(Vlad Cubreacov) Din nou despre recunoașterea martirilor români

Icoana celor 100 000 de martiri georgieni, căzuți de sabie persană

foto: cubreacov.wordpress.com
articol: Vlad Cubreacov

17 octombrie 2017

Vlad Cubreacov – foto: facebook.com

Am asistat cum câteva minute la o polemică între prieteni pe subiectul canonizării martirilor români numiți de unii sfinții închisorilor. Discuția m-a întristat din cauza accentelor puse de prietenii mei care au încercat să se contrazică, să fie polemici, cu toate că mie mi-au părut cu toții, în intenția lor, consensuali.

Toată lumea discută despre canonizare. Termenul este de principiu corect, dar se referă la formă și proceduri, nu la fondul problemei. Iar problema trecerii martirilor români în rândul sfinților lui Dumnezeu nu este (doar și mai întâi) o problemă formală, ci tocmai una de fond. Cred că nu trebuie să vorbim despre canonizarea, ci despre recunoașterea martiriului românilor care și-au dat viața pentru Hristos. Problema nu e că nu canonizăm. Problema e că nu recunoaștem. Și nu e vorba de noi ca plinătate a Bisericii, care recunoaștem, dar nu putem canoniza, ci de Sinodul nostru Îndreptător, Sfânt și Mare, care poate canoniza, dar nu recunoaște. Nu-i putem lăsa pe neprietenii Bisericii noastre și ai Ortodoxiei în general să jubileze în fața acestei situații paradoxale, insinuând că Sinodul nostru ar fi temător și obedient față de puterea secular-politică văzută și nevăzută care, de fapt, ea nu dorește recunoașterea sfinților români atâția câți ni i-a dat Dumnezeu.

Am intervenit în discuția prietenilor mei cu un comentariu poate pripit, dar absolut sincer și de la obraz, pe car îl reproduc mai jos:

Lucrurile sunt simple, elementare chiar.

1. Când ne referim la martirii români, la canonizări și la ordonarea istoriei noastre bisericești și naționale, cred că trebuie să o luăm cronologic.

2. În acest sens, trebuie să începem prin a cerceta viața, pătimirile și sfârșitul mucenicesc al celor peste 100 de preoți români, majoritatea absolută ortodocși, dar și unii preoți greco-catolici, martirizați de maghiari într-un singur an: 1848. Evident, au fost martirizați în acel an sângeros și mulți călugări și mireni, iar aceștia nu pot fi trecuți cu vederea. Aici nu este vorba despre neomartiri. Acuș vor fi două secole de la martiriul acestor mărturisitori. Are Sinodul nostru preocupare pentru această pagină sângeroasă din istoria Bisericii noastre? Nu cunosc, dar există temeiuri să neîndoim.

3. După aceasta este firesc să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor și martiriului creștinilor (preoți, călugări și mireni) uciși pentru credința lor, de mână străină, în Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.

4. La fel, în cazul creștinilor martirizați în Ardealul de Nord.

5. Abia mai apoi trebuie să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor pentru credință și sfârșitului martiric al creștinilor din timpul dictaturii instalate în 1948.

cititi mai mult pe: cubreacov.wordpress.com