Instaurarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945)

Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945

foto preluat de pe (c) Arhiva AGERPRES
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Instaurarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945)

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova.

Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

 

Petru Groza – Viceprim-ministru

Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940.

Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice.

Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.

 

Petru Groza – Obținerea mandatului de prim-ministru

FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte cu Iuliu Maniu.

La Conferința de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor.

România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai, Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.

Speranțele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!.

Pe 2 martie, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”.

În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

 

Guvernul Petru Groza (1)

Guvernul Petru Groza (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946.

 

Componența

Președintele Consiliului de Miniștri
Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

 

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de interne
Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de externe
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul justiției
Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de război
General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul finanțelor
Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)

Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)
Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul agriculturii și domeniilor
Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul industriei și comerțului
Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul minelor și petrolului
Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice
Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cooperației
Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul muncii
Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul asistenței și asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul sănătății
Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)
ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)

Ministrul educației naționale
Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)
Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cultelor
Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul artelor
Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)
Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat
Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Subsecretari de stat în Guvernul Petru Groza (1)

 

Greva regală și criza politică

Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”.

În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât și Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași atitudine.

În fața refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit, în 21 august, greva regală și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința din decembrie 1945, s-a decis ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și PNȚ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei și a asociației”.

Maniu a avertizat că fără neutralitatea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946.

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Diplomaţii şi ziariştii occidentali sunt iritaţi că, deşi califică pe Rădescu şi Maniu fascişti, comuniştii au introdus în guvern numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce populaţia aşteaptă protecţia occidentalilor.

Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă.

Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou.

Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia românească” a comunismului internaţional.
Reuben H. Markham (ziarist american, 1949)

în Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, traducere din engleză de George Achim, Coelcţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 1996 – preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Ce urma să facă noul guvern

1945 martie 7. Planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de Servicii Strategice

 

Distribuit la 27 martie 1945
7 martie 1945
România

Se atrage atenția asupra evaluării F.O. Sursa care a furnizat această informație este neverificată, iar reprezentanții noștri în zonă nu au putut până acum să o verifice.

1. Sursa afirmă că comunizarea României urmează să fie realizată într-un plan de 3 ani și dezvoltarea instituțiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani.

2. O Conferință a conducătorilor comuniști, români și ruși, a avut loc la București, la 7 martie în cadrul căreia un plan a fost prezentat în fața grupului de către Evgheni Suhalov, reprezentantul Comitetului, care a spus că vine de la Gheorghei Dimitrov, conducătorul Comitetului. Erau prezenți:
Ana Pauker
Constantin Doncea din Comitetul Central Comunist român
Constantin Pârvulescu, secretar al Comitetului Central comunist român

3. Sursa nu a putut obține un exemplar, dar el dă punctele importante ale planului de 3 ani din memorie;

(A) Desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor moșii și ruinarea moșierilor.

(B) Desființarea armatei în forma ei actuală și crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Avram Iancu” (ultima este încă în Rusia) ca și din toți ofițerii care activează acum pe teritoriul sovietic.

(C) Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Național-Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.

(D) Micile gospodării țărănești trebuie desființate pentru a-i lipsi pe țăranii mici proprietari de pământ, de mașini și vite.
Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.

(E) Abdicarea regelui și exilul familiei regale.

(F) Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu S.U.A., Marea Britanie și îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică și țările de sub dominația sovietică.

(G) Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor.

(H) Crearea unei organizații de poliție, întemeiată pe o „miliție populară” de tipul NKVD.

(I) Îndreptarea populației rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.

(J) Nici unui străin, cu excepția celor din țările de sub influență sovietică nu i se va permite intrarea în România.

4. Detaliile celor două planuri pe 5 ani vor fi date Anei Pauker în decurs de o lună.

Arhivele Naționale Washington, D.C., RG 226, Record of the Office Strategic Service

Documente din volumul „România. Viaţa Politică în Documente 1945”, coordonator Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, 1994

articol preluat de pe www.memorialsighet.ro