(Liviu Mihaiu) De ce sunt intelectualii noştri altfel. Adică in delir

foto captura youtube.com

De ce sunt intelectualii noştri altfel. Adică in delir

Eu, când eram mic, voiam să mă fac intelectual. Acum, când mă uit la intelectualii noştri civici, vreau să mă fac mic din nou.

articol de Liviu Mihaiu
foto captura youtube.com
23 noiembrie 2017

Liviu Mihaiu - foto: facebook.com

Liviu Mihaiu – foto: facebook.com

 

Suntem în situaţia în care, azi, în România, nu se poate face nimic. Totul e blocat. Fiecare familie şi instituţie din România este într-un război total cu alte familii sau instituţii. Tot ce înseamnă normalitate, după care tânjim de zeci de ani de zile, este azi într-o gravă criză autoimună.

În anii ’90, când Ion Iliescu şi Piaţa Universităţii erau ca materia şi antimateria sau când Corneliu Coposu era dus cu tabul ca să fie salvat de furia populară împotriva “moşierilor” , nu era atât de ireductibilă treaba politică cum este azi. Acum, bătălia din România este una de dimensiuni apocaliptice din punct de vedere sociologic. Este un război simbolic între ţărani asistaţi şi orăşeni pauperizaţi, între cei cu Occidentul şi cei cu PSD, între cei care sunt cu Kovesi şi cei care nu sunt cu ea.

Şi taberele ar putea fi numerotate până la sfâşitul acestei pagini. N-au existat niciodată mai multe tabere în această ţară, în care trădarea şi delaţiunea s-au servit în toate breakfasturile luptei pentru şi contra Puterii.

Linşajul a ajuns atât de firesc, încât eşti pasibil să fii linşat dacă nu vrei să linşezi pe nimeni. Toţi sunt partizani, iar când vin cu argumente se acuză că sunt partizani, pe cale de consecinţă, argumentele nu-s valide. E nu numai disonanţa cognitivă a elitelor sau sindromul Dunning-Kruger al partidelor, e o situaţie din care nu se poate ieşi decât prin răsturnarea ordinii de drept (alo, SRI-ul! Ia mai băgaţi nişte ascultări pe siguranţă naţională!) sau printr-o minune a păcii sociale venită teofanic.

E clar că Binele este, în familia şi firma naţiunii noastre România, la terapie intensivă.

Statul a ajuns o mlaştină care, nu numai că nu funcţionează nici cu cei mai bine intenţionaţi guvernanţi, dar, la această oră, maşina este atât de gripată, încât, practic, este mult mai eficient să nu te bagi.

Pur şi simplu, în dezbaterile din România, nu mai există referenţial. Dacă vrei s-aduci Comisia de la Veneţia să conducă Justiţia Română, nu vei reuşi dacă propunerea va veni din vreuna din tabere. Eu îl numesc sindromul Duda: cel mai injurat om din Casa Regală este singurul etnic român din Casa Regală. Orice propunere trebuie să vină din Occident. Orice soluţie trebuie să vină de la americani sau Bruxelles. Altfel, este suspectă de “a fi prea rea, prea ca la ţară”. Luca Piţu îl numea “sentimentul românesc de ură de sine”.

La dezbaterile de la GDS nu mă mai duc de foarte mulţi ani. Nu pentru că nu-mi plac dezbaterile (fac debate de când mă ştiu), nu pentru că cei mai cei dintre minţile cetăţii au sprijinit orbeşte un securist in fruntea Statului, ale cărui consecinţe vor afecta cel puţin o generaţie. Şi nici pentru că au totemizat uşa ambasadei SUA, nu pentru că nu le respect minţile şi operele, ci pentru că nu am ce învăţa de la dezbaterile din centrul de forţă al intelectualităţii de sufragerie civică.

Ca activist de mediu am făcut sute de proiecte în sprijinul comunităţii, ca să nu ştiu că în aula ghedesistă oamenii vorbesc cu ochii în tavan şi se aprobă sectar între ei, validându-şi narcisic părerile. După care nu se întâmplă nimic sau creşte gradul de ură din curtea cetăţii. GDS-eul nu este un grup pe care să-l fi regăsit între muncitori ca la polonezi sau în inchisoare, din solidaritate cu alţi intelectuali, asemenea fostului preşedinte Vaclav Havel. Acolo nu se fac proiecte. Acolo se caută doar memorabilitatea unui discurs pentru un mai bun ranking al box office-ului pe persoană fizică sau juridică.

În fapt, revista “22″ este la fel de partizană ca “Era socialistă”. Nu face gazetărie, ci propagandă. În fapt, foarte puţin mai practică sportul ăsta pe canoane deontologice.

Istoricul Stephane Courtois, autorul “Cărţii negre a Comunismului” din 1997, cel care a făcut “nota” genocidului comunist la 100 de milioane de victime, spunea intr-un interviu acordat pressone.ro: “În comunism nu se mai ştie cine e victima şi cine e călăul. În final, toată lumea este compromisă.” Iar Alain Besançon spunea că esenţa diabolică a comunismului este că îi face pe oamenii buni să devină răi şi falsifică Binele.

Când la GDS, un intelectual alfa şi autopropusul #hater număr Unu al societăţii civile cerea în urmă cu câteva zile unui procuror şef să condamne – în locul judecătorului – un lider politic, iar alt intelectual, avocat de renume, cere, de faţă cu magistraţi şi procurori şi cu un lider politic al Opoziţiei, scoaterea unui partid în afara legii, atunci nu mai am nici o îndoială că trăim din plin cele mai crunte consecinţe ale comunismului, iar GDS-eul este un grup de comunişti fanatici deghizaţi în agenţi americani, pregătiţi de o nouă revoluţie culturală maoistă.

Iar “Republica lui Platon”, pe care au citit-o toţi de-acolo, este primul semnal ancestral de alarmă că intelectualii o pot lua razna în proximitatea puterii.

În ultima sa carte de istorie, “Intelectualii şi Puterea”, savantul american Mark Lilla, istoric al ideilor, spunea: „cum se face că tradiţia occidentală a gândirii politice, care începe cu criticarea tiraniei de către Platon în «Republica»… a ajuns într-o etapă în care a devenit respectabil să susţii că tirania e bună, chiar frumoasă?”(pg 221) sau „Dionysios este contemporanul nostru. De-a lungul ultimului secol, şi-a luat multe nume: Lenin şi Stalin, Hit­ler şi Mussolini, Mao şi Ho Şi Min, Castro şi Trujillo, Amin şi Bokassa, Saddam şi Khomeini, Ceauşescu şi Miloşevici… Problema lui Dionysios e veche de când lumea. Cea a partizanilor săi intelectuali e nouă. Cum Europa continentală a dat naştere la două mari regimuri tiranice în secolul XX, comunismul şi fascismul, ea a născut şi un nou tip social, pentru care avem nevoie de un nume nou: intelectualul filotiranic”(pg 220).

PS. Şi eu merg la manifestaţiile impotriva guvernului Dragnea-Tudose-Ionuţ Mişa-Şerban Nicolae-Liviu Pleşoianu. Dar nu cer procurorilor să salte pe nimeni. Asta mi se pare una dintre cele mai periculoase forme de alienare a responsabilităţii publice.

articol preluat de pe www.gandul.info