Desființarea hotarului dintre Moldova și Țara Românească (22 Mai 1862)

România 1878-1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România 1878-1913

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Desființarea hotarului dintre Moldova și Țara Românească (22 Mai 1862)

Stabilit definitiv de Ştefan cel Mare în anul 1482, hotarul dintre Moldova şi Valahia nu a constituit o problemă majoră până la pacea de la Adrianopol, din anul 1829. Trecerea produselor dintr-un Principat în altul nu reprezenta o chestiune dificilă, mărfurile fiind considerate monopol turcesc.

‘Monopolul’ însemna de fapt un drept de preempţiune asupra anumitor articole de strictã necesitate pentru aprovizionarea Constantinopolului sau pentru nevoile armatei. Adicã: grâu, orz, miere, cearã, unt, seu, pastramã, cerviş, lânã, piei. Turcii nu erau interesaţi deloc de pildã de porc, vin, porumb sau peşte. Rămâneau puţine produsele care mai puteau fi taxate la vama dintre cele două provincii româneşti.

Dar după anul 1829, când Marile Puteri au hotărât desfiinţarea monopolului turcesc şi asigurarea unor condiţii prielnice comerţului liber, în Ţările Româneşti, pe lângă organizarea aspectelor vamale, s-a întărit şi paza hotarului cu grăniceri, ajutaţi de locuitorii din aşa-numitele sate cordonaşe, adică din apropierea graniţei.

Organizarea şi controlul pazei au fost încredinţate unui ofiţer care avea în subordinea sa mai multe pichete. Acestea erau aşezate astfel încât să se poată vedea unul cu altul. În afară de paza propriu-zisă a graniţei, locuitorii din satele cordonaşe erau obligaţi şi la alte contribuţii, cum ar fi construirea pichetelor, aducerea lemnelor pentru încălzit, cumpărarea şi întreţinerea cailor necesari pentru patrularea între pichete.

După desfiinţarea vămilor în Principate în 1848, grănicerii şi angajaţii vamali au rămas pentru controlarea marfurilor prohibite şi pentru verificarea paşapoartelor. Acest nou regim vamal a continuat, cu neînsemnate modificări, şi după îndoita alegere a lui Cuza.

Odată cu înfăptuirea deplinei uniri a Principatelor Române, proclamată la 24 ianuarie 1862, alegerea unei singure Adunări şi a unui singur Guvern, Ţara a continuat să rămână despărţită prin graniţă (pe care firmanul sultanului din 2 decembrie 1861 o menţinuse, în speranţa unei reveniri la situaţia de dinaintea Unirii). În acest moment, Cuza a decis că problema hotarului despărţitor trebuia lichidată, nu printr-un act oficial al Marilor Puteri, ci printr-o acţiune internă fermă, dar discretă.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (1), by Carol Popp de Szathmáry – foto: ro.wikipedia.org

La 29 ianuarie 1862, Ministerul de Finanţe a cerut ministrului de război să răspundă la ce dată încetează funcţionarea grănicerilor din comunele de pe linia despărţitoare dintre Moldova şi Ţara Românească. În răspunsul oferitde minister, se arată că graniţa exista încă şi că „principala îndatorire a acestui cordon este aceea de a se îngădui trecerea sării dintr-o parte în alta. Ori această obligaţie căzând, după preluarea administrării salinelor de către guvern, graniţa a rămas de prisos a mai exista între ambele Principate Unite deja”.

La 8 martie 1862, Ministerul de Interne a dat ordin prefecţilor din judeţele limitrofe grani­ţei ca „orice călătorie în Principatele Unite a locuitorilor pământeni să se urmeze numai cu bilete de drum, iar nu cu paşaporturi ca mai înainte”. Se hotăra astfel nu desfiinţarea integrală a graniţei, ci o simplificare a formalităţilor pentru locuitorii din cele două principate.

Apoi, la 28 martie 1862, Ministerul de Război comunica punctelor de trecere „să înceteze vizarea paşapoartelor sau a biletelor de drum, aceste formalităţi fiind ridicate pentru totdeauna de Guvern”. Deşi măsura a fost aplicată cu toată discreţia, pentru a nu irita puterile interesate şi în special Turcia, pichetele nu s-au desfiinţat şi cordonul de militari a continuat să rămână cu efectivele lui vechi. Toată ţara, inclusiv ministerele de care depindeau menţinerea sau desfiinţarea graniţei, se întrebau „care sunt motivele care obligau statul să mai facă cheltuieli pentru paza unei frontiere care nu mai exista”.

Un alt pas semnificativ urmează la data de 5 mai 1862, când inspectorul cordonului munţilor, care avea în subordine şi pichetele de grăniceri de pegraniţa dintre cele două principate, a cerut Ministerului de Război să-i precizeze dacă „grănicerii din Focşani şi Vădeni pot să-şi facă noi construcţii în locul celor vechi, mai ales acum, când se crede că or să se desfiinţeze aceşti grăniceri de pe linia de strejuire”. În zilele următoare, au fost întocmite numeroase hârtii de corespondenţă de la un minister la altul, dar nicio autoritate nu s-a pronunţat clar dacă frontiera mai exista sau nu.

Un lucru însă reiese din conţinutul documentelor purtate între instituţii: posturile de grăniceri şi angajaţii fiscului de la vamă au rămas pe loc, întrucât aveau rolul de a constata şi a percepe de la antreprenorii tutunului turcesc şi ai cărţilor de joc importate în ţară taxele legale. S-a solicitat de îndată desfiinţarea acestor antreprize şi rezilierea contractelor, fără nicio altă despăgubire, autorităţile ajungând la concluzia că aceste înţelegeri erau singurele care mai obligau ministerele la păstrarea unei frontiere de fapt desfiinţate. Având în faţă oficial toate aceste aspecte subliniate de Ministerul de Finanţe şi cel de Interne, Ministerul de Război a primit dezlegare pentru a acţiona în vederea ridicării graniţei dintre cele două Principate.

Astfel, la 14 mai 1862, acesta a înaintat Consiliului de Miniştri un referat în care arăta efectivul de oameni pe graniţă şi a propus desfiinţarea acestui cordon, deoarece „pentru importul tutunului turcesc şi al cărţilor de joc nu există în sarcina guvernului nici o pază”. După 2 zile, Consiliul de Miniştri a luat în discuţie referatul prezentat şi, considerând că „ambele ţări, prin a lor unire, n-ar mai avea trebuinţă de asemenea cordon, a cărui existenţă nu aduce alt decât cheltuieli statului, a decis ca străjuitorii de dincoace şi dincolo de Milcov să se desfiinţeze”.

Astfel, în ziua de 22 mai 1862, domnitorul Cuza a iscălit raportul de desfiinţare a graniţei dintre cele două Principate, prezentat de colonelul I. Ghica, ministrul de război. A doua zi, acelaşi minister a transmis comandantului punctului de trecere de la Focşani că „graniţa s-a desfiinţat, iar oamenii pot merge la casele lor”.

La 14 iunie, locotenentul Millu, unul dintre comandan­ţii din această zonă, a adus la cunoştin­ţă Ministerului de Război desfiinţarea frontierei Focşanii Moldovei. Au urmat operaţiunile de inventariere a lucrurilor care aparţineau unităţilor militare şi de predare a clădirilor care serviseră la adă­postirea pichetelor, consiliilor comunale mai apropiate de aceste puncte.

Reacţii externe nu au fost înregistrate, iar pe plan intern, mulţumirea a fost deplină. Această măsură, precum şi numeroasele reforme inițiate de Cuza, urmate de venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței, cât și de cel al Prusiei, au făcut ca actul deplinei uniri să fie ireversibil.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Jumătate de secol mai târziu, la 1 decembrie 1918, o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia, compusă din 1.228 de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi 100.000 de alţi români veniţi să-şi exprime adeziunea la unire, a votat unirea Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu România. Mica Unire de la Focşani se desăvâr­şea cu Marea Unire de la Alba-Iulia şi lua, astfel, naştere România Mare.

Florin Dîrdală
Serviciul Judeţean Vrancea
al Arhivelor Naţionale
www.focsani.info

 

(1) Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866)

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com