Articole

Constantin Pantazi (1888 – 1958)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Constantin Pantazi 

Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România.

A urmat şcoala Militara de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război.

A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat.

Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli adepți ai Mareşalului Ion Antonescu.

Constantin Pantazi (n. 26 august 1888, Călărași - d. 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat) a fost un general de armată român și ministru al apărării în perioada 23 ianuarie 1942 - 23 august 1944. A fost unul din cei mai fideli adepți ai generalului Ion Antonescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Pantazi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

S-a distins în Bătălia de la Oituz (1917), din anul 1917 și a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul de Vânători de Munte.

Pentru curajul și avântul cu care în lupta de la 6-8 august 1917 a condus linia I-a a batalionului, la atacul dat asupra poziției inamice de la Cireșoaia, iar în luptele de ka 27-29 a condus personal operația tăierii sârmelor uvrajului inamic, dintr-o mască care se găsea la numai 15 pași de rețele.”

Înalt Decret no. 1191 din 16 octombrie 1917

La data de 8 iunie 1940 a fost înaintat la gradul de general de divizie.

Devenit Conducător al Statului Român în Guvernul național-legionar, Ion Antonescu l-a numit pe Pantazi la 7 septembrie 1940 subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale și reconfirmat la 14 septembrie 1940 ca subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale, pentru Armată.

La 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a gen. Alexandru Ioanițiu, gen. de corp de armată adjutant Iosif Iacobici a fost eliberat din funcția de ministru al apărării naționale și numit șef al Marelui Stat Major și al Marelui Cartier General al trupelor de operațiuni.

Conducerea Ministerului Apărării Naționale a fost preluată interimar în aceeași zi de mareșalul Antonescu, care i-a delegat generalului de divizie Constantin Pantazi, subsecretar de Stat la Departamentul Apărării Naționale pentru Armata de Uscat, conducerea ministerului și atribuțiile plenipotente de a semna „toate decretele privitoare la numiri de persoane, precum și pe acele privitoare la materii urgente” pe tot timpul lipsei sale.

La 22 ianuarie 1942 Pantazi a fost numit ministru secretar de stat al apărării naționale.

Pantazi a fost arestat la 23 august 1944, judecat în „lotul Antonescu” și trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că

prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.

La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului avînd în componenţă exponenţii ignoranţei despre care se ştie ce pregatire aveau, l-a condamnat la moarte, pentru crime de război.

Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție.

Regele Mihai i-a comutat “pedeapsa cu moartea” în “muncă silnică pe viață“, în timp ce mergea spre locul de execuție.

Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu semnează decretul la 1 iunie 1946, și îl înaintează pentru contra-semnare Regelui Mihai I.

Încarcerat iniţial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Rîmnicul-Sărat, unde a murit orb, celula din subteran neavînd fereastră.

Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaia cumplită i-au pus punct vieţii la 23 ianuarie 1958.

 

Lucrări publicate

Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999

 

Decoraţii

- Ordinul „Steaua României” în gradul de Comandor (8 iunie 1940)

- Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce (7 noiembrie 1941)

- Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 16 octombrie 1916

 

Trebuie menţionat regimul de exterminare la care au fost supusi multi alti Generali al Armatei Române :

La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrîni, orbi, bolnavi de plămîni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali, lînga care precizăm telegrafic anul morţii. Comandanţi:

Aurel Aldea – 1949,

Constantin Anton – 1950,

Constantin Antonie – 1952,

Emanoel Barzotescu – 1951,

Ion Carlaont – 1950,

Dumitru Carlaont – 1952,

Constantin Eftimiu – 1950,

Nicolae Gheneraru – 1950,

Iosif Iacobici – 1952,

Gheorghe Koslinschi – 1950,

Nicolae Macici – 1950,

Gheorghe Macici – 1952,

Socrate Mardari – 1954,

Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani),

Constantin Petrovicescu – 1949,

Olimpia Stavrat – 1951,

Gheorghe Stavrescu – 1951,

Ion Sichitiu – 1952,

Nicolae Stoenescu – 1951,

Ion Topor – 1950,

Alexandru Vatamanu – 1951.

La închisoarea de tristă amintire Sighet, au trecut în lumea umbrelor masacraţi în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral:

Henri Cihoski – 1950,

Grigore Georgescu – 1952,

Alexandru Glatz – 1953,

Gheorghe Marinescu – 1952,

Nicolae Marinescu – 1953,

Nicolae Pais – 1952,

Alexandru Popovici – 1953 (96 de ani),

Epure Popovici – 1953,

Cehan Racovita – 1954,

Mihail Racovita – 1954,

Radu Rosculet – 1952,

Nicolae Samsonovici – 1950,

Nicolae Tataranu – 1952,

Alexandru Tatarascu – 1951,

Gheorghe Vasiliu – 1954,

Aurel Vlad – 1953,

Anton Zwiedinek – 1953.

La Jilava, au murit în chinuri cumplite sau au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali:

Ion Antonescu – 1946,

Radu Baldescu – 1953,

Sergiu Enulescu – 1949,

Constantin Iordachescu – 1950,

Gheorghe Iliescu – 1957,

Ion Mihailescu – 1949,

Ion Negulescu – 1949,

Radu Rosetti – 1949,

Constantin Teodorescu – 1950,

Dumitru Teodorescu – 1957,

Constantin Piky Vasiliu – 1946,

Mihail Voicu – 1958.

La închisoarea Văcăreşti, delirul masacrării s-a abătut asupra unui grup de nouă generali:

Ioan Arbore – 1954,

Nicolae Ciuperca – 1950,

Constantin Constantin – 1948,

Grigore Cornicioiu – 1952,

Constantin Ilasievici – 1955,

Radu Korne – 1949,

Vasile Mainescu – 1953,

Ioan Mihailescu – 1957,

Gheorghe Rozin – 1961.

Lîngă digurile lagărelor de exterminare de la Canalul Morţii, au avut parte de o moarte cumplită şase generali: Gheorghe Giosan – 1953,

Ioan Ilcusu – 1953,

Alexandru Nicolici – 1953,

Emil Palangeanu – 1953,

Nicolae Stoenescu – 1959,

Constantin Voiculescu – 1953.

La închisoarea Făgăraş, au fost masacraţi cinci generali:

Emanoil Leoveanu – 1959,

Gheorghe Stefan Liteanu – 1959,

Gheorghe Lintes – 1955,

Ion Popescu – 1954,

Vasile Zorzor – 1952.

În beciurile fără ferestre de la Rîmnicul-Sărat, au murit orbi, infometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei gene­rali: Gheorghe Dobre – 1959,

Gheorghe Jienescu – 1953,

Constantin Pantazi – 1958.

La închisoarea Piteşti, au fost exterminaţi doi gene­rali:

Mihail Kiriacescu – 1960,

Constantin Trestioreanu – 1957.

Alte temniţe în care au murit generali ai armatei romane:

Botoşani

Ion Petrovan (1963);

Galaţi

Petre Vasilescu (1959);

Gherla

Vasile Pascu (1960);

Tg. Ocna

Constantin Tobescu (1951);

Ocnele Mari

Arthur Popescu (1952);

Dej

Traian Teodorescu (1951).

Dumnezeu să îi odihnească pe toţi !

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

Tanc german “Panther” în România (august 1944)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

Operațiunea Iași – Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România sau ca A Doua Ofensivă Iași-Chișinău, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944.

Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România.

Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioară de partea Aliaților.

Operațiunea Iași-Chișinău Parte a luptelor de pe Frontul de Răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial. Situația frontului din Moldova în august 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunea Iași-Chișinău – Situația frontului din Moldova în august 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul general

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front.

Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii.

Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia.

În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Tancuri ale „Panzergrenadier Division Großdeutschland” lângă Iași, România în aprilie 1944 – foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă, totuși, ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

 

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane.

Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea.

Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului.

După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

 

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a.

Linia defensivă germano-română s-a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat.

Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.

Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km.

Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria.

Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

 

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:

- infanterie – 230 până la 248

- tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7

- tancuri și tunuri de asalt – 18

Raportul de forțe:

- infanterie – 1:3

- artilerie – 1:7

- tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Red Army 19 Aug – 31 Dec 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Luptele germano-române

În acest timp, la București, regele Mihai l-a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu.

Trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front.

Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

 

Prezumtivul colaps al armatei române

S-a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor.

Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată.

Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le-a permis să respingă toate atacurile.

Divizia I blindată, comandată de generalul de brigadă Radu Korne, a rezistat cu dârzenie, fiind, însă, nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română).

În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându-se și tancuri grele Iosif Stalin).

Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s-a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

 

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într-o ofensivă de asemenea amploare.

Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă.

Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

 

Pierderi

Sovieticii

Soldați:

- 13.197 morți și dispăruți

- 53.933 răniți.

 

Materiale:

- 75 tancuri și tunuri autopropulsate

- 108 tunuri și mortiere

- 111 avioane

 

Germanii

Soldați:

- cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

 

Materiale:

- 83 tancuri și tunuri autopropulsate

- 3.500 tunuri

- 3.300 diferite vehicule

- 330 avioane

 

Românii

Soldați:

- 8.305 morți

- 24.989 răniți

- 153.883 dispăruți sau prizonieri

 

cititi mai mult despre Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Frumos (6 -12 aprilie; 2 – 7 mai 1944)

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Târgu Frumos

Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.

Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept caz de studiu în educarea tactică a ofițerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate. Există totuși întrebări pe seama relatărilor celor doi ofițeri germani, referitor la faptul că nu au inclus și trupele române în declarațiile lor, și asupra numerelor reale în raportul dintre forțele de atac și apărare.

Frontul de Est august 1943 - decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frontul de Est august 1943 – decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roșii în zona Târgu Frumos, cu scopul de a captura acel important sector strategic. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoșani sau în prima ofensivă Iași-Chișinău. Erau ultimele eforturi ale Armatei Roșii după ce ajunsese în România. Forțele Germano-Române s-au apărat cu succes în decursul întregii luni (aprilie). Atacul de la Târgu Frumos a fost încercarea finală a Armatei Roșii de a cuceri zona, pentru a avea de unde lansa o ofensivă de vară în România.

 

Bătălia

Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost, de fapt, o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.

Aprilie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aprilie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944.

Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est.

Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc.

Luptele duse au slăbit în așa hal forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.

Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de

“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”

Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 și Corpul 3 de Tancuri. Se menționează că, probabil, Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofițerii germani, nu este menționat în documentele rusești.

A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși. Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer).

Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii.

Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga).

Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.

În pofida afirmațiilor germane că atacul sovietic a fost o ofensivă în toată regula, în prezent, se pare că prima bătălie de la Târgu Frumos a fost o operațiune de scară relativ mică în contextul luptelor din 1944 de pe Frontul de Est, deși un succes sovietic ar fi oferit Armatei Roșii o poziție cu mult superioară pentru următorul atac în România.

 

Consecințe

După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți. Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944.

După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne.

Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine și muniție neexplodate în Moldova.

 

Unități participante

Sovietice

Al 2lea Front Ucrainean – Armata a 27-a
- Corpul 35 Pușcași
- Divizia 89 Gărzi Pușcași
- Divizia 180 Pușcași

Al 2lea Front Ucrainean – A 2-a Armată de Tancuri
- Al 3-lea Corp de Tancuri
- Al 16-lea Corp de Tancuri (neconfirmat)

 

Germane

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a – Divizia 24 Panzere (Tancuri, rezervă)
Grupul de Armată Ucraina Sud - Armata a8a - LVI Panzerkorps
- Divizia de Tancuri Grossdeutschland (Germania Mare)
- Divizia 46 Infanterie
- Divizia SS Totenkopf

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a - Corpul de Armată L

 

Române

- Divizia 18 Vânători de Munte
- Divizia 1 Gărzi
- Forțele Aeriene 1
- Grupul de Bombardiere 5
- Grupul de Asalt 8 (pilotând avioane germane Henschel Hs 129)
- Grupul de Asalt 9

cititi mai mult despre Bătălia de la Târgu Frumos si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

 

Historia – De ce se studiază la West Point bătălia de la Târgu Frumos

În luna aprilie a anului 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roşii în zona Târgu-Frumos, cu scopul de a captura un important sector strategic, pentru a avea de unde lansa ofensiva de vară în România. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoşani sau în prima ofensivă Iaşi – Chişinău. Forţele germano-române s-au apărat cu succes în decursul lunii aprilie şi mai.

Ce forţe au participat la această bătălie? Care a fost rolul României în încleştarea de la Târgu-Frumos? De ce istoriografia românească vorbeşte foarte puţin despre această bătălie? La aceaste întrebări, dar şi la multe altele, răspund istoricul militar, Manuel Stănescu şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială, transmisă prin Adevărul Live.

Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Winston Churchill, W. Averell Harriman, Joseph Stalin, and Vyacheslav Molotov at Fourth Moscow Conference, Russia, Oct 1944, photo 1 of 2 ww2dbase

foto preluat de pe ww2db.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A Patra Conferință de la Moscova – Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Acordul de procentaj, cunoscut și ca „Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între premierul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență în timpul celei de-a Patra Conferințe de la Moscova, în anul 1944.

În 1944 armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill de necesitatea de a ajunge la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii. Churchill a încercat să restabilească influența britanică în regiune, în special în Grecia, pentru a asigura o dominația britanică în Marea Mediterană

În luna mai Churchill a evaluat posibilitatea de a rezista cu sprijinul SUA la trecerea la comunism a regiunii. La 5 mai 1944 ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a propus ambasadorului sovietic să examineze problemele românilor, în principal în ceea ce privește URSS-ul, în timp ce grecii ar trebui să rămână sub influență britanică. Iugoslavia nu a fost menționată în propunerea de acord. La 18 mai, ambasadorul sovietic a informat consimțământul guvernului său, cu condiția aprobării SUA.

Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882, Hyde Park, New York, SUA – d. 12 aprilie 1945, Little White House, Comitatul Meriwether, Georgia, SUA) a fost cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1932–1945) - (Photograph by Leon Perskie, 1944) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882, Hyde Park, New York, SUA – d. 12 aprilie 1945, Little White House, Comitatul Meriwether, Georgia, SUA) a fost cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1932–1945) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph by Leon Perskie, 1944) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Președintele american Franklin D. Roosevelt s-a opus inițial sferelor de influență propuse de Churchill, temându-se că acestea ar putea deveni zone regionale de influență permanente, a acceptat ulterior propunerea lui Churchill, dar cu rezerve.

 

Împărțirea

La 9 octombrie 1944 Churchill și Stalin s-au întâlnit la Conferința de la Moscova. Relatarea lui Churchill privind aceast incident este urmatoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un șervețel) propunerea ca sferele de influență să se împartă procentual după cum urmează:

- România: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influență, iar Marea Britanie 10%;

- Grecia: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influență, iar Marea Britanie 90%;

- Ungaria și Iugoslavia: Uniunea Sovietică și Marea Britanie ambii cu 50%;

- Bulgaria: Uniunea Sovietică cu 75% influență, iar Marea Britanie cu 25%.

El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat și a dat-o înapoi lui Churchill.

Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia” ar fi spus Churchill.

Nu, păstrați-o” ar fi răspuns Stalin.

The agreement

Countries Soviet Percentages UK Percentages
 Bulgaria 75% → 80% 25% → 20%
 Greece 10% 90%
 Hungary 50% → 80% 50% → 20%
 Romania 90% → 100% 10% → 0%
 Yugoslavia 50% 50%
Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25% - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 și 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, și Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând, în cele două țări, o influență de 80%. În afara acestor două țări nu au fost menționate altele.

Dacă acest acord a avut loc în realitate, atunci Stalin și-a păstrat promisiunea în privința Greciei, dar nu și în cazul României, Bulgariei și Ungariei, care au căzut complet sub influență sovietică. Pe de altă parte, nici Churchill nu s-a ținut de cuvânt în privința Greciei, unde nu s-a permis nicio influență sovietică. În Războiul Civil Grec Marea Britanie a acordat sprijin forțelor guvernamentale, iar sovieticii au acordat ajutor partizanilor comuniști greci, a căror armată era formată, și antrenată în Bulgaria, de unde avea și baza logistică.

 

cititi mai mult despre Acordul Churchill-Stalin, de procentaj si pe en.wikipedia.org

Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944)

Fotografie reprezentând un aspect de la intrarea Armatei Roşii în Bucureşti (29 – 30 august 1944)

foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 55/1944
articol preluat de pe ro.wikisource.org

 

Convenția de armistițiu (1944)

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte (12 septembrie 1944)

La 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, in conditiile dictate de URSS, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul cu Aliatii occidentali si URSS şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Reprezentantii Guvernului si Inaltului Comandament Roman la Moscova au fost: Ministrul de Stat si Ministru de Justitie L. Patrascanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutantul Majestatii Sale Regelui Romaniei, General D. Damaceanu, Principele B. Stirbey si d-l G. Popp, avand depline puteri. Reprezentantul Inaltului Comandament Aliat (Sovietic) a fost Maresal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin imputernicit pentru aceasta de catre Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii.

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dupa Lovitura de stat de la 23 august si pana la 12 septembrie 1944, in absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici, un număr de 114.000- 160.000 de soldați români fiind luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de regeAcestia au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.

La articolul 16, Convenţia prevedea scoaterea din circulaţie a tuturor publicaţiilor fasciste şi legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradiţiile româneşti, ori la românii din alte ţări. Pe lista autorilor interzişi figurau mari nume ale culturii noastre nationale cum ar fi : Gheorghe Şincai, Nicoale Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade si chiar marele dramaturg de origine evreiasca, Mihail Sebastian.

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

CONVENȚIE DE ARMISTITIU

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite.

Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat și Ministru de Justitie L. Pătrășcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Știrbey și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, — și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condițiuni:

1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.

Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate, care își au reședinta acolo (vezi anexa la art. 2).

3. Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice, și ale celorlalți Aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer (vezi anexa la art. 3).

4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați, aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România.

Din momentul semnării condițiunilor de armistițiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana potrivită, îmbrăcăminte și asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor proprie.

6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Națiunilor Unite, sau din cauza originei lor etnice, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din această cauză.

7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al sateliților ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.

8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de propritate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, — fără autorizația Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin sau au aparținut Națiunilor Unite aflate în porturile românești, indiferent la dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.

Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenționate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcțiilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale și de transport a mijloacelor de comunicație, stațiunilor generatoare de energie, întreprinderilor și instalațiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești, cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaților (vezi anexa la art. 10).

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a și declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, Părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.)

România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte State Aliate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art. 11).

12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum și utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri.

13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul român, așa cum existau înainte de război, și să le restituie proprietatea în desăvârșită bună stare.

14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război.

15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existența unor organizații de acest fel.

16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F., poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa la art. 16).

17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului, de minimum 50 – 100 km (depinzând de condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se sa aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuția acestor condițiuni de armistițiu.

18. Va fi înființată o Comisiune de Control Aliată, care va lua asupra sa, până la încheierea păcii, reglementarea și controlul executării prezentelor condițiuni, sub directivele generale și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) acționând în numele Puterilor Aliate. (Vezi anexa la art. 18)

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.

20. Prezentele condițiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.

Dat în Moscova, în patru copii, fiecare în limbile rusă, engleză și română; copiile rusești și englezești fiind autentice.

12 Septembrie 1944.

 

Din însărcinarea Guvernului și Înaltului Comandament al României,

(ss) LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU
(ss) G-RAL ADJ. DĂMĂCEANU
(ss) B. ȘTIRBEY
(ss) G. POPP

Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice și Regatului Unit,

(ss) R. YA. MALINOWSKI

 

ANEXA

La Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

A. Anexă la art. 2

Măsurile prevăzute la art. 2 al Convenției referitoare la internarea cetățenilor germani și unguri, actualmente aflându-se în teritoriul român, nu se aplică cetățenilor de origine evreiască ai acestor țări.

B. Anexă la art. 3

Prin cooperarea Guvernului Român și Înaltului Comandament Român, menționată în art. 3 al acestei Convențiuni, se înțelege punerea la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosință cum va socoti de cuviință, pe durata armistițiului, a tuturor construcțiilor și instalațiunilor românești, militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, mijloace de comunicație, stațiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în desăvârșită bună stare și cu personalul necesar pentru întreținerea lor.

C. Anexă la art. 10

Guvernul Român va retrage și răscumpăra în limitele de timp și potrivit condițiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate monetele deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) și va înmâna moneta astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

D. Anexă la art. 11

Baza pentru aranjamentul plăților de compensații prevăzute în art. 11 al prezentei Convenții va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei convenții, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur.

E. Anexă la art. 16

Guvernul Român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată și prin curier, precum și comunicările telefonice cu țările străine ale Ambasadelor, Legațiunilor și Consulatelor aflătoare în România să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

F. Anexă la art. 18

Controlul cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu este încredințat Comisiunii Aliate de control, care va fi stabilită în conformitate cu art. 18 al Convenției de Armistițiu.

Guvernul Român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiunii Aliate de constor care decurg din Convenția de Armistițiu.

Comisiunea Aliată de control va instaura organe sau secțiuni împuternicindu-le respectiv cu executarea de diferite funcțiuni.

În plus, Comisiunea Aliată de control va putea să aibă funcționari în diferite părți ale României.

Comisiunea Aliată de control va avea sediul său în București.

Moscova, 12 Septembrie 1944.

 

Lovitura de stat de la 23 august 1944

Regele Mihai I al României si Generalul Ion Antonescu

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Lovitura de stat de la 23 august 1944

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august) a fost acțiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și „Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcția de prim-ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944 Antonescu a fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare.

Regimul Antonescu a fost o dictatură militară, s-a aliat puterilor Axei într-un război, finalmente, dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora.

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), desprinderea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Frederic Nanu, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de menținere a țării printre Puterile Axei.

Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Generalul Antonescu (dreapta) s-a aliat cu Germania pentru a recupera Basarabia si nordul Bucovinei; promisiunea sa de a merge alaturi de Germania Nazistă până la capăt însă, l-a împiedicat să se preocupe “exclusiv de interesele țării sale’, așa cum i-o declarase lui Hitler la Berchtesgarden – Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri.

Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului.

 

Contextul

Generalul Ion Antonescu fusese învestit cu „puteri depline la conducerea statului român” după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată, în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste, care, cu un an în urmă, semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedeze Transilvania de Nord Ungariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei.

În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu. Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat și o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu, care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea, astfel, puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare.

Guvernul antonescian a intrat, în iunie 1941, în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.

După Bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, Frontul de Est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.

 

Evenimentele

Planurile

Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu, Barbu Știrbei). În același timp, după Bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu Aleksandra Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.

Iuliu Maniu liderul Partidului Național Țărănesc, a purtat negocieri pentru ieșirea României din război și a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iuliu Maniu liderul Partidului Național Țărănesc, a purtat negocieri pentru ieșirea României din război și a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 23 martie 1944, în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu dacă erau dispuși să treacă la acțiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.

După câteva zile, a avut loc un prânz de lucru cu Antonescu, în cadrul căruia regele Mihai și-a dat seama că nu are rost să încerce să-l convingă pe șeful guvernului de oportunitatea schimbării orientării externe a țării. În contextul sosirii unui ultimatum de predare din partea Aliaților, regele le-a cerut liderilor politici să își asume responsabilitatea de a se pronunța pentru pace, caz în care el i-ar fi cerut public lui Antonescu demisia. Acest lucru însă nu s-a întâmplat, iar regele, deziluzionat, s-a convins că avea nevoie pentru schimbarea lui Antonescu de armată, care, în urma unui tur de sondare al lui Sănătescu din mai 1944, nu considera că venise momentul.

În august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, întrucât Germania retrăsese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul românesc, în contextul în care armata sovietică se regrupa de câteva luni pe linia frontului și putea porni, în orice moment, un mare atac. Serviciile secrete și poliția secretă germană deveniseră suspicioase, iar regina mamă Elena a fost interogată de poliția secretă germană, fără a dezvălui că ar avea cunoștință de planurile fiului ei. Ca să slăbească suspiciunile, acesta a plecat, între 16-18 august, la o vânătoare, rămânând într-o așteptare discretă pentru următoarele două zile, la Sinaia.

În cursul zilei de 20 august, regelui i-a parvenit vestea că rușii lansaseră atacul asupra frontului, așa că a plecat la volanul mașinii Lincoln spre București, însoțit de secretarul Mircea Ionnițiu, de aghiotantul Emilian Ionescu și de generalul Gheorghe Mihail, consilierul său pe probleme militare. La Casa Nouă a avut o întâlnire a regelui cu liderii militari, care s-au pronunțat în favoarea loviturii; printre ei era și colonelul Dumitru Dămăceanu, comandantul garnizoanei București.

La întâlnire au participat și Constantin Sănătescu, Ioan Mocsony-Stârcea, Grigore Niculescu-Buzești, Mircea Ionnițiu, generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea. Dămăceanu a fost întrebat de cât timp avea nevoie pentru a strânge trupe pentru a ocupa puncte strategice din oraș și a răspuns că are nevoie de cinci zile, data loviturii fiind stabilită, în consecință, pentru 26 august.

Casa Nouă, casa din spatele Palatului Regal unde a avut loc arestarea mareşalului Antonescu. Casa Nouă (numită în unele scrieri și „Casa Mică”) a fost o vilă construită în spatele Palatului Regal din București, aflată pe strada Pictor Grigorescu nr. 24, pe locul unde se află astăzi Sala Palatului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Casa Nouă, casa din spatele Palatului Regal unde a avut loc arestarea mareşalului Antonescu. Casa Nouă (numită în unele scrieri și „Casa Mică”) a fost o vilă construită în spatele Palatului Regal din București, aflată pe strada Pictor Grigorescu nr. 24, pe locul unde se află astăzi Sala Palatului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În seara zilei de 21 august a avut loc o întâlnire cu liderii politici (Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu (Dinu), Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvern, până pe data de 23 august.

În cursul întâlnirii, grupul reprezentanților politici a aprobat textul unei telegrame ce urma a fi trimisă Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, condus de generalul britanic Maitland Wilson. Prin telegramă se cerea sprijinirea schimbării de regim prin bombardarea simultană a unităților germane din nordul Capitalei (la nord de Aeroportul Băneasa) și a centrelor feroviare aflate la granița cu Ungaria și Iugoslavia.

Mocsoni-Styrcea, care era funcționar la Ministerul Afacerilor Străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara (pentru siguranță, transmiterea telegramelor către Aliați se făcea pe două căi, atât prin Ankara, cât și printr-un aparat de emisie-recepție deținut de Iuliu Maniu).

În dimineața zilei de 22 august, înainte de a se întoarce la București, a hotărât să înoate în lac și s-a întâlnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se întorcea în seara zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea ce ar fi lichidat planurile loviturii. Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată, de urgență, de rege pe 23 august, fără a mai fi consultați liderii politici.

Generalul britanic Maitland Wilson (centru), şeful Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, căruia îi era adresată telegrama Regelui Mihai din 21-22 august - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Generalul britanic Maitland Wilson (centru), şeful Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, căruia îi era adresată telegrama Regelui Mihai din 21-22 august - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Arestarea lui Antonescu

În ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite regelui o audiență, la ora 16. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat o audiență separată, la 15.30. În discuția ce a urmat cu regele și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt.

Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!” pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu , împreună cu Mihai Antonescu au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de muncitori înarmați, grup numit “Gărzile patriotice” care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă.

Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri demiși: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției București. Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile.

La 31 august, după intrarea trupelor sovietice în București grupul de miniștri arestați a fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București, din ordinul generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice din România.

Palatul Regal din București (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul Regal din București (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La Palat, în după amiaza zilei de 23 august au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile).

Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară care și-a argumentat astfel pretenția exagerată că Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în lovitura de stat.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.

În anii 1980–1990 a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu Uniunea Sovietică (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei Naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți.

Documentul a fost publicat după Revoluția Română din 1989 în ziarul naționalist Românul, publicat de cercuri ce urmăreau reabilitarea lui Antonescu și a fost inclus în câteva antologii de documente de epocă și lucrări ale altor istorici naționaliști, necăpătând însă anvergura de a revizui în vreun fel viziunea specialiștilor asupra evenimentelor.

 

Reacția naziștilor

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal și, complet, Casa Nouă. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

Armata română a avut de luptat împotriva fostului aliat, Wehrmachtul; în acest timp, Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară, confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare), mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri. Totuși, începând cu 23 august, teritoriul românesc a fost scutit de a fi teatru de război. Formal, armistițiul româno-sovietic a fost semnat la 12 septembrie 1944.

 

Consecințe

Conducerea României

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor.

Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Forţele române pe frontul de vest - În roşu, campania trupelor române de partea Aliaţilor, alături de trupele sovietice (verde) şi cehoslovace (portocaliu), între 24 august 1944 şi 7 mai 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forţele române pe frontul de vest – În roşu, campania trupelor române de partea Aliaţilor, alături de trupele sovietice (verde) şi cehoslovace (portocaliu), între 24 august 1944 şi 7 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Soarta mareșalului Antonescu

Imediat după ce a fost arestat, mareșalul Antonescu a fost închis într-o încăpere-seif aflată la etajul I al Casei Noi, împreună cu alți colaboratori apropiați care fuseseră chemați în acest scop la Palat. Spre dimineață, după ce Regele părăsise Palatul pentru a se refugia în Oltenia, gărzile comuniste ale lui Emil Bodnăraș l-au preluat pe mareșal, fără încuvințarea noilor autorități, ducându-l într-o casă conspirativă a partidului din cartierul Vatra Luminoasă, casa amantei lui Bodnăraș.

Mai târziu, pe 31 august, în ziua când armata sovietică a intrat în București, l-au predat generalului rus Burenin. Mareșalul a fost ținut prizonier în URSS pentru vreun an și jumătate, nefiind judecat în procesele de la Nürnberg. Ulterior, Antonescu a fost adus în România și judecat de Tribunalul Poporului din București, într-un proces de tip stalinist.

Deși ar fi putut să ceară clemența regală, mareșalul a refuzat să semneze cererea de grațiere întocmită de avocatul său, cu scopul de a nu-l pune pe Suveran într-o situație politică fără ieșire (Regele ar fi fost acuzat de simpatii naziste dacă ar fi acordat grațierea sau de lipsă de patriotism dacă n-ar fi făcut-o). Mareșalul Antonescu a fost condamnat la moarte și executat la 1 iunie 1946, lângă închisoarea Jilava.

 

Regele Mihai

După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, deși Uniunea Sovietică și-a exprimat, printr-o telegramă, satisfacția față de evenimentele din România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei (cea mai înaltă decorație militară sovietică), acesta a fost obligat, la 30 decembrie 1947, să abdice (printr-un act neconstituțional, smuls prin forță și șantaj) și să părăsească țara, declarată de comuniști «republică populară».

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Istoriografia

În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformări în propaganda oficială, acesta fiind, însă, permanent promovat ca o mare realizare comunistă. Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”.

Istoria acestui eveniment a fost falsificată, astfel, de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care, în realitate, era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri. Această campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii.

Deşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța, deși existau și alte țări care luptaseră împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotriva Aliaților, în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944.

Dată fiind această poziție oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care, în final, a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea de alianță a României din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și istorici români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.

Forurile politice, însă, au scos ziua de 23 august nu numai din rolul de sărbătoare națională, ceea ce era firesc, dar și din rolul de comemorare oficială, și cum, simultan, s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunității internaționale a fost că România dorește să șteargă lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină la un naționalism fascizant.

Ulterior, totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării de alianță a României din 23 August 1944 în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României iar presiunea diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion Antonescu, dorită de partidele naționaliste.

Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României din 23 August și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni și alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România (în realitate, această lovitură de stat comunistă a avut loc la data de 6 martie 1945).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

 

 

 

 

Bătălia pentru Normandia (6 iunie – 19 august 1944)

Debarcarea primilor militari americani pe plaja Omaha. Fotografie de Robert F. Sargent

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia pentru Normandia (6 iunie – 19 august 1944)

Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forțele germane și forțele Aliaților ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operațiunea Overlord și s-a desfășurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliații au traversat Sena, sau, după alți autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldați, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza inițială a Operațiunii Overlord a purtat numele de cod Operațiunea Neptun. În faza inițială a invaziei, aliații au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.

Lci-convoy.jpg

Convoi de vase de debarcare traversând canalul Mânecii pe 6 iunie 1944

Primele forțe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit și Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forțe substanțiale ale Franței Libere și Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Norvegia.

Invazia din Normandia a început cu acțiunile aeropurtate ale trupelor de parașutiști și ale infanteriei transportate cu planoare și cu atacuri masive ale aviației, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineața zilei de 6 iunie a fost declanșată acțiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forțele destinate acțiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod și mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acțiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise și la eliberarea Parisului la sfârșitul luni august 1944.

Canada JunoBeach 1 RCNCOMMANDO.jpg

Soldaţi canadieni ai comandoului canadian „W” de infanterie marină debarcând pe plaja Juno în Ziua Z

Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spațiilor ne va …. permite o pierdere de teritoriu … fără ca șansele de supraviețuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu același lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici … vor urma consecințe de proporții uriașe în foarte scurt timp”.

 

Approaching Omaha.jpg

Soldaţii americani îmbarcaţi pe un vas de desant se apropie de plaja Omaha pe 6 iunie 1944

 

Preparativele aliate

Invasion Training in England 03.jpg

Antrenamente pentru invazie pe o plajă din Anglia.

Invasion Training in England 04.jpg

Antrenamente cu muniţie de război în Anglia.

Eisenhower d-day.jpg

Eisenhower stând de vorbă cu locotenentul Wallace C. Strobel şi cu paraşutiştii plutonului E din Regimentul al 502-lea, Divizia a 101-a aeropurtată, în dimineaţa zilei de 5 iunie 1944. 

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roșie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declarație comună cu Stalin, președintele SUA Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill au anunțat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce privește nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanșarea unei operațiuni de amploare în cursul anului 1942. Anunțul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate.

Infantry waiting to move off 'Queen White' Beach.jpg

Soldaţii britanici adăpostindu-se imediat după debarcarea pe plaja Sword

Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriașe pierderi umane. În schimb, Churchill și șefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcției Operațiunilor Speciale și ale acțiunile mișcărilor naționale de rezistență, în timp ce principalul efort de război al Aliaților occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană și Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), țintind Austria și, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania și principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii și-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere și au lăsat foarte clar să se înțeleagă că soluția debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acțiune, „Operațiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 și „Operațiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat și dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanșarea lui a fost amânată până în 1944.

Normandy5.jpg

Supravieţuitorii unui vas de debarcare scufundat se îndreaptă cu greu spre plaja Omaha

Procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 de către „Șeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenent Frederick E. Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker. Planul a fost adoptat și adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele Generale ale Forțelor Expediționare Aliate” (SHAEF), conduse de generalul Dwight D. Eisenhower.

Raza mică de acțiune a avioanelor de vânătoare britanice, care acționau de pe aerodrumurile din insulă, limitau foarte mult locațiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult, din punct de vedere geografic, numărul locațiilor era redus la doar două: Pas de Calais și coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european, cele mai vaste și joase plaje, și de asemenea cea mai scurtă cale terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată și apărată. Ca urmare, Aliații au ales Normandia ca zonă de declanșare a invaziei.

NormandySupply edit.jpg

Debarcarea proviziilor în Normandia

În parte datorită lecțiilor învățate după raidul de la Dieppe de pe 19 august 1942, Aliații au decis să nu atace direct porturile franceze în primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte larg în Normandia ar fi permis amenințarea simultană a mai multor porturi, în principal a Cherbourgului și a a altora, aflate mai la vest, în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condițiile necesare pentru au atac de amploare spre Paris și mai departe spre granițele Germaniei. Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată și în același timp era un punct strategic neșteptat de debarcare. Atacul executat în această zonă ar fi asigurat crearea confuziei și debandadei în rândul forțelor germane. În noiembrie 1943, generalul Eisenhower a fost numit Comandant Suprem al Forței Expediționare Aliate din Europa Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a fost numit în funcția de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care avea în subordine toate forțele terestre, și a fost însărcinat cu dezvoltarea planului de invazie.

Soldiers-english-coast.jpg

Soldaţi americani ai Batalionului al 2-lea de asalt mărşăluind spre orăşelul de coastă Weymouth de pe coasta de sud a Angliei, în vederea îmbarcării pe vasele de debarcare pentru invazia din Franța

În momentul numirii lui Mongomery la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii și transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut rapid proporțiile planului inițial de atac la cinci divizii debarcate prin acțiuni amfibii și a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus la cuprinderea în planurile debarcării și a acțiunii de pe plaja Utah. (Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene și una poloneză sub comandă britanică și 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldați. Pe 7 aprilie și 15 mai, Montgomery și-a prezentat strategia de invazie la școala Sf. Paul din Londra. Mongomery prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliații ar fi trebuit să atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.

Normandy6.jpg

Debarcarea proviziilor pe o plajă din Normandia, 6 iunie 1944

La acțiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord și din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operațiunii fusese constituită o forță aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareșalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul parașutiștilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.

Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă orașele Caen și Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană și să elibereze Bretania și porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliații să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud și Sena la nord-est.

Normandy7.jpg

Întărirea capului de pod de pe plaja Omaha: trupele de rezervă şi proviziile se deplasează spre interiorul teritoriului

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult Bătălia pentru Normandia despre si pe en.wikipedia.org