi), apoi, la finele războiului, în Italia şi de acolo în România.

Iniţiativa independentistă, ce ar fi putut avea ca rezultat formarea în sudul Balcanilor a unui al doilea stat românesc (mai ales că, să nu uităm, promotorii acestei mişcări erau toţi loiali ideilor românismului), nu s-a bucurat de sprijinul României, chiar dacă amabasadorul din Atena şi consulul din Ianina au acţionat pentru a obţine protecţia Italiei pentru aromânii din Pind şi Zagora. Există telegrame care arată că personalul consulatului românesc îndemna aromânii la moderaţie şi, în momentul retragerii italienilor, ca aceştia să nu opună rezistenţă revenirii autorităţilor greceşti.

Spre deosebire de regele Constantin I, premierul Eleftherios Venizelos era un aliat al Antantei, iar România, care exact atunci rezista in extremis ofensivei germane din vara anului 1917, nu era în poziţia de a interveni în vreun fel pentru sprijinirea unei entităţi politice româneşti în regiunile muntoase din nordul Greciei.

Mai mult, atât consulul României din Ianina, cât şi cel al Italiei, l-au apostrofat pe Alcibiade Diamandi, probabil cel mai tânăr, dar şi cel mai determinat dintre fruntaşii Republicii Pindului, fiu al unei familii bogate din Samarina, absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti şi fost voluntar în armata română în 1916, că „pasul lor a fost greşit, inoportun, fiindcă nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit de nicio parte”.

Oarecum profetic, în interviul său acordat în anul 1927, la un deceniu de la proclamarea Republicii Pindului, Guli Papageorge Samarineanu îi îndemna pe cei tineri să nu creadă pe aceia care spun că nu mai există speranţă pentru constituirea unei statalităţi aromâne, pentru că, în realitate, totul depinde de apariţia unui context favorabil. Ei bine, o astfel de fereastră de oportunitate avea să apară în cel de-al doilea război mondial.

Între timp, aromânii şi meglenoromânii aveau să treacă prin noi evenimente traumatice, cum au fost consecinţele războiului turco-grec din anii 1919-1923. Acesta s-a finalizat cu un schimb de populaţii în urma căruia circa un milion de etnici greci din Asia Mică erau relocaţi în regiunile din nordul Greciei, unde minorităţile slavofone, albaneze şi vlaho-româneşti predominau. Au existat cazuri de dislocare (azi le-am numi de epurare etnică), pentru a face loc noilor veniţi. Iar în direcţia cealaltă, printre musulmanii expulzaţi ca parte a schimbului de populaţii, se aflau şi meglenoromânii din oraşul Nânta (ai căror urmaşi trăiesc azi în Rumelia turcească). Profitând de slăbiciunea juridică a scrisorilor diplomatice din 1913, Bulgaria a închis şcolile româneşti în 1921, iar Albania în 1936.

De asemenea, între anii 1926 şi 1933 avea să aibă loc şi colonizarea din Cadrilater, preconizată încă din 1913, iar oprirea ei de către prim-ministrul liberal I. G. Duca, descendent din boieri fanarioţi greci, va fi motivul pentru care doi dintre cei trei Nicadori, legionarii trimişi la Sinaia pentru a-l asasina, erau aromâni. De altfel, istoria redată în prezenta secţiune arată destul de clar de unde a provenit atracţia aproape irezistibilă pe care, în anii ’30, Mişcarea Legionară a exercitat-o asupra multor aromâni şi meglenoromâni stabiliţi în România.

În tot acest amalgam de evenimente şi de personaje care populează cele două decenii care separă războaiele mondiale, unul dintre protagoniştii Republicii Pindului din 1917 nu renunţase la ideea de atunci, în timp ce ducea o viaţă pe care, cu siguranţă, o putem califica drept interesantă. Prin anii ’20, Alcibiade Diamandi se afla în Italia, unde asista la instaurarea regimului totalitar fascist şi dezvolta o relaţie personală cu dictatorul Benito Mussolini. Adeziunea sa la ideile fasciste nu-l împiedica însă să ceară şi să obţină paşaport diplomatic românesc şi să îndeplinească din partea României diferite funcţii consulare în Albania şi, apoi, în Grecia (unde guvernul dictatorului Ioannis Metaxas ducea o politică ambivalentă faţă de România, pe de o parte legiferând amenzi pentru vlahii surprinşi că-şi vorbesc limba maternă pe stradă, pe de altă parte acceptând funcţionarea şcolilor şi a bisericilor româneşti; exact acest guvern l-a „iertat” pe Alcibiade Diamandi pentru acţiunile sale din anul 1917).

Toate aceste elemente biografice fundamentează suspiciunea că Alcibiade Diamandi fusese recrutat de intelligence-ul românesc, cel mai probabil după intrarea sa ca voluntar în armata română în vara anului 1916. Până în acest moment însă, arhivele nu au dezvăluit documente care să ateste în mod direct respectivul fapt. Este posibil nici să nu o facă, având în vedere că o mare parte din arhivele fostului Serviciu Secret de Informaţii (SSI) şi ale fostei Siguranţe a Statului s-au pierdut în urma bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial.

De asemenea, este la fel de posibil ca Alcibiade Diamandi să fi devenit la un moment dat agent dublu, recrutat şi de serviciile de informaţii italiene. Cert este că patriotul aromân devenit simpatizant fascist, dacă a fost spion, a fost un spion în stilul personajului James Bond, din existenţa sa nelipsind cheltuielile excentrice, fascinaţia pentru femeile frumoase şi chiar şi duelurile (la Atena, activistul naţionalist aromân a fost la un pas de a-şi pierde viaţa în urma rănilor căpătate într-un duel cu un căpitan de vas grec, cu care s-a aflat în rivalitate pentru favorurile uneia din frumoasele oraşului).

Şansa politică pe care şi-o dorea Alcibiade Diamandi a apărut însă în contextul celui de-al doilea război mondial. Instaurarea ocupaţiei italiene în Albania în aprilie 1939 era urmată exact trei ani mai târziu, în aprilie 1941, de invazia puterilor Axei în Iugoslavia şi Grecia. Pentru a-şi uşura administrarea teritoriilor ocupate, italienii îi permiteau în iunie 1941 lui Alcibiade Diamandi să proclame la Metsovo (în aromână Aminciu), cel mai important oraş cu populaţie aromână din Grecia contemporană, un Partid al Cuţovlahilor şi un stat formal independent, intitulat de această dată Principatul Pindului, cu sine drept principe. De asemenea, a fost constituită o formaţiune paramilitară cu circa 5.000 de membri, numită Legiunea Romană. În fruntea acesteia se afla adjunctul principelui Alcibiade Diamandi, avocatul aromân Nicolae Matuşi, născut de asemenea în localitatea Sânta Maria (adică Samarina).

Capitala noului stat era declarat oraşul Metsovo (Aminciu), iar teritoriul său includea o parte din nordul Greciei şi o parte din sudul Albaniei, cu ieşire la Marea Adriatică. Parlamentul, compus din fruntaşi ai localităţilor aromâne, în general aceleaşi care participaseră şi la mişcarea independentistă din anul 1917, nu s-a întrunit însă la Metsovo, ci la Trikala şi a adoptat legi prin care limba română a fost declarată oficială, iar localităţile au fost desemnate formal cu numele lor aromâneşti în locul celor greceşti sau albaneze. Acestea au fost însă singurele legi adoptate de acest parlament, întrucât autorităţile italiene nu au dorit să se declanşeze tulburări în regiune. De altfel, unii autori străini au remarcat că, deşi de factură ideologică fascistă, Principatul Pindului nu a adoptat politici antisemite, ba chiar unii evrei locali au deţinut poziţii în structurile sale administrative.

Momentul de vârf al carierei de principe a lui Alcibiade Diamandi se consumă în prima jumătate a anului 1942, când, la 1 martie, acesta a publicat în presa locală un amplu manifest iniţiat de el şi semnat de numeroşi lideri şi intelectuali aromâni din Grecia şi din străinătate. Cel mai ilustru semnatar din România a fost profesorul George Murnu de la Universitatea din Bucureşti, autorul strălucitelor traduceri în limba română ale „Iliadei” şi „Odiseei” lui Homer. De asemenea, în aceeaşi perioadă, o facţiune a VMRO (Organizaţia Revoluţionară Internă din Macedonia, partidul pro-bulgar care acţiona printre slavii din regiune încă din perioada luptelor de gherilă de la începutul secolului) îi oferă tronul unui Voievodat al Macedoniei care ar fi urmat să se constituie.

Puţin după publicarea manifestului de la 1 martie 1942, Alcibiade Diamandi vizitează Bucureştiul, unde, însoţit de profesorul George Murnu, are o întâlnire cu Mareşalul Ion Antonescu şi cu ministrul de externe Mihai Antonescu, la care se discută statutul şi viitorul Principatului Pindului. Diamandi oferă ca principatul aromân să fie pus sub suveranitatea Coroanei României ca stat liber asociat, ceea ce lui i-ar fi dat dreptul, ca principe, să participe la Consiliile de Coroană ale României.

Nu este însă foarte clar nici răspunsul primit de Alcibiade Diamandi, nici măsura în care România a fost implicată, alături de Italia, în sponsorizarea şi patronajul Principatului Pindului. Cert este că, spre jumătatea aceluiaşi an, în regiune se declanşaseră acţiunile de gherilă ale celor două mişcări de rezistenţă greceşti, iar popularitatea principelui Diamandi scăzuse, mulţi localnici tinzând să vadă în el un colaboraţionist al italienilor. Paradoxal, italienii la rândul lor, probabil şi ca efect al vizitei în România, îl suspectau pe autoproclamatul principe că este un agent al intereselor româneşti. Găsindu-se între ciocan şi nicovală, Alcibiade Diamandi cedează titlul de principe adjunctului său, avocatul Nicolae Matuşi, şi se retrage la Bucureşti.

În scurta sa domnie, Matuşi a îmblânzit pornirile antigreceşti ale Principatului Pindului şi a încercat să ajungă la un compromis cu liderii partizanilor greci, însă fără mare succes. Nu a rezistat nici el prea mult la putere, fiind la rândul său privit cu suspiciune de ocupanţii italieni pentru simpatiile sale pro-române. Prin urmare, i s-a alăturat după câteva luni lui Alcibiade Diamandi în capitala României.

Proclamat principele Iuliu I, ultimul suveran al Principatului Pindului a fost nobilul maghiar Gyula Cseszneky de Milvany, care avea numeroase relaţii de afaceri cu Italia fascistă şi care a fost investit în fruntea statului aromân de către guvernul de la Roma. Recomandat doar prin faptul că familia sa avea rădăcini în exilul aromân de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nobilul maghiar nu s-a deplasat niciodată în sudul Balcanilor pentru a-şi exercita funcţia de şef de stat, în cele câteva luni ale domniei sale fiind reprezentat de diferiţi lideri locali.

Sfârşitul Principatului Pindului a venit odată cu capitularea Italiei, anunţată public la 8 septembrie 1943. Regimul militar de ocupaţie italian din regiunea aromână a fost înlocuit cu un regim militar de ocupaţie german în zilele următoare, pe măsură ce trupele italiene erau dezarmate şi luate în prizonierat de cele germane. Noua administraţie nu a mai menţinut structurile sprijinite anterior de italieni.

După 23 august 1944, când şi România se degajase de alianţa sa cu Germania nazistă, cu mult mai mult succes decât Italia, în cadrul negocierilor deschise între responsabilii germani şi legionarii extraşi după eşecul rebeliunii din ianuarie 1941, dar ţinuţi în detenţie până în acel moment, a reapărut şi problema aromână. Facţiunea concentrată în jurul figurilor mai vechi ale Mişcării Legionare, din perioada lui Corneliu Zelea Codreanu, sub influenţa celui mai important legionar aromân, Constantin Papanace, cerea, pentru a accepta să formeze un guvern al României în exil, restabilirea graniţelor dinainte de 1940, anexarea Transnistriei (a se vedea secţiunea anterioară) şi constituirea unui canton autonom românesc în Macedonia. Facţiunea comandantului şi fostului vicepremier Horia Sima nu a pus însă atâtea condiţii, astfel că, la 10 decembrie 1944, guvernul în exil de la Viena se constituia sub preşedinţia acestuia.

La acel moment însă, soarta celui de-al treilea Reich era pecetluită, aşa că ceea ce pretindeau unii legionari sau alţii era de prea puţină importanţă. Fapt este că, pentru aromânii şi meglenoromânii din Grecia, sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu a adus şi pacea. Războiul civil dintre fostele mişcări de rezistenţă greceşti a continuat până în 1948, chiar în ţinuturile lor. În acelaşi an, Ana Pauker, ministrul de externe al unei Românii căzute sub ocupaţia sovietică şi în plin proces de comunizare după brutalele metode staliniste, decidea închiderea şcolilor şi bisericilor româneşti din Grecia şi din Macedonia iugoslavă. Era începutul dezangajării totale a României din politica de sprijinire a românilor din Balcani, care debutase cu optzeci şi trei de ani mai devreme. Ultimul recensământ la care Grecia mai înregistra naţionalitatea respondenţilor era cel din anul 1951.

Între timp, la 23 februarie 1948, Alcibiade Diamandi era arestat la Bucureşti. După o lună acesta murea în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei, din cauza torturilor la care fusese supus. În anul 2009, cazul morţii sale devenea subiectul unuia dintre primele procese penale deschise unui torţionar din perioada comunistă, Mişu Dulgheru, fost şef al Direcţiei a V-a de Anchete a Securităţii.

Nici pe Nicolae Matuşi nu îl aştepta o soartă mult mai bună. Arestat şi el în 1948 şi condamnat politic la 20 de ani de închisoare şi muncă silnică, executaţi în mare parte la Canalul Dunăre-Marea Neagră, acesta şi-a terminat detenţia românească în anul 1964, când au fost amnistiaţi toţi deţinuţii politici. În cazul lui nu a fost însă vorba de vreo eliberare ca efect al amnistiei, ci statul român l-a extrădat în Grecia. Aici a fost judecat pentru trădare (sub aceeaşi acuzaţie sub care fuseseră judecaţi alţi membri ai Legiunii Romane în anii 1945-1947). A fost însă declarat nevinovat la capetele de acuzare care priveau crime de război, pe baza depoziţiilor diferiţilor martori. Stabilit la Larisa, în 1976 a obţinut printr-o instanţă elenă repunerea sa în toate drepturile cetăţeneşti, iar în anul 1981 a decedat la Atena.

Într-o încercare de a-şi păstra unele din drepturile pe care, odată cu dezangajarea României, Grecia începuse să le suprime, unii fruntaşi din localităţile aromâne, în anii ’50, au început să afirme că populaţia lor nu ar fi una românească, ci o etnie distinctă. După episodul cu conotaţii fasciste al Principatului Pindului, asocierea cu o ţară de dincolo de Cortina de Fier, devenită comunistă, putea fi problematică într-o Grecie transformată în plin război rece în pilon al Occidentului în Balcani şi în Mediterana de Est. Încercarea nu a avut succes, iar drepturile au fost oricum suprimate. Până în anul 1981 nu a mai existat nici măcar vreo recunoaştere oficială a existenţei populaţiilor romanice din nordul ţării.

Concomitent, în România aceloraşi ani ’50, pentru a face loc falsului flagrant al existenţei unei aşa zise limbi „moldoveneşti”, lingvişti altfel de marcă precum Alexandru Graur şi Ion Coteanu dezvoltau teorii care, pe baza argumentului „marxist” al lipsei continuităţii teritoriale, susţineau că aromâna, meglenoromâna şi istroromâna nu ar fi dialecte ale limbii române ci limbi separate.

Erau începuturile unui curent ideologic care a debutat în anul 1981, când Atena a permis organizarea unor asociaţii ale vlahilor conduse de potentaţii locali şi patronate, bizar, de Ministerul Apărării. Acestea au introdus atunci şi practică în continuare doctrina apartenenţei vlahilor la elenism, ca greci romanizaţi ori ca membri ai unei etnii diferite de cea românească, şi se manifestă strict folcloric, fără cultivarea limbii proprii în publicaţii sau pe site-urile web (care sunt exclusiv în versiune elenă şi în versiune engleză).

Interesant de observat că unul din aceste site-uri, acum câţiva ani, deşi făcea o trimitere la episodul „torna, torna, fratre”, atestare a limbii vorbite de populaţia romanică de la Dunărea de Jos în ultimul deceniu al secolului al VI-lea, conţinea şi un protest faţă de adoptarea în România a Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care în art. 1 alin. (2) lit. a precizează că „(2)Din categoria românilor de pretutindeni fac parte: a)persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, minorităţilor lingvistice sau grupurilor etnice autohtone existente în statele din vecinătatea României, indiferent de etnonimul folosit;”

După căderea comunismului în Albania, în anul 1990, sentimentele pro-româneşti ale aromânilor de acolo s-au exprimat neaşteptat de puternic după o lungă perioadă de suprimare (unii poate îşi aduc aminte reportajele făcute de regretatul realizator de televiziune Virgil Tatomir). Dar, în timp ce la Bucureşti Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (ulterior Departamentul Pentru Politici privind Relaţiile cu Românii de Pretutindeni şi actualmente Ministerul pentru Românii de Pretutindeni) a fost creat relativ târziu şi s-a limitat în Albania la a finanţa o biserică şi o grădiniţă românească la Korce, asociaţiile vlahilor din Grecia au pătruns masiv, ca agenţi ai intereselor greceşti (care consideră aromânii o minoritate elenă şi care văd sudul Albaniei ca pe un teritoriu istoric grecesc). Prin urmare, pentru avantaje economice oferite de statul grec, mulţi aromâni din Albania se declară la ora actuală greci.

Aceleaşi asociaţii au fost prezente la congresele pan-aromâne organizate la Bitolia, în FYROM, unde au protestat faţă de participarea ambasadorului român. În anul 1998, anticipând tactica pe care o va încuraja şi statul sârb în Valea Timocului în deceniile următoare, un astfel de congres a adoptat o nouă ortografie aromână, de inspiraţie sârbocroată, astfel încât să nu mai fie folosită ortografia latină românească, în uz încă din secolul al XIX-lea. Însă, în timp ce în Grecia introducerea aromânei pe website-urile amintitelor asociaţii rămâne o promisiune neonorată, aşa cum am indicat mai sus, respectiva ortografie a fost adoptată de majoritatea aromânilor, iar unele organizaţii aromâne s-au reorientat de la românofilie la ideea de etnicitate separată.

Scrisă astfel, aromâna are în prezent statut de limbă oficială în unele localităţi din FYROM, după ce Constituţia FYROM adoptată după războiul civil dintre majoritatea slavofonă şi minoritatea albaneză din anul 2002, oprit mulţumită intervenţiei NATO, a recunoscut aromânii ca fiind una dintre comunităţile autohtone ale acestui stat. Desigur, nu toţi aromânii de aici sunt refractari faţă de România, cu atât mai mult cu cât Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei privind protecţia populaţiei şi a idiomului aromân este inclusă în tratatul de bază bilateral, iar statul român este implicat în încercările acestei comunităţi de a recupera sediile vechilor şcoli româneşti, în primul rând clădirea fostului liceu românesc din Bitolia.

În Bulgaria, în prezent, comunitatea aromână este separată între cei care se consideră români şi, eventual, fac parte din organizaţii comune cu românii timoceni şi dunăreni din nordul ţării, şi cei care se consideră o etnie distinctă. Politica statului român este şi aici cam la fel de anemică ca şi în Albania; astfel, România finanţează un centru cultural în localitatea Peştera, dar nu are niciun fel de institut cultural sau educaţional în oraşul şi în regiunea cu cei mai mulţi locuitori aromâni, Blagoevgrad.

Am amintit mai devreme Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei. Aceasta a fost adoptată din iniţiativa unui deputat catalan şi, un an mai târziu, a determinat un turneu al prim-ministrului grec Andreas Papandreou în localităţile aromâne, unde acesta le-a oferit locuitorilor introducerea unor ore de aromână în şcoli. Spre stupoarea Europei, fruntaşii comunităţilor aromâne, în primul rând primarii, au refuzat oferta (parte ca efect al unor decenii de spălare pe creier şi demonizare a şcolilor româneşti din trecut, parte ca efect al amintirii represiunilor ce au urmat după desfiinţarea Principatului Pindului şi în anii dictaturii coloneilor şi parte în urma intereselor economice ale acestor lideri locali, conectaţi financiar cu mediul de afaceri şi cu guvernul din Atena).

Şi, totuşi, câţiva ani mai târziu, cazul Sotiris Bletsas a demonstrat că lucrurile nu stau cu totul chiar aşa. Activist pentru drepturile minorităţilor din Grecia, acest arhitect din Atena de origine aromână, în anul 2003, a prezentat la un festival folcloric aromân o hartă a limbilor minoritare vorbite în respectiva ţară. Pentru acest motiv a fost denunţat de un politician grec de extremă dreapta prezent la acel festival şi condamnat în primă instanţă la o considerabilă amendă penală, sub acuzaţia de răspândire de informaţii false. Procesul a ajuns în faţa Curţii Supreme din Atena, care a constatat că limba vorbită de aromâni există şi l-a achitat pe Bletsas. Presa ateniană a observat cu umor că martorii acuzării, doi primari aromâni, vorbeau pe holurile instanţei de judecată în limba presupusă a nu exista.

În anii 2000, separatismul identitar aromân care începuse să se facă simţit în FYROM, Bulgaria, diaspora, a început să se manifeste şi în România, mai ales odată cu preluarea preşedinţiei organizaţiei „Fara Armânească” de către deputatul PDL Costică Canacheu, nepot de profesor de şcoală românească şi de patriot român din ţinutul Meglen. Pe lângă o influenţă în spatele căreia se poate sesiza destul de străveziu interesul Atenei de a deconecta comunitatea aromână de România şi de românism, se adaugă şi faptul că statul român alocă finanţări serioase organizaţiilor minorităţilor naţionale de pe teritoriul său, ceea ce poate crea o tentaţie liderilor unui grup cu o anumită particularitate dialectală.

Drept urmare, dacă în România nu putem discuta în mod direct de grecomani, avem în schimb o scindare între aromânii care se doresc declaraţi formal ca minoritate naţională, conduşi de „Fara Armânească”, şi aromânii românofili tradiţionalişti, care se concentrează în jurul Societăţii pentru Limba şi Cultura Macedoromână, reactivată la rândul său în anul 1990. Interesant de observat că, între cele două, doar a doua se interesează de aromânii din ţinuturile de baştină din Balcani şi are programe ce-i privesc pe aceştia.

Trecând la situaţia curentă a meglenoromânilor, nu putem discuta în prezent de un activism meglenoromân în Grecia, dar există un anumit activism identitar în Turcia, între urmaşii nântenilor musulmani. Dintre descendenţii locuitorilor din satul Huma, în FYROM, în ultimele două decenii s-a făcut remarcat profesorul universitar de limbi romanice Petăr Atanasov, un înfocat promotor al românismului.

Starea de vulnerabilitate culturală şi de lipsă de unitate civică în care se găsesc azi aromânii şi meglenoromânii este însă în mare parte cauzată de politicile României. Chiar dacă mulţi aromâni privesc la momentul 1948 ca reprezentând trădarea României (astfel cum, într-un dialog privat, acum circa şase ani, mi-a reproşat Dima Cuvata, realizator al emisiunii în dialect aromân de la radioteleviziunea din Skopje, FYROM), în realitate atunci România a fost mult mai puţin vinovată decât, de exemplu, la negocierea păcii şi graniţelor balcanice în anul 1913, aşa cum am arătat mai sus. În 1948, România era o ţară sub ocupaţie străină, care nu-şi decidea singură politica externă. Iar ocupantul avea tot interesul să diminueze influenţa României în regiunea sud-est europeană.

Dar, în anul 1990, există informaţii deocamdată neconfirmate cu documente că ar fi avut loc o întâlnire între preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, şi un general grec, venit la Bucureşti ca emisar al Atenei, care a obţinut promisiunea şefului statului că România nu îşi va relua politicile anterioare celui de-al doilea război mondial faţă de aromânii şi de meglenoromânii din Grecia. Cum spuneam, nu este o informaţie confirmată pe de-a întregul, dar este cât se poate de evident că vizita delegaţiei aromâne conduse de profesorul Vasile Barba din Freiburg la Alba Iulia, la prima sărbătorire a datei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României, nu a avut niciun efect şi că toate acţiunile DRP, DPRRP şi acum ale Ministerului Românilor de Pretutindeni, din anii ’90 şi până în prezent, s-au oprit la hotarul de nord al Greciei.

 

V. Câteva concluzii

Comemorare a victimelor de la Fântâna Albă şi a tuturor victimelor represiunilor sovietice în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei, 1 aprilie 2018 - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

Comemorare a victimelor de la Fântâna Albă şi a tuturor victimelor represiunilor sovietice în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei, 1 aprilie 2018 – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

O replică de film cu iz umoristic, adeseori citată, spune că „viaţa este complexă şi prezintă multe aspecte”. La fel şi istoria. Articolul de faţă arată nerealizările celei mai mari realizări din istoria bimilenară a poporului român. Acele margini pe care Marea Unire ar fi trebuit poate să le cuprindă, dar nu a reuşit să o facă.

Ideea articolului nu este însă să ştirbească sau să relativizeze în vreun fel magnitudinea evenimentelor epocale al căror Centenar îl celebrăm anul acesta, ci să aducă în amintire imaginea completă a evenimentelor Marii Uniri şi conexe acesteia, tocmai pentru că împlinirea a o sută de ani este şi un moment de bilanţ.

Mai ales, Centenarul nu este doar despre trecut, ci şi despre prezent şi viitor. Avem astăzi o ţară divizată, iar reunificarea ei ar trebui să devină parte a proiectului de ţară de care avem nevoie încă de la finalizarea precedentului proiect, cel al integrării europene şi euroatlantice.

"Marea Adunare Centenară" - Chişinău, 25 martie 2018 - foto preluat de pe www.facebook.com/alexandru.c.surcel

„Marea Adunare Centenară” – Chişinău, 25 martie 2018 – foto preluat de pe www.facebook.com/alexandru.c.surcel

De asemenea, avem în jurul graniţelor comunităţi istorice deloc de neglijat ca pondere numerică şi culturală şi ca participare la istoria noastră comună. Articolul de faţă a arătat strădaniile trecute şi prezente ale fruntaşilor şi activiştilor acestor comunităţi istorice româneşti, dar şi inconsecvenţele statului român. Am subliniat aceste lucruri tocmai pentru ca, în viitor, să avem politici coerente şi să nu mai existe abandonuri, din ignoranţă, din superficialitate sau, chiar, din trădare deliberată.

Şi, deşi avem în spate o lungă istorie, ca naţiune modernă suntem încă o naţiune tânără, care nu cred că şi-a îndeplinit până acum întregul potenţial, nici pe departe. De noi, de generaţia care anul acesta sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri, depinde să facem un nou pas hotărâtor în devenirea istorică românească. Să ne uităm în istorie nu doar pentru a ne bucura, sau a ne întrista, ci şi ca să vedem ce s-a făcut şi ce e de făcut de acum încolo.

23 Martie 2018

articol preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

 

(1) Alcibiade Diamandi sau Alcibiadi Diamandi , Alcibiades Diamandi sau Alkiviadis Diamandi (în greacă: Αλκιβιάδης Διαμάντης) (câteodată pronunțat Diamanti sau Diamantis, n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, Republica Populară Română) a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România.

A fost un amplu susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, fiind o piedică statului grec prin poziția sa de împotrivire asupra elenizării comunității aromâne din regiune. În anul 1942 a plecat în România și după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condamnat de către Curtea Specială din Grecia la moarte. A fost încarcerat în România de noul guvern comunist instalat din acea vreme, unde a și murit în anul 1948.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(Alexandru Cristian Surcel) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi misterele legii adunărilor de protest

Protest (Bucuresti, Piata Victoriei, 20 iunie 2018)

foto de Mihut Savu / Epoch Times
articol de Alexandru Cristian Surcel (preluat de pe www.contributors.ro)

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto preluat de pe facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

16 octombrie 2018

 

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi misterele legii adunărilor de protest

Nu aveam cum să trec cu vederea subiectul Deciziei nr. 19/15.10.2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României (ICCJ), cea mai importantă instanţă a puterii judecătoreşti din România cea democratică şi stat de drept, a soluţionat cauza ce face obiectul Dosarului nr. 1811/1/2018, deschis ca rezultat al Sesizării Curţii de Apel Bucureşti nr. 6/1784/C din 2 iulie 2018[1]. Interesul meu faţă de acest subiect are deja o istorie de aproape şapte ani, de când am început să acord asistenţă juridică gratuită participanţilor la diferitele proteste sancţionaţi contravenţional în legătură cu această participare, dar şi de când am făcut primele notificări conforme Legii nr. 60/1991 a adunărilor publice republicată şi am avut ocazia să experimentez caracterul birocratic al acestei legi şi evidentele portiţe pe care le lasă în calea abuzului (de la notificarea unor adunări fictive, cu lunile de zile, pentru a putea refuza adevăraţilor protestatari să aibă acces în preajma anumitor sedii ale Puterii politice centrale sau locale, până la tratarea unor adunări notificate ca şi cum ar fi nenotificate, deci ilegale, pentru că primarul şi subordonaţii săi au tergiversat sau au refuzat să urmeze procedura de avizare prevăzută de Legea nr. 60/1991 şi nu există un protocol semnat de organizatorul adunării cu o listă întreagă de autorităţi de stat: Poliţie Locală, Poliţie Rutieră, Jandarmerie, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU), Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement, Primar, Secretarul localităţii etc.).

Sesizarea Curţii de Apel Bucureşti nr. 6/1784/C din 2 iulie 2018 a fost rezultatul direct al insistenţelor Asociaţiei Evoluţie în Instituţie, al cărei preşedinte este Cristian Mihai Dide, unul din cei mai cunoscuţi protestatari #rezist din valul 2017-2018. Amicus curiae în cadrul Dosarului nr. 1811/1/2018 au formulat şi această entitate, dar şi alte ONG-uri, inclusiv Asociaţia România Vie, în care am onoarea să fiu unul dintre membrii fondatori. Din păcate, acest recurs în interesul legii a avut efectul contrar celui scontat de ONG-uri, care sperau ca ICCJ, prin Completele pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, să dea o interpretare justă şi judicioasă art. 3 din Legea nr. 60/1991, care precizează că: Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al caror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. (…)”

Din anii 2011-2013 încoace, de la primele proteste semnificative al veacului pe care-l traversăm, acest articol a fost invocat din nou şi din nou în plângerile contravenţionale ale persoanelor sancţionate în legătură cu protestele, în special atunci când contravenţia invocată a fost cea din articolul 26 literele a sau d din Legea nr. 60/1991, adică organizarea unei adunări publice nedeclarate şi refuzul de a părăsi locul de desfăşurare a unei adunări publice nedeclarate la cererea organului de Jandarmerie, Poliţie Naţională sau Poliţie Locală. În baza acestui articol 3 s-au câştigat repetat procese şi s-au pierdut procese, de foarte multe ori pe speţe absolut identice, în funcţie de empatia judecătorului mai degrabă faţă de cetăţenii care-şi exercită drepturile fundamentale sau îndreptată mai mult în favoarea forţelor de ordine. Instanţele de fond, cu judecători mai tineri şi mai ancoraţi în prezentul democratic, au fost nu o dată contrazise de instanţele de apel, cu judecători mai maturi, dar şi mai apropiaţi mental de trecutul totalitar al României.

S-a ajuns astfel, mai ales în Bucureşti, unde au avut loc cele mai multe proteste din deceniul actual, dar şi în ţară, la o jurisprudenţă pronunţat contradictorie, bazată pe argumente din ce în ce mai inovative ale părţilor din procese, astfel că judecarea de către ICCJ a unui recurs în interesul legii privind corecta interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 60/1991 reprezintă, în principiu, un gest firesc şi necesar pentru a se obţine o jurisprudenţă unitară (nu atât de firească şi necesară fiind însă decizia în sine, aşa cum vom detalia mai jos).

Însă, în afară de un destul de mic cerc de avocaţi interesaţi şi de activişti civici, acest subiect a rămas până de curând străin mass mediei, care a continuat timp de trei decenii să folosească noţiuni pe deplin absente din textul Legii nr. 60/1991: „autorizarea” sau „aprobarea” adunărilor publice. Un fel de revoluţie cu voie de la poliţie, ca în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. De fapt, unul din lucrurile criticabile la Legea nr. 60/1991 este că o procedură de autorizare există, mascată sub forma acelei avizări într-o comisie cu reprezentanţi de la diferite autorităţi publice şi a protocoalelor încheiate cu aceştia, dar pentru că ea ar contraveni legislaţiei internaţionale a drepturilor omului, nu este numită aşa.

Dacă astăzi totuşi ştirea despre Decizia nr. 19/15.10.2018 a ICCJ a făcut ceva valuri în presă, acest lucru este un rezultat direct al evenimentelor de la 10 august 2018, care au şocat întreaga societate şi au demonstrat în inima capitalei ţării şi la scară mare cât de abuziv poate deveni comportamentul lucrătorilor Jandarmeriei Române. Dar, de fapt, abuzuri au avut loc frecvent, iar 10 august a avut un precedent în evenimentele din octombrie-decembrie 2013 de la Pungeşti, Vaslui, unde s-a ajuns chiar la declararea unei zone speciale de siguranţă publică, conform Ordinului nr. 60/2010 al Ministerului Administraţiei şi Internelor[2] (adică s-a instituit un regim de ocupaţie militară în stilul celor pe care Securitatea, Miliţia şi Armata le impuneau în perioada timpurie a comunismului românesc în localităţile unde era semnalată prezenţa partizanilor).

Acum că am explicat de ce este importantă Decizia nr. 19/15.10.2018 a ICCJ, înainte de a o analiza şi comenta sub aspect juridic, atât cât ne permite dispozitivul, motivarea nefiind încă redactată, haideţi să vedem exact ce dispune aceasta: „admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, stabileşte că: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi d) din aceeaşi lege, există obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2018”[3].

Ca o primă observaţie, ICCJ a decis în contra opiniei exprimate de majoritatea instanţelor de judecată arondate Curţii de Apel Bucureşti: acestea au dat întâietate excepţiei prevăzute de articolul 3 faţă de regula generală statuată prin articolul 1 alineatul (2) din Legea nr. 60/1991. Cum se procedează de altfel încă din dreptul roman, pe care se întemeiază toate sistemele de drept ale ţărilor civilizate, din care provine şi adagiul specialia derogant generalibus: norma specială, excepţia, derogă de la norma generală.

Pomeneam mai devreme de argumentele tot mai inovative aduse de Jandarmeria Română în diversele procese legate de aplicarea articolului 3 din Legea nr. 60/1991: aducerea în discuţie a altor legi, privind căile de comunicaţii publice, definirea curţilor sediilor persoanelor juridice ca reprezentând exteriorul la care face trimitere legea, deşi e clar că legea vorbeşte de imobile şi nu de sedii, iar curţile sunt şi ele imobile ale persoanelor juridice, aşa că exteriorul imobilelor nu poate fi în curţile care reprezintă interior. Recordul absurdităţii îl deţin probabil o serie de întâmpinări ale Jandarmeriei care definesc spaţiul din Piaţa Victoriei unde se pot organiza proteste exceptate de la obligaţia declarării prealabile ca fiind cel dintre trotuar şi limita incintei sediului Guvernului, adică… spaţiul ocupat de gardul viu. Paradoxal, ICCJ se situează în dezacord cu un principiu juridic fundamental, aplicat de două mii de ani, dar în acord cu interpretările evident forţate ale juriştilor Jandarmeriei Române.

Cunoscutul judecător Cristi Danileţ, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a oferit o serie de explicaţii ale Deciziei nr. 19/15.10.2018 a ICCJ:

LEGISLAȚIE: Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice prevede: „Adunările publice – mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea -, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de prezenta lege”. Iar art. 3 alin. (1) din Legea 60/1991 prevede: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările (…) care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat”.

PROBLEMĂ: Trebuie făcută declarație prealabilă la Primar dacă se organizează o adunare pe stradă în fața unei instituții? Dilema e provocată de faptul că pentru primul aspect ar trebui declarată adunarea, pentru al doilea nu.

SESIZARE: Pentru lămurirea acestei chestiuni a fost sesizată curtea supremă de către C.A. București în 2 iulie 2018, la solicitarea asociației Evoluție în Instituție (fără nicio legătură cu protestele magistraților, cum speculează o partea a presei de rea-credință) ; PICCJ a avut o opinie disponibilă aici ;

SOLUȚIE: Prin decizia 19/15.10.2018 (Dosar 1811/12018) ICCJ a admis sesizarea și a decis că există obligația de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când ele urmează să se desfășoare în piețe, pe căile publice (drum public, carosabil, trotuar) ori în alte locuri în aer liber, situate în imediata vecinătate a sediilor persoanelor juridice de interes public sau privat. Odată cu publicarea motivării în M.Of, decizia devine obligatorie pentru oricine.

„TRADUCERE”: Prin urmare, dacă o adunare publică se desfăşoară în exterioriul sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat, iar acest exterior coincide cu unul dintre locurile indicate în art. 1 alin. (2) din lege, adunarea trebuie declarată în prealabil.

OBSERVAȚIE: Curtea Constituţională a spus deja că introducerea condiției de declarare prealabilă a adunării nu contravine Constituției (decizia 687/2016, par. 19); la fel spune și CEDO (Hotărârea din 28 noiembrie 2007 pronunţată în cauza Balçik şi alţii împotriva Turciei). Tot CCR a spus că organizarea unor adunări constituie contravenţie numai dacă acestea sunt nedeclarate, neînregistrate sau interzise (decizia 1351/2010).

ATENȚIE:
– Legea nu se referă la „autorizare” din partea Primarului, ci doar la „declarare prealabilă” către primar din partea organizatorilor; după această declarare, Primarul poate decide interzicerea adunării, cu 48 ore înainte;

– Scopul declarării prelabile nu este obținerea acordului din partea Primarului, ci este acela ca autorităţile publice (primari, unităţi de jandarmi competente teritorial, poliţia locală) să acorde sprijin de specialitate la cererea organizatorilor, astfel ca adunarea să nu se soldeze cu acte de dezordine ori violențe:

– Opinia mea este că, dacă e vorba de adunări spontane, lipsind deci orice formă de organizare, dispozițiile arătate de mai sus nu sunt aplicabile.”[4]

Ei bine, aici e o problemă care priveşte nu doar opinia domnului Danileţ, ci şi Legea nr. 60/1991 în sine: această lege nu recunoaşte existenţa protestelor spontane. Ca urmare, există o amplă cazuistică a sancţiunilor contravenţionale aplicate participanţilor la adunări spontane.

Însă, până la urmă, cât de corect este să încorsetăm libertatea de exprimare şi libertatea întrunirilor, mai ales atunci când este evident că autorităţile procedează cu rea-credinţă şi comit abuz de putere, aşa cum se întâmplă în prezent cu Jandarmeria sau cu Primăria Municipiului Bucureşti?

Consacrat prin articolul 39 din Constituţia României, dar şi prin articolul 11 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din 4 noiembrie 1950 (CEDO), dreptul la libera întrunire este reglementat prin Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Este o lege cu numai treizeci de articole, în forma sa actuală, nu foarte lungă. Aşadar nici pe departe un cod civil cu trei mii de articole, greu de lecturat şi de digerat, o lege pe care toţi ar trebui să o citim pentru că nu se ştie când vom avea nevoie să ne aducem o nemulţumire în stradă.

Aşa cum am detaliat şi mai sus, este o lege cu destule hibe, mai veche decât Constituţia, o altă emanaţie, din perioada mineriadelor, a regimului politic rezultat din acele nefericite alegeri din Duminica Orbului 1990. Prin urmare este o lege al cărei spirit nu are nimic de-a face cu democraţia autentică, ci doar cu eforturile unei puteri panicate că lucrurile s-ar putea bascula oricând, pentru a pune botniţă contestatarilor săi.

Dar, chiar şi o lege cu o intenţie iniţial antidemocratică poate fi aplicată în spirit democratic dacă există bunăvoinţă. Legea nr. 60/1991 prevede doar obligaţia organizatorului unui protest de a notifica (declara) adunarea publică primăriei din localitatea unde urmează să se desfăşoare. Aşa cum am arătat şi mai sus, din cauza concepţiei abuzive a altor părţi din lege şi a normelor metodologice, ceea ce ar trebui să fie o simplă notificare devine o procedură destul de complicată, în care organizatorul trebuie să negocieze toate detaliile în prealabil cu o comisie de ordine publică nu neapărat prietenoasă, reprezentând diferite autorităţi de tipul Jandarmeriei, Poliţiei, Poliţiei Rutiere etc., cu care încheie un protocol contrasemnat de primar; că Jandarmeria îi va crea un ţarc din garduri metalice fie că vrea, fie că nu, sub pretextul siguranţei, dar de multe ori cu un anumit efect de ridiculizare a manifestanţilor ş.a.m.d. Dar, din moment ce legea nici măcar nu pomeneşte de „autorizare”, de ce o fac Ministerul de Interne, Jandarmeria, primăriile, şi, uneori, acel cerber al democraţiei care ar trebui să fie presa?

Ce să mai discutăm de ineficienţa căilor de atac atunci când autorităţile se comportă abuziv. Contestarea în contencios administrativ a deciziilor de interzicere ale primarilor, inclusiv nemotivate sau întemeiate pe existenţa unor protocoale pentru adunări publice fictive, care de fapt nu au loc, sau chiar a simplei tăceri, reprezintă o cale de atac cu totul ineficientă. În trimp ce între notificarea unei adunări publice şi data la care aceasta ar trebui să aibă loc discutăm cel mai adesea în termeni de zile, procesele în contencios administrativ durează luni. Astfel că, mult înainte de a avea primul termen de înfăţişare, acţiunea este deja rămasă fără obiect.

Decizia nr. 19/15.10.2018 a ICCJ are aşadar efectul nefericit şi greu explicabil juridic de a tranşa controversa ultimilor ani privind corecta interpretare a Legii nr. 60/1991 nu în favoarea democraţiei şi a statului de drept, a drepturilor fundamentale la libera exprimare şi libertatea întrunirilor, ci în beneficiul entităţilor interesate în represiunea de genul celei din 10 august 2018, a celor care vor să pună pumnul în gură cetăţenilor indignaţi. Să fie un nou semnal al capitulării justiţiei în faţa restauraţiei penale, dar şi a autoritarismului promovate de actuala guvernare PSD-ALDE?

Un grup de avocaţi şi de activişti civici familiarizaţi cu problema, din care s-a întâmplat să fac parte, observau încă din anul 2016 că, de fapt, România are nevoie de o nouă lege a adunărilor publice, în locul învechitei Legi nr. 60/1991. Au găsit un text mult mai modern care să le servească drept model într-o lege adoptată, culmea, în perioada regimului de tristă amintire al comuniştilor conduşi de Vladimir Voronin: Legea nr. 26/2008 privind întrunirile din Republica Moldova (căreia în 2011 i s-au adăugat reguli de interpretare pronunţate de Curtea Supremă de la Chişinău). Potrivit acestei legi, organizatorii unei adunări publice au doar obligaţia de a notifica primăria. Fără comisii, fără negocieri şi fără protocoale semnate cu toate autorităţile reprezentate în comisie. Dacă primăria are motive să nu permită respectiva adunare publică, îi cheamă în judecată pe organizatori, iar instanţa de judecată este cea care admite sau respinge cererea de interzicere a adunării publice. Legea respectivă conţine de asemenea prevederi derogatorii pentru adunările spontane, pentru cele cu un număr mic de participanţi şi pentru flashmoburi (o noţiune care nici nu exista în 1991, când a fost adoptată legea noastră)[5].

Proiectul redactat de acest grup de avocaţi şi activişti, neorganizaţi într-o structură formală, a ajuns la 1 iulie 2016 să fie introdus la Senat ca primă Cameră sesizată cu ajutorul unui deputat. Înregistrat iniţial ca B388/2016, apoi ca L606/2016, proiectul a primit aviz favorabil cu observaţii de la Consiliul Legislativ şi a fost deferit mai multor comisii, dar la 27 decembrie 2016 a fost clasat, ca rezultat al faptului că deputatul care şi l-a asumat nu a mai fost reales pentru un nou mandat[6]. Ulterior, proiectul respectiv a fost propus parlamentarilor USR, asumat în principiu de către trei dintre aceştia, supus unor noi modificări, dar încă nu a fost reintrodus în procesul legislativ.

Evenimentele din 10 august 2018, care au demonstrat potenţialul represiv al Jandarmeriei Române (şi care, în opinia mea, impune demilitarizarea acesteia după modelul Poliţiei Române), precum şi impactul Deciziei nr. 19/15.10.2018 a ICCJ, care contrazice interpretarea majoritară a instanţelor bucureştene şi lasă un text de lege, articolul 3 din Legea nr. 60/1991, fără efecte, un fel de abrogare mascată, sunt argumente puternice în favoarea ideii că a venit timpul ca legea veche să fie înlocuită cu una nouă şi modernă. Iar acest obiectiv ar trebui asumat de mai mulţi legislatori decât cei trei parlamentari ai Opoziţiei.

NOTE____________________

[1] http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncluded

 

[2] https://adevarul.ro/locale/vaslui/video-comuna-pungesti-declarata-zona-speciala-siguranta-publica-1_52a46389c7b855ff568bb1f6/index.html

[3] https://www.curentul.info/actualitate/degeaba-s-au-bucurat-psd-istii-decizia-de-azi-a-iccj-nu-interzice-protestele-spontane/

[4] https://cristidanilet.wordpress.com/2018/10/15/ril-adunarile-declarate/

[5] http://lex.justice.md/md/327693/

[6] https://www.senat.ro/legis/lista.aspx?nr_cls=L606&an_cls=2016

 

articol preluat de pe www.contributors.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile – Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

foto preluat de pe ccr.ro
articol realizat de Alexandru Cristian Surcel*

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel,*- foto: facebook.com

30 mai 2018

 

Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile

Miercuri, 30 mai 2018, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat cu privire la cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României, după ce domnul Klaus Werner Iohannis a refuzat propunerea Ministrului Justiţiei, domnul Tudorel Toader, de a o revoca pe doamna Laura Codruţa Kovesi din poziţia de Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Încă nu avem decizia în sine cu întreaga sa motivare, dar putem întrevedea mare parte din argumentaţia juridică din chiar textul comunicatului CCR:

Curtea a statuat că, în cazul revocării procurorului din funcţiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, ministrul justiţiei acţionează în cadrul unor limitări stricte impuse de lege, sub forma cazurilor care, în mod obiectiv, justifică revocarea din funcţia de conducere a procurorului. Preşedintele României, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, nu are o putere discreţionară proprie în cadrul procedurii de revocare, ci o putere de verificare a regularităţii acesteia. Rezultă că prerogativa Preşedintelui României de a revoca procurorul din funcţia de conducere se circumscrie exclusiv unui control de regularitate şi legalitate a procedurii. Astfel, Preşedintele României nu are competenţa constituţională de a opune argumente de oportunitate în raport cu propunerea de revocare din funcţie iniţiată, în condiţiile legii, de ministrul justiţiei.”1

Drept urmare, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională

„cu majoritate de voturi, a statuat:

1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.”

 

Aceasta este însă departe de a fi singura decizie sau hotărâre controversată a CCR din iunie 2017 şi până în prezent. Inundaţi de un an şi jumătate de fluxul continuu de ştiri despre legile justiţiei şi despre tentativele de modificare a codurilor penal şi de procedură penală, tindem poate să uităm de acte şi fapte consumate, cu implicaţii juridice serioase, care s-au întâmplat în acest interval de timp. În mod special, mai multe decizii şi o hotărâre a Curţii Constituţionale a României au generat serioase controverse şi chiar contestări în anul 2017, iar noi credem că, chiar dacă în acest moment se discută mai puţin, problemele ridicate de ele persistă.

De asemenea, întrucât deciziile şi hotărârile CCR sunt irevocabile şi direct executorii, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, nici măcar Curtea însăşi nu poate reveni asupra lor, şi au valoare de precedent judiciar, credem că obţinerea unor opinii ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) este un obiectiv actual şi necesar. O astfel de opinie sau set de opinii ar putea clarifica în ce măsură CCR poate acţiona aproape ca un legiuitor pozitiv sau ce părţi din deciziile sale au caracter obligatoriu ori de recomandare, inclusiv cum s-ar putea contracara situaţia în care însăşi Curtea Constituţională este cea care, abuzând de prerogativele sale, încalcă grav Constituţia.

De fapt, dacă este să ne aducem aminte, organizațiile neguvernamentale şi grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iaşi), Evoluţie în Instituţie (#Insist), Grupul de Acţiune Civică Bacău, Iniţiativa Craiova, Iniţiativa România, Iniţiativa Timişoara (federaţie a 10 ONG-uri din Timişoara), Institutul pentru Politici Publice, Liga Civică Galaţi şi Oradea Civică (membre ale reţelei civice naţionale Contract România) şi grupurile civice Corupţia Ucide, Geeks for Democracy şi #Rezistenţa, au efectuat un demers în acest sens în august 2017. Ele au încercat, printre altele, să convingă Administraţia Prezidenţială că Preşedintele României ar trebui să defere chestiunile de drept implicate în două decizii şi o hotărâre a CCR Comisiei de la Veneţia (care nu poate fi sesizată de oricine, ci doar de Guvern, Preşedinte, Camerele Parlamentului, precum şi de Curtea Constituţională însăşi). Aşa cum ştim din ceea ce este deja istorie, Preşedintele Klaus Iohannis a fost aproape de neînduplecat în iniţierea unui astfel de demers, de-abia în relaţie cu legile justiţiei hotărându-se în ceea ce este practic al treisprezecelea ceas.

Mai exact, ceea ce s-a cerut în august 2017 de către organizaţiile amintite mai sus a fost sesizarea de către Preşedintele României a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de: a) Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care Curtea Constituţională a României a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu, b) Hotărârea nr. 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente a Curţii Constituţionale a României (prin care preşedintele CCR a fost investit cu o adevărată prerogativă de cenzură), precum şi c) Decizia nr. 277/21.07.2017, care a stabilit un drept exclusiv al Curţii Constituţionale a României de a se pronunţa direct asupra hotărârilor judecătoreşti supuse căii extraordinare de atac a revizuirii în condiţiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă.

Pentru început, trebuie să observăm că atunci când în activitatea Curţii Constituţionale apar circumstanţe care impun clarificări, România, ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, poate cere opinia Comisiei de la Veneţia, creată în mod expres pentru a asista statele în chestiuni de acest gen. Curtea Constituţională se bucură de independenţă, iar această independenţă trebuie respectată şi ocrotită de autorităţile statului român şi de societate în general. Această chestiune reprezintă o prioritate în contextul european actual, în care putem observa că, pe fondul propagării ideilor aşa-numitei democraţii iliberale, Curţile şi Consiliile Constituţionale devin obiectul unor modificări constituţionale şi/sau legislative de natură să le limiteze competenţele, să le reducă de la rolul de garante ale respectării Constituţiei la cel de instituţii cu funcţie simbolică, să le subordoneze altor autorităţi din stat şi intereselor politice. Este cazul Poloniei, Ungariei etc.

O situaţie evident diferită este cea din România, în care pericolul pentru instanţa de contencios constituţional pare a veni din interiorul său. Tendinţa unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României, extrem de evidentă în ultimii doi ani, de a împinge practica Curţii spre exces şi spre suprapunerea asupra atribuţiilor altor puteri din stat poate provoca, pe de o parte, o scădere a eficienţei acţiunii Curţii şi, pe de altă parte, o reacţie din partea altor autorităţi, a Parlamentului în primul rând, eventual sub presiunea protestelor de stradă, care ar putea considera la un moment dat că este oportun, ca şi în ţările citate mai sus, să limiteze puterile Curţii şi să reducă independenţa acesteia prin modificarea legii de organizare şi de funcţionare (Legea nr. 47/1992).

Decizia de azi, ca şi hotărârea şi deciziile mai sus amintite au generat probleme majore de interpretare a Constituţiei şi legilor, probleme care au creat dezbateri contradictorii şi chiar proteste publice, pe fondul tentativelor Guvernului şi majorităţii parlamentare actuale de a aduce modificări ale legislației penale contrare cerinţelor din Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi aşteptărilor Comisiei Europene, partenerilor României din UE şi NATO şi societăţii în ansamblul ei. În toate cele patru speţe, exact instituţia chemată să impună respectarea Constituţiei a interpretat într-o manieră imprudentă legea fundamentală şi propria lege de organizare şi de funcţionare. De aceea, în opinia autorului acestor rânduri, autor şi a mare parte din argumentaţia juridică folosită în materialele puse la dispoziţia Administraţiei Prezidenţiale în august 2017, Comisia de la Veneţia este cam singurul organism care poate desluşi cu suficientă autoritate respectivele probleme de interpretare a Constituției şi a legii, astfel încât să putem depăşi impasul (chiar dacă recomandările sale nu au un caracter obligatoriu).

Aşadar, haideţi să analizăm în ordine cronologică fiecare decizie şi hotărâre din cele amintite în parte:

 

I. Decizia din 30.05.2018 (şi aspecte din Decizia nr. 45/30.01.2018): Aşa cum am precizat şi mai sus, nu avem încă motivarea acestei decizii, aşa că nu putem analiza decât acele raţionamente juridice cuprinse în comunicat. Însă putem observa că, în optica majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale care au votat azi, Preşedintele asigură doar un control de legalitate şi de regularitate a procedurii de revocare, atunci când ceea ce se cere este revocarea şefilor celor mai importante structuri ale Ministerului Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Generală Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism). Rolul central i-ar reveni Ministrului Justiţiei, care numai el poate aprecia oportunitatea unei revocări.

Din acest expozeu lipseşte Consiliul Superior al Magistraturii, despre care ştim că dă un aviz consultativ, care însă priveşte nu doar regularitatea şi legalitatea procedurii, ci şi oportunitatea ei. Şi nu se poate altfel, deoarece Constituţia României dispune prin art. 133 alin. (1) că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.”, iar în art. 134 alin. (1) adaugă că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.” În cazul celor trei procurori cu funcţii de conducere amintiţi mai sus, prin efectul Legii nr. 504/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Ministrului Justiţiei şi nu CSM îi revine dreptul de a face propunerile de numire sau revocare, dar acesta din urmă păstrează totuşi prerogativa de a emite un aviz consultativ.

Fiind vorba de garantul independenţei justiţiei, avizul Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi limitat doar la considerente privind legalitatea şi regularitatea procedurii, ci poate să cuprindă şi aprecieri de oportunitate. Însă ce sens mai are avizul CSM sub aspectul temeiurilor de oportunitate ale deciziei pe care urmează să o ia Preşedintele, dacă acesta din urmă este limitat strict la a verifica aspectele de legalitate şi de regularitate, de formă, fără a mai putea să se pronunţe în vreun fel asupra fondului propunerii Ministrului Justiţiei, chiar dacă aceasta a fost integral combătută prin aviz? Şi, per a contrario, dacă am admite interpretarea Curţii Constituţionale, de ce a plasat legiuitorul avizul CSM după propunerea Ministrului Justiţiei, în ordinea paşilor procedurali, şi nu invers, cum ar fi fost logic dacă soluţia acestuia din urmă cu privire la oportunitate trebuie obligatoriu asumată de către Preşedinte?

Mare parte din argumentaţia Curţii Constituţionale se bazează pe următorul text constituţional: „ARTICOLUL 132 (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.” Potrivit comunicatului CCR, „Curtea a stabilit că art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii [a se vedea Decizia nr.285/2014], aplicându-se, deopotrivă şi în ipoteza revocării/ eliberării din funcţie. În schimb, art.132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori şi indică faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45/2018], aspect care se reflectă şi asupra carierei procurorilor.”

Pentru a înţelege mai bine ce încearcă majoritatea de azi din Curtea Constituţională a României să ne comunice, am aruncat o privire în Decizia nr. 45/30.01.2018, care a fost emisă ca răspuns la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României- Secţiile Unite faţă de o serie întreagă de dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi faţă de această lege în ansamblul său.2

În această decizie putem astfel citi că: „(…) competenţa Preşedintelui este una legată, în sensul că emiterea decretului de numire este consecinţa şi rezultatul firesc al propunerii iniţiate de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a putea refuza cu caracter definitiv această propunere. Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem (…) aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nici o problemă de constituţionalitate din perspectiva art.94 lit.c), art.125 alin.(1) şi (2) şi art.134 alin.(1) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenței justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor.

143. Prin urmare, Curtea constată că „refuzul” Preşedintelui României nu avea şi nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorităţi, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuţiilor Preşedintelui prevăzute la art.94 lit.c) şi art.125 alin.(1) din Constituţie. De altfel, chiar şi în logica normei legale criticate, Preşedintele României tot extra legempoate purta o corespondenţă cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcţie a judecătorilor/ procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competenţa decizională de a-şi retrage eventual propunerea de numire, fără ca Preşedintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată.

Ideea că dreptul de refuz al Preşedintelui la numirea magistraţilor ar fi determinat de curtoazia dintre instituţiile statului este cel puţin exotică şi de-a dreptul discriminatorie. Un astfel de refuz arbitrar, determinat de curtoazie, afectează perspectivele de carieră ale unei persoane, iar acestea nu pot face obiectul unor decizii subiective, fără temeiuri de formă şi de fond. Aşadar, Preşedintele nu este limitat la considerente doar de legalitate şi de regularitate în numirile şi revocările de magistraţi. Iar rostul limitării la un singur refuz nu este indiciul că Preşedintele e, de fapt, mai mult oficiantul unei solemnităţi decât factorul decident, ci doar o dispoziţie legală menită să evite eventualele abuzuri din partea şefului statului şi blocaje în funcţionarea puterii judecătoreşti. Este o limitate menită, de asemenea, să oprească ca nu cumva prerogativa prezidenţială de numire şi de revocare a magistraţilor să nu devină pretextul unor ingerinţe ale Preşedintelui împotriva puterii judecătoreşti, în condiţiile în care Preşedintele aparţine totuşi de puterea executivă.

Însă cel mai interesant pasaj din Decizia nr. 45/30.01.2018 este paragraful 165: „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege, Curtea constată că potrivit art.132 alin.(2) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete. Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art.94 lit.c) din Constituţie. În consecinţă, art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege nu încalcă art.94 lit.c) şi art.132 alin.(1) din Constituţie.”

Putem constata astfel că Decizia din 30.05.2018 face o aplicaţie a considerentelor enumerate în paragraful 165 al Deciziei nr. 45/30.01.2018. Dar, dacă ne uităm mai atenţi, acea sintagmă pe care îşi construieşte întregul raţionament Curtea Constituţională este, de fapt, una vagă şi succintă: „procurorii îşi defăşoară activitatea (…) sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pentru a o înţelege corect este nevoie să revizităm, chiar pe la începutul textului Constituţiei României, art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Aşadar, oricum am înţelege că activitatea procurorilor se desfăşoară sub autoritatea Ministrului Justiţiei, întrucât acesta este membru al Guvernului şi deci parte componentă a puterii executive, nu putem discuta decât în termeni care să nu fie de natură să afecteze principiul separaţiei şi egalităţii puterilor în stat şi actul de justiţie.

De aceea, carierele procurorilor ţin de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, iar numirile şi revocările din magistratură se efectuează fie de CSM direct (pentru stagiari), fie de Preşedintele României (pentru magistraţii definitivi, precum şi anumite funcţii de conducere). Preşedintele României este de asemenea membru al puterii executive, dar, spre deosebire de membrii Guvernului, este ales prin vot direct şi universal de către cetăţenii care sunt deţinătorii suveranităţii de stat, pe care o exercită prin reprezentanţi aleşi (art. 2 alin. (1) din Constituţie: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.). De asemenea, Preşedintele, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţia României „(…) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Ca mediator între puterile statului, este mai logic ca Preşedintele să fie decidentul final în materia numirii şi revocării magistraţilor definitivi, respectiv a anumitor funcţii de conducere din structurile puterii judecătoreşti, decât Ministrul Justiţiei.

Suspectăm aşadar că Decizia din 30.05.2018 a CCR, ca şi anumite pasaje din Decizia nr. 45/30.01.2018 au mai puţin de-a face cu o interpretare şi aplicare a textului constituţional în litera şi în spiritul său, cât au în spate nevoia unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale de a servi interesele unora din persoanele şi entităţile aflate la rădăcina numirii lor ca judecători ai CCR (ştiut fiind că acesta este totuşi un organism numit politic şi situat în afara puterii judecătoreşti), inclusiv de a da o finalizare propriilor umori formate în anii în care respectivii judecători erau membri ai unor partide politice şi ocupau diferite demnităţi publice executive şi legislative cu sprijinul respectivelor partide.

 

II. Decizia nr. 392/06.06.2017: în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de doamna Bombonica Prodana, Curtea Constituțională a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracter penal. Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi considerațiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se impune Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009, chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Dacă cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, nu pot impune Parlamentului ce să legifereze, atunci cu atât mai puţin poate impune Curtea Constituţională. În cazul de faţă, pragul valoric la abuzul în serviciu. Există, deci, o suspiciune întemeiată, exprimată în dezbaterile publice şi de profesionişti ai dreptului, că ne aflăm în faţa unei încercări de exercitare a unor drepturi exclusive ale Parlamentului de către un organism care nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, în opinia subsemnatului, orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă constituţională a textului de lege, aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca propuneri legitime, dar neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei diferenţieri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale, cosider că ar fi indicat ca una dintre autorităţile competente amintite mai sus (Preşedinţie, Guvern, Parlament sau Curtea Constituţională însăşi) să se adreseze Comisiei de la Veneţia.

 

III. Hotărârea nr. 1/22.06.2017: În strânsă legătură cu Decizia amintită anterior, prin Hotărârea nr. 1/21.06.2017, plenul Curţii Constituţionale cu majoritate de voturi l-a împuternicit pe Preşedintele CCR să cenzureze opiniile separate sau concurente ale judecătorilor CCR, putând să le oprească pe unele de la publicarea în Monitorul Oficial, deşi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale precizează foarte clar: „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.”

Sesizată de una dintre organizaţiile semnatare ale documentului amintit în introducere, Asociaţia Platforma Iniţiativa România, cu o cerere de retractare a Hotărârii nr. 1/22.06.2017, pe motiv că este o hotărâre administrativă, deci nu constituie precedent judiciar obligatoriu, şi că încalcă drepturile constituţionale ale judecătorilor CCR, Curtea a emis următorul răspuns:

Referitor la mesajul dvs., înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 2957 din 26 iunie 2017, prin care solicitaţi reaprecierea Hotărârii 1/22.06.2017, considerând posibilă această reapreciere întrucât, „din punctul nostru de vedere, hotărârea nu a fost adoptată în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale ale CCR, fiind, de fapt, o hotărâre adoptată în materie administrativă”, care „încalcă dreptul judecătorilor CCR de a se exprima liber şi independent în formularea opiniilor separate sau concurente”, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

După cum se arată în preambulul său, Hotărârea Plenului nr.1 din 22 iunie 2017 a fost determinată de „necesitatea precizării elementelor structurale intrinseci opiniei separate sau concurente subsumate unui raţionament logic dezvoltat în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, a limitelor în care judecătorul constituţional îşi poate manifesta dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă şi a obligaţiei de rezervă pe care trebuie să o manifeste judecătorul Curţii Constituţionale în a-şi exprima puncte de vedere care, într-un final, neagă însăşi obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale”. Aşadar, nu s-a urmărit să se aducă atingere deplinei independenţe a judecătorului constituţional în a-şi exprima punctele de vedere, respectiv de a-şi exercita dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă, ci doar s-au evocat coordonatele pe care acestea trebuie să le respecte, şi anume „repere doctrinare şi jurisprudenţiale, obiectivizate în concepte şi noţiuni ştiinţifice.”

De asemenea, se observă că Hotărârea nr.1 din 22 iunie 2017 a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor art.6, art.14, art.50 şi ale art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevederi ce îi conferă Plenului plenitudine de competenţă în aprecierea compatibilităţii regulilor privitoare la procedura jurisdicţională, precum şi a măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale. De altfel, art.4 din hotărâre prevede în mod expres că aceasta „priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, circumscriindu-se exclusiv acestora”.”

Dacă ne uităm însă la articolele de lege citate în răspuns, art. 6 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale spune că CCR îşi desfăşoară activitatea în plen şi deciziile, hotărârile şi avizele sale sunt adoptate cu majoritate de voturi, art. 14 că procedura jurisdicţională a CCR se completează cu procedura civilă (acolo unde procedura specifică nu prevede), art. 50 că plenul CCR îndeplineşte funcţiile acesteia şi poate lua orice măsură necesară bunei desfăşurări a activităţii Curţii (dar nu şi încălcarea unor norme imperative din lege, cum e cea din art. 59 alin. (3) citat mai sus), iar art. 51 alin. (1) stabileşte condiţiile de cvorum de prezenţă şi de majoritate minimă.

Niciunul dintre aceste articole nu dă dreptul preşedintelui ori plenului Curţii Constituţionale să aprecieze pertinenţa unei opinii separate sau concurente a unui judecător al Curţii, acesta fiind singurul responsabil de conţinutul şi de acurateţea ştiinţifică a respectivei opinii. Iar acea opinie, fără niciun fel de condiţionare, trebuie publicată în Monitorul Oficial exact aşa cum dispune art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

 

Astfel, în ceea ce priveşte fondul hotărârii:

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. 1 si 2 din Legea nr. 47/1992, fiind de natură de a afecta în mod grav independenţa judecătorului Curţii Constituţionale. Astfel, din economia dispozițiilor art. 2 si 3 din hotărâre rezultă o vădită şi nelegală ingerinţă în activitatea de judecată a judecătorului Curţii Constituţionale a României, ingerinţă constând în instituirea unui veritabil mecanism de control, exercitat în mod netransparent şi arbitrar, asupra opiniilor acestuia.

 

Conform hotărârii, decizia cenzurării unei opinii separate sau concurente aparţine în exclusivitate Preşedintelui Curţii Constituţionale, acesta, în urma unei simple „discutări” a deciziei, nu se ştie în ce cadru şi potrivit cărei proceduri, fiind singurul care constată existenta aşa-ziselor „abateri” de la aşa-zisele „reguli de redactare” şi hotărăşte cu privire la soarta respectivei opinii. Practic, se poate spune că independenţa unui judecător al Curţii Constituţionale se opreşte acolo unde încep aprecierea şi constatarea Preşedintelui Curţii Constituţionale, pe baza unor criterii pur subiective, cum ar fi cel care interzice „aprecierile cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. 2 teza finală).

De notat că nicio dispoziţie din Legea nr. 47/1992 sau Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012 nu recunoaşte Preşedintelui Curţii Constituţionale o astfel de atribuţie. De altfel, aceste dispoziţii prevăd în mod limitativ cazurile în care Preşedintele Curţii Constituţionale, în exercitarea atribuțiilor sale, emite rezoluţii, regula fiind în sensul că acesta emite ordine (art. 9 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 si art. 5 alin. (2) din Regulament).

Nu în ultimul rând, mecanismul de control descris mai sus generează o formă indirectă de tragere la răspundere juridică a unui judecător al Curţii Constituţionale pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor, instituind sancţiunea neluării în seamă a opiniei sale, aspect interzis de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) rap. la art. 14 din Legea nr. 47/1992 si art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, fiind de natură a restrânge exerciţiul dreptului legal al judecătorului Curţii Constituţionale de a formula opinie separată sau concurentă.

 

Considerăm că hotărârea este un act administrativ emis în aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu referire la art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, având o forţă juridică inferioară. In aceste condiţii, faţă de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, acest act nu poate depăşi limitele dispoziţiilor legale în executarea cărora a fost emis. Din examinarea acestor dispoziţii legale rezultă inexistenţa vreunor reguli, condiţionări sau limitări în ceea ce priveşte formularea opiniilor separate sau concurente. După cum se arată chiar în cuprinsul hotărârii, dreptul de a formula opinie separată sau concurentă este un drept prevăzut de lege, a cărui exercitare nu poate fi restrânsă printr-un act cu forţă juridică inferioară, respectiv un act administrativ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 47/1992 permit Curţii Constituţionale doar să stabilească compatibilitatea regulilor procedurii civile cu procedura jurisdicţională prevăzută de Legea nr. 47/1992, iar nu şi să edicteze noi reguli de procedură, peste limitele celor dintâi.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 137/2000, în sensul în care instituie o discriminare, în sensul art. 2 din acelaşi act normativ, între judecătorii Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula opinie separată sau concurentă, drept recunoscut de art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

 

În acest sens, se cuvine a observa mai întâi că hotărârea introduce reguli de redactare doar în ceea ce priveşte opiniile separate sau concurente, pentru opinia majoritară neexistând astfel de reguli. Practic, simplul fapt că un judecător al Curţii Constituţionale a votat împotrivă sau este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, îl pune pe acesta în situaţia de a se confrunta cu o adevărată excludere sau cel puţin restricţie în ceea ce priveşte dreptul său de a formula opinie separată sau concurentă. În plus, caracterul vădit subiectiv al unor reguli şi criterii introduse prin actul atacat nu face decât să agraveze caracterul discriminatoriu în sine ale acestora.

- Acesta a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 70 si art. 75 rap. la art. 2 alin. (2) Cod civil, în sensul în care limitează dreptul la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte formularea opiniei separate sau concurente.

 

Considerăm că obligaţia de rezervă, prevăzută în mod expres de lege, este unica limitare permisă din perspectiva celor de mai sus, însă aceasta nu se poate extinde, cu atât mai puţin nu poate afecta dreptul, de asemenea prevăzut de lege, de a formula opinie separată sau concurentă. In măsura în care legiuitorul primar ar fi considerat necesar, ar fi circumstanţiat sau cel puţin reglementat el însuşi exerciţiul dreptului la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, prin formularea de opinii separate sau concurente. Or, în cazul de faţă, aşa cum am arătat, avem de-a face cu un simplu act administrativ, cu forţă juridică inferioară legii, inapt să introducă în mod valabil o limită în ceea ce priveşte dreptul arătat mai sus.

- Hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 544/2001, în sensul în care îngrădeşte accesul persoanelor la informaţii şi documente de interes public.

 

Faţă de dispoziţiile art. 2 lit. a) si b) din Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile publice şi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, opinia separată sau concurentă formulată de un judecător al Curţii Constituţionale reprezintă în mod cert o informaţie de interes public ce ar trebui comunicată din oficiu de către această instituţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 544/2001. Ceea ce pentru Preşedintele Curţii Constituţionale ar putea constitui „aprecieri cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. (2) teza finală), pentru un alt cetăţean, cu precădere pentru un profesionist sau cel puţin pasionat al dreptului, ar putea constitui o importantă sursă de informaţie cu privire la activitatea şi practica singurei instanţe de contencios constituţional şi, prin aceasta, o informaţie de deosebit interes public, mai ales în speţe cu un puternic ecou în rândul opiniei publice, respectiv intens dezbătute în spaţiul public. În mod evident, situaţia generată de hotărârea CCR contravine în mod flagrant dispoziţiilor Legii nr. 544/2001.

Nu în cele din urmă, este discutabilă şi modalitatea aleasă de actuala majoritate din cadrul Curţii Constituţionale pentru a impune această nouă regulă internă cu totala desconsiderare a principiului existent încă din dreptul roman că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem). Conform art. 11 lit. B din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, CCR adoptă hotărâri atunci când: „a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.” Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cazul Hotărârii nr. 1/22.06.2017.

 

IV. Decizia nr. 377/21.07.2017: Sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) – Secţiile Unite cu privire la o serie de prevederi introduse în Parlament în Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconsţituţionalitate, dar, din nou prin motivare, a inserat o serie de consideraţii care ar trebui să fie obligatorii şi care extind competenţele CCR deopotrivă peste cele ale puterii legislative şi ale celei judecătoreşti:

72. Fiind lămurită problema autorităţii competente să exercite controlul de constituţionalitate, Curtea reţine că, în prezent, dispoziţiile art. 146 lit. a) teza întâi şi lit. d), respectiv lit. b), c) şi l) din Constituție, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reglementează expres controlul de constituţionalitate, pe de o parte, al actelor normative de reglementare primară, iar, pe de altă parte, al tratatelor internaţionale, al regulamentelor şi al hotărârilor parlamentare. Astfel, controlul de constituţionalitate a hotărârilor judecătoreşti, pe calea plângerii de neconstituţionalitate, nu este încă normativizat. Prin urmare, Curtea reţine că exercitarea unui control de constituționalitate asupra hotărârilor judecătoreşti implică o verificare a conformităţii acestora cu Constituţia, control care poate fi realizat numai de Curtea Constituţională, nu şi de instanţele judecătoreşti, iar decizia instanţei constituţionale astfel pronunţată poate constitui motiv de revizuire a hotărârii judecătoreşti anulate pe motive de neconstituţionalitate. Dar nicidecum nu se poate realiza un control de constituţionalitate al hotărârii judecătoreşti de către instanţa competentă să judece o cerere de revizuire pentru că s-ar ajunge în situaţia înfrângerii plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate. În caz contrar, Constituţia ar deveni subiectul unor interpretări mai mult sau mai puţin eterogene la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti existente în România. De asemenea este evident că, în aceste coordonate, calea de atac extraordinară a revizuirii nu este mijlocul juridic adecvat pentru controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti.

73. În consecinţă, Curtea constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi ale art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Constatându-se o asemenea încălcare a prevederilor constituţionale, Curtea nu va mai analiza dacă sintagma “încălcarea prevederilor constituţionale” respectă sau nu cerinţele de calitate a legii, pentru că numai dacă o asemenea competenţă aparţinea instanţelor judecătoreşti sintagma în cauză era vagă, inexactă şi lipsită de precizie; în schimb, în măsura în care s-a stabilit că, în realitate, controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti este o dimensiune a competenţei Curţii Constituţionale, sintagma în cauză este clară, precisă şi previzibilă, însă contrară textelor constituţionale antereferite.

74. Pentru identitate de rațiune, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 14 din Codul de procedură civilă, pentru că evaluarea conformității hotărârii judecătoreti cu deciziile Curţii Constituţionale reprezintă, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate pe calea plângerii de neconstituţionalitate. Prin urmare, şi acest text legal încalcă art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1) și art. 142 alin. (1) din Constituţie. De altfel, evaluarea conformităţii unei soluţii legislative cu deciziile Curţii Constituţionale este, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate prin prisma art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la respectarea efectelor general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 49 și următoarele, sau Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21 și următoarele.]. Mai mult, Curtea Constituţională este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create prin nerespectarea considerentelor unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii [Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 37].

75. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că legiuitorul a plecat de la o premisă corectă din punct de vedere al art. 1 alin. (5) din Constituție, cu referire la respectarea Constituţiei de către toate autoritățile publice, inclusiv de către instanţele judecătoreşti prin hotărârile pe care le pronunţă, însă a reglementat un mecanism juridic defectuos atât cu privire la autoritatea competentă să exercite controlul de constituţionalitate, cât şi cu privire la modalitatea procedurală prin care aceasta se realizează.

76. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 15 din Codul de procedură civilă în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legilor. În acest sens, Curtea constată că acest text legal stabileşte ca motiv de revizuire pronunţarea unor sancţiuni în temeiul unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data la care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii. Or, în materie procedural civilă, sancțiunile sunt definite, în doctrină, drept măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Ele îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i sancționa pe cei care o încalcă. Acestea pot fi nulitatea, decăderea, perimarea, suspendarea cauzei, amenzile judiciare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, despăgubirile pentru partea prejudiciată sau în materie civilă nulitatea, reducţiunea, inopozabilitatea, prescripţia extinctivă, uzucapiunea etc. (…)

80. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 2 și 3 din lege, întrucât aceste texte legale stabilesc, pe de o parte, tipologia hotărârilor ce pot fi revizuite în aplicarea motivelor de revizuire nou-reglementate şi, pe de altă parte, termenele de exercitare a acestora. Prin urmare, Curtea reţine mutatis mutandis încălcarea, prin aceste texte, a prevederilor constituţionale încălcate prin textele de lege care reglementează noile motive de revizuire, şi anume art. 1 alin. (3) și (5), art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţie.”

Urmărind pasajele subliniate mai sus, putem constata, în interpretarea noastră, că CCR dublează rolul de unic legiuitor pozitiv primar al Parlamentului. Astfel, cu de la sine putere, Curtea constată că există un domeniu încă nenormativizat, introduce o nouă instituţie juridică -„plângerea de neconstituţionalitate”-, îşi apropriază funcţia de control de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti (deşi Curtea Constituţională NU aparţine puterii judecătoreşti şi chiar ea citează art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie care precizează foarte clar ce instituții ale statului constituie puterea judecătorească) şi îşi extinde controlul de constituţionalitate astfel încât, de fapt, să-şi impună modificările pe care le aduce legii.

Or aşa cum am mai argumentat, chiar dacă CCR poate emite interpretări obligatorii ale normelor legale din punct de vedere constituţional, ea nu poate crea lege. Nu este legiuitor pozitiv. Nu poate crea instituţii juridice şi nu-şi poate apropria competenţe pe care Constituţia şi legiuitorul nu i le-au conferit.

Iar în această decizie, pe lângă suprapunerea puterii legislative, avem de-a face şi cu asumarea puterii judecătoreşti de către CCR. Numai puterea judecătorească poate pronunţa şi, respectiv, controla hotărâri judecătoreşti, controlul Curţii Constituţionale referindu-se la texte de lege. Aşa cum arătam mai sus, Curtea Constituţională nici măcar nu este parte a puterii judecătoreşti, chiar dacă membrii săi se numesc judecători şi funcţionarea este similară celei a unei instanţe judecătoreşti.

Desigur, de lege ferenda, am putea admite necesitatea şi introducerea unei instituţii a controlului de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti şi exercitarea acestei atribuţii de către Curtea Constituţională, însă o astfel de reglementare nu poate fi generată de Curte însăşi, ci trebuie să facă obiectul unei legi adoptate de către Parlament. Iar eventuala reglementare trebuie să separe clar controlul de constituţionalitate de judecarea fondului cauzei, care revine exclusiv puterii judecătoreşti.

Aşadar, interpretând extensiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care îi dau dreptul să-şi stabilească singură competenţele şi opresc orice altă autoritate de a contesta formal, prin Decizia nr. 377/21.07.2017, Curtea se erijează în legiuitor pozitiv, în instanţă judecătorească şi chiar şi în Adunare Constituantă, din moment ce ceea ce ea dispune, aşa cum dispune, contravine chiar textului constituţional.

Considerăm că este o evoluţie care trebuie evaluată şi de o expertiză externă şi independentă, altfel se va ajunge în final la o dezechilibrare a întregii ordini constituţionale, cu consecinţe imprevizibile. Însă, în lipsa mecanismelor interne şi fără a uita vreo clipă necesitatea păstrării independenţei Curţii Constituţionale, credem că aducerea şi a acestui subiect în atenţia Comisiei de la Veneţia ar fi de natură să ofere necesara clarificare.

1 https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRESA-304

2 https://www.ccr.ro/files/products/45_-_27_febr_2018.pdf

 

articol preluat de pe www.contributors.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Privire comparativă asupra iniţiativei cetăţeneşti în practica românească şi europeană

Privire comparativă asupra iniţiativei cetăţeneşti în practica românească şi europeană

articol realizat de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel* - foto: facebook.com

20 mai 2018

 

În considerarea şi a campaniei în curs „Fără penali în funcţii publice” şi a dificultăţilor care deja se observă în derularea acesteia, vă propun un succint studiu comparativ între reglementarea iniţiativei legislative cetăţeneşti în legislaţia naţională românească şi cea a iniţiativei civice europene, în vederea eventualei includeri a acestei teme, mai exact a modernizării respectivelor proceduri la nivelul secolului XXI, în viitoarele programe de guvernare ale partidelor politice, în perspectiva alegerilor din anii electorali 2019 şi, mai ales, 2020.

Înainte de a trece la prezentarea exhaustivă a subiectului, vă supunem atenţiei următoarele câteva idei:

Iniţiativa civică există în dreptul public român de la 8 decembrie 1991, când a fost adoptată Constituţia în baza căreia, cu amendamentele primite în 2003, funcţionăm şi acum. De-abia însă cu adoptarea Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei civice de către cetăţeni s-a pus la punct şi o reglementare a felului în care această iniţiativă se poate exercita. La nivelul Uniunii Europene, iniţiativa civică a fost introdusă prin Tratatul de la Lisabona din 2007, intrat în vigoare în 2009 şi a devenit exercitabilă după adoptarea Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească.

Legislaţia românească impune organizatorilor unei iniţiative civice o procedură greoaie şi birocratică, cu numeroşi paşi cu potenţialul de a scurta în practică intervalele de timp teoretic prevăzute în lege, care nu permite decât colectarea semnăturilor în format fizic, fără nicio preocupare pentru protecţia datelor cu caracter personal ale organizatorilor şi semnatarilor deopotrivă. Prin comparaţie, legislaţia europeană prevede o procedură mult mai elastică, cu o durată mai mare şi cu pretenţii demografice mai mici, cu posibilitatea colectării semnăturilor atât offline, cât şi online (ba chiar prin două modalităţi electronice distincte) şi cu obligaţii concrete privind protecţia datelor cu caracter personal. Diferenţa între cele două proceduri se reflectă şi în rata cu totul diferită de succes, cu trei iniţiative reuşite în întreg intervalul 1999-2017 în procedura românească şi cu patru iniţiative încununate de succes între anii 2012 şi 2017 în procedura europeană.

Singurul punct în care iniţiativa civică în reglementarea românească e superioară celei din reglementarea europeană, este că iniţiativa civică reuşită potrivit legii române declanşează procedura de legiferare parlamentară, în timp ce în cazul iniţiativei cetăţeneşti europene Comisia Europeană are dreptul de a decide motivat să nu întreprindă nicio acţiune. Totuşi, este de observat că şi în procedura românească Camerele Parlamentului nu sunt ţinute să nu respingă propunarea de lege, dimpotrivă, iar procedura europeană conţine un detaliu destul de interesant: posibilitatea unei dezbateri publice asupra iniţiativei civice sub auspiciile Parlamentului European şi cu participarea diferitelor părţi interesate.

Aşadar, introducerea iniţiativei cetăţeneşti a reprezentat una din marile inovaţii ale Constituţiei României din 1991, amendată în 2003, comparativ cu textele constituţionale anterioare, inclusiv cele democratice şi moderne din anii 1866 şi 1923. Astfel, art. 74 alin. (1) şi (2) dispun că (1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. (2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. De asemenea, din art. 150 putem afla că (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

După cum se poate observa, din start condiţiile sunt destul de stricte. La o populaţie grosso modo de 17 milioane de cetăţeni cu drept de vot, adică care au vârsta minimă de 18 ani şi nu sunt puşi sub interdicţie, nici supuşi pedepsei penale complementare a interzicerii unor drepturi, iniţiativa civică legislativă are nevoie de susţinerea a cel puţin 0,59% din totalul acestui electorat naţional, condiţionat şi de o răspândire greografică care să asigure o reprezentare minimă a cel puţin un sfert din populaţia cu drept de vot aflată pe teritoriul ţării (adică în total 55.000 de semnatari, 0,32% din total). Pentru iniţiativa constituţională trebuie să se activeze, folosind aceleaşi cifre, 2,94% din totalul electoratului, iar condiţia geo-demografică minimă este de jumătate din teritoriul ţării, adică 420.000 de electori reprezentând aşadar cca 2,47% din total. Iar acestea sunt doar cifrele minimale. Aşa cum vom indica mai jos, şansele ca realizarea cifrelor minimale să fie nu doar necesară, ci şi suficientă sunt minime.

Sediul materiei este reprezentat de Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei civice de către cetăţeni. Potrivit acesteia, primul pas în derularea unei astfel de proceduri este constituirea comitetului de iniţiativă, care nu poate avea mai puţin de 10 membri, cetăţeni români cu drept de vot. Nu pot deţine această calitate aleşii prin vot universal, membrii Guvernului şi persoanele numite în funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte din partide politice (de exemplu, magistraţii). Membrilor comitetului de iniţiativă, care îşi aleg dintre ei un preşedinte, le revin apoi toate răspunderile pentru îndeplinirea cu succes a procedurii. Constituirea comitetului de iniţiativă se face printr-o declaraţie autentificată de notarul public şi conţinând o serie de menţiuni obligatorii: datele personale ale membrilor comitetului de iniţiativă, scopul iniţiativei şi o declaraţie pe proprie răspundere privind compatibilitatea cu calitatea asumată. Desigur, pentru semnarea şi autentificarea declaraţiei este necesară prezenţa fizică la notar a tuturor celor minimum 10.

Cel de-al doilea pas procedural, după redactarea iniţiativei legislative în forma cerută de normele legale de tehnică legislativă şi însoţită de o expunere de motive semnată de toţi membrii comitetului de iniţiativă, este depunerea acesteia la Consiliul Legislativ în vederea avizării, care poate fi pozitivă, pozitivă cu observaţii sau negativă. Propunerea legislativă (inclusiv cea cu caracter de viitoare lege constituţională) se publică în Monitorul Oficial, Partea I, în cel mult 30 de zile de la emiterea avizului Consiliului Legislativ (care şi el ar trebui emis în 30 de zile de la sesizare), alături de amintitul aviz şi de componenţa comitetului de iniţiativă (în fapt, se publică chiar declaraţia notarială de înfiinţare a comitetului de iniţiativă). Pentru îndeplinirea etapei avizării şi a publicării, membrii comitetului de iniţiativă sunt obligaţi să împuternicească pe unul dintre ei, printr-un document semnat de către toţi, ce va fi folosit însoţit de declaraţia notarială constitutivă. De cele mai multe ori, împuternicitul este preşedintele comitetului de iniţiativă.

Deja putem observa că este un mecanism formalist şi greoi, care oferă o protecţie precară datelor personale ale membrilor comitetului de iniţiativă. Dar, până aici, nu sunt totuşi sarcini sisifice, precum cele care marchează etapa următoare. Este de altfel destul de evident că pentru colectarea şi îndosarierea unui număr atât de mare de semnături, în format fizic, astfel cum vom detalia mai jos, este necesar ca membrii comitetului de iniţiativă să coopteze şi să coordoneze o adevărată armată de voluntari, lucru cel puţin dificil unei grupări de simpli cetăţeni obişnuiţi şi anonimi. De aceea, practica, la care de asemenea ne vom referi mai jos, învederează că, de regulă, comitetul de iniţiativă are o funcţie mai mult formală, pentru că legea pretinde existenţa sa, iar campaniile sunt de fapt derulate de comunităţi şi platforme civice, sindicate, organizaţii ale minorităţilor naţionale, culte religioase, partide politice etc.

Cele 100.000, respectiv 500.000 de semnături trebuie colectate pe liste de susţinători întocmite pe hârtie, cu respectarea strică a organizării administrativ-teritoriale a ţării şi nu sunt valabile decât dacă conţin denumirea propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei şi identificarea Monitorului Oficial al României, Partea I, în care aceasta a fost publicată, judeţul şi localitatea în care îşi au domiciliul sau reşedinţa susţinătorii, numele, prenumele şi domiciliul susţinătorilor, menţionarea actului de identitate şi a codului numeric personal, semnăturile. Este deja foarte evident că avem de-a face cu cerinţe nu doar de secol XX, de când datează Legea nr. 189/1999, ci de veac XIX, anterioare internetului şi a posibilităţii semnăturilor online, inclusiv securizate prin semnături electronice sau parole unice, generate aleatoriu.

De asemenea, lipsa oricărei preocupări pentru protecţia datelor personale ale sute de mii de cetăţeni este absolut evidentă. Şi chiar dacă în 1999 acestui subiect nu i se dădea importanţa actuală, România are totuşi încă din anul 2001 o legislaţie în acest sens (Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date). Nu putem aşadar să nu observăm că timp de mai bine de 15 ani niciun legiuitor nu s-a preocupat să pună în acord cele două legi, ceea ce ne ridică un semn de întrebare privind o anumită intenţionalitate: nu cumva s-a dorit ca lipsa de protecţie a datelor cu caracter personal ce rezultă din aplicarea Legii nr. 189/1999 să devină un impediment în îndeplinirea cu succes a procedurilor de iniţiativă legislativă cetăţenească, ştiut fiind că vor fi persoane cu drept de vot care, deşi rezonează cu scopul iniţiativei, vor fi reticente să îşi pună la dispoziţia unor necunoscuţi date precum adresele de domiciliu ori de reşedinţă şi CNP-ul? Intenţionat sau nu, practica ne arată că acest fenomen chiar se întâmplă.

Este de asemenea de observat că neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele mai sus amintite, de la respectarea strictă a organizării administrativ-teritoriale la inserarea datelor cu caracter personal, constituie condiţii sine qua non, a căror neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă, potrivit art. 4 alin. (3) din lege, atrage neluarea în considerare a semnăturii sau chiar a listei de susţinători.

De fapt, şi orice greşeală în îndeplinirea gesturilor procedurale enumerate în următoarele alineate ale art. 4 poate avea fix acelaşi efect: întocmirea listelor de susţinători strict pe sectoarele Bucureştilor şi pe localităţi, pe coli de hârtie format A4, detaşabile şi numeroate, imprimate pe o singură faţă, cu completarea detaliilor şi semnăturilor susţinătorilor de mână, iar apoi grupate în dosare pe localităţi, şnuruite şi semnate pe coperta a doua de către un membru al comitetului de iniţiativă sau de către un susţinător împuternicit de comitet; una din aceste persoane trebuie să semneze şi fiecare coală A4 în parte. Dosarele originale se păstrează la Curtea Constituţională, iar câte o copie a fiecăruia la Parlamentul României.

Teoretic, termenul pentru colectarea tuturor semnăturilor necesare este de 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial, Partea I, conform art. 2 alin. (5), care adaugă în teza sa finală că După împlinirea acestui termen, propunerea legislativă nu mai poate fi prezentată decât ca o nouă iniţiativă legislativă, în condiţiile prezentei legi. În opinia noastră, acest text este neconstituţional, deoarece prin coroborare cu art. 5 Atestarea listelor de susţinători duce la scăderea drastică a termenului de 6 luni şi, implicit, la frustrarea cetăţenilor de dreptul lor garantat prin art. 74 alin. (1) şi (2), respectiv art. 150 din Constituţia României.

De ce susţinem asta? Deoarece procedura atestării listelor este şi ea una greoaie şi complicată, de natură să dureze cel puţin termenul legal general de răspuns al autorităţilor publice de 30 de zile. De fapt alineatul (4) final al respectivului art. 5 impune un termen special de 15 zile lucrătoare de la înregistrarea dosarului la primărie (care nu include aşadar în numărătoare zilele libere de week-end şi de sărbători legale), dar acesta nu este protejat şi printr-o sancţiune (cum ar putea fi atestarea tacită a listelor de susţinători). Or ştim dintr-o lungă practică cu autorităţile statului că, atunci când un termen nu este protejat printr-o sancţiune eficientă, acestea au tendinţa să întârzie peste termenul respectiv, uneori inacceptabil de mult.

Revenind la procedură, competenţa privind controlul listelor şi subsecventa lor atestare revine primarilor, direct sau prin funcţionarii împuterniciţi în acest sens, cu ajutorul organelor de poliţie dacă sunt aspecte pe care acestea ar trebui să le verifice.Toţi aceştia semnează la final pe ultima copertă a fiecărui dosar verificat şi atestat, evident şi cu aplicarea ştampilelor specifice. Trebuie reţinut şi faptul că, apropo de felul în care reglementarea în vigoare reduce de facto termenul de 6 luni, dosarele împrăştiate peste tot în ţară în vederea atestării, vor trebui centralizate în vederea înregistrării la Parlament, operaţiuni care nici ea nu se poate realiza peste noapte.

În cadrul fazei procedurale a atestării există însă şi posibilitatea contestării fiecărei semnături sau a orice altă prevedere cuprinsă în liste. Este o formulare problematică (ce înseamnă „altă prevedere”?), care devine şi mai problematică atunci când vedem că orice persoană interesată poate consulta dosarul şi poate contesta. Unde mai este minima protecţie a datelor cu caracter personal, în condiţiile în care nu e deloc clar dacă „persoană interesată” înseamnă doar pretinsul susţinător a cărui semnătură a fost contrafăcută sau numai aparţinătorul persoanei majore, dar puse sub interdicţie, şi în care „consultarea dosarului” oferă acces practic oricui nu doar la datele pe care pretinde să le verifice, ci şi la datele oricui se află pe aceeaşi filă A4?

Contestaţia se face în scris, se soluţionează de primar, dacă e cazul după solicitarea confirmării semnăturii de către susţinător, iar decizia primarului se poate contesta la judecătorie, care o va soluţiona cu citarea părţilor şi potrivit normelor care reglementează ordonanţa preşedenţială.

Este de reţinut de asemenea că, deoarece procedura atestării include multiple posibilităţi de eliminare a unor semnături, inclusiv a unor liste întregi, din total, orice comitet de iniţiativă pentru o astfel de iniţiativă civică legislativă trebuie să aibă în vedere colectarea a de fapt substanţial mai multe semnături decât minimul impus de Constituţie şi de lege, pentru a avea o marjă şi a nu cădea sub limită ca efect al neatestării de către primari a unora din listele de susţinători.

Mai trebuie remarcat aici că, aşa cum a rămas nemodificată legea, această circumscriere strictă în limitele organizării administrativ-teritoriale a României îi frustrează de dreptul constituţional de a susţine iniţiative legislative civice pe cetăţenii români din diaspora (chiar dacă aceştia adună semnături, legea nu precizează ce autoritate efectuează atestarea listelor de susţinători şi potrivit cărei proceduri). Dacă în anul 1999, la adoptarea legii, numărul lor era relativ redus, mulţi dintre exilaţii şi emigranţii din perioada regimului comunist fiind forţaţi să renunţe la cetăţenia română pentru a primi acceptul autorităţilor pentru a pleca din ţară, în prezent discutăm de 3-4 milioane de cetăţeni români, majoritatea cu drept de vot, aflaţi peste hotarele României, ca efect atât al emigraţiei economice, cât şi al redobândirii cetăţeniei române, cei mai mulţi locuind cu forme legale acolo unde se află.

Pentru înregistrarea la Parlament, se depun la registratura primei Camere sesizate, în funcţie de obiectul propunerii legislative, textul acesteia, expunerea de motive, avizul Consiliului Legislativ şi listele de susţinători atestate de primari, în original, însoţite de o cerere semnată de membrii comitetului de iniţiativă. Prin cerere, 5 dintre membrii comitetului sunt împuterniciţi nominal pentru a reprezenta comitetul în vederea promovării şi susţinerii iniţiativei după înregistrare, pe parcursul procesului legislativ. Dacă unele liste nu sunt încă atestate (sau respinse), preşedintele Camerei Parlamentului va solicita Guvernului urgentarea acestei proceduri (deşi nu este clar cum poate apoi Guvernul impune urgentarea primarilor), iar listele nou atestate vor putea fi depuse în completare în termen de maximum 7 zile de la atestare.

Camera Parlamentului va păstra copii de pe listele de susţinători şi originalele, dar numai ale listelor atestate, le va înainta Curţii Constituţionale a României, care are competenţa din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, să verifice:

a) caracterul constituţional al propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei;

b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători prezentate sunt atestate potrivit art. 5;

c) întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut la art. 74 şi, după caz, la art. 150 din Constituţie, precum şi respectarea dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută de aceleaşi articole.

Curtea Constituţională are un termen de 30 de zile în cazul iniţiativei legislative şi 60 de zile în cazul iniţiativei constituţionale pentru a se pronunţa pe baza unui raport întocmit de unul din judecătorii săi, desemnat drept raportor de preşedintele Curţii. Decizia sau, după caz, hotărârea se comunică preşedintelui Camerei care a sesizat CCR şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ulterior, se declanşează procedura parlamentară de legiferare, ca pentru orice propuneri legislative, potrivit caracterului acestora de legi ordinare, organice sau constituţionale, respectiv dacă trebuie adoptate în procedură de urgenţă sau nu. Finalul Legii nr. 189/1999 mai cuprinde o serie de protecţii pentru membrii comitetului de iniţiativă, respectiv de infracţiuni şi contravenţii legate de derularea procedurilor descrise mai sus. Nu vom insista asupra acestor aspecte decât pentru a remarca că refuzul primarului de a atesta listele de susţinători are doar regimul juridic al unei contravenţii, deşi în opinia noastră avem de-a face cu un caz destul de clar de abuz în serviciu cu caracter penal, care lezează drepturile constituţionale a sute de mii de cetăţeni.

Mai adăugăm, fără să intrăm în amănunte, că în prezent în legislaţia românească există posibilitatea iniţiativei civice şi în plan local şi judeţean, putând avea ca obiect propuneri de hotărâri de consiliu local, respectiv de consiliu judeţean, însă cerinţele numerice şi temporale şi procedurile sunt, păstrând scara, comparabile cu cele din Legea nr. 189/1999, ceea ce face ca acest mod de exercitare a drepturilor cetăţeneşti să nu fie mai atractiv la nivel local şi judeţean, faţă de nivelul naţional.

Chiar şi statistica iniţiativelor civice care au fost promovate cu succes în ultimii 27 de ani este cât se poate de relevantă în ce priveşte caracterul birocratic şi greoi, gândit parcă să facă aproape imposibilă reuşita unor astfel de iniţiative (când spunem „parcă”, acordăm vechii clase politice o prezumţie de nevinovăţie pe care, probabil, aceasta nu o merită).

Astfel, cel mai prolific a fost anul 1995, când nu exista o lege dedicată iniţiativei legislative cetăţeneşti şi când CCR a constatat constituţionalitatea unei iniţiative civice legislative privind învăţământul în limbile minoritare. O altă iniţiativă care a evoluat paralel, pe acelaşi fundal de anomie legislativă, a devenit obiectul Hotărârii nr. 2/27.07.1995 a CCR şi privea casele de ajutor reciproc ale salariaţilor. Tot în acelaşi context, Decizia nr. 72/18.07.1995 se pronunţa asupra unei iniţiative susţinute de Biserica Ortodoxă Română, pentru o modificare la legea învăţământului relativă la materia religie, care în cele din urmă a fost realizată prin ordonanţă a Guvernului. În absenţa unei legi şi în imposibilitate de a verifica autenticitatea tuturor semnăturilor, valoarea acestor precedente rămâne discutabilă.

Au trecut 9 ani până la următoarea iniţiativă cetăţenească ajunsă pe masa CCR, o propunere din anul 2004 privind finanţarea învăţământului. Această iniţiativă a urmat procedura introdusă prin Legea nr. 189/1999. O altă tentativă, în anul 2009, privind o propunere legislativă relativă la finanţarea sănătăţii, a fost respinsă de Curte ca urmare a faptului că precondiţia celor minim 5000 de semnături era îndeplinită exclusiv în 8 judeţe ale ţării. Mai mult noroc a avut în anul 2015 o propunere pentru modificarea Codului muncii, cu susţinere sindicală, din care Curtea a respins ca neconstituţională o singură dispoziţie, pe care a găsit-o ca având caracter fiscal, deci exceptată de la posibilitatea promovării pe calea iniţiativei cetăţeneşti.[1]

Desigur, vedeta incontestabilă a iniţiativelor legislative cetăţeneşti, la momentul actual, este propunerea de modificare a art. 48 din Constituţia României, privind definirea căsătoriei ca fiind o legătură exclusivă între un bărbat şi o femeie, susţinută de Coaliţia pentru Familie (CpF), care în anul 2016 a reuşit să strângă un număr aproximativ de 3 milioane de semnături, care a fost declarată constituţională de CCR şi care a trecut deja de Camera Deputaţilor, aşteptând în prezent votul Senatului şi, în cazul adoptării, organizarea referendumului. Acesta este însă un caz cu totul excepţional, deoarece colectarea semnăturilor s-a desfăşurat cu sprijinul nedisimulat al mai multor culte, precum Biserica Ortodoxă Română, bisericile neoprotestante şi cele catolice.

Aceste date statistice nu prezintă însă întregul tablou. De la adoptarea actualei Constituţii în prima sa formă prin referendumul de la 8 decembrie 1991, au existat mult mai multe iniţiative civice legislative care, dintr-un motiv sau altul, nu au ajuns până în faza verificării CCR. Dacă înainte de adoptarea Legii nr. 189/1999 anomia legislativă era cea care punea probleme pentru îndeplinirea acestor proceduri, după intrarea în vigoare a amintitei legi tocmai procesul extrem de birocratic şi deloc prietenos cu cetăţenii a devenit principala piedică.

Astfel, o căutare istorică va dezvălui numeroase tentative care nu s-au mai finalizat sau s-au finalizat prin preluarea lor de către grupuri de parlamentari, care ei au exercitat în final dreptul de iniţiativă legislativă. Un astfel de caz a fost, de exemplu, Constituţia cetăţenilor[2] din anii 2012-2014, destul de mult promovată pe reţelele de socializare şi în mediile protestatare, dar care nu a reuşit să adune cele 500.000 de semnături, sau propunerea de lege cadru privind statutul cetăţenilor Republicii Moldova în România[3], din anul 2013, al cărei comitet de iniţiativă a fost prezidat de autorul acestor rânduri, care a adunat 117.000 de semnături, dar care nu a mai intrat în etapa atestării, fiind înregistrată de parlamentarii din comisiile pentru românii de pretutindeni din legislatura 2012-2016.

În prezent, Uniunea Salvaţi România (USR), alături de Forumul Democratic al Germanilor din România (FDGR) şi de comunitatea civică #Rezistenţa susţine un demers de modificare a Constituţiei pe calea iniţiativei cetăţeneşti, campania Fără penali în funcţii publice, iar alte două strângeri de semnături sunt şi ele anunţate, chiar dacă nu e încă foarte clar dacă va fi vorba de iniţiative legislative civice sau de campanii petiţionare: cea a Partidului Mişcarea Populară pentru sprijinirea unui proiect de modificare a legii alegerilor locale, depus la Parlament de acest partid în anul 2015, şi o campanie a Alianţei pentru Centenar, care va propune introducerea unui preambul la Constituţia României. În fine, o serie de organizaţii civice în frunte cu Platforma Iniţiativa România, în cooperare şi cu Uniunea Salvaţi România, discută susţinerea pe calea unei iniţiative cetăţeneşti a unei alte propuneri legislative privind legea alegerilor locale, mai exact pentru revenirea la alegerea primarilor din două tururi de scrutin.

Art. 24 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (mai departe „TFUE”) în forma amendată prin Tratatul de la Lisabona (2007, intrat în vigoare în 2009) a introdus procedura iniţiativei cetăţeneşti europene, ca mecanism de democraţie directă pus la dispoziţia cetăţenilor europeni în relaţia cu structurile comunitare şi, în primul rând, cu executivul UE reprezentat de Comisia Europeană. Mai exact, prin această procedură cetăţenii europeni pot contacta direct Comisia cu o cerere prin care aceasta e invitată să prezinte o propunere de act legislativ al Uniunii, procedură similară cu drepturile ce revin Parlamentului European prin art. 225 şi Consiliului European prin art. 241 TFUE.

Din punct de vedere procedural, sediul materiei este Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească, amendat succesiv în anii 2012-2015. Iniţiativa civică europeană poate privi orice domeniu în care Comisia Europeană este competentă material să propună legislaţie, deci avem de-a face cu o reglementare mai puţin strictă decât cea din constituţia României, care exceptează o serie de sfere de interes destul de importante din raza de cuprindere potenţială a iniţiativelor legislative cetăţeneşti.

Organizatorii iniţiativelor civice europene trebuie să fie cetăţeni UE care au împlinit vârsta minimă pentru a vota în alegerile europarlamentare (18 ani), nu sunt puşi sub interdicţie sau nu au fost condamnaţi la pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Şi în acest caz este necesară constituirea unui comitet al cetăţenilor, dar numărul minim de participanţi e de numai 7, spre deosebire de cei 10 solicitaţi de legislaţia română, iar fiecare să aibă reşedinţa în alt stat membru UE. Desigur, dacă numărul membrilor comitetului trece de cifra 7 atunci pot fi mai mulţi rezidenţi în aceeaşi ţară, cu condiţia ca numărul ţărilor având cel puţin un resortisant în comitet să nu scadă sub 7.

Oarecum similar procedurii româneşti, membrii comitetului desemnează un reprezentant şi un supleant, care au rolul de persoane de contact, adică asigură legătura dintre comitetul cetăţenilor şi instituţiile UE pe parcursul procedurii şi care comunică public şi acţionează în numele comitetului. Spre deosebire de legea română care prevede incompatibilităţi absolute cu calitatea de membru al comitetului de iniţiativă pentru anumite categorii de persoane, Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească dispune numai ca acei membri ai Parlamentului European care participă la organizarea unei iniţiative civice europene să nu fie socotiţi în scopul atingerii numărului minim necesar pentru formarea unui comitet al cetăţenilor.

Primul pas în derularea unei iniţiative civice europene este înregistrarea propunerii în registrul Comisiei Europene, care este operat în format electronic şi accesibil online. Aceasta trebuie să cuprindă titlul, obiectul şi obiectivele iniţiativei în formate de până la 100, 200 şi 500 de caractere, întemeierea de jure pe dispoziţii ale tratatelor UE, numele, adresele poştale, cetăţeniile şi datele de naştere ale membrilor comitetului cetăţenilor, cu indicarea reprezentantului şi a supleantului şi a datelor de contact ale acestora, documente doveditoare ale datelor personale menţionate, precum şi indicarea tuturor surselor de sprijin şi de finanţare ale propunerii de iniţiativă civică europeană la momentul înregistrării (care apoi se vor actualiza periodic, atât pentru registru, cât şi pe pagina de internet a organizatorilor). Obiectul şi obiectivele acesteia pot fi detaliate într-o anexă, dacă organizatorii o doresc. Desigur, toate aceste informaţii trebuie furnizate într-una din limbile oficiale ale Uniunii Europene (inclusiv limba română), iar Comisia are obligaţia de a stabili un punct de contact, care să ofere informaţii şi asistenţă (în evident contrast cu felul în care autorităţile române tratează iniţiativele civice).

Procesul de înregistrare a propunerii de iniţiativă civică europeană se finalizează în termen de două luni, când Comisia transmite un număr de înregistrare unic şi trimite o confirmare organizatorilor, cu condiţia să se fi constituie comitetul cetăţenilor şi să fi fost desemnate persoanele de contact, propunerea de iniţiativă să nu se afle în mod vădit în afara sferei de competenţă a Comisiei în materia actelor juridice pe care aceasta le poate propune Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor, să nu fie vădit abuzivă, neserioasă sau vexatorie şi să nu contravină vădit valorilor UE, definite prin art. 2 din Tratatul Uniunii Europene („TUE”).

În caz de refuz, Comisia are obligaţia de a informa organizatorii cu privire la motivele refuzului înregistrării şi referitor la căile de atac judiciare şi extrajudiciare pe care aceştia le au la dispoziţie. De asemenea, întrucât mai devreme am atins de mai multe ori problema lipsei de protecţie a datelor cu caracter personal în regimul legii româneşti referitoare la iniţiativele legislative civice, este de remarcat că Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească precizează că după expirarea unui termen de doi ani de la înregistrarea şi, implicit, publicarea unei iniţiative civice europene, membrii comitetului cetăţenilor au dreptul să ceară ştergerea datelor lor personale din registrul Comisiei. De asemenea, mai trebuie notat că în orice moment înainte de prezentarea formală a declaraţiilor de susţinere colectate în cadrul procedurii, organizatorii pot retrage iniţiativa civică înregistrată. Nu în ultimul rând, Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească nu menţionează obligativitatea vreunui act solemn sau a vreunei alte proceduri notariale sau de altfel pentru constituirea comitetului de cetăţeni, de unde rezultă că înregistrarea are efect ad probationem cu privire la acest aspect, dacă nu chiar ad validitatem.

Numărul minim de declaraţii de susţinere, adică de semnături care trebuie colectate pentru ca iniţiativa civică să aibă succes, este de la un milion de cetăţeni europeni cu drept de vot în alegerile europarlamentare. Trebuie să observăm pentru o justă comparaţie cu iniţiativa civică legislativă, astfel cum este ea reglementată în legislaţia României, că un milion de electori europeni înseamnă numai 0,25% din totalul de aproximativ 400 de milioane de cetăţeni ai statelor Uniunii Europene cu drept de vot în alegerile europarlamentare.

Şi sub raportul condiţionării geografice, iniţiativa civică europeană este vizibil mai puţin pretenţioasă decât iniţiativa civică legislativă reglementată de legea română. Astfel, art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească precizează că cele un milion de semnături trebuie să provină din cel puţin un sfert din din statele membre ale Uniunii Europene. Este stabilit de asemenea un număr minim de cetăţeni pentru fiecare stat membru, potrivit unei formule de calcul care se realizează prin înmulţirea cu 750 a numărului de europarlamentari care reprezintă respectivul stat. Astfel, în baza acestui calcul, pentru România rezultă un minim necesar de 24.000 de cetăţeni. Raportând acest număr la cifra aproximativă a electorilor români, cu care am operat în secţiunea dedicată iniţiativei civice legislative interne, adică 17 milioane, ajungem la un procent de 0,14% din populaţia cu drept de vot a României. Termenul limită pentru colectarea milionului de declaraţii de susţinere, cu realizarea minimului necesar în cel puţin un sfert din statele membre UE este de 12 luni de la data înregistrării iniţiativei civice europene, aşadar dublu faţă de termenul de 6 luni prevăzut de legislaţia românească.

Partea cea mai interesantă şi cea mai evident diferită de procedura românească este modalitatea prin care se efectuează colectarea semnăturilor (declaraţiilor de susţinere) necesare promovării iniţiativei civice europene. Aceasta începe după confirmarea înregistrării iniţiativei şi se poate realiza pe suport hârtie sau, foarte important, pe suport electronic. După cum precizează foarte clar art. 5 alin. (2) teza a II-a: „(…) declaraţiile de susţinere care sunt semnate electronic utilizându-se o semnătură electronică avansată (…) sunt tratate în acelaşi mod ca declaraţiile de susţinere pe suport hârtie.” Iniţiativa legislativă cetăţenească românească se poate susţine numai cu semnături colectate pe suport hârtie, deşi în România internetul a fost introdus în anii ’90, ba chiar ţara are un anumit renume cu privire la viteza acestuia.

Modelul declaraţiei de susţinere figurează în Anexa III la Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească, iar majoritatea rubricilor privesc identificarea iniţiativei civice europene, urmând a fi completate de organizatori, în timp ce susţinătorii trebuie doar să indice numele complet, cetăţenia, adresa de reşedinţă, data naşterii, adică strict datele personale care să permită statelor membre să verifice calitatea lor de cetăţeni europeni cu drept de vot.

Un întreg articol 6 din Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească este dedicat sistemelor de colectare online ale declaraţiilor de susţinere. Fiecare astfel de sistem trebuie certificat de autorităţile statului membru de pe care acesta operează (există câte un singur astfel de sistem pentru o iniţiativă civică europeană) că îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- numai persoanele fizice pot depune câte o declaraţie de susţinere.
- datele furnizate online sunt colectate şi stocate în condiţii de siguranţă şi numai pentru a fi utilizate în legătură cu iniţiativa civică europeană.
- sistemul generează declaraţii de susţinere conforme amintitei Anexe III.

După colectare, declaraţiile de susţinere se prezintă spre verificare autorităţilor expres desemnate şi comunicate Comisiei Europene din fiecare stat membru de unde provin respectivii semnatari. În acest scop, organizatorii folosesc formularul indicat în Anexa V la Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească şi separă declaraţiile de susţinere după cum au fost obţinute pe format hârtie, au fost semnate electronic folosind o semnătură electronică avansată sau au fost colectate utilizând un sistem de colectare online. Autorităţile naţionale competente au un termen de 3 luni pentru a încheia verificarea declaraţiilor de susţinere, la capătul cărora eliberează gratuit un certificat care atestă numărul de declaraţii de susţinere valabile pentru statul membru respectiv. Textul Regulamentului precizează explicit că nu este necesară autentificarea semnăturilor în scopul verificării declaraţiilor de susţinere.

În etapa următoare, organizatorii aflaţi în posesia tuturor certificatelor privind declaraţiile de susţinere pot prezenta iniţiativa civică Comisiei Europene, împreună cu informaţii relative la toate formele de sprijin şi de finanţare primite pentru iniţiativa în cauză, informaţii care se publică în registru. Cuantumul sprijinului şi finanţărilor primite din orice surse, dincolo de care trebuie furnizate informaţii, este identic cu cel stabilit prin Regulamentul (CE) nr. 2004/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 04.11.2003 privind statutul şi finanţarea partidelor politice la nivel european. De observat că astfel de prevederi privind transparenţa asupra sprijinului şi a surselor de finanţare în cazul iniţiativelor civice legislative româneşti nu există, deşi aşa cum am arătat anterior, este iluzoriu să ne imaginăm că 10 cetăţeni oarecare au resursele necesare derulării unei proceduri atât de complicate şi de birocratice cum e cea imaginată de legiuitorul român.

Revenind însă la procedura europeană, observăm că imediat după primirea iniţiativei civice şi a declaraţiilor de susţinere, Comisia Europeană o publică fără întârziere în registru, primeşte organizatorii la un nivel adecvat pentru a le permite să explice în detaliu chestiunile ridicate prin iniţiativa cetăţenească şi în termen de 3 luni îşi comunică concluziile juridice şi politice privind iniţiativa cetăţenească, acţiunile pe care urmează să le întreprindă, dacă e cazul, precum şi motivele acţiunilor sau ale refuzului de a acţiona. Comunicarea respectivă se notifică organizatorilor, Parlamentului European şi Consiliului European şi se face publică.

Există de asemenea posibilitatea ca, atunci când iniţiativa a fost publicată în registru şi organizatorii trebuie primiţi la nivelul adecvat, cum aminteam puţin mai devreme, organizatorilor să li se permite în interiorul termenului de 3 luni pe care Comisia îl are la dispoziţie pentru a lua o decizie, să îşi prezinte iniţiativa cetăţenească în cadrul unei audieri publice, organizată la Parlamentul European. La această audiere Comisia este reprezentată la nivelul corespunzător, iar alte organisme şi instituţii ale Uniunii pot participa.

Nu putem încheia înainte de aminti că, spre deosebire de Legea nr. 189/1999 pentru exercitarea iniţiativei civice de către cetăţeni, Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16.02.2011 privind iniţiativa cetăţenească consacră întregul articol 12, cu şase alineate, protecţiei datelor cu caracter personal, stabilind răspunderi clare organizatori şi pentru autorităţile naţionale competente, conform Directivei 95/46/CE şi dispoziţiilor legale în materie ale statelor membre. Printre altele, este de reamintit că, în timp ce dosarele originale cu semnături din procedura românească se păstrează în arhiva CCR, respectiv în copie în arhiva Parlamentului României, pentru a înlătura orice pericol privind datele personale conţinute, declaraţiile de susţinere ale iniţiativelor civice europene se distrug după utilizare în termen de 9 luni de la înregistrare, respectiv 18 luni de la înregistrarea propunerii de iniţiativă civică europeană, în funcţie de care termen se împlineşte primul. La rândul său, fiecare autoritate statală competentă cu verificarea declaraţiilor de susţinere şterge orice înregistrare sau copie a acestora în termen de o lună de la eliberarea certificatului. Aceste termen nu operează doar dacă declaraţiile de susţinere în cauză sunt necesare îndeplinirii unor proceduri juridice sau administrative referitoare la o propunere de iniţiativă civică, dar şi în acest caz distrugerea urmează în termen de o săptămână după ce motivul amânării a încetat.

Înainte de a încheia această secţiune dedicată analizei procedurii iniţiativei civice europene, să facem şi o scurtă privire retrospectivă asupra practicii în această materie. În acest moment sunt încă în curs de colectare patru iniţiative civice europene, iar la două colectarea s-a încheiat. Există trei iniţiative reuşite din anul 2012 şi încă una din anul 2017. Paisprezece iniţiative au fost retrase de organizatori, iar douăzeci şi patru nu au reuşit să obţină numărul minim necesar de declaraţii de susţinere într-un an. Comisia Europeană a respins şaptesprezece cereri de înregistrare. Chiar dacă numărul eşecurilor îl depăşeşte categoric pe cel al reuşitelor, este evident că rata de succes este mult mai mare decât în procedura românească a iniţiativei civice legislative româneşti, unde în nouăsprezece ani scurşi de la adoptarea Legii nr. 189/1999 s-au finalizat cu succes doar trei astfel de iniţiative.

Concluzia pe care o putem trage din comparaţia între cele două proceduri este în cea mai mare parte favorabilă iniţiativei civice europene. De lege ferenda se impune aşadar o amendare sau o înlocuire a Legii nr. 189/1999 în integralitatea sa, astfel încât colectarea electronică a semnăturilor să devină posibilă, procedura de atestare a semnăturilor să fie simplificată, datele cu caracter personal să fie adecvat protejate, durata procedurii şi cerinţele geo-demografice minime să fie aduse la un nivel mai accesibil cetăţenilor obişnuiţi, formalităţile costisitoare şi practic inutile, cum este autentificarea notarială a declaraţiei de constituire a comitetului de iniţiativă, să fie eliminate, posibilitatea audierii publice în Parlamentul României a iniţiatorilor să fie de asemenea introdusă. Reglementarea europeană din materia iniţiativei civice ne oferă mai multe modele care ar putea fi copiate şi în legislaţia noastră naţională.

Singurul aspect unde modelul european nu trebuie copiat este cel privitor la libertatea pe care, totuşi, normativul UE o lasă Comisiei Europene de a nu da curs iniţiativei civice, chiar dacă aceasta a realizat toate condiţiile impuse de procedură. Din acest punct de vedere, reglementarea românească care propulsează iniţiativa civică reuşită în procedura parlamentară este mai corectă.

 

[1] https://www.ccr.ro >Publicaţii şi statistici
[2] https:www.constitutiacetatenilor.ro

[3] https://lege5.ro/Gratuit/gm3demjsha/initiativa-legislative-ale-cetatenilor-potrivit-legii-nr-189-1999-expunere-de-motive-privind-initiativa-legislativa-a-cetatenilor-pentru-promovarea-proiectului-de-lege-cadru-privind-statutul-cetatenil?pidp=64947346&d=2017-03-04

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 

articol preluat de pe www.contributors.ro

 

* Alexandru Cristian Surcel este avocat şi cetăţean implicat. Reţinut la mineriada din februarie 1990, a participat la Fenomenul Piaţa Universităţii 1990, şi a practicat jurnalismul de opoziţie în anii studenţiei, în 1994-1996. Intrat în avocatură în 1999 şi definitiv din decembrie 2001, după un an 1998 petrecut în domeniul protecţiei copilului, Alexandru Cristian Surcel a avut o strânsă colaborare în anii 2004-2006 cu Asociaţia Pentru Dezvoltarea Practicilor Alternative de Reintegrare şi Educaţie (ADPARE), partener al Oficiului Român pentru Imigraţie (ORI) şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT). În următorii câţiva ani (2007-2011) a fost martor participant al boom-ului imobiliar şi al crizei ulterioare ca legal services manager al grupului Blackpearl Property/Alchemy Development Management. Din anul 2012 s-a implicat constant în activismul civic, participând la principalele mişcări de protest- SMURD, Roşia Montană, votul din diaspora, #Colectiv, OUG 13-, dar şi la campanii precum oprirea proiectelor de exploatare a gazelor de şist prin fracturarea hidraulică de mare volum, Politica Fără Bariere, Stop TTIP&CETA România, Forumul Pădurilor, campania pentru reunificarea României şi a Republicii Moldova şi, în prezent, Fără Penali În Funcţii Publice. Este membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei România Vie (din anul 2012), membru fondator al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM), căreia i-a fost şi vicepreşedinte în ianuarie 2013-februarie 2015, şi voluntar al Asociaţiei Platforma Iniţiativa România (din ianuarie 2016). La 1 septembrie 2016 a devenit membru al Uniunii Salvaţi România (USR), unde deţine, de la 12 octombrie 2017, calitatea de vicepreşedinte al Filialei Sectorului 5. De asemenea, Alexandru Cristian Surcel participă la grupul tematic EUSR, think tank al USR dedicat problematicii Uniunii Europene şi conexe.

(Alexandru Cristian Surcel) USR: Istorie succintă a unui congres care demonstrează că politica „altfel” mai are de aşteptat

Congres extraordinar al Uniunii Salvați România pentru alegerea unui nou președinte – sâmbătă, 28 octombrie 2017, Hotel Piatra Mare, Poiana Brașov

foto captura video facebook.com
articol de Alexandru Cristian Surcel

30 octombrie 2017

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

 

USR: Istorie succintă a unui congres care demonstrează că politica „altfel” mai are de aşteptat

Am tot ezitat dacă să dau share la declaraţia de mai jos sau nu. În general cred că rufele murdare se spală în familie (și chiar am acționat efectiv împotriva unui membru în Biroul Național care se pricopsise cu o adevărată diaree mediatică contra USR) Dar, pe de altă parte, când avem în față un rahat, soluția nu este să-l ascundem sub preș.

Consecințele se pot citi în declaraţia de mai jos, difuzată ieri de deputatul U.S.R. Lavinia Cosma. Desfășurarea faptelor e însă următoarea:

1. Îngrijorat că în mai multe județe facțiunea „liberală” și-a asigurat toți delegații, Biroul Filialei Municipiului București (BM), dominat de nicușoriști, decide să schimbe sistemul de alegere a delegaților pentru Congres, mutându-l de la sectoare în Conferința Municipală (CM).
De fapt, cum sistemul de dinainte de Congresul de la Cluj din mai nu era contestat de nimeni, trebuiau să ceară doar ca votul de validare în CM să fie secret și nu deschis și să se mobilizeze la maxim în sectoare.

2. Biroul Național (dominat de „liberali”) și alianța „liberali”-progresiști sesizează faptul și reacționează. Într-o primă fază, ei propun mai multe variante de compromis, unele nu chiar atât de incorecte, dar BM refuză cu încăpățânare. La rândul lui, BN emite decizii care contrazic BM.

3. Are loc CM din 15 octombrie. Cristian Ghinea propune varianta cea mai nedemocratică de vot (dar susținută anterior de nicușoriști)- ca delegații tuturor sectoarelor să voteze pentru toate sectoarele- și nimeni nu se prinde că-și creează premisele contestării la CNArb.
Ce ar fi trebuit să facă nicușoriștii: să respingă propunerea lui Ghinea și să se țină de ultima recomandare BM anterioară CM, care zicea că delegații la CM ai fiecărui sector să voteze numai delegații la congres ai propriului sector.

4. Previzibil, „liberalii” contestă la Comisia Națională de Arbitraj (CNArb) CM din 15 octombrie, iar CNArb, care e dominat tot de ei, anulează scrutinul. De asemenea, CNArb propune un sistem de vot, N/2, de natură să asigure în cazul a două liste concurente de candidați o reprezentare a amândurora, iar BN se grăbește să convoace un CM cu sistemul N/2 valabil numai pentru Filiala București.

filă din procesul verbal al alegerilor de delegaţi de la Bucureşti din 15 octombrie a.c., anulate de CNArb - foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

filă din procesul verbal al alegerilor de delegaţi de la Bucureşti din 15 octombrie a.c., anulate de CNArb – foto preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

5. În 23-25 octombrie are loc noul CM convocat de BN. Majoritatea delegaților nicușoriști boicotează, așa că pe 24 vin doar vreo 6 delegați și balotajele se rezolvă fără cvorum pe 25. Cristian Seidler își retrage candidatura în semn de protest. O serie de filiale și membri, în special Sectoarele 5 și 6, anunță boicotarea congresului și cer amânarea alegerii președintelui și reorganizarea alegerii delegaților la nivelul întregului partid. BN hotărăște că se poate ține Congresul Extraordinar și fără cvorum de prezență (sic!). În acest moment, BM ar fi trebuit să iasă public să susțină boicotul și să ceară ceea ce cereau S5 și S6. Însă la BM, care, prin decizia de a alinia modul de alegere al delegaților Bucureștiului la practica celorlalte filiale județene, a stârnit toată cavalcada, e liniște.

6. Cu o seară înainte de Congres, Comisia Municipală de Arbitraj București (CMArb) anulează, la sesizarea lui Vlad Gheorghe, CM din 23-25 octombrie. Punând cap la cap deciziile CNArb și CMArb, Bucureștiul nu mai are delegați valabili la congres, ceea ce poate atrage nulitatea congresului dacă cei prezenți la Poiana Brașov ajung să voteze.
În ziua Congresului însă, Mihail Bumbar, vicepreședinte al Filialei București, participă la Congres, iar Roxana Wring, președintele Filialei București, declară în „Gândul” că e un congres cu nereguli, dar nu se poate spune că e aranjat (deși e la fel de aranjat ca alea de la PSD!). Seidler lansează platforma USR Autentic.
Ce ar fi trebuit să facă BM: să invoce cele două decizii arbitrale și să ceară amânarea și reorganizarea Congresului.

Astfel a devenit Dan Barna, exponent al platformei USR Liberal, președinte al USR. Cei care semnează declarația de mai jos, mulți fondatori ai USB/USR, se pare că vor continua să se opună. Cum și cu câtă determinare, rămâne de văzut. #mândrăcorabiamărețecârmaciul

Şi acum declaraţia:

articol preluat de pe marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Comisia de la Veneția şi CCR, justiția şi legile electorale, pe masa Preşedintelui

Președintele României Klaus IOHANNIS

foto: facebook.com
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

25 septembrie 2017

 

Comisia de la Veneția şi CCR, justiția şi legile electorale, pe masa Preşedintelui

21 de organizații civice și neguvernamentale solicită Președintelui României 1) sesizarea Comisiei de la Veneția pentru o opinie privind 3 decizii și hotărâri ale CCR, 2) înființarea de urgență a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral și 3) acțiuni și exprimarea imediată a unei poziții categorice privind pericolul grav și iminent pe care inițiativele actualei majorități guvernamentale îl reprezintă la adresa independenței justiției și luptei anticorupție.

Mai jos aveți scrisoare integrală deja trimisă Președintelui, iar aici găsiți analiza integrală a problemelor puse în discuție.

 

În atenția domnului Klaus Werner Iohannis, Președinte al României
Către Administrația Prezidențială

Domnule Președinte,

Organizațiile neguvernamentale și grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție În Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Initiativa Timisoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA vă solicită o audiență cu următoarea agendă:

1. Vulnerabilități privind credibilitatea și imparțialitatea Curții Constituționale a României apărute ca urmare a tendinței recente în jurisprudența CCR spre excese și spre suprapunerea atribuțiilor acesteia peste alte puteri din stat;

2. Neîndeplinirea promisiunilor partidelor politice și ignorarea completă a solicitărilor societății civile cu privire la o reformă reală a legislației electorale în sensul liberalizării competiției politice și transparentizării finanțării partidelor politice;

3. Pericolul grav și iminent în care se află independența justiției și lupta anticorupție ca urmare a unor recente inițiative legislative guvernamentale și parlamentare.

În legătură cu acestea, organizațiile semnatare doresc să inițieze un dialog cu dumneavoastră și să vă prezinte argumente pentru următoarele solicitări:

1. Sesizarea de către Președintele României a Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de:

a. Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care CCR impune Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracțiunea de abuz în serviciu,

b. Hotărârea CCR 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente,

c. Decizia nr. 277/21.07.2017, care stabilește un drept exclusiv al CCR de a se pronunța direct asupra hotărârilor judecătorești supuse revizuirii în condițiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă,

care, în opinia noastră, sunt fie nelegale și netemeinice sau chiar contravin textului constituțional, fie sunt rezultatul arogării de către CCR a calității de legiuitor pozitiv, prin subminarea atribuțiilor altor puteri din stat.

2. Înființarea la nivelul Președinției a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral care să pornească un amplu proces de consultare publică cu partidele politice și societatea civilă pentru reforma legislației electorale pentru aplicarea unor vechi deziderate ale societății civile, cum ar fi:

a. Revenirea la două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor;

b. Eliminarea pragului electoral la alegerile locale pentru o cât mai bună reprezentare a comunităților locale;

c. Scăderea numărului de semnături necesare partidelor și independenților care doresc să candideze (la orice tip de alegeri);

d. Introducerea votului electronic la distanță pentru toate tipurile de alegeri, începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2019;

e. Îmbunătățirea prevederilor legale privind votul prin corespondență, care s-a dovedit un eșec la alegerile parlamentare din 2016;

f. Schimbarea modalității de finanțare a partidelor și a campaniilor electorale, astfel încât contribuțiile financiare (cotizații și donații) să se facă exclusiv prin metode de plată electronică, iar intrările și ieșirile de bani din conturile partidelor sau conturile de campanie să se publice în timp real, atât în timpul, cât și în afara campaniilor electorale;

g. Legalizarea crowdfunding-ului pentru finanțarea campaniilor electorale.

3. Exprimarea unei poziții publice categorice și neechivoce privind pericolul grav la adresa independenței justiției și luptei anticorupție, precum și la poziția României în Uniunea Europeană, pe care îl reprezintă:

a. Proiectul de lege anunțat la 23 august 2017 de către Ministrul Justiției, care introduce mai multe modificări în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii;

b. Inițiativa legislativă parlamentară depusă de Președintele Senatului pentru modificarea Legii nr. 303 din 28 iunie 2004, republicată, care modifică procedura de numire a procurorilor generali, adjuncților acestora și procurorilor șefi de secții din PICCJ, DNA și DIICOT;

c. Alte propuneri legislative parlamentare de natură să împieteze asupra puterii judecătorești și asupra actului de justiție.

Independent de răspunsul dumneavoastră la această solicitare, organizațiile semnatare vor informa Comisia Europeană, partenerii din NATO și UE și Comisia de la Veneția cu privire la derapajele de la democrație și stat de drept ale unor instituții din România și, dacă asaltul împotriva justiției și statului de drept nu va înceta, vom ieși în stradă așa cum am făcut-o la începutul acestui an.

Suntem la un pas de dezastru democratic și instituțional prin acapararea și subordonarea de către o putere politică autoritară și profund nedemocratică a instituțiilor independente ale statului. Rezultatele pe termen lung vor fi periclitarea bunăstării și libertății fiecărui cetățean român, pentru că acestea sunt indisolubil legate de integritatea publică, domnia legii și democrație.

Încurajăm și alte organizații civice sau profesionale, dar și partidele politice democratice, să preia aceste solicitări și să se exprime public în sensul apărării statului de drept, independenței justiției și luptei împotriva corupției.
În așteptarea răspunsului dumneavoastră la solicitarea noastră de audiență, vă trimitem și în scris punctul nostru de vedere detaliat cu privire la subiectele amintite.

Cu stimă,

Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție în Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Inițiativa Timișoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția Ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA

25.09.2017

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Curtea Constituţională

foto: vivafm.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

10 iulie 2017

 

De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Mâine, marţi, 11 iulie 2017, Curtea Constituţională a României (CCR) are pe ordinea de zi o excepţie de neconstituţionalitate la adresa art. 392 (fapte săvârşite în legătură cu un referendum) raportat la art. 386 (coruperea alegătorilor) Cod penal. Referendumul în discuţie este cel privind demiterea Preşedintelui din 2012, iar dintre cei şase petenţi, patru sunt persoane condamnate odată cu Liviu Dragnea. Acesta din urmă nu a fost condamnat cu această încadrare ci conform art. 13 din Legea nr. 78/2000 care precizează că „Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.”

Ar fi însă greşit să credem că Preşedintele Camerei Deputaţilor şi al PSD nu are nicio miză în pronunţarea CCR din acest caz. Sunt posibile două variante care l-ar avantaja pe Liviu Dragnea: cea în care CCR, prin decizia pe care o va pronunţa, va face o trimitere la art. 13 din Legea nr. 78/2000, impunând fie o anumită interpretare a acestuia, fie, mai grav, dând indicaţii Parlamentului cum să modifice acel articol de lege, fie reinterpretând conţinutul articolelor 386 şi 392 din Codul penal în aşa fel încât să dispară natura penală a faptelor concrete ce au dus la condamnarea prepuşilor lui Liviu Dragnea. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci folosirea influenţei/autoriăţii de către Dragnea în timpul referendumului din 2012 nu ar mai putea fi considerată ca exercitată în vederea obţinerii de foloase necuvenite, deci faptele actualului preşedinte PSD nu ar mai fi încadrabile în definiţia infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Următorul pas ar fi pentru domnia sa atacarea hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă cu o cale extraordinară de atac, cum este revizuirea, şi casarea acesteia, cazierul domniei sale urmând a fi „spălat”, iar calea spre funcţia de prim-ministru deschisă.

Cu actuala Curte Constituţională nu ar trebui să ne mirăm de un astfel de rezultat. Întotdeauna, departe de a fi ce ar fi trebuit să fie, adică o instanţă populată de magistraţi cu mare experienţă şi vechime, a căror singură prioritate să fie impunerea respectării Constituţiei, CCR a fost un fel de pension pentru bătrânii politruci. Dar de la venirea la preşedinţia acesteia a domnului Valer Dorneanu, PSD-ist din epoca lui Ion Iliescu şi fost titular al funcţiei parlamentare deţinute în prezent de Liviu Dragnea, şi de când acesta şi-a dat mâna cu fostul procuror de casă al Preşedintelui Traian Băsescu, Daniel Morar, Curtea Constituţională a început să încalce sistematic Constituţia şi chiar să uzurpe rolul Parlamentului de legislator pozitiv primar.

De altfel, aceasta a fost problema de drept constituţional pe care am ridicat-o la dezbaterea cu „profesioniştii” de luni, 3 iulie, a doua după cea cu societatea civilă de miercuri, 28 iunie, organizată de Ministrul Justiţiei în legătură cu problema pragului valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu (de altfel, din toată dezbaterea, am fost singurul care a ridicat problema aspectului de drept constituţional şi nu doar a celui de drept penal).

Astfel, în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodana, fosta soţie a preşedintelui PSD, CCR a pretins Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracterul penal. Din nou, discutăm de fapt de interesul lui Liviu Dragnea, care are în stare de judecată un al doilea dosar, de instigare la abuz în serviciu, în care prejudiciul este evaluat la 107.000 de lei (aşa că prin OUG 13 s-a încercat stabilirea unui astfel de prag valoric la 200.000 de lei). Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi consideraţiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Da, nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind însă la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se apucă efectiv să impună Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine flagrant Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009 (în ciuda frustrării unora, care încă se manifestă şi azi), chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Deci, ceea nu pot cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, poate Curtea Constituţională? Adică să ordone Parlamentului ce şi cum să legifereze; în cazul de faţă pragul valoric la abuzul în serviciu, lăsând doar cuantumul pragului la latitudinea Legislativului? Evident că nu. Este cât se poate de clar că ne aflăm în faţa unei uzurpări a Parlamentului de către un organism care nici măcar nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.Cum însă îi controlăm pe controlori? Ce ne facem când exact titularii controlului de constituţionalitate încalcă flagrant Constituţia, bazându-se pe caracterul obligatoriu al deciziilor lor.

Ei bine, un prim răspuns este că orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă consituţională a textului de lege aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca nişte propuneri neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei discerneri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale, ar fi foarte indicat ca Preşedintele Klaus Ioahnnis să se adreseze Comisiei de la Veneţia (care, din păcate, nu poate fi sesizată de societatea civilă, ci numai de autorităţile statului).

De altfel, amplificarea în ultimul timp a manevrelor îndreptate împotriva campaniei anticorupţie avându-l ca principal instigator pe Liviu Dragnea, inclusiv prin utilizarea cozilor de topor de la Curtea Constituţională, a dus la o accentuare a protestelor din Piaţa Victoriei, care continuă neîntrerupt din 31 ianuarie. Duminică, 2 iulie, au mărşăluit pe ploaie până la sediul CCR din Palatul Parlamentului circa două mii de oameni, iar alte câteva sute au realizat un nou marş ieri, 9 iulie, până la sediul DNA. Cu o Jandarmerie vizibil mai ostilă, care s-a încăpăţânat să nu permită ocuparea unei benzi pe carosabil şi care, spre final, a şi „îndubat” două persoane: pe Cristian Mihai Dide şi pe un domn care filma ridicarea din stradă a primului (şi care a fost apoi eliberat nesancţionat, semn clar că singurul scop a fost împiedicarea filmării). Alte proteste au avut loc în cele două duminici şi la Sibiu şi în alte oraşe.

Şi, ce este mai ironic, deşi detestă marea majoritate a ocupanţilor scaunelor de deputat şi de senator, protestatarii sunt cei care, în acest moment, apără această instituţie fundamentală a democraţiei care este Parlamentul. Nu autoasumatul zgomotos tribun al supremaţiei parlamentare, actualul Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care vituperează contra „Binomului”, a justiţiei, a ambasadelor şi a multinaţionalelor, dar care nu are dificultăţi cu uzurparea rolului Parlamentului de către o Curte Constituţională din ce în ce mai deraiată de la rolul său în organigrama statului, ci exact protestatarii sunt adevăraţii apărători ai rolului Parlamentului şi ai separaţiei puterilor în stat.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Câteva adevăruri despre Comitetul Politic Naţional al USR

Uniunea Salvați România (USR)

foto: facebook.com
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

18 iunie 2017

 

Aşadar ieri, sâmbătă, 17 iunie a.c., a avut loc Comitetul Politic Naţional (CPN) al Uniunii Salvaţi România (USR), cu mai multe puncte pe ordinea de zi, iar de aseară zboară pe cerul internetului tot felul de postări, aşa că încerc să vin şi eu cu câteva clarificări:

1. USR a devenit primul partid din istoria României care a asumat ca obiectiv politic promovarea legislaţiei privind parteneriatul civil ca instituţie pusă la dispoziţia cuplurilor de orice fel (desigur, monogame, cu ambii parteneri din specia umană şi în viaţă, majore şi vaccinate)- cazul proiectului depus de Remus Cernea în legislatura 2012-2016 a fost acţiunea individuală a unui deputat, nu o asumare de partid. Mai mult, această asumare s-a făcut cu o majoritate covârşitoare de şaptezeci şi şase de voturi pentru, unul împotrivă şi şapte abţineri. Poate că ar fi fost două voturi împotrivă, dacă Clotilde Armand nu ar fi trebuit să iasă pentru a-şi muta maşina.

2. Parteneriatul civil ca instituţie juridică este un contract între două persoane care trăiesc în cuplu şi întreţin relaţii intime pentru a reglementa problema coabitaţiei şi a drepturilor locative, regimul bunurilor comune, mandatul reciproc, inclusiv vocaţia de ocrotitor legal/aparţinător dacă unul din cei doi devine incapabil, se îmbolnăveşte sau moare, clauza testamentară (aşadar dreptul reciproc de moştenire), sprijinul pentru obţinerea cetăţeniei (dacă e cazul) etc. Se soluţionează pe această cale cam toate problemele juridice pe care le soluţionează şi instituţia căsătoriei. Ca formă, contractul de parteneriat civil va fi cel mai probabil un act autentic (semnat în faţa notarului), dar nu e imposibilă acceptarea şi a înscrisului sub semnătură privată atestat de avocat sau înregistrat la fisc (în fine, asta e o chestiune de stabilit prin lege).

3. Asumând promovarea parteneriatului civil, USR ia faţa Partidului Social Democrat (PSD), despre care au început să apară informaţii că intenţionează să vină cu o lege a parteneriatului civil, căci după protocolul semnat cu Coaliţia Pentru Familie (CPF) şi sprijinirea demersului acesteia de modificare a articolului 48 din Constituţie din „Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită dintre soţi” în „Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie”, PSD va avea nevoie să-şi repare relaţia cu grupul Socialists&Democrats (S&D) din Parlamentul European şi cu Partidul Socialiştilor Europeni (PES), de care aparţine, pentru că acestea sunt de orientate progresistă în materia drepturilor civile.

4. Articolul 48 din Constituţie, în oricare dintre formulările de mai sus, NU blochează introducerea instituţiei parteneriatului civil pentru că aceasta este o altă instituţie decât căsătoria şi reglementează chestiuni adiacente dreptului fundamental la viaţă intimă şi nu familia. Este ceea ce le-a scăpat celor mai radicali dintre adepţii CPF, să le fie de bine.

5. Pe de altă parte, CPN al USR a votat că USR nu se poziţionează ca partid vizavi de proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, iniţiat în urma strângerii a 3 milioane de semnături de către CPF. S-a răsturnat astfel decizia luată de BN al USR la 31 mai cu unsprezece voturi la zece. În CPN majoritatea de voturi a fost una mult mai clară (cincizeci şi şase împotriva poziţionării, treizeci şi trei pentru poziţionare, patru abţineri). Motiv de mare supărare în două tabere distincte, dar conjunctural aliate: gruparea aşa-numită a „tehnocraţilor”, a cărei acţiune de mai multe luni a fost pentru slăbirea poziţiei lui Nicuşor Dan şi, în final, pentru forţarea demisiei acestuia, în vederea preluării puterii din partid, şi facţiunea progresiştilor care de asemenea de mai multe luni se face luntre şi punte ca USR să devină port-drapel al progresismului în România. De aici, şi multitudinea de postări care descriu CPN-ul de ieri ca fiind o catastrofă, acuzaţiile de populism la adresa partidului etc.

6. Cel mai puţin principiale sunt atacurile care vin din afara USR, mai ales din zona ONG, de unde se tot încearcă să i se impună USR o agendă care nu ţine seama nici de criteriul electoral (ONG-urile nu participă la alegeri, deci nu trebuie să-şi pună problema dacă prin acţiunile lor câştigă sau pierd voturi), nici de diversitatea internă a partidului, care impune uneori soluţii care să împace şi capra, şi varza (în timp ce în ONG-uri sunt în general mult mai puţini oameni, deci e mai uşor să se ajungă la un numitor comun). Nu mai zicem că nu e corectă nici încercarea de a scoate castanele din foc cu mâna USR (dacă iese bine, ne lăudăm că noi am determinat USR să facă asta, dacă nu, e problema USR, pentru că noi în mod direct nu am făcut nimic).

7. Decizia BN din 31 mai trebuia oricum invalidată şi din următoarele două perspective: a fost profund nedemocratică, de fapt s-a încercat impunerea ei prin acelaşi mecanism retoric prin care guvernul PSD+ALDE a încercat să impună OUG 13 (am câştigat alegerile, acum democraţia este ce hotărâm noi, în grup mic, cum ne taie capul, fără să vă mai întrebăm şi pe voi), şi a încălcat în mod direct prevederea art. 54 alin. (2) din Statutul USR (ieri în CPN am argumentat chiar că, în opinia mea, decizia BN din 31 mai este nulă de drept şi tot ce are de făcut CPN este să constate acest fapt):

„(2) Pentru fundamentarea deciziilor cu impact pe termen mediu şi lung, Biroul Naţional este obligat să organizeze consultarea membrilor USR prin votul consultativ al acestora prin intermediul unei platforme IT colaborative, când acesta îndeplineşte condiţiile statutare. Biroul Naţional va cere votul consultativ al membrilor USR şi pe un aspect despre care o treime dintre filialele judeţene decid că este necesar a fi supus votului consultativ al membrilor USR, precum şi în cazul solicitării în acest sens exprimate de un număr de prag minim de 200 membri la fiecare 2000 de membri ai USR. Consultarea membrilor va putea fi generată şi prin decizia în acest sens a Preşedintelui USR, precum şi prin cea a Comitetului Politic, toate prevederile prezentului paragraf fiind aplicabile. Organul care va genera consultarea va propune şi intentia/subiectul de vot. Se poate organiza consultarea internă a membrilor şi cu privire la alegerea candidaţilor USR la europarlamentare, toate prevederile prezentului paragraf fiind aplicabile. Intenţiile/subiectele de vot trebuie comunicate cu cel puţin 2 (două) luni înainte, acestea fiind menţinute în dezbatere publică minim 30 de zile înainte de data votului. Timpul de derulare a votului este de 7 zile. Se interzice ca pe perioada votului să se facă cunoscute rezultatele partiale. Biroul Naţional se va pronunţa prin vot deschis asupra rezultatului consultării membrilor.

Nu vor putea face obiectul votului consultativ al membrilor USR aspectele ce ţin în orice fel de persoane, sancţiuni, chestiunile legate de drepturile omului, criteriile de aderare, şi orice subiecte care ar putea interfera cu activitatea Comisiilor de Arbitraj din cadrul USR. Votul membrilor USR în cadrul consultării va putea fi numai de tipul alegere între două variante, mutual exclusive.

Pentru validitatea consultării membrilor prin votul exprimat prin platforma IT colaborativă, este necesar să îşi exprime votul minim 50% plus 1 din membrii USR.”

8. Şi dacă tot am citat integral art. 54 alin. (2) din Statutul USR, toate deciziile CPN amintite mai sus vor face obiectul consultării electronice a tuturor membrilor în aproximativ două luni. Votul din Senat asupra proiectului de lege privind modificarea articolului 48 din Constituţie va avea loc cel mai devreme în luna septembrie, iar referendumul constituţional probabil în decembrie sau anul viitor, aşa că dacă membrii vor vota poziţionare, poziţionare va fi, dacă nu, nu.

9. CPN al USR a decis de asemenea cu şaptezeci şi şase de voturi pentru, şapte împotrivă şi cinci abţineri că va pregăti un proiect de lege pentru modificarea Constituţiei în sensul introducerii unei dispoziţii de suspendare generală a dreptului de a fi aleşi şi a dreptului de a fi numiţi în funcţii publice a tuturor persoanelor condamnate penal, până la intervenţia reabilitării de drept sau judecătoreşti (punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara 2.0), şi cu şatepzeci şi opt de voturi pentru, unul împotrivă şi zero abţineri, pentru garantarea constituţională a dreptului la mediu. Proiectul de lege va fi promovat printr-o campanie de strângere de semnături, minimum 500 de mii, cel puţin câte 20 de mii în douăzeci şi unu de judeţe (inclusiv Municipiul Bucureşti)- adică fix procedura constituţională folosită şi de CPF.

Comitetul Politic Național al USR 17.06.2017 (Explicaţie în PowerPoint a implicaţiilor politice ale promovării parteneriatului civil) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Comitetul Politic Național al USR 17.06.2017 (Explicaţie în PowerPoint a implicaţiilor politice ale promovării parteneriatului civil) - foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Uniunea Salvaţi România se va salva măcar pe sine?

Uniunea Salvaţi România (Primul congres al partidului extins – Cluj, 12-14 mai 2017)

foto: facebook.com
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

2 iunie 2017

Uniunea Salvaţi România se va salva măcar pe sine?

Motto:
Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Şi-n omul cărunt,
E-n viaţa ce veşnic nu moare.
(George Lesnea, „Partidul”)

Am aderat la Uniunea Salvaţi România (USR), împreună cu un întreg grup de iniţiativă pentru constituirea unui nou partid politic, pentru că, începând din momentul terminării alegerilor locale de la 5 iunie 2016, în care Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) a făcut o figură frumoasă, acesta a declarat ceea ce nu reuşisem să-l convingem pe Nicuşor Dan de-a lungul unor destul de îndelungate şi intense discuţii pe parcursul anilor 2014 şi 2015: că este momentul nu al formării doar de partide locale, aşa cum era foarte în trend să se susţină în acea perioadă şi cum plănuia Nicuşor încă de la eşecul candidaturii lui independente din 2012, ci e nevoie de un partid cu vocaţie naţională, deschis tuturor opţiunilor ideologice democratice, care să creeze o breşă în sistemul de mafie transpartinică al partidelor vechi şi din care, apoi, să crească partide noi care să-şi asume şi orientări ideologice individuale.

Şi, într-adevăr, în ciuda unor greşeli strategice şi de comunicare, USR a reuşit să obţină la alegerile parlamentare un procent de 9%, devenind a treia forţă politică a ţării ca pondere parlamentară. A învins inclusiv partidele unor politicieni cu experienţă, precum Traian Băsescu sau Călin Popescu Tăriceanu. Iar materialul uman care s-a regăsit sau se regăseşte în USR este mult superior Partidului Poporului Dan Diaconescu (PPDD), care în 2012 a reuşit de asemenea să patrundă în Parlament cu un procent remarcabil pentru un partid de-abia constituit, dar care nu a mai terminat legislatura ca partid în existenţă.

Reuşita parţială (parţială pentru că procentul a fost totuşi sub cel uşor nerealist sperat de leadership-ul partidului şi pentru că el a fost obţinut dintr-o rată de participare de doar puţin sub 40% din electorat) de la 11 decembrie 2016 a fost urmată însă de un întreg şir de nemulţumiri, unele devenite publice, altele nu, sau de conflicte deschise, unele mai mari, altele mai mici. Nu voi face istoria lor acum, acest text ar deveni prea stufos. Mă voi referi însă la ultimul şi cel mai dur conflict.

Aşa cum se ştie, în această clipă Nicuşor Dan, de-abia reales preşedinte al USR la Congresul de la Cluj din 12-14 mai, deci de acum trei săptămâni, este demisionar şi condiţionează revenirea sa în partid de invalidarea de către Comitetul Politic Naţional (CPN), ce ar urma să aibă loc în jur de 17 iunie, a deciziei Biroului Naţional (BN) de poziţionare a USR împotriva referendumului pentru aprobarea modificării Constituţiei la iniţiativa Coaliţiei Pentru Familie (CpF). În opinia lui Nicuşor Dan, pe care, sincer, i-o împărtăşesc de dragul menţinerii diversităţii dintr-un partid care a început să creeze breşa de care spuneam mai sus, dar pe care nu a şi lărgit-o suficient ca să se divizeze în noi partide ideologice, USR ar trebui să indice membrilor şi votanţilor săi să se comporte la referendum cum le dictează conştiinţa.

În plus, Biroul Naţional, la 31 mai, a adoptat amintita decizie cu un scor foarte strâns, de unsprezece voturi la zece, ceea ce întăreşte ceea ce era deja discutat în partid, că orice asumare de tip ideologic ar trebui să fie rezultatul unui referendum electronic intern- USR fiind partidul care în premieră în România şi-a introdus aşa ceva în Statutul adoptat la 12 mai-, validat printr-un vot al CPN, ori rezultatul unui vot în Congres. Unii vor spune că nu este o asumare de tip ideologic, dar eu argumentez că da, fie şi doar prin faptul că este motivul unei controverse ireconciliabile şi continue între cele două facţiuni radicale şi foarte zgomotoase din USR- „progresiştii” şi „conservatorii”- încă de pe când parlamentari ai USR s-au întâlnit în comisii cu proiectul de lege privind parteneriatele civile al fostului deputat Remus Cernea şi unii din ei s-au abţinut.

Dar, în opinia mea, vorbim de fapt de o luptă internă pentru putere care îşi are rădăcinile într-o greşeală strategică majoră pe care Nicuşor Dan şi BN-ul USB au făcut-o în vara anului 2016. La momentul acela, USR a dat retorica de tip #aceeaşimizerie privind partidele vechi, retorică cu care a obţinut scorul remarcabil din alegerile locale şi a devenit principala forţă de opoziţie din administraţia locală bucureşteană (iar poziţia de Primar al Sectorului 1 a pierdut-o numai prin fraudă în secţiile unde nu avea reprezentanţi sau unde delegaţii hipsteri au preferat concertul Maroon 5), pe susţinerea unei viitoare formule de guvernare cu Dacian Cioloş în continuare prim ministru şi în alianţă de facto cu PNL. Pentru a scoate maximum de avantaj din această combinaţie, în timp ce sute de simpatizanţi oneşti erau ţinuţi cu lunile de zile în aşteptare în numele criteriilor stricte de integritate pe care membrii USR trebuie să le îndeplinească, USR şi-a deschis necondiţionat uşile membrilor guvernului Cioloş, li s-a întins covorul roşu şi li s-au dat preferenţial locuri eligibile pe listele de candidaţi, în timp ce toţi membrii USR doritori treceau prin faţa ochiului critic şi uneori poate nedrept sau miop al filialelor locale.

Rezultatul a fost că s-a format o a treia facţiune zgomotoasă şi beligerantă, cea a „tehnocraţilor”, în frunte cu fostul ministru şi acum deputatul Cristian Ghinea, cea mai cinică dintre toate. Ghinea şi cu adepţii săi au încercat să forţeze alipirea USR la Platforma România 100, acel ceva care propune un program de măsuri pe termen scurt şi mediu, cu Dacian Cioloş în frunte, dar care nu prea se hotărăşte ce să fie- partid, ONG, mişcare informală-, iar când, reevaluând, Nicuşor Dan a decis că Cioloş e un „elefant prea mare” pentru un USR atât de mic (ceea ce, desigur, nu fusese înainte de alegeri când USR-ul l-a invitat în partid, iar Cioloş a făcut fasoane de fată mare pusă în faţa măritişului), au început războiul. Acum, şi ND a greşit prepronunţându-se şi, astfel, sabotând negocierile cu Cioloş, care, cuprins de orgoliu, a trimis scurt USR-ul să-şi facă ordine în interior (un fel de formulare politică şi mai diplomatică a celei mai cunoscute înjurături clasice româneşti), dar felul în care Cristian Ghinea a înţeles să ducă o dispută internă într-o mass media care vânează orice se poate critica despre USR, pentru a îndepărta această ameninţare din faţa amicilor PSD-işti şi PNL-işti ai patronilor de presă, este cel puţin incalificabil (şi ar trebui să opereze de avertisment chiar şi pentru Cioloş, dacă Ghinea va mai ajunge vreodată să fie colaboratorul lui).

Spuneam mai sus că această grupare, a „tehnocraţilor”, s-a dovedit şi cea mai cinică. Pentru că ea nu este de fapt ideologică, ci face politică cam în stilul consacrat de vechile partide (de care, în cariera lor, cei mai importanţi „tehnocraţi” au avut nevoie pentru a avea rezultatele cu care se laudă în funcţii în care numirile s-au făcut politic; inclusiv Dacian Cioloş nu ajungea secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi apoi Comisar European pentru Agricultură fără acest sprijin). Văzând timpul scurt dintre Congres şi BN-ul din 31 mai şi ştiind că până şi ND susţine că „progresiştii” ar fi majoritari în partid, oricine se poate întreba legitim de ce nu s-a cerut acest vot privitor la referendumul CpF la Congres, acesta fiind oricum organul suprem de conducere al USR. Dar, la Congres, unde principalii „scandalagii” din partid, Clotilde Armand şi Cristian Ghinea, au fost sancţionaţi la vot nemaifiind aleşi vicepreşedinţi, ci doar simpli membri ai BN al USR, iar Nicuşor Dan, la rândul său, a câştigat alegerile pentru preşedinţia partidului cu mai puţine voturi decât ar fi fost de aşteptat, „tehnocraţii” erau aliaţi cu „conservatorii” contra lui ND şi a principalilor susţinători ai acestuia. Iar „conservatorii” duri din jurul lui Clotilde Armand, oameni precum Matei Dobrovie, care ca deputat s-a exprimat public de partea CpF, nu ar fi consimţit niciodată ca aliaţii lor să propună Congresului asumarea unei poziţii unitare a USR împotriva referendumului CpF.

De o săptămână încoace însă, „tehnocraţii” au întors armele şi s-au aliat cu „progresiştii”. Cei din urmă, fericiţi că vor impune în fine prin intermediul BN poziţionarea USR împotriva referendumului CpF pentru care se dădeau de ceasul morţii, dar primii decişi să disloce puterea păstrată de Nicuşor Dan, dându-i acestuia un şah mat, mizând tocmai că acesta îşi va susţine cu fermitatea legendară punctul de vedere. Iar după un prim BN în week-endul trecut, la care Nicuşor a blocat votul prin ameninţarea cu demisia iar Ghinea a făcut ce ştie el mai bine, s-a dus cu pâra la presă, miercuri au făcut pasul decisiv. Şi foarte probabil acum Ghinea va manevra la fel de agresiv şi chiar indecent, cu veşnicul său spălat de rufe ale familiei în public, pentru a zădărcini tentativa lui ND de a răsturna decizia BN prin anunţatul Comitet Politic Naţional (în ciuda denumirii nefericite, acesta e un organism superior şi mai numeros decât Biroul Naţional, care funcţionează între congrese) şi pentru a livra USR-ul lui Dacian Cioloş pe o tipsie de argint. Iar cum partidul condus de fostul prim-ministru tehnocrat va avea ca primă misiune să servească de vehicol pentru un al doilea mandat al Preşedintelui Klaus Werner Iohannis, iar acolo e nevoie de multe voturi ale românilor mai degrabă fascinaţi de moaşte decât de paradele Gay Pride, „progresiştii” se vor trezi trădaţi asemenea „conservatorilor”.

La mijlocul lunii iunie mai e o şansă ca tot acest scenariu să nu aibă loc. Dar mi-e greu să estimez cât de mare este această şansă, din moment ce însuşi preşedintele demisionar al partidului, tot mai izolat într-un turn de fildeş unde poşta electronică nu ajunge şi soneria telefonului nu se aude, care a evitat la începuturile USR să se înconjoare de vechii camarazi de baricade civice, cel puţin cei din Bucureşti, unde între 2011 şi 2017 au avut loc mişcările contestatare cele mai ample, şi a preferat oameni cu opinii mai puţin ferme pe teme diverse, excedând minimalismului centrat pe anticorupţie, transparenţă şi #PSDciumaroşie, trăieşte cu impresia că USR e compus din 75% „progresişti” şi 25% „conservatori”, cum a declarat ieri la B1 TV. Dar oricât de zgomotoşi ar fi cei autoproclamaţi aşa, numai la mine în filială majoritatea sunt în diferite gradaţii undeva între. Şi sunt convins că, de fapt, aşa este peste tot, doar că moderaţii, în general, sunt mai toleranţi, mai decenţi şi fac mai puţin zgomot.

Şi, cunoscând mentalitatea de „cine nu e cu noi e împotriva noastră” a radicalilor în general, o să precizez că eu consider că există chestiuni juridice de natură să afecteze cuplurile formate din persoane de acelaşi sex- mandatul tacit reciproc, cetăţenia, dreptul de moştenire, dreptul de a decide pentru celălalt dacă devine dizabilitat sau intră în comă ori deces cerebral, tutela în cazul interzicerii judecătoreşti, comunitatea de bunuri etc.- pentru care mai devreme sau mai târziu avem nevoie de o instituţie de genul căsătoriei sau parteneriatului civil. Dar, cum societatea noastră, indiferent de credinţele noastre individuale, este o societate de tradiţie creştină (toată civilizaţia occidentală avându-şi rădăcinile în creştinism, chiar şi când ajunge să-l conteste sau să i se opună), înţeleg şi punctul de vedere al celor care văd căsătoria în primul rând ca pe o taină consacrată de divinitate, asemenea botezului şi euharistiei (împărtăşaniei), şi chiar dacă nu există acest caracter pentru căsătoria civilă, pentru a nu crea confuzii lezante unei mari părţi a societăţii, mă pronunţ în final în favoarea introducerii parteneriatelor civile (ca soluţie, ca în Germania, şi nu ca etapă intermediară înainte de introducerea căsătoriei, ca în Franţa). Aşadar, sunt „progresist”, sunt „conservator”? Sincer, nu-mi pasă, mă interesează să fiu corect şi raţional.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Protest „NU gratierii coruptilor – OUG 13 revine. Si noi!” (3 mai 2017 – Ziua 93)

foto: Mihuț Savu / Epoch Times România
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

4 mai 2017

 

Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Luna aprilie părea să aducă încet, încet o stingere naturală şi firească a protestelor din Piaţa Victoriei din Capitală şi din alte locuri din ţară. Cel puţin la Bucureşti, numărul celor prezenţi zilnic în scuarul din mijlocul Pieţei Victoria scăzuse la câteva zeci, poate o sută cincizeci duminica. Dar, iată, a venit 2 mai, Ziua Naţională a Tineretului, şi senatorii din comisia juridică patronată de acel personaj care face dovada peremptorie că Darwin a avut dreptate cu privire la originea omului, Şerban Nicolae, au votat graţierea tuturor celor în etate de minimum şaptezeci de ani, indiferent dacă-i cheamă Vişinescu, Ficior sau Iliescu şi sunt vinovaţi de crime împotriva umanităţii (pentru lipsa de instrumentare a cărora România a fost condamnată la CEDO în dosarele „mineriadei” din iunie 1990 şi al revoluţiei din 1989, ocazie cu care s-a stabilit că astfel de crime sunt imprescriptibile; asta apropo de mult clamata evitare a unei condamnări CEDO drept justificare a graţierii dorite de actuala guvernare). La aceştia, putem adăuga beneficiarii gen Voiculescu, bătrâni politicieni şi oameni de afaceri condamnaţi pentru corupţie.

Iar la 3 mai, ieri, cu larga contribuţie a doi senatori PNL care au lipsit de la lucrările comisiei juridice- Nicoleta Pauliuc, dar şi fostul copreşedinte al partidului Alina Gorghiu (da, ea însăşi)-, aceasta a adoptat amendamentele aceluiaşi Şerban Nicolae, ale lui Tit Liviu Brăiloiu, de asemenea de la PSD, dar şi ale eternului şi fascinantului Traian Băsescu, fostul preşedinte al României şi mare luptător anticorupţie din vârful buzelor, care acum distruge tot ceea ce susţine că a construit în zece ani de mandat în fruntea ţării, amendamente prin care se graţiază cei condamnaţi pentru fapte de corupţie precum darea şi luarea de mită, traficul şi cumpărarea de influenţă.

Iar ceea ce era clar că se va întâmpla, poate mai puţin doar pentru minţile îmbâcsite şi înfierbântate ale unora precum Şerban Nicolae şi Traian Băsescu, s-a întâmplat. Chemându-se pe Facebook, în ciuda timpului scurt, cam o mie cinci sute, două mii de protestatari s-au adunat în Piaţa Victoriei în aceeaşi seară. Şi protestele, astfel revigorate, continuă. Azi, la orele 14, a avut loc un protest automobilistic în jurul Palatului Parlamentului, acolo unde comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Senatului vota retractarea amendamentelor adoptate cu o zi înainte, dar includea în schimb graţierea celor condamnaţi pentru participare la grup infracţional organizat şi pentru fals în declaraţii. Iar diseară oamenii se vor aduna din nou în Piaţa Victoriei (dar şi în alte oraşe unde, de ieri seară, protestele au fost de asemenea revigorate).

Sigur, cineva mai naiv ar putea să întrebe de ce în faţa Guvernului din moment ce atât premierul Grindeanu, cât şi preşedintele PSD Liviu Dragnea s-au delimitat de amendamentele adoptate şi apoi parţial retractate de comisia lui Şerban Nicolae; numai că trebuie să fii într-adevăr naiv să nu îţi dai seama de strategia de tip „poliţistul bun, poliţistul rău” pe care o fac cei din coaliţia PSD+ALDE în acest moment. Strategie care foarte probabil va continua şi în etapele următoare: plenul Senatului, comisia juridică a Camerei Deputaţilor (unde se încălzeşte un alt „eminent” jurist, Eugen Nicolicea), plenul Camerei Deputaţilor.

Pe de altă parte, că ziceam de scăderea în intensitate a protestelor în cursul lunii aprilie, a existat în acel respiro şi o parte bună. Parlamentarii USR au început să conceapă modul în care ar putea să transpună în legislaţie punctul 8 al noii Proclamaţii de la Timişoara (Proclamaţia România 2017 Plus), cel care cere interzicerea accesului penalilor în funcţii şi în demnităţi publice. A avut loc şi o dezbatere la Palatul Parlamentului în acest sens. Probabil că acest demers va continua mai în forţă după ce va trece congresul USR din 12-14 mai, care se anunţă destul de încins de chestiuni interne de partid.

Structuri civice născute din protestele #Colectiv şi cele din acest an, dar şi de la „toamna româneasca” din 2013, precum Corupţia Ucide, Iniţiativa România, Uniţi Salvăm Sibiu, Iniţiativa Timişoara, Aradul Civic, Oradea Civică, ACTI Craiova, Civica Iaşi, în urma unor discuţii fructificate cu o întâlnire avută la Sibiu, au pus bazele unei platforme comune, căreia i s-a alăturat şi grupul #Rezistenţa, fondat de protestatari din Piaţa Victoriei prin fuziunea între grupul iniţial #Rezistenţa întemeiat de Andrei Roşu şi 600.000 pentru România iniţiat de Mihai Tudorică. #Rezistenţa administrează grupul de Facebook #rezistenţa cu peste 50 de mii de abonaţi şi pagina de Facebook 600.000 pentru Rezistenţa. De asemenea, în urma unei întâlniri avute în seara de 1 Mai, au fost înlăturate în mare parte asperităţile dintre grupul #Rezistenţa şi grupul #Insist, constituit de asemenea din protestatari din Piaţa Victoriei precum Cristian Mihai Dide, grup care-şi propune să desfăşoare o gherilă civică paşnică şi deja a avut acţiuni de această natură în Piaţa Victoriei, la Palatul Parlamentului, la sediul Jandarmeriei Române sau la Primăria Municipiului Bucureşti. Respectivele asperităţi fuseseră create de excesele de atitudine şi de limbaj ale lui Matei Sandi, un domn care nu se mai regăseşte în niciuna din aceste formule de organizare. Finalmente, Corupţia Ucide încearcă să pună pe roate un festival activist, Profest, oarecum în tradiţia Fân Festului, ce ar urma să aibă loc la Râşnov, spre sfârşitul lunii august.

În final voi introduce o perspectivă uşor istoricistă, pe care mi-o permite calitatea de participant la toate mişcările de revoltă ale ultimilor ani, observând că deşi între acestea există o continuitate şi un crescendo, unii dintre participanţii de la evenimentele anterioare tind să fie mai degrabă critici cu protestele de acum. În texte anterioare am menţionat cum o parte a suflării monarhiste foarte active în 2012 susţine mai degrabă poziţia guvernării în 2017 şi cum nucleul dur al contramanifestaţiilor de la Palatul Cotroceni din februarie era compus eminamente din „corul USL” din 2012.

Dar puţin mai suprinzătoare mi se pare reticenţa unora dintre cei mai implicaţi activişti nu doar din 2012, dar şi de la protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist din 2013, cele pentru votul din diaspora din 2014, ori cele împotriva despăduririlor şi fenomenul #Colectiv din 2015, mai ales a celor cu vederi de stânga, care fie au participat la protestele din acest an, dar cu mai puţină însufleţire, fie dintr-un punct încolo nu s-au mai implicat deloc, eventual au început să reproşeze protestatarilor că revendicările lor nu sunt destul de sociale şi că revolta lor faţă de guvernare şi de stat nu e dublată şi de o revoltă împotriva multinaţionalelor şi a corporaţiilor în general (iar în subsidiar, desigur, niţeluş deranjaţi de accentele „naţionaliste”, precum intonarea zilnică a imnului sau tricolorul făcut de mulţime în februarie).

La capitolul ăsta am şi o mică anecdotă ironică: cândva înainte de alegerile locale de anul trecut, stăteam de vorbă cu unul dintre liderii stângii intelectuale româneşti despre coagularea de noi forţe politice, care să ducă lupta împotriva sistemului încarnat de marile partide şi de „puii” lor din civism şi din stradă pe terenul electoral; respectivul mi-a răspuns că nu crede în asta pentru anul 2016 cel puţin şi că ar dori să doarmă tot anul, pe care-l considera compromis de zgomotul electoral, şi să se trezească în 2017, când el credea că vor avea loc noi proteste, mult mai mari decât cele din 2013 sau cele de la #Colectiv. Ei bine, omul a văzut viitorul corect şi, cu toate astea, după o participare iniţială destul de discretă, fără portavocea cu care ne obişnuise, cam de pe la momentul tricolorului făcut de mulţime în Piaţa Victoriei nu a mai apărut deloc pe la proteste.

În fine, fiecare alege pentru sine. Desigur, ar fi ideal ca toţi să resuşească să vadă lucrurile în perspectivă, să-şi dea seama că acum avem de oprit o restauraţie penală care, consumată, ne va afecta pe toţi (în plus chiar înainte ca România să exercite preşedinţia Uniunii Europene într-un moment foarte delicat pentru continent) şi prea puţin contează că protestul are o dominantă de dreapta sau de stânga. De fapt, cum îmi spunea ieri un veteran al protestelor cu vederi conservator-libertariene stil Tea Party, ăştia (cei de la putere) chiar au talentul să-i aducă alături pe progresişti şi pe conservatori. Iar cei care se inadecvează din prejudecată ideologică sau din puritanism protestatar (ştiu pe cineva care şi-a pierdut entuziasmul pentru că la 22 ianuarie la protest s-a afişat scurt şi preşedintele Iohannis), riscă să rateze o mare ocazie de a fi de partea corectă a istoriei.

#rezist

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro