Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

foto preluat de pe www.wordonfire.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

A fost canonizat în anul 1984.

Este sărbătorit la 14 august.

 

Biografie

Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894 într-o familie de ţesători săraci polonezi.

La botez i s-a pus numele Raimond.

După multe frământări s-a hotărât să intre în Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali.

Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adinci ale prezentului tulburat prin care trecea lumea dintre cele două războaie mondiale.

Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense „cruciade” de rugăciuni şi întrajutorare în trăirea vieţii creştine, sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite.

În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită: „Militia Imaculatae”, „Oastea Neprihănitei” sau „Armata Maicii Domnului”.

Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Maria.

După ce a fost sfinţit preot s-a reîntors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lîngă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei” – ”Niepokala-now”.

Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace.

Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

După ce consolidează fundaţia de lîngă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la «Niepokalanow», se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi.

Ajung în luna martie iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei «Cavalerul Neprihănitei».

Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care în 1945 va avea peste o sută de fraţi.

La întoarcerea în Polonia străbate cu trenul întreaga Rusie.

Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută pe nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Maria se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet.

În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele: Maria.

La fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunînd «Ave Maria». Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Măria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar în deosebi în încercarea grea a războiului.

 

Viaţa trăită în lagărul morţii de la Auschwitz

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de al II-lea război mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul îşi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, sărbătoare care se celebrează în biserica romano-catolică.

Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz) un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în ziua de 14 august 1941, după două săptămîni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol a murit în «celula morţii» din lagărul de exterminare, de tristă amintire, care a marcat istoria lumii într-un mod ireversibil.

Maximilian Kolbe, spre deosebire de alţii a fost aruncat în celula morţii la cererea sa, în locul unui deţinut care, la momentul începerii procesului de beatificare, a dat mărturie despre viaţa exemplară pe care a dus-o preotul.

Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai, şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor.

Insultele nu i-au atins sufletul, dar prin modul în care s-a comportat i-a întărit pe ceilalţi deţinuţi, spovedindu-i.

 

Legile lagărului de la Auschwitz

Legile lagărului erau foarte dure şi prevedeau ca în momentul în care un deţinut evadează şi nu este găsit în 48 de ore, alţi deţinuţi din lotul său erau condamnaţi la moarte prin înfometare.

La sfîrşitul lunii iulie evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe.

Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin decimare (fiecare al zecelea deţinut trebuia să moară).

Între aceşti deţinuţi se afla unul care, de tamă, a început să-şi strige copii care se aflau acasă pe nume.

Deodată din rândul celor rămaşi apare un preot slab, cu chipul străveziu care se oferă să moară în locul lui.

„Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez”
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N.”

Era o cerere nemaiauzită, printre deţinuţi, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă:

„Cine eşti? ”
„Sunt un preot catolic”
„Sunt de acord”

În locul preotului catolic, deţinutul care care fusese cruţat se reîntoarece în rândurile brigăzii şi va supravieţui celui de al doilea război mondial.

Va da mărturie despre modelul de credinţă al preotului catolic Maximilian Kolbe.

 

Scrisoare din lagăr

„Dragă mamă.

Spre sfârşitul lunii mai am sosit cu un convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Totul este în regulă, dragă mamă.

Poţi fi liniştită în legătură cu mine şi cu sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni şi El se gândeşte cu o iubire mare la toţi şi la toate.

Ar fi bine să nu îmi mai scri până nu îţi trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu ştiu cât timp voi mai fi aici.

Te salut cu drag şi te sărut, Raymond Kolbe.”

 

Moartea în lagărul morţii

Împreună cu cei nouă care erau trimişi la moarte, Maximilian Kolbe, se îndrepta spre celula în care au fost dezbrăcaţi şi azvârliţi pe podeaua rece.

Celula nu avea ferestre şi nici aerisire.

„Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului”.

Aceste cântări au început să se audă, din ce în ce mai putin, odată cu trecerea timpului, până la moartea sa.

După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare.

În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”.

Este sărbătorit în data de 14 august.

 

cititi despre si pe Maximilian Kolbe si pe en.wikipedia.org