(Marius Vintilă) Să te ferescă Dumnezeu de Sfânta Ana

foto – ankaberger.blogspot.com
articol – Marius Vintilă
14 iulie 2015

Marius Vintila – foto – facebook.com

Acest text nu e neaparat despre triatlonul Sfanta Ana, doar ca acea cursa la care am participat sambata a fost paiul care a rupt spinarea magarului. Si apoi, titlul mi s-a parut inspirat, desi unii ma vor judeca. Dar ce conteaza, stiu de pe acum ca dupa povestea asta unii organizatori de evenimente de sport private, ba chiar si ceva persoane de la Federatia Romana de Triatlon ma vor plimba intre o privire aruncata chioras si statutul de persoana indezirabila. Ca aproape intotdeauna cand te apuci sa critici pe cineva, de parca vina nu e a aluia care face greselile ci a ta ca i-ai spus ca a gresit. Dar ce sa fac ? Se pare ca de cativa ani buni de zile mi-am asumat rolul aluia care vorbeste cu glas tare cand toti ceilalti soptesc sau mormaie. Asa ca de ce sa nu imi duc misiunea un pas mai departe si sa exprim si cateva din nemultumirile noului val de sportivi, aceia amatori ? In plus marturisesc ca nu eram hotarat daca sa dau si numele competitiilor despre care voi scrie, dar cred ca nu mai traim in epoca lui “se stiu ei care sunt”. Daca as fi in locul unora din acesti organizatori m-as gandi serios la ce as face in continuare si la modul in care imi voi asuma responsabilitatea pentru evenimentul meu.

Aparuti in ultimii cinci-sase ani, sportivii amatori de competitie se reped, indiferent de varsta sau sex, cu sutele si uneori cu miile sa isi plateasca participarea la curse atletice (maratoane, ultramaratoane, triatloane etc.) unde isi vor scuipa plamanii, spre uimirea spectatorilor ocazionali care ii vor intreba pe traseu, “ba, da’ cat va da astia sa alergati atata … ” Si iaca cum am ajuns direct la miezul problemei, ma’ frendz. Fiindca la faza asta uimirea e si de partea sportivului, care nu intelege cum de altcineva nu intelege ca el a platit o taxa de participare organizatorului (si nu invers) pe care acela o foloseste pentru a achita tot ce tine de logistica concursului, de care in primul rand beneficiaza concurentii – dar din care ii mai ramane o parte si organizatorului, caci la un eveniment ca asta e de munca, nu gluma.

Au fost vremuri cand asemenea concursuri se organizau cu entuziasm si atat. De dragul sportului si atat. Eu am asistat intre anii 2001 si 2004 la trei editii ale unui triatlon extrem (de lung, deci de greu), conceput si pus in aplicare de Lucian Clinciu, veteran al acestor evenimente. Acele “iron-man”-uri erau organizate din nimic – daca nimic se poate numi entuziasmul unui sfert de Zarnesti care punea osul la munca si dadea gata concursul, cu pasta party cu tot. Taxe de participare erau, dar cu ele si cu bani de la primarie in urma cheltuielilor tot nu ii ramanea nimic aluia de fusese cu ideea.

Intre timp lucrurile s-au schimbat – as fi vrut sa spun “au evoluat” dar … tocmai despre asta e vorba, in unele cazuri nu au evoluat. In zilele noastre concursurile genereaza profit organizatorilor. Cine spune ca nu e adevarat, minte. Dar nu e nimic gresit in a face profit, dimpotriva. Foarte bine, fiindca, cum am spus, un concurs din asta, intr-o tara unde “organizare” e inca un concept teoretic de origine germana, pe langa faptul ca oricum inghite o munca infernala, e un cosmar logistic. Deci nu le cere nimeni sa lucreze pa daiboj. Insa in unele cazuri trebile au luat-o un pic intr-o directie nedorita.

Unul dintre cei mai vechi triatlonisti ai Romaniei mi se plangea sambata la Sf Ana ca taxa de 150 de lei pusa de organizatori e mare. Mai ales daca in punga cu kitul de concurs ai un tricou de BBC (bumbac, bre !) si o apa minerala de juma de litru (!), nu e nevoie sa fii carcotas ca sa te simti un pic .. sa nu spun batjocorit, dar ceva in paradigma asta. Fiindca unii dintre organizatori incep sa uite ca fara cel putin o suta-doua de “gorobeti” din astia ca mine, care vin si ei sa alerge dintr-o stranie placere sau ca sa povesteasca acasa cat au tras pe traseu, aceste concursuri nu s-ar tine.

Ca sa continui cu Sf Ana, care imi e proaspat in memorie, ne-au pus – fiindca nu au fost in stare sa rezolve problema cu numaratul capetelor de inotatori pe doua ture – sa iesim din apa dupa prima tura, sa topaim o suta de pasi pe mal, sa reintram prin poarta ca sa bipaie chipul, dupa care sa ne aruncam iar in noroiul de juma de metru pentru a doua tura in ligheanul ala. Iar la final nu am primit nici macar o amarata de medalie de participare, lucru mai sfant ca Sfanta Ana si aici si in strainatate, la acest tip de concursuri. Macar una de plastic, cum am primit anu’ trecut la Haromszek Tri (unde nici pana in ziua de azi nu mi-am aflat rezultatul, desi am trimis vreo trei mailuri celor de la “organizare”, dar asta e altceva).

Dar sa inchei cu Sf Ana, cea mai teribila experienta de concurs de pana acum. In afara de frumusetea traseului bine marcat si bine patrulat (sa nu uitam plusurile), nu am mai primit mai nimic: nici un voucher pentru ceva mancare (desi i-au adus pe unii care faceau gulas pe bani, insa pentru mine, om dificil, vegetarian, nu a contat), nici sunet din instalatia de sonorizare (suficient de mare poate pentru o masina). Asa ca sedinta tehnica, amanata juma’ de ora, s-a tinut in soapta si a durat vreo 7 minute, ceea ce cu greu a putut suplini absenta pe site (neactualizat din 2012 !) a unei poze-harta care sa se poata deschide. Contactat telefonic, numitul Gyuri, organizator, a declarat pe propria raspundere ca site-ul nu s-a mai actualizat pentru ca “totul ie lo fel ca atunceo”.

Si desigur a mai fost concursul copiilor; stand noi asea sa ne asezam in zona de tranzitie indata vedem niste copii tasnind in apa, apoi iesind brusc din apa si incepand sa alerge cu biclele printre noi. Niste adulti incercau sa le faca loc, ii incurajau de unde am dedus ca ala era ceea ce organizatorii numeau “triatlonul copiilor”. Aici deja schimbam paradigma si trecem la aia cu “cinism”. A, circulatia vehiculelor nu a fost intrerupta, am bagat printre masini niste km de bicla – bine ca-s obisnuit din Bucuresti. La final, niste clujeni vorbeau intre ei comparand cat de bine organizat a fost triatlonul cu distante lungi de la Oradea fata de asta. Si mi-au spus ca de aia 150 de lei macar un zambet se asteptau sa primeasca.

Uitandu-ma mai sus imi dau seama ca as mai avea de spus cateva lucruri despre Sf Ana si nu de bine, dar deja am obosit si simt ca imi face rau. De aceea o sa pun un “bref’ dupa care voi trece in revista pe scurt si alte greseli semnificative din concursuri cunoscute, toate desfasurate “sub egida” Federatiei Romane de Triatlon, care daca vrea sa aiba niste concursuri serioase ar trebui sa mai incrunte din cand in cand din sprancene:

– La NO STRESS Mogosoaia, un concurs de altfel bine organizat, s-a gresit cronometrarea in asa hal incat pe un podium au venit doi concurenti in ordine inversa, dar ei se stiau intre ei si atunci l-au corectat pe cel de la microfon (impreuna cu mine pe scena era si un organizator) care le-a raspuns ca oricum erau doar sase secunde diferenta intre ei deci, cum spune numele concursului, sa nu se streseze. Tot aici primul sosit la proba de sprint nu a gasit drum spre sosire fiindca drumul spre poarta nu fusese inca deschis. A fost amuzant cum a trecut peste covorul electronic si a ridicat mainile razand, la care i s-a spus “stai nu aici e sosirea”, mai ridica mata o data mainile in partea aia, dupa poarta, ca acolo e de fapt sosirea.

– La Mamaia Triathlon anul trecut afisarea timpilor finali a durat aproape o saptamana, concurentii fiind premiati dupa timpii intermediari. De altfel, desi triathlon international, una din portile de cronometrare era fictiva – trecand prin ea chip-ul nu scotea nici un sunet. In schimb voluntarii da, fiindca te trezeai ca tipau la tine sa le arati numarul de concurs.

– La editia din iarna trecuta a Triatlonului de iarna de la Izvorani aceeasi problema cu incurcarea timpilor de catre aceeasi firma furnizoare de servicii de cronometrare (pe asta o stiu din auzite, dar sursa e buna).

– La Haromszek Tri anul trecut plasa cu kitul continea niste item-uri de haleala pe care nu doar ca mi-a fost teama sa le mananc dar nu le-am nici macar de pomana ca sa nu otravesc pe cineva. Biscuiti pe langa care Eugenia e o marca de delicatesa de la cofetaria vieneza Sacher, cornuri fata de care cele din programul guvernamental erau un pranz de lux.

– De multe ori site-urile sunt neactualizate: la Sf Ana de trei ani, cum spuneam, Haromszek nici nu are site – desi asta pare cea mai usoara problema intr-o tara de IT isti.

– Si altele si altele.

Pai si atunci, ma vor intreba unii, de ce te mai duci ? Fiindca imi place atmosfera de concurs, imi place sa socializez cu oameni pe care ii simt din tribul meu, imi place sa vad locuri noi in tara asta misto (care va ramane curand cheala de paduri, mai ceva ca mine) si imi place sa imi scot sufletul sa vad pana unde ma duce, in cadru organizat. Daca se poate, bine organizat. Si se poate, fiindca exista multe concursuri facute bine, cum sunt de altfel si unele din cele de mai sus (daca nu luam in considerare greselile mentionate).

Insa am simtit nevoia sa vorbesc fiindca pana la urma daca tot se aud sopocaieli de nemultumire printre concurenti dar nimeni nu spune lucrurilor pe nume, organizatorii nu vor avea repere, reactii, semnale, ca sa stie pe unde se situeaza.

Apropos de reactii, cuvantul triatleti, pe care cu atata bucurie il folosesc multi in prezentarile lor, desi suna bine, nu e corect. De fapt nici macar nu exista.

UPDATE: Azi dimineata m-a sunat Vlad Stoica, organizatorul celor mai multe triatloane si maratoane din Romania. Mi-a explicat ca timpii intermediari raman intermediari pana la rezolvarea eventualelor contestatii si pana la confruntarea cu timpii manuali, la orice competitie de tipul acesta, chiar si la cele de afara. A recunoscut ca poarta aia nu functiona anul trecut la Mamaia, iar despre Izvorani nu am vorbit. Un alt organizator, Cornel Iosiv, de la No Stress, m-a abordat pe Facebook si ii raspund tot acolo. Ma bucur ca exista reactii, dar numai de la cei care se descurca cel mai bine. Aia la care concursul e un dezastru isi baga capul inapoi de unde si l-au scos ca sa citeasca ce am scris, si continua.

articol preluat de pe https://mrvintila.wordpress.com