(Adam Cernea Clark) A cui suveranitate? Gabriel Resources împotriva României

Valea Șesii (Geamăna), iazul de decantare al exploatării de la Roșia Poieni - foto - Mihai Roman - romaniacurata.ro

Valea Șesii (Geamăna), iazul de decantare al exploatării de la Roșia Poieni
foto – Mihai Roman – romaniacurata.ro
articol – Adam Cernea Clark
6 august 2015

Adam Cernea Clark - foto - linkedin.com

Adam Cernea Clark – foto – linkedin.com

traducere – Cristina Andrei
13 august 2015

Cristina Andrei

Cristina Andrei

Articol original pe huffingtonpost.com (6 aug. 2015):    http://www.huffingtonpost.com/adam-cernea-clark/whose-sovereignty-gabriel_b_7939596.html

Autor: Adam Cernea Clark – publicist pe teme de dezvoltare durabilă şi avocat de mediu

 

Acum două săptămâni, o firmă de exploatare a aurului cvasi-necunoscută, care a dezvoltat sau exploatat fix zero mine vreme de 17 ani, şi-a anunţat investitorii că a iniţiat  procedurile pentru un arbitraj internaţional împotriva guvernului României pentru că nu a autorizat ceea ce avea să fie cea mai mare mină de aur şi argint cu exploatare la suprafaţă din Europa.

Revedincându-şi acest drept conform tratatelor bilaterale de investiţii  (BTI – Bilateral Investment Treaties) ale României cu Marea Britanie şi Canada (firma constă din zece entităţi separate din şase ţări), Gabriel Resources a opinat că guvernul României a privat-o în mod ilegal de dreptul de a dezvolta proiectul şi de a extrage valoarea întreagă a investiţiilor sale.

Proiectul firmei Roşia Montană Gold Corporation – filială a companiei Gabriel, ar fi creat un bazin uriaş de cianură (rezultat din utilizarea a circa 40 tone pe zi) chiar pe locul siturilor miniere arheologice de o valoare inestimabilă, datând din vremea Imperiului Roman şi posibil chiar dinaintea acestuia. Proiectul ar fi distrus satul Roşia Montană şi alte două sate învecinate, precum şi patru munţi din acest colţ îndepărtat al Carpaţilor.

 

Protest Uniti Salvam Rosia Montana - foto - aurul-romaniei.ro

Protest Uniti Salvam Rosia Montana – foto – aurul-romaniei.ro

În urmă cu aproape doi ani, proiectul a declanşat proteste de stradă istorice la care au participat zeci de mii de oameni din oraşele mari ale României.  Opoziţia publică şi în cele din urmă acţiunile guvernamentale au respins proiectul, care fusese garantat prin contracte guvernamentale secrete, contribuţii masive pe piaţa media internă şi printr-o lege a minelor specială ce a fost ulterior declarată neconstituţională. În mijlocul protestelor publice faţă de proiectul de la Roşia Montană – care a ajuns să simbolizeze intersecţia intereselor corporatiste cu corupţia guvernamentală – Gabriel Resources a ameninţat să depună o cerere de arbitraj împotriva statului român pentru pierderi de profit de până la 4 miliarde USD.

Din multe puncte de vedere protestele legate de Roşia Montană au catalizat o mişcare de participare civică mai largă şi mai diversă, precum şi o schimbare socială în România. Anii ce au urmat au înregistrat schimbări politice covârşitoare şi o creştere fără precedent a participării civice.

Photograph of protests by Cristian Vasile (foto preluat de pe huffingtonpost.com)

Photograph of protests by Cristian Vasile (foto preluat de pe huffingtonpost.com)

Pentru o firmă a cărei practică profesională se bazează pe drepturile de exploatare obţinute la sfârşitul anilor ’90, când corupţia era deosebit de larg răspândită în interfaţa dintre guvern şi corporaţiile străine din Europa răsăriteană, nu este o surpriză faptul că aceste schimbări în guvernarea românească şi în voinţa politică nu sunt binevenite. Gabriel Resources a angajat sute de oameni în aproape două decenii şi s-ar părea că ţara merge mai departe, trecând peste problema acestei corporaţii şi a proiectului acesteia. Gabriel Resources, a cărei singură raţiune de a exista este să realizeze acest proiect, nu are către ce să meargă mai departe.

Şi totuşi, Gabriel Resources şi-a exprimat încrederea în viitor – cu sau fără mină de aur – şi nu fără garanţii. Într-adevăr, firma a vândut deja o cotă din orice compensaţie decisă de arbitraj, conform ultimelor dosare depuse la autorităţile canadiene de  garanţii. Compensaţia ar putea fi spectaculoasă, nu doar o restituire a celor 500 de milioane de dolari pe care Gabriel susţine că i-a cheltuit în ultimii ani, ci şi a tuturor profiturilor pe care o majoritate de trei arbitri consideră că le-ar fi câştigat compania dacă ar fi extras şi ultimul gram din zăcămintele de aur şi de argint de la Roşia Montană.

În octombrie 2012, cu un an şi ceva înainte de ameninţarea de 4 miliarde de dolari a  firmei Gabriel, Occidental Petroleum a primit o compensaţie de 1,8 miliarde USD, plus alte 589 milioane USD din dobânzi şi costuri obţinute din acţiuni în justiţie împotriva statului Ecuador, pentru profituri pierdute. Occidental nu s-a bazat pe statul ecuadorian pentru a obţine acea hotărâre. Într-adevăr, cu un an înainte, Ecuador declarase firma Chevron responsabilă de dezastru ecologic în valoare la 18 miliarde de dolari (o hotărâre pe care firma petrolieră californiană a respins-o imediat). În schimb, firma s-a bazat pe un tratat bilateral de investiţii dintre Ecuador şi Statele Unite şi pe hotărârile şi procedurile unei cvasi-necunoscute organizaţii din cadrul World Bank Group, şi anume Centrul Internaţional pentru Rezolvarea Disputelor în Investiţii (ICSID – International Centre for Settlement of Investment Disputes).

Aşa cum a relatat Public Citizen la vremea respectivă, tribunalul s-a bazat pe un martor de la Occidental pentru a explica legea ecuadoriană şi pentru a ajunge la concluzia că, deşi Occidental încălcase contractul confidenţial pe care îl avea cu guvernul ecuadorian, penalizarea era pur şi simplu prea dură pentru corporaţia cu sediul în SUA. După cum rezultă din motivarea votului în dezacord din cadrul comisiei de arbitraj formate din trei persoane, opinia majoritară în cazul Occidental împotriva Ecuadorului era „atât de strigătoare la cer din punct de vedere legal şi atât de plină de contradicţii, încât nu am putut face altceva decât să-mi exprim dezacordul„.

ICSID are sediul în apropierea oraşului Washington, D.C. şi a fost creat în 1966 de către Banca Mondială (în prezent autoritatea de reglementare de facto) pentru a rezolva disputele contractuale din afacerile transnaţionale. Între timp a devenit forul principal pe care se bazează corporaţiile pentru a da în judecată state (dintre care peste 90% au fost ţări cu venit mic sau mediu). Între 1966 şi 1995, au fost supuse arbitrajului cinci cazuri. În 2012, numărul acestora a explodat, ajungând la peste 390.

Cunoscut ca fiind costisitor (costurile pentru rezolvarea litigiilor se situează la nivelul milioanelor de dolari) şi favorabil companiilor, ICSID a devenit un magnet pentru criticile din toată lumea. Judecătorii săi de facto sunt aleşi dintr-o comunitate elitistă de avocaţi foarte bine plătiţi de o mână de firme. Aceşti arbitri provin din mediul practicilor comerciale ale unor firme foarte potente şi au o experienţă profesională în dreptul public şi în politici publice relativ redusă. Nu se poate face recurs împotriva opiniilor lor şi aceşti arbitri nu sunt obligaţi să ia în seamă precedente. Dacă e de ales între dreptul comercial internaţional şi dreptul internaţional al drepturilor omului, de regulă arbitrii îşi exercită judecata în favoarea primului. Adeseori ei interpretează dreptul contractual şi comercial (dar şi dreptul intern!) în moduri care favorizează corporaţia străină. Acestea nu sunt opţiuni neutre, obiective, ci sunt mai degrabă hotărâri subiective privind politicile publice care au impact major asupra dezvoltării durabile în comerţ şi în guvernarea internă a unor ţări de pe tot cuprinsul globului.

Într-adevăr, Acordurile pentru Rezolvarea Disputelor dintre Investitori şi Stat şi foruri precum ICSID sunt în centrul celor mai multor critici îndreptate împotriva Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP – Transatlantic Trade & Investment Partnership) şi împotriva Parteneriatului Trans-Pacific (TPP – Trans-Pacific Partnership). Clauzele Acordurilor pentru Rezolvarea Disputelor dintre Investitori şi Stat (ISDS – Investor-State Dispute Settlement) au apărut în tandem cu acordurile pentru comerţ liber şi cu Tratatele Bilaterale de Investiţii (BIT) în care sunt încorporate respectivele acorduri. Actualmente există peste 2.500 de Tratate Bilaterale de Investiţii. Alături de acordurile pentru comerţ liber, ele sunt prezentate ca fiind condiţii necesare pentru atragerea investiţiilor străine. Însă multe ţări încep să se opună exceselor acordurilor comerciale internaţionale. Brazilia, un stat aflat în topul mondial al importatorilor de investiţii, a respins dintotdeauna întreaga afacere din spatele Tratatelor Bilaterale de Investiţii. Alte ţări i-au călcat pe urme din acest punct de vedere sau au respins legitimitatea despăgubirilor decise de tribunalele ad hoc ale ICSID – aşa cum a făcut Ecuador, de exemplu.

De regulă, corporaţiile desfid statele când vine vorba de drepturile angajaţilor, reglementările de mediu şi revendicările legate de drepturile omului. Cel mai adesea, companiile din ţări bogate, exportatoare de capital, dau în judecată state cu venituri mai mici, contestând legile interne şi acţiunile guvernamentale, dar mai există şi excepţii. În cazul Vattenfall împotriva Germaniei, compania suedeză a dat în judecată statul german şi un tribunal a decis împotriva Germaniei, al cărei program de  închidere a unor centrale nucleare a fost considerat discriminatoriu. Phillip Morris a dat în judecată Uruguay şi Australia pentru introducerea etichetelor pe pachetele de ţigări, menite să descurajeze fumatul. Un tribunal a decis recent ca Venezuela să plătească 1,6 miliarde USD către firma Exxon, în vreme ce o altă companie canadiană de exploatare a aurului este actualmente în proces cu El Salvador, unde un dezastru ecologic grav, la care s-a adăugat nemulţumirea populaţiei, a dus la adoptarea unui moratoriu privind activităţile miniere din ţară.

 

Statele iau din ce în ce mai mult poziţii dure împotriva ICSID şi a Tratatelor Bilaterale de Investiţii. Brazilia, unul dintre cei mai mari importatori de capital din lume, nu a avut niciodată legătură cu acestea. Ţări precum India au evitat de asemenea ICSID-ul. În Europa, unde statele dezbat în prezent clauzele TTIP, protestele faţă de acordurile de rezolvare a disputelor dintre investitori şi stat sub tutela ICSID nu se mai limitează la protestatari şi la societatea civilă, întrucât şi liderii din unele ţări au început să ia poziţie împotriva acestora. Însăşi Comisia Europeană s-a împotrivit ideii înlocuirii jurisdicţiei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu jurisdicţia ISCD în cazul acordurilor de comerţ liber.

 

În toate aceste cazuri există o tensiune majoră între suveranitatea unui stat şi a poporului respectiv, dreptul lor la auto-determinare – pe de o parte – şi drepturile private ale părţilor contractante – pe de altă parte. Este inclusă aici suveranitatea unui stat în ceea ce priveşte resursele sale resurse naturale, aşa cum este clar stipulat în Declaraţia Naţiunilor Unite privind Suveranitatea Permanentă a Statelor asupra Resurselor Naturale. O parte a acestui drept constă, în mod categoric, în definirea – în calitate de popor şi stat – a ceea ce este în interesul public şi ceea ce este în conformitate cu legea internă.

În cazul României, o firmă care, în ciuda faptului că a cheltuit peste o sută de milioane de dolari în 17 ani, nu a fost capabilă să-şi asigure toate autorizaţiile şi a fost în esenţă respinsă de către poporul român pe temeiuri solide, caută să-şi impună propria definiţie a interesului şi să extragă o avere probabil mult mai mare decât bugetul anual al ţării pentru sănătate.

Dacă vrem să acordăm statelor şi popoarelor dreptul la autodeterminare, atunci trebuie să acceptăm că acestea trebuie să fie singurele care să-şi definească propriile interese şi ce condiţii ar trebui puse unei corporaţii străine a cărei datorie principală este să maximizeze bogăţia acţionarilor săi aflaţi la distanţă. Regimul comerţului liber al ultimelor şapte decenii este în mod clar la un punct de răscruce iar ţări precum România trebuie să-şi pună în balanţă suveranitatea cu  apetitul lor pentru investitori străini, dintre care unii în mod evident nu prea arată simpatie vizavi de măsurile interne care presupun protecţia mediului, dezvoltarea durabilă şi sănătatea publică, ca să nu mai vorbim de voinţa poporului.

 

Articol original pe huffingtonpost.com (6 aug. 2015):    http://www.huffingtonpost.com/adam-cernea-clark/whose-sovereignty-gabriel_b_7939596.html

Autor: Adam Cernea Clark – publicist pe teme de dezvoltare durabilă şi avocat de mediu

Traducere: Cristina Andrei