Greva de la Lupeni (5 – 6 august 1929)

Writer Panait Istrati (second from the right) with the coal miners of Lupeni, while investigating the effects of the government clampdown

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; adevarul.ro

 

Greva de la Lupeni (5 – 6 august 1929)

Greva minerilor din Lupeni a avut loc în august 1929 ca rezultat al eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind că 68 de mineri au căzut sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist să reprime protestul, dintre care 28 au decedat pe loc, mulți dintre ei împușcați fiind în spate

 

Context și desfășurare

Istoria grevelor și mișcărilor sociale din România antebelică arată ca acestea au fost întotdeauna reprimate brutal, guvernul apelând, pe modelul masacrului împotriva țăranilor în 1907, la armată și măsuri brutale de reprimare a oricărui protest cu revendicări sociale: de exemplu, greva din București în decembrie 1918 a fost reprimată de armată tot cu arme de război (mitraliere, tunuri), greva generală din 1920 (1), care cerea demilitarizarea întreprinderilor și dreptul muncitorilor de a se organiza în sindicate și a face în mod legal grevă fiind și ea neutralizată în mod similar.

În materie de reacție la greve, sau la orice protest contra oligarhiei industriale și financiare care voia să acapareze statul și să-l folosească exclusiv întru servirea propriilor ei interese, când nu era implicată direct, armata – principala dar nu și singura forță de represiune internă a guvernului – sprijinea acțiunile grupurilor huliganice de extremă dreaptă, care ele încercau spargerea grevelor sau suprimarea libertății presei.

Reacția guvernului la greva de la Lupeni în 1929 n-a fost diferită, în ciuda faptului că pentru prima dată la putere se afla un partid țărănist, și că proprietarii minei erau bancheri și politicieni marcanți ai partidului național liberal. Presa internațională a vremii se făcea ecoul remarcilor unor membri ai guvernului care declarau că proprietarii (directoratul) companiei au refuzat toate revendicările și că acest lucru a fost adesea nejustificat, drept pentru care toată vina o poartă „directoratul” companiei, care se afla în mâinile unor bancheri liberali, printre care și Tătărescu.

Pe 5 august 1929 minerii decid sa intre în grevă, conflictul afectând mai mult mine. Prima zi se desfășoară pe fundalul lipsei de reacție din partea forțelor de represiune, asta deși ziua se încheie cu oprirea grupului electric al unui puț (fapt care punea în pericol de inundare galeriile, minerii aflați în subteran riscând în plus sufocarea în lipsa funcționării ventilației) de către elementele radicale ale greviștilor.

A doua zi administrația locală apelează, cum era cutuma, la armată, care deschide focul contra greviștilor deciși să reziste cât timp nu le sunt satisfăcute revendicările, câteva zeci de mineri murind pe loc; presa internațională a vremii vorbește și despre 200 de răniți, care și pe patul de spital fiind, sunt păziți de armată, care respinge cu baionetele miile de mineri adunate afară.

Pe 9 august sicriele celor decedați sunt purtate de căruțe de cărat bălegar spre cimitir, armata forțând cortegiul funebru să grăbească pasul. Mulțimea imensă lângă cimitir a fost îndepărtată la mai multe sute de metri, iar la patru ore după înmormântări o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul cu armele în poziție de tragere. După înmormântări, s-a declarat stare de asediu, hotelurile și restaurantele fiind închise, vânzarea de alcool interzisă, toată populația fiind obligată să fie în casă înainte de ora 8 seara.

Există un număr de 25 de dispăruți, drept pentru care armata continuă un timp să caute în pădure corpurile răniților grav despre care se știa că s-au refugiat, panicați, acolo, însă fără succes pâna în data de 9 august cel puțin, dată la care încă se mai fac arestări și trenurile cu trupe încă mai sosesc în regiune.

 

The New York Times despre grevă

Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională. În ediţia din 10 august a ziarului american „The New York Times”, erau prezentate urmările acţiunilor de protest. Jurnaliştii relatau despre modul în care au avut loc înmormântările celor peste 20 de oameni seceraţi de gloanţe.

„Cadavrele au fost puse în sicrie rudimentare şi încărcate pe căruţe de cărat bălegar care au fost furnizate la ordinul directoratului minelor. Când au apărut carele şi sicriele au fost încărcate s-au făcut auzite lamentaţii amare, cortegiul fiind îndemnat de militari să grăbească pasul. Mulţimea imensă adunată lângă cimitir a fost împinsă înapoi mai multe sute de metri, şi la patru ore după înhumarea morţilor o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul în poziţie de tragere.

După înmormântare, ofiţeri precedaţi de toboşari au citit un ordin prin care se impunea starea de asediu după ora opt seara, ordonând ca toată lumea să fie în casă la acea oră, deşi era o seară sufocantă. Toate hotelurile şi restaurantele, inclusiv cele ale staţiunii, sunt închise, iar vânzarea de băuturi alcoolice este interzisă până la noi ordine. Există ştiri despre soldaţi care caută cadavre în păduri, întrucât mulţi din cei grav răniţi au fugit panicaţi după deschiderea focului. N-au fost găsite alte cadavre, dar 25 de mineri încă lipsesc de la căminele lor. Continuă să se mai facă arestări şi trenuri cu trupe încă mai sosesc în regiune”,

scriau cei de la The New York Times, în 1929.

 

Istoriografia din epoca comunistă a încercat să revendice pentru mișcarea comunistă sau PCR un rol important în protestul minerilor de la Lupeni, iar în contemporaneitatea postcomunistă anumiți istorici români reiau și ei, din motive ideologice opuse, același mit. Istorici occidentali precum Francisco Veiga resping însă teza, arătând că nu e necesară inventarea de motivații și acțiuni politice cât timp motivațiile economice erau mai mult decât suficiente pentru a explica explozia socială, cu atât mai mult cu cât pe eșichierul politic românesc la stânga centrului nu se afla „decât un gol”: în contrast cu situația din unele state occidentale, comuniștii români erau paralizați în mod durabil de represiunea regimului, în plus în cazul conflictului de la Lupeni convinși fiind că este vorba despre o provocare, s-au abținut să sprijine activ greva.

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; adevarul.ro

cititi mai mult despre Greva de la Lupeni (5 – 6 august 1929) si pe: adevarul.ro; en.wikipedia.org

 

(1) Greva generală din România, 1920 – La 20 octombrie 1920 începe greva generală a proletariatului din România, la care participă cca 400.000 de salariați, cuprinde toate ramurile industriei și transporturilor și este prima grevă politică generală a proletariatului din întreaga Românie (20 – 28 octombrie).

Greva a fost declanșată de refuzul guvernului de a satisface cerințele muncitorilor formulate de Consiliul General al Partidului Socialist al României. Printre cerințe erau incluse și recunoașterea sindicatelor muncitorești și eliminarea cenzurii.
articol preluat de pe ro.wikipedia.org